Patapievici[V=]

Rezumarea primului mesaj :

HORIA  ROMAN  PATAPIEVICI-
În noi «există» omniprezenta lui Dumnezeu în lume. Faptul că existăm este o dovadă absolută a faptului că Dumnezeu «există» si că este oriunde prezent.

Horia-Roman Patapievici: „în România, nu ne luăm (unii altora) ideile în serios”

In ’95 a apărut Zborul, care, spre surpriza mea, s-a vân­dut foarte bine. La fel de bine s-a vîndut şi Cerul văzut prin lentilă. Au fost apoi cele trei Serate ale lui losif Sava la care am fost invitat, şi care au avut mare succes, înainte fusese scan­dalul Soare, fusese campania din presă pentru apărarea drepturilor omului, interpelarea din Senat făcută de Ştefan Augustin Doinaş, lupta împotriva PDSR-ului…. Toate acestea au jucat un rol. Rezultatul global e că am devenit în câţiva ani un autor cunoscut.

• Poate fi considerată literatura română o li­teratură minoră?
  

- Ha, ha, te referi la argumentul lui Benjamin Fundoianu, Imagini şi cărţi din Franţa. Faimoasa prefaţă. Răspunsul e — şi da, şi nu. Da, e o literatură minoră, deoarece cul­tura română nu are în ea însăşi puterea de a-şi omologa şi susţine valorile. Nu, nu e minoră, pentru că, totuşi, le poate produce. Cultura noastră a produs numeroase valori remarca­bile, dar, din păcate, ele nu au devenit impor­tante decât după ce au fost recunoscute în alte culturi. De exemplu, Constantin Brâncuşi. Rămas în ţară, Brâncuşi nu ar fi avut, cu siguranţă, destinul internaţional pe care l-a avut în Franţa. Mircea Eliade, dacă rămânea în ţară, ar fi fost arestat şi marginalizat: ar fi avut fie destinul lui Mircea Vulcănescu, adică moartea, fie destinul de a fi doar scriitor (sub suprave­ghere şi cenzură, fireşte), adică deprofesio- nalizarea.

Aşa cum l-a zugrăvit Cioran într-un faimos articol (Omul fără destin), dar într-altfel, Eliade nu ar fi avut destinul care să facă din el valoarea internaţională importantă care este astăzi. De ce? Revin la argumentul meu: pen­tru că noi nu avem, în cultura română, criterii de omologare şi promovare a propriilor noastre valori. în acest sens, cultura noastră este minoră. Dar, prin faptul că poate produce va­lori, nu este minoră. De pildă, toate ideile pe care Eliade le-a dezvoltat în Occident într-o manieră neutru academică se regăsesc în cărţile lui româneşti. Nu există nici o idee în cărţile care i-au făcut faima mondială şi care să nu se găsească într-o formă sau alta în creaţia lui românească. Ceea ce înseamnă că Eliade, in toto şi in nuce, era deja formulat şi articulat în România. La fel se poate spune şi despre Cioran, mai puţin corecţia importantă a stilului limbii franceze, care l-a disciplinat şi i-a permis să dobândească stilul său formidabil, a cărui strălucire nu e de conceput în absenţa rigorilor impuse de stilul moraliştilor francezi. E un fapt neconjunctural că Eliade şi Cioran şi-au atins consacrarea numai în mediul culturii occi­dentale. Prin urmare, la noi există (mă rog, exista…) un mediu intelectual capabil să pro­ducă valori, dar nu există unul care să le ofere consacrarea.

De ce? între altele, pentru că nu avem un mediu universitar care să stimuleze contribuţiile cercetătorilor originali şi, uneori, marginali. Apoi, pentru că la noi nu există o piaţă critică a ideilor, iar receptarea con­tribuţiilor unor Eliade şi Cioran nu e de gândit în absenţa unei astfel de pieţe de idei. Se poate construi argumentul meu şi pe cazul scriitorilor. Să luăm un scriitor — pe Eugen lonescu, de pildă. Teatrul absurdului. Ar fi putut lonescu, din România, să aibă cariera lui lonesco, din Franţa? Eugen lonesco, fără Thomas Becket, fără Jarry, fără existenţa teatrului alternativ, fără atmosfera existenţia­listă din anii ’50, nu ar fi putut apărea ca fiind creatorul original care a apărut în Franţa. Ceea ce ne lipseşte nouă este o infrastructură insti­tuţională care să promoveze valorile şi un mediu intelectual care să preţuiască ideile. Fie să le deteste în cunoştinţă de cauză, fie să le aprobe în cunoştinţă de cauză, fie să le critice în mod competent. Deci, Eliade, dacă ar fi ieşit teafăr din puşcărie, ar fi fost la noi în cel mai bun caz un fenomen literar, cam în felul lui Noica, o personalitate ieşită din comun, de acord, dar recepţia ar fi rămas la acest nivel. Piaţa culturală din România nu ar fi putut face din Eliade fenomenul cultural care a devenit el pe piaţa culturală din Occident. Cauzele sunt chiar mai adânci.

Cultura română a fost întot­deauna o cultură de sincronizare. Niciodată nu a fost o cultură de afirmare. Ironia istoriei a făcut ca îndemnul lui Lovinescu de a ne sin­croniza cu valorile occidentale cu orice preţ, foarte bun în sine, să fie de fapt o fatalitate şi un blestem, fiindcă niciodată noi nu am reuşit decât să ne sincronizăm, noi nu am afirmat niciodată ceva propriu. Să nu mă înţelegi greşit. Nu spun că noi nu avem valori proprii. Caragiale, Eminescu sunt valori absolute. Dar au rămas locale, în ciuda faptului că valoarea lor intrinsecă e evident universală! De ce? Pentru că mediul nostru cultural nu a avut pu­terea să facă din ele ceea ce Occidentul a ştiut să facă din lonesco sau Eliade sau Cioran. Noi suntem, din păcate, doar o cultură de sin­cronizare şi, ca atare, ierarhiile şi vârfurile sunt fixate din exterior mai degrabă decât din interior.

Intr-un interviu luat de Daniel Cristea-Enache, Dorin Tudoran spune că se consideră deja mort, pentru că nu mai e gata să moară pentru credinţele şi ideile sale. Sunteţi gata să muriţi pentru aşa ceva? E important?

Niciodată nu ştii dacă eşti gata să mori pentru credinţele tale până nu eşti pus în situaţia de a o face. Nu ştii in abstracto dacă eşti capabil să o faci sau nu, dar când eşti confruntat cu chestiunea, atunci ştii. Acolo e decizia.

Andre Malraux spunea chestia asta. Nu ştii dinainte. Nimeni nu ştie dacă poate rezista torturii, o spune în Antimemorii undeva, el a fost pe pragul de a fi torturat şi a scăpat, în episodul cu Gestapo-ul când a fost arestat. Asta e.

• 
  Dar nu numai mediul cultural, dar şi mediul politic receptează altfel ideile decât, să zicem, în Franţa, unde cultura e chiar un bun patrimonial. La noi lucrul acesta e doar clamat.
  

De ce? Ne lipseşte infrastructura insti­tuţională şi nu există o piaţă de idei. Ca să existe o piaţă de idei trebuie să existe libertate de comunicare, fireşte, dar mai trebuie să existe ceva: încredere în idei. Oamenii trebuie să aibă încredere în valoarea şi realitatea ideilor, pentru ca ideile să fie luate în serios. Să presupunem că tu emiţi o idee — de pildă ideea că există Dumnezeu, iar Dumnezeu se manifestă într-un mod criptat în lumea încon­jurătoare. Dacă îţi iau în serios ideea, pot să mă raportez la ea în trei feluri: fie o accept, şi atunci devine a mea şi construiesc ceva mai departe, în funcţie de ea; fie o accept parţial, caz în care o critic şi construiesc ceva pornind de la criticarea ei, fără să o anulez, altoin- du-mă cumva pe ea; fie sunt în profund deza­cord cu ea, caz în care o resping în totalitate, prin critică şi înlocuire argumentată. Aceste trei atitudini au în comun faptul că eu îţi iau înserios ideea. Eu însă cred că, în România, noi nu ne luăm de fapt unii altora deloc în serios ideile. A lua în serios ideea cuiva, chiar atunci când o respingi, înseamnă să o respecţi, e un profund respect în critica argumentată. Noi nu ne luăm în serios, şi tocmai de aceea suntem o cultură de sincronizare. Dacă am avea încredere cu adevărat în valorile noastre, le-am lua în serios. Dar nu în sensul că ne-am bate pe ele în sensul în care se bat şi jură naţio­naliştii noştri pe Eminescu, spunând ceva de genul: „Crezi în Eminescu?”; „Cred în Emi­nescu”; „Atunci eşti de-al nostru!”. Nu, asta nu înseamnă să crezi în ideile lui Eminescu.

• E o fatalitate, se va schimba ceva?
  

Nu cred că e o fatalitate, cred însă că suntem cumva imaturi. Imi vine în minte un alt exemplu de incapacitate de a omologa origi­nalitatea ori, măcar, de a avea presimţământul ei, când apare. Cred că se poate afirma că existenţialismul a fost experimentat perfect în anii ’30 şi în România. Atitudinea existenţia­listă, pe care Călinescu în Istoria lui o identifi­ca drept o imitaţie servilă după Andre Gide, nu era de fapt deloc un „gidism”, era un nou fel de raportare a scriitorului la conţinuturile vieţii sale, căreia îi căuta sensul în autenticitatea trăirilor, în cultivarea experienţelor limită şi în ducerea la extrem a contradicţiilor — o definiţie de lucru a existenţialismului, nu-i aşa? într-un fel, existenţialismul s-a născut şi în România — prin afirmaţia aceasta, fireşte, resping orice interpretare protocro­nistă. Ceea ce vreau să spun este că în ţara noastră exista un me­diu fertil, în care s-a putut crea, pe nesim­ţite, ceva nou. Mircea Vulcănescu, cu ames­tecul lui de teologie şi filozofie, mai precis de teologie mistică şi filo­zofie raţionalistă, e un alt exemplu de perso­nalitate pe care cultura noastră l-a putut crea, dar nu l-a putut valoriza pe măsură. La fel, Noi- ca. Constantin Noica e un filozof major, şi-a luat în serios profe­sia/vocaţia, a cunos­cut bine gândirea predecesorilor şi a produs ceva nou. Este un filozof de luat în seamă. Or, la noi, e complet ignorat ca filozof. Mircea Florian a fost un universitar profesionist, despre care generaţia existenţialistă spunea că era plicticos şi aşa mai departe. în anii ’50 el făcea traduceri la normă din Aristotel şi, în acea perioadă oribilă, i-a venit o idee originală, ideea recesivităţii ca structură a lumii, despre care în prefaţă spune: Am crezut mereu că toate ideile mele sunt datorate maestrului meu, Johannes Rehmke; or, mi-a venit o idee care nu e a lui Rehmke şi mă simt puţin vino­vat de asta, dar voi încerca totuşi să o dezvolt — şi au rezultat cele două impunătoare volume, Recesivitatea ca structură a lumii, publicate postum în anii ’80. Efectul? Nul. A reacţionat Virgil Nemoianu, în Statele Unite. Cultura română are filozofi de luat în seamă, dar ei, în cuprinsul culturii române, nu au posteritate, nici în zona universitară şi nici în zona culturii ideilor generale. Acesta e diagnosticul meu privitor la cultura română. Nu e minoră, deoarece produce valori importante; dar e minoră, pentru că nu are în ea însăşi mecan­ismul de a le omologa şi dezvolta: nu e un mediu fertil, în care valoarea să germineze, iar sămânţa să devină arbore falnic. Pe scurt — le creează, dar nu le cultivă.

• 
  Eşti un gânditor pasional?
  

Nu sunt un gânditor. Gânditori sunt foarte puţini. Aristotel a fost unul. Mai aproape de noi, e Martin Heidegger. Eu nu sunt un gânditor, sunt un scriitor.

• 
  Este revoluţia franceză falia lumii noastre?
  

Oh, da. Revoluţia franceză a fost o oroare. Eu nu am aflat lucrul acesta decât când am citit cartea lui Pierre Gaxotte, La Revolution frangaise — există o istorie conser­vatoare a Revoluţiei Franceze şi există o isto­rie socialistă a revoluţiei franceze. Eu, până atunci, citisem numai istorii socialiste, pe care le credeam adevărate. Crezusem toate calom­niile socialiste împotriva lui Ancien regime, şi crezusem că Revoluţia Franceză a fost o mişcare progresistă şi benefică, o mişcare necesară şi în sprijinul drepturilor omului. Când am citit cartea lui Gaxotte, era în ’90, vara, şi eram la 2 Mai. A fost un moment binecuvântat, momentul când mi-a căzut în mână acea carte. A fost o revelaţie, nu-mi venea să cred, din ceea ce citeam, că putusem ignora atât de mult şi atât de radical. Când am citit despre masacrul în care, dimineaţa, au fost scoşi de la o mânăstire pariziană circa o sută de călugări şi profesori- călugări, au fost încolonaţi, iar femeile, revo­luţionarele Parisului, i-au omorât unul câte unul până seara, cu mâna goală, am suferit îngrozitor.

Sunt două lucruri în acel episod atroce, unul din nenumăratele masacre care au făcut din Revoluţia Franceză precursoarea deja matură a revoluţionarismului totalitar din secolul XX. Primul este că oamenii obişnuiţi pot comite asemenea fapte monstruoase. Al doilea este puterea inumană prin care statul le permite unora să-şi ucidă semenii, numai şi numai pentru că i-a definit în prealabil, în mod oficial, drept oameni care trebuie să dispară (în cazul de faţă un călugăr sau un teolog). Mi s-a făcut rău citindu-l pe Gaxotte, pentru că am înţeles atunci prima oară, pornind de la exemplele lui, esenţa totalitarismului: statul defineşte o categorie de oameni ca fiind dăunătoare umanităţii; din acel moment, ei pot fi ucişi de oricine; şi, în fapt, dacă noi doi am fi acum definiţi în mod oficial ca buni de ucis, te asigur că până mâine s-ar găsi oameni nor­mali, care ne-ar şi ucide.

Asta e esenţa totali­tarismului şi de aceea, pentru că a fost prima să îi pună esenţa în aplicare, este pentru mine Revoluţia Franceză atât de odioasă. Ce nu înţelesesem când am citit istoriile socialiste ale Revoluţiei Franceze, a fost această pasi­une ideologica monstruoasă, care a condus la distrugerea unei întregi societăţi. Şi am mai înţeles că societatea din L’ancien regime nu era deloc depăşită ori inumană, cum s-a tot spus de către revoluţionari, a fost o societate în care, dacă nu ai trăit, vei regreta până la sfârşitul vieţii că nu ai fâcut-o. Era deopotrivă o societate frivolă şi bine aşezată, era politi­coasă, inteligenta, permisivă, tolerantă, având pasiunea conversaţiei şi cultul bunei-creşteri.

Peste care a venit tăvălugul unei ideologii înguste şi mărginite, care, pentru prima dată în istorie, cu metode totalitare, inventând statul iacobin, a subordonat totul statului şi a impus societăţii, cu forţa instituţiilor statului, credinţa că faci bine umanităţii generale ucigând oameni particulari – o monstruozitate, ceva de necrezut! Eu credeam că Revoluţia Franceză a fost revoluţia instaurării drepturilor omului. A fost, aşa, cu degetul mic, dar cu toată palma a fost o monstruozitate. Nu a fost instaurarea a ceva bun (în schimb, pentru că s-a abţinut să ucidă, Revoluţia Glorioasă a englezilor a fost aşa ceva). Revoluţia Franceză a produs o falie, e falia politică a lumii moderne. E actul prin care modernitatea totalitară se instituie în lumea în care trăim, iar ceea ce a făcut ea nu mai poate fi nici ignorat, nici depăşit.

Asta e fatalitatea modernităţii. Nu poţi să ignori că ea a inventat nu numai statul centralizat modern, ci şi legătura lui cu impunerea unei ideologii obligatorii, nu poţi să ignori că modernitatea se naşte printr-o ruptură resentimentarâ de tradiţie (îmi vine să spun că se rupe nu „de”, ci „împotriva” tradiţiei), nu mai poţi ignora nici concentrarea de putere pe care ea a fâcut-o posibilă şi nici inovaţia ei absolută: uciderea legală a unor categorii sociale, din motive ide­ologice inoculate de către stat întregii socie­tăţi. E un blestem: toate acestea nu pot fi depăşite nici dacă sunt condamnate. Pentru modernitate, e un fel de destin capcană să nu poată depăşi legatul otrăvit al Revoluţiei Franceze cu adevărat nici atunci când se raportează critic la ea. Va putea fi cu adevărat depăşită numai în clipa în care vom putea sta­bili cu tradiţia un raport care să nu-i mai fie tri­butar. Un lucru aproape imposibil, în cadrul mental de acum.

• 
  Cum stăm cu rapor­tul de moralitate- estetic în cazul marilor creatori? Poţi fi un mare autor în timp ce eşti o canalie?
  

Trebuie discutat pe cazuri particulare. Celine, de pildă. A fost Celine o canalie? Nu poţi să dai o soluţie generală, tocmai pen­tru că dacă în întrebare apare noţiunea de mare creator, înseamnă că te referi la o individualitate excepţională şi atunci regulile cad. Trebuie să te referi, de fiecare dată, la o situaţie con­cretă, ceea ce nu înseamnă, fireşte, că aş fi de acord cu grila relativistă, care spune că o dată e aşa, altă dată e aşa. Nu, criteri­ile sunt universale, dar judecata de dis­cernământ e întot­deauna particulară.

• Te consideri un autor Humanitas fiindcă totuşi Humanitas este editura care în ultima vreme îţi găzduieşte cărţile?
  

Eu mă consider un autor Humanitas. Am debutat însă la Nemira, iar cel care m-a „descoperit” primul e Dan Petrescu. Am debu­tat în 1992 şi cel care m-a debutat a fost Alex. Leo Şerban, un prieten de lungă durată. Mai publicasem înainte câte ceva: de pildă, câteva poezii, la Tribuna, în anii ’70, ori în Contra­punct, în august 1990 sau 1991, un fragment din poemul din care câţiva ani am publicat câteva părţi în Vatra, prin grija şi îngrijirea lui Al. Cistelecan. Poezia din Contrapunct am pu- blicat-o sub pseudonim, Ion Stratan, bietul Nino, este cel care m-a publicat. Nu-I cunoş­team pe vremea aceea.

M-am dus la Contrapunct ca orice debutant, cu câteva foi, le-am dat, cu teamă. Eram emoţionat. Alesesem un fragment din poemul epic de cinci mii de versuri, pe care-l scrisesem între 1984 şi 1987. O dată pe săptămână, telefo­nam şi întrebam de poem, când se publică. Ceream cu dl Stratan, care, foarte ceremoni­os, îmi răspundea: „D-le X (X era pseudonimul pe care mi-l luasem), poezia dv. va apărea etc.”. Şi, până la urmă, după mai multe luni, a apărut. Nu-mi amintesc exact, era în august ’90 sau ’91. Am mai publicat sub pseudonim în diverse ziare efemere, după revoluţie, dar de debutat, am debutat atunci când Alex Leo Şerban, pe care-l cunoşteam din anii ’80, mi-a spus: „Horia, ce faci tu cu tot ce ai scris? E absurd! Ai o bibliotecă întreagă. Hotârâşte-te odată, şi debutează!” Şi am debutat la Contrapunct, cu o proză: Cristache, un portret. Leo mi-a făcut o scurtă prezentare, foarte elo­gioasă. Am fost măgulit. Debutul în volum a fost însă altfel. în decembrie 1993 am primit un telefon.

O voce pe care nu o cunoşteam, mi-a spus: „Bună ziua! Aş dori să vorbesc cu dl Patapievici”. „La telefon”, am răspuns. „Numele meu este Dan Petrescu”, mi-a spus vocea. Când am auzit, era să-mi scape tele­fonul din mână. Mă suna, pe mine, un nimeni, Dan Petrescu, pentru care aveam o mare admiraţie, şi faţă de curaj, şi faţă de inte­ligenţa. Eram foarte emoţionat. M-a anunţat că am primit premiul de debut pentru eseu al edi­turii Nemira, iar premiul constă în publicarea volumului meu de debut, l-am spus că nu am aşa ceva. El mi-a spus că eseurile pe care le-am publicat în 22, Contrapunct, România lit­erară şi Dilema pot constitui volumul, căci este vorba de premiul pentru un debut în volum, iar premiul mi-a fost acordat pe baza lor. Ne-am întâlnit la editură, am făcut cunoştinţa şi împreună, de-a lungul mai multor luni (toată vara lui 1994) am început să facem cuprinsul. Aveam mai multe variante de titluri, iar el a ales Cerul văzut prin lentilă, care i-a plăcut cel mai mult. Acesta este debutul meu la Nemira. Am lucrat cuprinsul împreună cu Dan luni de zile.

A fost o sărbătoare, pentru mine. Aşa ne-am împrietenit. în octombrie 1994 am ple­cat în Germania pentru şase luni. în octombrie sau noiembrie – am încă scrisorile pe care le-am schimbat cu Dan în acea perioadă -încă mai lucram pe cuprins: abia în ultima clipă am optat pentru secţiunile care aveau să apară în volumul tipărit, orientat de scrierea eseului care încheie volumul, care îi pune concluzia şi care trimite la obsesia mea legată de Evul Mediu şi de modernitate, obsesie pe am dez- voltat-o mult mai amplu şi cu alte mijloace în Omul recent. Din acest punct de vedere, finalul pe care l-am scris atunci în Germania, pentru a da o concluzie, pe atunci oarecum forţată, unei culegeri de articole aparent disparate, e oarecum profetic: el anunţă cartea pe care nu o aveam însă în minte, dar pe care o adulme­cam şi pe care aveam să o scriu şase ani mai târziu - Omul recent. Aşa cum am conceput-o împreună cu Dan, Cerul văzut prin lentilă avea un fel de „tonalitate în do major”, aşa mi-a scris la un moment dat Dan Petrescu. „Da, bătrâne e bine”, şi mi-a dat în acest mod bunul de tipar. Trei luni mai târziu a apărut cartea în librării, prin coincidenţa cu „cazul Soare”. Dacă Sorin Adam Matei, autorul teoriei con- spiraţioniste despre debutul meu la Humanitas, ar dori să respecte adevărul istoric, ar trebui să ţină cont de toate lucrurile acestea, pe care le poate confirma prin core­spondenţa mea cu Dan, care acum nu îmi mai e prieten deloc. Simultan cu construcţia cărţii de la Nemira se desfăşura o altă linie de univers, care avea să mă ducă să public, în acelaşi timp cu debutul de la Nemira, prima mea carte la Humanitas. Această linie de univers era consecinţa întâlnirii mele cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, care s-a petrecut în noiembrie 1992.

Cum ţi-am spus, eu am debutat cu numele meu, Horia-Roman Patapievici, nu cu pseudonim, în 1992, în Contrapunct, avându-l ca naş literar pe Alex. Leo Şerban. Proza de debut a avut o notiţă favorabilă în România literară, scrisă probabil de Adriana Bittel, care era vecina mea de bloc, în strada Caimatei 14. în săptămâna debutului de la Contrapunct, am primit un telefon de la Adriana Bittel, pe care o ştiam din vedere, ca vecină, şi din scris, ca excelentă prozatoare. Ea, fireşte, nu mă ştia pe mine decât ca vecin. Mi-a spus: „Horia, nu ştiam că scrii. Dâ-ne şi nouă ceva, pentru România literară.” Aşa am început să scriu la România literară şi prin Adriana Bittel am ajuns să îi întâlnesc, la Paris, pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Stai să vezi cum.

• Deci: cum ajunge cineva să fie cunoscut de toată lumea?
  

Tot anul 1992 am publicat în Contra­punct, aproape săptămânal. Din vară, am început să public sporadic şi în România lite­rară, astfel încât, în 1993, lumea legată de aceste reviste începuse să ştie de numele meu. Era un nume straniu: Patapievici. Cine mai auzise de aşa ceva? Cum mi s-a spus mai târziu, erau tot felul de ipoteze. Relu Cosaşu mi- a spus: „Domnule, eram sigur că eşti un tip în vârstă, care a făcut deportarea” – asta pentru că aveam fixaţie pe tortură şi întemniţare. Mircea Mihâieş, care atunci era la Washington, a opinat că trebuie să fiu cineva cu stil rafinat şi mare cultură, probabil Andrei Pippidi, care, din cine ştie ce motive, voia să publice anumite lucruri fără a-şi divulga numele.

Alţii credeau că e Dan Petrescu, care înadins, ironic şi ludic, şi- a luat acest nume grotesc – Patapievici. în 1993, cred că la începutul primăverii, am prim­it un telefon de la revista 22, era Andrei Cornea, pe care nu-l cunoşteam, dar căruia îi citisem toate cărţile, şi care m-a invitat să fac o vizită la redacţie. Gabriela Adameşteanu mi-a propus o pagină numai a mea, săptămânal, să scriu orice vreau. Nu mi-a venit să cred! A fost pentru mine o enormă şansă. Patru sau cinci ani am scris săptămână de săptămână câte o pagină de revistă despre toate subiectele care mă pasionau. De exemplu, legătura dintre alchimie şi naşterea chimiei, filozofie politică, istoria ideilor, istoria ştiinţei, filozofia istoriei, a ştiinţei, teme literare (Radu Petrescu, de pildă, pe care îl ador) etc. Tot ce se adunase de-a lungul anilor (vreo douăzeci…) prin fişele mele, tot ce tre­cuse prin lecturile mele şi meditaţiile mele, aveam posibilitatea acum, graţie invitaţiei revis­tei 22, să organizez şi să public. Datorită gen­erozităţii acestor oameni, am înflorit.

• Cum de ai ajuns de la editura Nemira la Humanitas
  

La Paris, când am publicat în Contra­punct un text despre ontologia lui Mircea Eliade (toamna lui 1992, cred), s-a petrecut următoarea scenă, pe care mi-a povestit-o Monica Lovinescu. Virgil lasă din mână ziarul, după ce mi-a citit textul, şi îi spune Monicâi Lovinescu: „Monique, avem un autor”. „Cine?” „îl cheamă Patapievici.” Aşa am intrat în atenţia lor. Tot atunci eu îmi pregăteam ple­carea la Paris, cu prima mea bursă, o bursă Tempus, la Ecole Pratique des Hautes Etudes. Ada Bittel, cu care mă vedeam la România li­terară şi căreia îi spusesm că plec, şi care era în contact telefonic cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, le-a spus că voi merge la Paris. „Dâ-i telefonul nostru, să ne caute când ajunge.” După ce m-am instalat, a trecut cam o săptămână, le telefonez. îmi răspunde Monica Lovinescu. „Domnule Patapievici, tre­buie să ne vedem.

Virgil, care stă lângă mine, îmi face semne că trebuie să ne vizitaţi cât mai repede.” A doua zi eram la ei, în faimoasa lor casă din strada Franţois Pinton. încă din acea seară a început o prietenie uluitoare, în care generozitatea oamenilor acestora s-a revărsat asupra mea, care eram un nimeni, cu asupra de măsură. Am sporovăit aproape toată noaptea, am revenit a doua zi, pe scurt, ne-am împrietenit pentru toată viaţa. în acel sejur parizian, ne-am revăzut de două ori pe săptămână, până în decembrie, când am ple­cat acasă. Cum ştii, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu erau (şi sunt) foarte buni prieteni cu Gabriel Liiceanu. Când Monica Lovinescu a venit în ţară, în vara lui ’93, Sanda Vişan a vrut să facă o emisiune cu ei doi, cu Virgil şi cu Monica, şi le-a spus că ar fi poate interesant dacă fiecare dintre ei şi-ar aduce câte un invi­tat. Zis şi făcut. Monica a chemat-o pe Ileana Mâlâncioiu, Virgil pe mine. Atunci am apărut prima oară la televizor.

A fost un dezastru. De emoţie, am fost ca paralizat, tremuram de trac, limba mea era ţeapănă, a fost îngrozitor. De temperament, sunt şi timid, şi emotiv. Eşecul acela, însă, m-a ambiţionat. M-am dis­ciplinat. A doua oară când am apărut la televi­zor a fost la losif Sava, în vara lui 1995. Eram deja, din punctul de vedere al prezenţei pu­blice, un timid exersat, căci trecusem printr-un eşec, pe care l-am tratat, ca orice handicap, prin exerciţiu spiritual, disciplină sufletească şi voinţă a minţii. E suficient să nu te uiţi la cameră şi sâ-i ignori prezenţa. Aşa disciplinat, am putut face faţă Seratei la care m-a invitat losif Sava. Aşa am debutat, de fapt, în faţa „audienţei publice” (nu încă „opinia publică”). Dar să revin la întâlnirea cu Gabriel Liiceanu, autor pentru mine fabulos, pentru care aveam o enormă admiraţie. în acea vară, 1993, Liiceanu, pe care nu îl cunoşteam, a dat la el acasă o petrecere în cinstea lui Virgil şi a Monicâi. Acolo, Monica m-a invitat şi pe mine şi aşa l-am cunoscut pe Gabriel Liiceanu. Gabriel Liiceanu a fost un amfitrion absolut, o gazdă perfectă, cuceritoare, cultivată, admi­rabilă. M-a primit ca pe un frate.

La despărţire, i-am invitat, pe Monica, pe Virgil şi pe Gabriel, să vină pe la mine, să petrecem o seară împre­ună. Au venit, am stat de vorbă, am râs, am mâncat şi, după aceea, la cafea, Monica zice: „Vreau să văd şi eu volumele acelea despre care mi-ai vorbit”. îi spusesem, la Paris, că scrisesem, înainte de 1989, peste 80 de vol­ume. l-am invitat în bibliotecă şi le-am arătat rafturile cu volume format A4, legate în carton tare, de cam 300 de pagini fiecare. „Ce conţin, Dumnezeule?”, m-a întrebat Monica. în majori­tate, încercări de proze, poezie, eseuri, filo­zofie, carnete de însemnări, de reflecţii, de schiţe, jurnale; în fine, fişele mele de lucru, memoria mea mobilă. Sunt şi câteva volume încheiate, i-am spus. Ironică, Monica m-a între­bat: „N-ai cumva şi memorii?”. „Cum nu”, am răspuns, glumind. Şi i-am întins cele două vo­lume din Zbor în bătaia săgeţii. Monica a deschis volumul doi şi a citit, la întâmplare, pasajul de la Sihăstria, în care eu povestesc cum am plecat de la părintele Paisie, după ce mi-a dat binecuvântarea, cum am coborât de la Sihla la Sihăstria. „Gabriel, tu ai văzut cum scrie băiatul ăsta?”, a întrebat Monica Lo­vinescu. „Nu ştiu, că mie nu mi-a dat nimic”, a răspuns Gabriel Liiceanu. „Te rog să citeşti”, i-a întins Monica lui Gabriel volumul din care tocmai citise. Şi aşa, în acea seară Gabriel Liiceanu a plecat la el cu cele două volume din Zbor în bătaia săgeţii.

Mai târziu, după ce m-am împrietenit cu Gabriel, mi-a spus că le-a dat referenţilor lui. Unul dintre ei era Sorin Vieru, pe care aveam sâ-l cunosc mai târziu, în seminariile organizate în jurul lui Alexandru Dragomir. El a făcut o recomandare, pe care Gabriel mi-a arătat-o mai târziu, şi care spunea, în esenţă, următoarele: „Toată lumea zice că nu a existat literatură de sertar; ei bine, există – şi de cea mai bună calitate! Acest volum trebuie imediat publicat.” Şi aşa a fost. Zborul a fost inclus în planul editorial al editurii Humanitas pentru 1994, a fost apoi amânat pentru 1995 şi a apărut, în fine, în iunie 1995. A fost o coincidenţa extraordinară.

• 
  De ce gânditorii post- heidegger-ieni – Levinas, Gadamer, Merleau-Ponty -sunt atât de puţin cunoscuţi în România?
  

Hai să ne gândim cum a fost cunoscut Heidegger la noi. A fost cunoscut prin Originea operei de artă, prima traducere din el, făcută de către Kleininger şi Liiceanu la începutul anilor ’80. Atunci s-au vândut acele faimoase 42.000 de exemplare dintr-un filozof dificil de citit şi foarte greu de înţeles, probabil singura ţară din lume în care Heidegger a făcut suc­ces de librărie. Heidegger s-a impus cu ajutorul interdicţiilor regimului, împotriva lui. S-a impus în spaţiul public ca o referinţă importantă, datorită acestei traduceri, Originea operei de artă. După ’90, când ar fi putut fi traduşi Emanuel Levinas sau fenomenologii francezi de tipul lui Jean-Luc Marion, deja publicul general cultivat nu mai era interesat de filozofi, pentru că filozofii intere­saseră numai cât timp erau interzişi ori cenzu­raţi. Fireşte, îi puteau interesa pe universitari, dar universitarii, la noi, nu ies aproape niciodată pe piaţa generală a culturii.

Turcan, varat in coasta lui Patapievici

Culturalnicul Horia Roman Patapievici

Puţini sunt cei care-şi mai amintesc de scandalul mediatic „Terasa”, scandal care l-a adus pe Horia Roman Patapievici în atenţia opiniei publice din ţară. La acea vreme, viaţa politică românească, era în fierbere şi îşi căuta albia democraţiei. Ziarele scriau că un serviciu secret aparţinând SRI-ului ar fi încercat să-l racoleze. Nu mă pot pronunţa în ceea ce priveşte faptele petrecute.
Se ştie că, Roman Horia Patapievici, era un apropiat al vârfurilor din Alianţa Civică. Dacă faptele s-au petrecut în realitate, trebuie să ne punem întrebarea, dacă scandalul nu a fost provocat pentru ca Patapievici să aibă acoperire în a pătrunde în mediile Alianţei Civice pentru a da informaţii celor care l-au racolat? Să fii semnat el vreun angajament cu serviciile secrete?
A reapărut în anul 2005 ca preşedinte al Institutului Cultural Român, „uns” în această funcţie de preşedintele Traian Băsescu şi acesta, cu un trecut nebulos şi un prezent nociv pentru majoritatea românilor.
Cine sunt cei care au hotărât ca el să ocupe înaltul post de la ICR? Se ştie că institutul are relaţii cu exteriorul, cu românii din diaspora, de pe toate continentele, cu românii din nordul Bucovinei-Ucraina şi din Basarabia. Ce concluzie se trage vis-a-vis de Roman Horia Patapievici? Patapievici, astăzi intrat în graţiile lui Traian Băsescu prin supuşenie, apare pe micile ecrane, dând lecţii de civism, de democraţie, dispreţuind realitatea de fiecare zi a trudnicilor români.
Acest individ a publicat la Editura „Humanitas”, a lui Gabriel Liiceanu, monstruoasa carte „Politice” în care a terfelit în orice chip România, valorile spirituale ale neamului românesc, scriind negru pe alb că „românii sunt 22 de milioane de patibulari” şi că „îi este ruşine că este român”. Patapievici, tu, nu eşti român! Originile tale sunt străine neamului românesc. Tatăl tău „ciungul” a pus umărul la făurirea comunismului în România. A fost un cominternist înrăit şi a fost de partea celor care au luptat în Războiul Civil din Spania din anul 1936, care au tras cu mitraliera în Iisus Hristos. Dacă-ţi este ruşine să-ţi zici român de ce nu pleci acolo unde originile te cheamă? Ai murdărit icoana sfântă a ţării prin impercaţiile scrise, ai murdărit istoria neamului românesc, ai devalorizat genealitatea lui Mihai Eminescu, scriind despre el că este „cadavrul din debara”. De asemenea, ai terfelit nu numai numele celor morţi, dar, ai continuat să murdăreşti nume ca: Adrian Păunescu; cu ce drept întinezi tu memoria morţilor?
Te-ai îmbogăţit. Ştiu că deţii trei terenuri, două la Câmpulung Muscel şi unul la Crevedia. Ai trei imobile şi două case de vacanţă. De unde atâta bănet? Colaborările tale la Societatea Română de Televiziune, la Evenimentul Zilei şi drepturile de autor de la Editurile „Art” şi „Humanitas”, nu-ţi pot aduce atâţia bani. Te-ai îmbogăţit pe seama Institutului Cultural Român, te voiajezi în Europa şi USA.
În jurul tău ţi-ai adunat nişte neîmpliniţi, refulaţi şi nerealizaţi ca artişti. Arunci banii ICR-ului pe apa nămoloasă a Dâmboviţei. Ai eliminat valorile reale de la ICR.
Eşti irascibil, ripostezi obraznic verbal şi te supără orice adevăr. Pozezi în atot cunoscător. Eşti globian. Te afişezi cu papionul la gât, crezând astfel că ai face parte dintr-un club select, că ai aparţine mediilor rasate. Nu eşti decât un „patibular”. Nu eşti decât un ins oarecare, ai o imagine caricaturală. Continui să fii răscolit de trecutul tenebros al tatălui tău care a servit umil cauzei bolşevice. Nu te interesează nimic în afara persoanei tale. Îl slujeşti cu mentalitate de sclav pe Traian Băsescu.
Opinia publică, cititorii, trebuie să ştie că în momentul în care ai ocupat funcţia de preşedinte al ICR-ului, i-ai eliminat din posturi pe cei mai buni. Cred că nu ai uitat că fără pic de raţiune l-ai dat afară din funcţia pe care o ocupa pe domnul Ion Ungureanu, fostul ministru al Culturii din Republica Moldova. Nu ai ţinut cont că acest mare român a făcut mult mai mult pentru cultura românească decât troglodiţii, infatuaţii, guralivii, gomoşii, pe care i-ai adunat în jurul tău. Domnul Ion Ungureanu ţi-a explicat situaţia în care se află; ţi-a spus că soţia dumnealui este bolnavă de ani de zile şi că banii pe care-i dă pentru tratament nu-i ajung nici din salariul pe care-l avea. N-ai ţinut cont, sub pretextul că este de vârsta pensionării, l-ai dat afară. Meritele domnului Ion Ungureanu ca regizor de teatru, ca om de cultură, ca român sunt incontestabile. Dovada stă în tot ce a făcut domnia sa în perioada cât a fost ministru al culturii la Chişinău pentru românii basarabeni, pentru întreaga cultură românească. Nu ai vrut să întinzi mâna unui om care a trăit numai şi numai pentru românism.
Horia Roman Patapievici, nu uita că nimic nu rămâne nepedepsit de Dumnezeu!

Horia-Roman Patapievici: „în România, nu ne luăm (unii altora) ideile în serios”

In ’95 a apărut Zborul, care, spre surpriza mea, s-a vân­dut foarte bine. La fel de bine s-a vîndut şi Cerul văzut prin lentilă. Au fost apoi cele trei Serate ale lui losif Sava la care am fost invitat, şi care au avut mare succes, înainte fusese scan­dalul Soare, fusese campania din presă pentru apărarea drepturilor omului, interpelarea din Senat făcută de Ştefan Augustin Doinaş, lupta împotriva PDSR-ului…. Toate acestea au jucat un rol. Rezultatul global e că am devenit în câţiva ani un autor cunoscut.

• Poate fi considerată literatura română o li­teratură minoră?
  

- Ha, ha, te referi la argumentul lui Benjamin Fundoianu, Imagini şi cărţi din Franţa. Faimoasa prefaţă. Răspunsul e — şi da, şi nu. Da, e o literatură minoră, deoarece cul­tura română nu are în ea însăşi puterea de a-şi omologa şi susţine valorile. Nu, nu e minoră, pentru că, totuşi, le poate produce. Cultura noastră a produs numeroase valori remarca­bile, dar, din păcate, ele nu au devenit impor­tante decât după ce au fost recunoscute în alte culturi. De exemplu, Constantin Brâncuşi. Rămas în ţară, Brâncuşi nu ar fi avut, cu siguranţă, destinul internaţional pe care l-a avut în Franţa. Mircea Eliade, dacă rămânea în ţară, ar fi fost arestat şi marginalizat: ar fi avut fie destinul lui Mircea Vulcănescu, adică moartea, fie destinul de a fi doar scriitor (sub suprave­ghere şi cenzură, fireşte), adică deprofesio- nalizarea.

Aşa cum l-a zugrăvit Cioran într-un faimos articol (Omul fără destin), dar într-altfel, Eliade nu ar fi avut destinul care să facă din el valoarea internaţională importantă care este astăzi. De ce? Revin la argumentul meu: pen­tru că noi nu avem, în cultura română, criterii de omologare şi promovare a propriilor noastre valori. în acest sens, cultura noastră este minoră. Dar, prin faptul că poate produce va­lori, nu este minoră. De pildă, toate ideile pe care Eliade le-a dezvoltat în Occident într-o manieră neutru academică se regăsesc în cărţile lui româneşti. Nu există nici o idee în cărţile care i-au făcut faima mondială şi care să nu se găsească într-o formă sau alta în creaţia lui românească. Ceea ce înseamnă că Eliade, in toto şi in nuce, era deja formulat şi articulat în România. La fel se poate spune şi despre Cioran, mai puţin corecţia importantă a stilului limbii franceze, care l-a disciplinat şi i-a permis să dobândească stilul său formidabil, a cărui strălucire nu e de conceput în absenţa rigorilor impuse de stilul moraliştilor francezi. E un fapt neconjunctural că Eliade şi Cioran şi-au atins consacrarea numai în mediul culturii occi­dentale. Prin urmare, la noi există (mă rog, exista…) un mediu intelectual capabil să pro­ducă valori, dar nu există unul care să le ofere consacrarea.

De ce? între altele, pentru că nu avem un mediu universitar care să stimuleze contribuţiile cercetătorilor originali şi, uneori, marginali. Apoi, pentru că la noi nu există o piaţă critică a ideilor, iar receptarea con­tribuţiilor unor Eliade şi Cioran nu e de gândit în absenţa unei astfel de pieţe de idei. Se poate construi argumentul meu şi pe cazul scriitorilor. Să luăm un scriitor — pe Eugen lonescu, de pildă. Teatrul absurdului. Ar fi putut lonescu, din România, să aibă cariera lui lonesco, din Franţa? Eugen lonesco, fără Thomas Becket, fără Jarry, fără existenţa teatrului alternativ, fără atmosfera existenţia­listă din anii ’50, nu ar fi putut apărea ca fiind creatorul original care a apărut în Franţa. Ceea ce ne lipseşte nouă este o infrastructură insti­tuţională care să promoveze valorile şi un mediu intelectual care să preţuiască ideile. Fie să le deteste în cunoştinţă de cauză, fie să le aprobe în cunoştinţă de cauză, fie să le critice în mod competent. Deci, Eliade, dacă ar fi ieşit teafăr din puşcărie, ar fi fost la noi în cel mai bun caz un fenomen literar, cam în felul lui Noica, o personalitate ieşită din comun, de acord, dar recepţia ar fi rămas la acest nivel. Piaţa culturală din România nu ar fi putut face din Eliade fenomenul cultural care a devenit el pe piaţa culturală din Occident. Cauzele sunt chiar mai adânci.

Cultura română a fost întot­deauna o cultură de sincronizare. Niciodată nu a fost o cultură de afirmare. Ironia istoriei a făcut ca îndemnul lui Lovinescu de a ne sin­croniza cu valorile occidentale cu orice preţ, foarte bun în sine, să fie de fapt o fatalitate şi un blestem, fiindcă niciodată noi nu am reuşit decât să ne sincronizăm, noi nu am afirmat niciodată ceva propriu. Să nu mă înţelegi greşit. Nu spun că noi nu avem valori proprii. Caragiale, Eminescu sunt valori absolute. Dar au rămas locale, în ciuda faptului că valoarea lor intrinsecă e evident universală! De ce? Pentru că mediul nostru cultural nu a avut pu­terea să facă din ele ceea ce Occidentul a ştiut să facă din lonesco sau Eliade sau Cioran. Noi suntem, din păcate, doar o cultură de sin­cronizare şi, ca atare, ierarhiile şi vârfurile sunt fixate din exterior mai degrabă decât din interior.

Intr-un interviu luat de Daniel Cristea-Enache, Dorin Tudoran spune că se consideră deja mort, pentru că nu mai e gata să moară pentru credinţele şi ideile sale. Sunteţi gata să muriţi pentru aşa ceva? E important?

Niciodată nu ştii dacă eşti gata să mori pentru credinţele tale până nu eşti pus în situaţia de a o face. Nu ştii in abstracto dacă eşti capabil să o faci sau nu, dar când eşti confruntat cu chestiunea, atunci ştii. Acolo e decizia.

Andre Malraux spunea chestia asta. Nu ştii dinainte. Nimeni nu ştie dacă poate rezista torturii, o spune în Antimemorii undeva, el a fost pe pragul de a fi torturat şi a scăpat, în episodul cu Gestapo-ul când a fost arestat. Asta e.

• 
  Dar nu numai mediul cultural, dar şi mediul politic receptează altfel ideile decât, să zicem, în Franţa, unde cultura e chiar un bun patrimonial. La noi lucrul acesta e doar clamat.
  

De ce? Ne lipseşte infrastructura insti­tuţională şi nu există o piaţă de idei. Ca să existe o piaţă de idei trebuie să existe libertate de comunicare, fireşte, dar mai trebuie să existe ceva: încredere în idei. Oamenii trebuie să aibă încredere în valoarea şi realitatea ideilor, pentru ca ideile să fie luate în serios. Să presupunem că tu emiţi o idee — de pildă ideea că există Dumnezeu, iar Dumnezeu se manifestă într-un mod criptat în lumea încon­jurătoare. Dacă îţi iau în serios ideea, pot să mă raportez la ea în trei feluri: fie o accept, şi atunci devine a mea şi construiesc ceva mai departe, în funcţie de ea; fie o accept parţial, caz în care o critic şi construiesc ceva pornind de la criticarea ei, fără să o anulez, altoin- du-mă cumva pe ea; fie sunt în profund deza­cord cu ea, caz în care o resping în totalitate, prin critică şi înlocuire argumentată. Aceste trei atitudini au în comun faptul că eu îţi iau înserios ideea. Eu însă cred că, în România, noi nu ne luăm de fapt unii altora deloc în serios ideile. A lua în serios ideea cuiva, chiar atunci când o respingi, înseamnă să o respecţi, e un profund respect în critica argumentată. Noi nu ne luăm în serios, şi tocmai de aceea suntem o cultură de sincronizare. Dacă am avea încredere cu adevărat în valorile noastre, le-am lua în serios. Dar nu în sensul că ne-am bate pe ele în sensul în care se bat şi jură naţio­naliştii noştri pe Eminescu, spunând ceva de genul: „Crezi în Eminescu?”; „Cred în Emi­nescu”; „Atunci eşti de-al nostru!”. Nu, asta nu înseamnă să crezi în ideile lui Eminescu.

• E o fatalitate, se va schimba ceva?
  

Nu cred că e o fatalitate, cred însă că suntem cumva imaturi. Imi vine în minte un alt exemplu de incapacitate de a omologa origi­nalitatea ori, măcar, de a avea presimţământul ei, când apare. Cred că se poate afirma că existenţialismul a fost experimentat perfect în anii ’30 şi în România. Atitudinea existenţia­listă, pe care Călinescu în Istoria lui o identifi­ca drept o imitaţie servilă după Andre Gide, nu era de fapt deloc un „gidism”, era un nou fel de raportare a scriitorului la conţinuturile vieţii sale, căreia îi căuta sensul în autenticitatea trăirilor, în cultivarea experienţelor limită şi în ducerea la extrem a contradicţiilor — o definiţie de lucru a existenţialismului, nu-i aşa? într-un fel, existenţialismul s-a născut şi în România — prin afirmaţia aceasta, fireşte, resping orice interpretare protocro­nistă. Ceea ce vreau să spun este că în ţara noastră exista un me­diu fertil, în care s-a putut crea, pe nesim­ţite, ceva nou. Mircea Vulcănescu, cu ames­tecul lui de teologie şi filozofie, mai precis de teologie mistică şi filo­zofie raţionalistă, e un alt exemplu de perso­nalitate pe care cultura noastră l-a putut crea, dar nu l-a putut valoriza pe măsură. La fel, Noi- ca. Constantin Noica e un filozof major, şi-a luat în serios profe­sia/vocaţia, a cunos­cut bine gândirea predecesorilor şi a produs ceva nou. Este un filozof de luat în seamă. Or, la noi, e complet ignorat ca filozof. Mircea Florian a fost un universitar profesionist, despre care generaţia existenţialistă spunea că era plicticos şi aşa mai departe. în anii ’50 el făcea traduceri la normă din Aristotel şi, în acea perioadă oribilă, i-a venit o idee originală, ideea recesivităţii ca structură a lumii, despre care în prefaţă spune: Am crezut mereu că toate ideile mele sunt datorate maestrului meu, Johannes Rehmke; or, mi-a venit o idee care nu e a lui Rehmke şi mă simt puţin vino­vat de asta, dar voi încerca totuşi să o dezvolt — şi au rezultat cele două impunătoare volume, Recesivitatea ca structură a lumii, publicate postum în anii ’80. Efectul? Nul. A reacţionat Virgil Nemoianu, în Statele Unite. Cultura română are filozofi de luat în seamă, dar ei, în cuprinsul culturii române, nu au posteritate, nici în zona universitară şi nici în zona culturii ideilor generale. Acesta e diagnosticul meu privitor la cultura română. Nu e minoră, deoarece produce valori importante; dar e minoră, pentru că nu are în ea însăşi mecan­ismul de a le omologa şi dezvolta: nu e un mediu fertil, în care valoarea să germineze, iar sămânţa să devină arbore falnic. Pe scurt — le creează, dar nu le cultivă.

• 
  Eşti un gânditor pasional?
  

Nu sunt un gânditor. Gânditori sunt foarte puţini. Aristotel a fost unul. Mai aproape de noi, e Martin Heidegger. Eu nu sunt un gânditor, sunt un scriitor.

• 
  Este revoluţia franceză falia lumii noastre?
  

Oh, da. Revoluţia franceză a fost o oroare. Eu nu am aflat lucrul acesta decât când am citit cartea lui Pierre Gaxotte, La Revolution frangaise — există o istorie conser­vatoare a Revoluţiei Franceze şi există o isto­rie socialistă a revoluţiei franceze. Eu, până atunci, citisem numai istorii socialiste, pe care le credeam adevărate. Crezusem toate calom­niile socialiste împotriva lui Ancien regime, şi crezusem că Revoluţia Franceză a fost o mişcare progresistă şi benefică, o mişcare necesară şi în sprijinul drepturilor omului. Când am citit cartea lui Gaxotte, era în ’90, vara, şi eram la 2 Mai. A fost un moment binecuvântat, momentul când mi-a căzut în mână acea carte. A fost o revelaţie, nu-mi venea să cred, din ceea ce citeam, că putusem ignora atât de mult şi atât de radical. Când am citit despre masacrul în care, dimineaţa, au fost scoşi de la o mânăstire pariziană circa o sută de călugări şi profesori- călugări, au fost încolonaţi, iar femeile, revo­luţionarele Parisului, i-au omorât unul câte unul până seara, cu mâna goală, am suferit îngrozitor.

Sunt două lucruri în acel episod atroce, unul din nenumăratele masacre care au făcut din Revoluţia Franceză precursoarea deja matură a revoluţionarismului totalitar din secolul XX. Primul este că oamenii obişnuiţi pot comite asemenea fapte monstruoase. Al doilea este puterea inumană prin care statul le permite unora să-şi ucidă semenii, numai şi numai pentru că i-a definit în prealabil, în mod oficial, drept oameni care trebuie să dispară (în cazul de faţă un călugăr sau un teolog). Mi s-a făcut rău citindu-l pe Gaxotte, pentru că am înţeles atunci prima oară, pornind de la exemplele lui, esenţa totalitarismului: statul defineşte o categorie de oameni ca fiind dăunătoare umanităţii; din acel moment, ei pot fi ucişi de oricine; şi, în fapt, dacă noi doi am fi acum definiţi în mod oficial ca buni de ucis, te asigur că până mâine s-ar găsi oameni nor­mali, care ne-ar şi ucide.

Asta e esenţa totali­tarismului şi de aceea, pentru că a fost prima să îi pună esenţa în aplicare, este pentru mine Revoluţia Franceză atât de odioasă. Ce nu înţelesesem când am citit istoriile socialiste ale Revoluţiei Franceze, a fost această pasi­une ideologica monstruoasă, care a condus la distrugerea unei întregi societăţi. Şi am mai înţeles că societatea din L’ancien regime nu era deloc depăşită ori inumană, cum s-a tot spus de către revoluţionari, a fost o societate în care, dacă nu ai trăit, vei regreta până la sfârşitul vieţii că nu ai fâcut-o. Era deopotrivă o societate frivolă şi bine aşezată, era politi­coasă, inteligenta, permisivă, tolerantă, având pasiunea conversaţiei şi cultul bunei-creşteri.

Peste care a venit tăvălugul unei ideologii înguste şi mărginite, care, pentru prima dată în istorie, cu metode totalitare, inventând statul iacobin, a subordonat totul statului şi a impus societăţii, cu forţa instituţiilor statului, credinţa că faci bine umanităţii generale ucigând oameni particulari – o monstruozitate, ceva de necrezut! Eu credeam că Revoluţia Franceză a fost revoluţia instaurării drepturilor omului. A fost, aşa, cu degetul mic, dar cu toată palma a fost o monstruozitate. Nu a fost instaurarea a ceva bun (în schimb, pentru că s-a abţinut să ucidă, Revoluţia Glorioasă a englezilor a fost aşa ceva). Revoluţia Franceză a produs o falie, e falia politică a lumii moderne. E actul prin care modernitatea totalitară se instituie în lumea în care trăim, iar ceea ce a făcut ea nu mai poate fi nici ignorat, nici depăşit.

Asta e fatalitatea modernităţii. Nu poţi să ignori că ea a inventat nu numai statul centralizat modern, ci şi legătura lui cu impunerea unei ideologii obligatorii, nu poţi să ignori că modernitatea se naşte printr-o ruptură resentimentarâ de tradiţie (îmi vine să spun că se rupe nu „de”, ci „împotriva” tradiţiei), nu mai poţi ignora nici concentrarea de putere pe care ea a fâcut-o posibilă şi nici inovaţia ei absolută: uciderea legală a unor categorii sociale, din motive ide­ologice inoculate de către stat întregii socie­tăţi. E un blestem: toate acestea nu pot fi depăşite nici dacă sunt condamnate. Pentru modernitate, e un fel de destin capcană să nu poată depăşi legatul otrăvit al Revoluţiei Franceze cu adevărat nici atunci când se raportează critic la ea. Va putea fi cu adevărat depăşită numai în clipa în care vom putea sta­bili cu tradiţia un raport care să nu-i mai fie tri­butar. Un lucru aproape imposibil, în cadrul mental de acum.

• 
  Cum stăm cu rapor­tul de moralitate- estetic în cazul marilor creatori? Poţi fi un mare autor în timp ce eşti o canalie?
  

Trebuie discutat pe cazuri particulare. Celine, de pildă. A fost Celine o canalie? Nu poţi să dai o soluţie generală, tocmai pen­tru că dacă în întrebare apare noţiunea de mare creator, înseamnă că te referi la o individualitate excepţională şi atunci regulile cad. Trebuie să te referi, de fiecare dată, la o situaţie con­cretă, ceea ce nu înseamnă, fireşte, că aş fi de acord cu grila relativistă, care spune că o dată e aşa, altă dată e aşa. Nu, criteri­ile sunt universale, dar judecata de dis­cernământ e întot­deauna particulară.

• Te consideri un autor Humanitas fiindcă totuşi Humanitas este editura care în ultima vreme îţi găzduieşte cărţile?
  

Eu mă consider un autor Humanitas. Am debutat însă la Nemira, iar cel care m-a „descoperit” primul e Dan Petrescu. Am debu­tat în 1992 şi cel care m-a debutat a fost Alex. Leo Şerban, un prieten de lungă durată. Mai publicasem înainte câte ceva: de pildă, câteva poezii, la Tribuna, în anii ’70, ori în Contra­punct, în august 1990 sau 1991, un fragment din poemul din care câţiva ani am publicat câteva părţi în Vatra, prin grija şi îngrijirea lui Al. Cistelecan. Poezia din Contrapunct am pu- blicat-o sub pseudonim, Ion Stratan, bietul Nino, este cel care m-a publicat. Nu-I cunoş­team pe vremea aceea.

M-am dus la Contrapunct ca orice debutant, cu câteva foi, le-am dat, cu teamă. Eram emoţionat. Alesesem un fragment din poemul epic de cinci mii de versuri, pe care-l scrisesem între 1984 şi 1987. O dată pe săptămână, telefo­nam şi întrebam de poem, când se publică. Ceream cu dl Stratan, care, foarte ceremoni­os, îmi răspundea: „D-le X (X era pseudonimul pe care mi-l luasem), poezia dv. va apărea etc.”. Şi, până la urmă, după mai multe luni, a apărut. Nu-mi amintesc exact, era în august ’90 sau ’91. Am mai publicat sub pseudonim în diverse ziare efemere, după revoluţie, dar de debutat, am debutat atunci când Alex Leo Şerban, pe care-l cunoşteam din anii ’80, mi-a spus: „Horia, ce faci tu cu tot ce ai scris? E absurd! Ai o bibliotecă întreagă. Hotârâşte-te odată, şi debutează!” Şi am debutat la Contrapunct, cu o proză: Cristache, un portret. Leo mi-a făcut o scurtă prezentare, foarte elo­gioasă. Am fost măgulit. Debutul în volum a fost însă altfel. în decembrie 1993 am primit un telefon.

O voce pe care nu o cunoşteam, mi-a spus: „Bună ziua! Aş dori să vorbesc cu dl Patapievici”. „La telefon”, am răspuns. „Numele meu este Dan Petrescu”, mi-a spus vocea. Când am auzit, era să-mi scape tele­fonul din mână. Mă suna, pe mine, un nimeni, Dan Petrescu, pentru care aveam o mare admiraţie, şi faţă de curaj, şi faţă de inte­ligenţa. Eram foarte emoţionat. M-a anunţat că am primit premiul de debut pentru eseu al edi­turii Nemira, iar premiul constă în publicarea volumului meu de debut, l-am spus că nu am aşa ceva. El mi-a spus că eseurile pe care le-am publicat în 22, Contrapunct, România lit­erară şi Dilema pot constitui volumul, căci este vorba de premiul pentru un debut în volum, iar premiul mi-a fost acordat pe baza lor. Ne-am întâlnit la editură, am făcut cunoştinţa şi împreună, de-a lungul mai multor luni (toată vara lui 1994) am început să facem cuprinsul. Aveam mai multe variante de titluri, iar el a ales Cerul văzut prin lentilă, care i-a plăcut cel mai mult. Acesta este debutul meu la Nemira. Am lucrat cuprinsul împreună cu Dan luni de zile.

A fost o sărbătoare, pentru mine. Aşa ne-am împrietenit. în octombrie 1994 am ple­cat în Germania pentru şase luni. în octombrie sau noiembrie – am încă scrisorile pe care le-am schimbat cu Dan în acea perioadă -încă mai lucram pe cuprins: abia în ultima clipă am optat pentru secţiunile care aveau să apară în volumul tipărit, orientat de scrierea eseului care încheie volumul, care îi pune concluzia şi care trimite la obsesia mea legată de Evul Mediu şi de modernitate, obsesie pe am dez- voltat-o mult mai amplu şi cu alte mijloace în Omul recent. Din acest punct de vedere, finalul pe care l-am scris atunci în Germania, pentru a da o concluzie, pe atunci oarecum forţată, unei culegeri de articole aparent disparate, e oarecum profetic: el anunţă cartea pe care nu o aveam însă în minte, dar pe care o adulme­cam şi pe care aveam să o scriu şase ani mai târziu - Omul recent. Aşa cum am conceput-o împreună cu Dan, Cerul văzut prin lentilă avea un fel de „tonalitate în do major”, aşa mi-a scris la un moment dat Dan Petrescu. „Da, bătrâne e bine”, şi mi-a dat în acest mod bunul de tipar. Trei luni mai târziu a apărut cartea în librării, prin coincidenţa cu „cazul Soare”. Dacă Sorin Adam Matei, autorul teoriei con- spiraţioniste despre debutul meu la Humanitas, ar dori să respecte adevărul istoric, ar trebui să ţină cont de toate lucrurile acestea, pe care le poate confirma prin core­spondenţa mea cu Dan, care acum nu îmi mai e prieten deloc. Simultan cu construcţia cărţii de la Nemira se desfăşura o altă linie de univers, care avea să mă ducă să public, în acelaşi timp cu debutul de la Nemira, prima mea carte la Humanitas. Această linie de univers era consecinţa întâlnirii mele cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, care s-a petrecut în noiembrie 1992.

Cum ţi-am spus, eu am debutat cu numele meu, Horia-Roman Patapievici, nu cu pseudonim, în 1992, în Contrapunct, avându-l ca naş literar pe Alex. Leo Şerban. Proza de debut a avut o notiţă favorabilă în România literară, scrisă probabil de Adriana Bittel, care era vecina mea de bloc, în strada Caimatei 14. în săptămâna debutului de la Contrapunct, am primit un telefon de la Adriana Bittel, pe care o ştiam din vedere, ca vecină, şi din scris, ca excelentă prozatoare. Ea, fireşte, nu mă ştia pe mine decât ca vecin. Mi-a spus: „Horia, nu ştiam că scrii. Dâ-ne şi nouă ceva, pentru România literară.” Aşa am început să scriu la România literară şi prin Adriana Bittel am ajuns să îi întâlnesc, la Paris, pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Stai să vezi cum.

• Deci: cum ajunge cineva să fie cunoscut de toată lumea?
  

Tot anul 1992 am publicat în Contra­punct, aproape săptămânal. Din vară, am început să public sporadic şi în România lite­rară, astfel încât, în 1993, lumea legată de aceste reviste începuse să ştie de numele meu. Era un nume straniu: Patapievici. Cine mai auzise de aşa ceva? Cum mi s-a spus mai târziu, erau tot felul de ipoteze. Relu Cosaşu mi- a spus: „Domnule, eram sigur că eşti un tip în vârstă, care a făcut deportarea” – asta pentru că aveam fixaţie pe tortură şi întemniţare. Mircea Mihâieş, care atunci era la Washington, a opinat că trebuie să fiu cineva cu stil rafinat şi mare cultură, probabil Andrei Pippidi, care, din cine ştie ce motive, voia să publice anumite lucruri fără a-şi divulga numele.

Alţii credeau că e Dan Petrescu, care înadins, ironic şi ludic, şi- a luat acest nume grotesc – Patapievici. în 1993, cred că la începutul primăverii, am prim­it un telefon de la revista 22, era Andrei Cornea, pe care nu-l cunoşteam, dar căruia îi citisem toate cărţile, şi care m-a invitat să fac o vizită la redacţie. Gabriela Adameşteanu mi-a propus o pagină numai a mea, săptămânal, să scriu orice vreau. Nu mi-a venit să cred! A fost pentru mine o enormă şansă. Patru sau cinci ani am scris săptămână de săptămână câte o pagină de revistă despre toate subiectele care mă pasionau. De exemplu, legătura dintre alchimie şi naşterea chimiei, filozofie politică, istoria ideilor, istoria ştiinţei, filozofia istoriei, a ştiinţei, teme literare (Radu Petrescu, de pildă, pe care îl ador) etc. Tot ce se adunase de-a lungul anilor (vreo douăzeci…) prin fişele mele, tot ce tre­cuse prin lecturile mele şi meditaţiile mele, aveam posibilitatea acum, graţie invitaţiei revis­tei 22, să organizez şi să public. Datorită gen­erozităţii acestor oameni, am înflorit.

• Cum de ai ajuns de la editura Nemira la Humanitas
  

La Paris, când am publicat în Contra­punct un text despre ontologia lui Mircea Eliade (toamna lui 1992, cred), s-a petrecut următoarea scenă, pe care mi-a povestit-o Monica Lovinescu. Virgil lasă din mână ziarul, după ce mi-a citit textul, şi îi spune Monicâi Lovinescu: „Monique, avem un autor”. „Cine?” „îl cheamă Patapievici.” Aşa am intrat în atenţia lor. Tot atunci eu îmi pregăteam ple­carea la Paris, cu prima mea bursă, o bursă Tempus, la Ecole Pratique des Hautes Etudes. Ada Bittel, cu care mă vedeam la România li­terară şi căreia îi spusesm că plec, şi care era în contact telefonic cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, le-a spus că voi merge la Paris. „Dâ-i telefonul nostru, să ne caute când ajunge.” După ce m-am instalat, a trecut cam o săptămână, le telefonez. îmi răspunde Monica Lovinescu. „Domnule Patapievici, tre­buie să ne vedem.

Virgil, care stă lângă mine, îmi face semne că trebuie să ne vizitaţi cât mai repede.” A doua zi eram la ei, în faimoasa lor casă din strada Franţois Pinton. încă din acea seară a început o prietenie uluitoare, în care generozitatea oamenilor acestora s-a revărsat asupra mea, care eram un nimeni, cu asupra de măsură. Am sporovăit aproape toată noaptea, am revenit a doua zi, pe scurt, ne-am împrietenit pentru toată viaţa. în acel sejur parizian, ne-am revăzut de două ori pe săptămână, până în decembrie, când am ple­cat acasă. Cum ştii, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu erau (şi sunt) foarte buni prieteni cu Gabriel Liiceanu. Când Monica Lovinescu a venit în ţară, în vara lui ’93, Sanda Vişan a vrut să facă o emisiune cu ei doi, cu Virgil şi cu Monica, şi le-a spus că ar fi poate interesant dacă fiecare dintre ei şi-ar aduce câte un invi­tat. Zis şi făcut. Monica a chemat-o pe Ileana Mâlâncioiu, Virgil pe mine. Atunci am apărut prima oară la televizor.

A fost un dezastru. De emoţie, am fost ca paralizat, tremuram de trac, limba mea era ţeapănă, a fost îngrozitor. De temperament, sunt şi timid, şi emotiv. Eşecul acela, însă, m-a ambiţionat. M-am dis­ciplinat. A doua oară când am apărut la televi­zor a fost la losif Sava, în vara lui 1995. Eram deja, din punctul de vedere al prezenţei pu­blice, un timid exersat, căci trecusem printr-un eşec, pe care l-am tratat, ca orice handicap, prin exerciţiu spiritual, disciplină sufletească şi voinţă a minţii. E suficient să nu te uiţi la cameră şi sâ-i ignori prezenţa. Aşa disciplinat, am putut face faţă Seratei la care m-a invitat losif Sava. Aşa am debutat, de fapt, în faţa „audienţei publice” (nu încă „opinia publică”). Dar să revin la întâlnirea cu Gabriel Liiceanu, autor pentru mine fabulos, pentru care aveam o enormă admiraţie. în acea vară, 1993, Liiceanu, pe care nu îl cunoşteam, a dat la el acasă o petrecere în cinstea lui Virgil şi a Monicâi. Acolo, Monica m-a invitat şi pe mine şi aşa l-am cunoscut pe Gabriel Liiceanu. Gabriel Liiceanu a fost un amfitrion absolut, o gazdă perfectă, cuceritoare, cultivată, admi­rabilă. M-a primit ca pe un frate.

La despărţire, i-am invitat, pe Monica, pe Virgil şi pe Gabriel, să vină pe la mine, să petrecem o seară împre­ună. Au venit, am stat de vorbă, am râs, am mâncat şi, după aceea, la cafea, Monica zice: „Vreau să văd şi eu volumele acelea despre care mi-ai vorbit”. îi spusesem, la Paris, că scrisesem, înainte de 1989, peste 80 de vol­ume. l-am invitat în bibliotecă şi le-am arătat rafturile cu volume format A4, legate în carton tare, de cam 300 de pagini fiecare. „Ce conţin, Dumnezeule?”, m-a întrebat Monica. în majori­tate, încercări de proze, poezie, eseuri, filo­zofie, carnete de însemnări, de reflecţii, de schiţe, jurnale; în fine, fişele mele de lucru, memoria mea mobilă. Sunt şi câteva volume încheiate, i-am spus. Ironică, Monica m-a între­bat: „N-ai cumva şi memorii?”. „Cum nu”, am răspuns, glumind. Şi i-am întins cele două vo­lume din Zbor în bătaia săgeţii. Monica a deschis volumul doi şi a citit, la întâmplare, pasajul de la Sihăstria, în care eu povestesc cum am plecat de la părintele Paisie, după ce mi-a dat binecuvântarea, cum am coborât de la Sihla la Sihăstria. „Gabriel, tu ai văzut cum scrie băiatul ăsta?”, a întrebat Monica Lo­vinescu. „Nu ştiu, că mie nu mi-a dat nimic”, a răspuns Gabriel Liiceanu. „Te rog să citeşti”, i-a întins Monica lui Gabriel volumul din care tocmai citise. Şi aşa, în acea seară Gabriel Liiceanu a plecat la el cu cele două volume din Zbor în bătaia săgeţii.

Mai târziu, după ce m-am împrietenit cu Gabriel, mi-a spus că le-a dat referenţilor lui. Unul dintre ei era Sorin Vieru, pe care aveam sâ-l cunosc mai târziu, în seminariile organizate în jurul lui Alexandru Dragomir. El a făcut o recomandare, pe care Gabriel mi-a arătat-o mai târziu, şi care spunea, în esenţă, următoarele: „Toată lumea zice că nu a existat literatură de sertar; ei bine, există – şi de cea mai bună calitate! Acest volum trebuie imediat publicat.” Şi aşa a fost. Zborul a fost inclus în planul editorial al editurii Humanitas pentru 1994, a fost apoi amânat pentru 1995 şi a apărut, în fine, în iunie 1995. A fost o coincidenţa extraordinară.

• 
  De ce gânditorii post- heidegger-ieni – Levinas, Gadamer, Merleau-Ponty -sunt atât de puţin cunoscuţi în România?
  

Hai să ne gândim cum a fost cunoscut Heidegger la noi. A fost cunoscut prin Originea operei de artă, prima traducere din el, făcută de către Kleininger şi Liiceanu la începutul anilor ’80. Atunci s-au vândut acele faimoase 42.000 de exemplare dintr-un filozof dificil de citit şi foarte greu de înţeles, probabil singura ţară din lume în care Heidegger a făcut suc­ces de librărie. Heidegger s-a impus cu ajutorul interdicţiilor regimului, împotriva lui. S-a impus în spaţiul public ca o referinţă importantă, datorită acestei traduceri, Originea operei de artă. După ’90, când ar fi putut fi traduşi Emanuel Levinas sau fenomenologii francezi de tipul lui Jean-Luc Marion, deja publicul general cultivat nu mai era interesat de filozofi, pentru că filozofii intere­saseră numai cât timp erau interzişi ori cenzu­raţi. Fireşte, îi puteau interesa pe universitari, dar universitarii, la noi, nu ies aproape niciodată pe piaţa generală a culturii.

Patapievici considera acuzatiile de antisemitism o mistificare de proportii
Horia-Roman Patapievici, presedintele Institutului Cultural Roman (ICR), a caracterizat scandalul generat de expozitia "Freedom for Lazy People", vernisata de ICR la New York, drept o "mistificare de proportii". El sustine ca "nu exista nicio o baza pentru acuzatiile de sexism, nazism sau antisemitism". Potrivit Hotnews, reactia lui Patapievici vine dupa ce o publicatie romaneasca din New York a publicat un articol cu titlul "Zvastica si sex in vitrina ICR-New York!". Exponatul care l-a scandalizat cel mai mult pe autorul articolului a fost "o jucarie, un calut care - atentie! - in portiunea dorsala, pe pulpa spate, are pusa o zvastica germana". In urma acestui articol, Nicolae Vacaroiu a solicitat Comisiei de cultura a Senatului, condusa de Adrian Paunescu, sa demareze o ancheta privind activitatea ICR
"Nu poti sa spui «expozitia asta este nasoala pentru ca nu imi place mie», si atunci spui ca «expozitia e nasoala pentru ca e nazista, antisemita si sexista»", a declarat Patapievici.
El a demontat acuzatiile aduse, intrebandu-se ce s-ar fi intamplat daca respectivul ponei ar fi fost expus in anii '30 in Germania nazista. "Credeti ca al treilea reich v-ar fi trimis zdup sau v-ar fi laudat in academia nazista? Va asigur ca nu v-ar fi laudat nimeni!", a spus Patapievici.
In ceea ce priveste o alta pictura ca a starnit acuzatii si comentariile unor critici, care au afirmat ca lucrarea sugereaza, de fapt, ca "Moise ii spune lui David ca vor sa faca sex", Horia-Roman Patapievici a afirmat ca deja "suntem in zona patologicului, nu are legatura nimic cu nimic". El s-a intrebat ce rost mai are analiza activitatii Institutului, in conditiile in care seful Comisiei s-a antepronuntat, declarand ca "trebuie, in fine, ca acest ICR sa fie supus oprobiului public".

Patapievici, „un pesimist activ“

O carte ce indeparteaza sfarsitul lumiiNici platiti n-ai gasi doi oameni in strainatate care sa faca treaba mai buna ca Leon Volovici si Costel Safirman cu intalnirile moderate de ei la Cercul Cultural de la Ierusalim, a spus Andrei Oisteanu miercuri, la lansarea volumului "Noi intalniri la Ierusalim". Volumul a fost editat de Institutul Cultural Roman, dupa ce primul volum al intalnirilor aparuse la Fundatia Culturala Romana. Daca Costel Safirman a venit din Israel la Bucuresti cu sotia si baiatul, Leon Volovici a venit cu o viroza transformata aici in gripa. Leon
Volovici si Costel Safirman, intelectuali de marca si prieteni, unul critic si istoric literar moldovean, celalalt critic cinematografic muntean, au inceput seria intalnirilor in 1993 dintr-o necesitate personala launtrica. Costel Safirman: "Am resimtit aceasta necesitate discutand cu Leon Volovici despre identitatea noastra culturala. Cui apartinem? Am fost produsul culturii romane, iar pe la 50 de ani am trecut in alta cultura. A presupus asta parasirea culturii in care ne-am format? Nu." Intalnirile de la Ierusalim cu personalitati din Israel si din Romania creeaza punti sau, cum le-a spus Horia-Roman Patapievici, "carari".
Daca pentru directorul ICR "prietenii de la Ierusalim au indepartat sfarsitul lumii cu aceasta carte", pentru Ana Blandiana prezenta de la lansarea gazduita de ICR a fost un prilej sa-si aminteasca de intalnirea cu memorialul de la Yad Vashem (unde Leon Volovici a insotit-o o zi intreaga), dar si de placerea de a fi invitatul Cercului Cultural de la Ierusalim: "Cartea da dimensiunea intelectuala a acestui grup. Mi-a facut placere sa vad cat de pline de nuante si de civilitate sunt ideile schimbate la aceste intalniri". Ana Blandiana a remarcat aerul interbelic al discutiilor, reflectat in carte, precum si buna-cuviinta a celor care se intampla sa aiba si pareri opuse. "La noi, azi, cu cine nu esti de aceeasi parere nu te mai saluti." Pentru Andrei Oisteanu, care s-a numarat si el printre invitatii centrului, succesul intalnirilor tine, ca la o mancare buna, de calitatea ingredientelor: gazdele, invitatii, temele, dar si locul – Ierusalimul fiind unul "in care nu poti sa minti ori sa trisezi".
La lansarea romaneasca a volumului (el fiind lansat de fapt in premiera la Targul de Carte de la Ierusalim) au mai venit si alti fosti invitati ai Cercului Cultural si eroi ai cartii - Radu Gabrea, Ileana Malancioiu, Geo serban. Printre cei prezenti in volum se mai numara Mariana Mihut si Ion Caramitru, Nae Caranfil, Virgil Duda, Alexandru Mirodan, Ion Ianosi, Iosif Eugen Campus, Constantin Anatol. Volumul este inchinat memoriei regizorului si scriitorului Mircea Saucan, care, mai mult decat cei doi autori, a asteptat ca aceasta carte sa apara si care n-a mai apucat-o, decedand in 2003. "Suntem regizorii unei fictiuni", a spus Costel Safirman la lansare, explicand si paradoxul. Cercul Cultural de la Ierusalim nu exista ca institutie. Intalnirile sunt gazduite de Cinemateca din Ierusalim, a carui directoare, Lia van Leer (originara din Balti), a inteles importanta acestor discutii.

VIDEO "La Masa Adevărului" - Patapievici: "Nu poţi să începi discuţia prin «ba pe-a mă-tii»"

Teodor Baconschi impreuna cu Horia Roman Patapievici deschid ICR „Mihai Eminescu” la Chisinau

Patapievici la deschiderea ICR la Chisinau: ”Ceea ce celebram in aceasta seara este o regasire"

Secretele Mineriadei / Horia - Roman Patapievici:„România a fost pusă pe un macaz greşit“


20:22Scriitorul Horia-Roman Patapievici, arestat la 21 decembrie 1989, face o analiză lucidă a dramei trăite de România sub regimul Iliescu. La 21 decembrie 1989, Horia-Roman Patapievici a fost arestat ca urmare a participării la protestul anticeauşist şi închis la Penitenciarul Jilava. A fost eliberat o zi mai târziu, la scurt timp după fuga dictatorilor.În prezent, Horia-Roman Patapievici are 53 de ani şi este preşedintele Institutului Cultural Român. Este autorul unor volume precum: „Politice", „Zbor în bătaia săgeţii" sau „Cerul văzut prin lentilă".

Notă de cinefil către Serviciile Multilateral Specializate

- Radu Cosașu - Citește articolul

La emisiunea de săptămîna trecută a lui Horia-Roman Patapievici, am tresărit ca scurtcircuitat cînd Silvia Kerim a amintit, evocînd creaţiile de vîrf ale lui Mircea Veroiu, de ”Să mori rănit din dragoste de viaţă”, realizat înainte de 1989. HRP nu a cerut amănunte, a tăcut, s-a trecut mai departe, eu nu. E unul dintre filmele cvasi-interzise după 1990, deşi ca frumuseţe cinematografică stă lîngă cele cîteva realizări valabile ale acelei vremi: o splendoare în alb-negru, un montaj ritmat desăvîrşit, un Gheorghe Visu de neuitat, aş spune că e „un film rănit din dragoste de cinema şi ucis de politică“. El are ca eroi un grup de utecişti care, în anii războiului antisovietic, organizează în munţi sabotarea transporturilor militare româno-germane. Se reprogramează într-o veselie BD-urile cu elogiul lor indecent la adresa Miliţiei sau haiducelile benigne ale lui Mărgelatu – Să mori rănit… nicicum, niciodată. Nu mai e cazul? – cum se scria în autobiografiile complicate.
Nu mai e cazul să popularizăm asemenea subiecte cu tineri care au luptat împotriva ocupaţiei hitleriste? Nu s-a luptat în munţi decît împotriva comuniştilor? Anticomunismul la zi interzice eroi antinazişti în filme excelente? Antihitlerismul nu era o cauză pentru care merita să mori din dragoste de viaţă? Vă propun – în cazul că posedaţi un studio cinematografic – să luaţi de la arhivă filmul lui Veroiu şi să vi-l proiectaţi fără angoase politice la zi. Suport să dau curs oricînd unei invitaţii din partea dvs., urmate eventual de o discuţie chiar în contradictoriu pe tema: se puteau face filme excelente în socialism?
Strict personal, aş trăi o situaţie de o ironie nu chiar indescifrabilă. Am avut cîndva discutabilul privilegiu de a vedea, ca redactor la Cinema, sus, la etajul XI al Casei Scînteii, într-o săliţă specială a Direcţiei cinematografice, filmele interzise difuzării publice, fie ele direct duşmănoase sau doar confuze din punct de vedere politic şi moral-socialist. Acolo am văzut Freud, după un scenariu al lui Sartre, în regia lui John Huston, cu Montgomery Clift în rolul principal (şi mă reţin a vă descrie cum am ieşit de la acea vizionare coborînd pe jos etajele de marmură, căci nu vroiam să discut cu nimeni…), Micile margarete, o binefăcător de scandaloasă trăznaie cehoslovacă, dar şi La Dolce Vita a lui Fellini, necenzurată, stînd în sală lîngă Marin Preda care ne-a spus, după proiecţie, că-l consideră un Război şi pace al secolului nostru. Vă daţi seama, cred, ce ar însemna – ca o ironie a istoriei viclene – să văd, în 2010, la Bucureşti, într-un studio special din afara circuitului public, un film cvasi-interzis din cauza antihitleriştilor săi.

Două întrebări suplimentare:

1) De ce aceia care au ştiut dintotdeauna şi din timp că hitlerismul e totuna cu comunismul au acceptat fără multe crîcniri ocupaţia germană, nu au fugit nicicum în Occident (nu mai zic în munţi…), dar în schimb au combătut, chiar cu arma în mînă sau doar de la un microfon occidental, dictatura comunistă? Nu e aici o inegalitate de tratament ideologic care compromite decisiv echivalarea celor două totalitarisme? Adică fascism = comunism, dar nu le urîm în egală măsură…
2) Să înţeleg că antihitlerismul nu e o cauză la zi, cînd ieri, la Bucureşti, o manifestaţie a „minorităţilor sexuale“ era huiduită de o contramanifestaţie a unor tineri şi tinere care scandau NOR-MA-LI-TA-TE purtînd tricouri cu chipul lui Zelea-Codreanu? Am văzut scena la EuroNews, la rubrica No comment… Nici mass-media noastră nu a comentat acest spectacol grotesc, deşi am fi cei îndreptăţiţi să explicăm cum şi cu ale cui idei extrema dreaptă cere la noi normalitate. Nici un serviciu de-al dvs. nu s-a sesizat?
Vă mulţumesc dacă m-aţi citit fără să ridicaţi din umeri.

Cât a câştigat Patapievici în 2009

Horia - Roman Patapievici

„...nu e decat foarte evident ca am cunoscut suferinta, am cunoscut esecul si cunosc, vai, atat de des si de sfasietor, indoiala. Cat despre suferinta, am cunoscut-o pe cea mai atroce, cea mai fara intoarcere: suferinta de ceea ce sunt, esecul de a nu fi decat ceea ce sunt, neputinta legata de imperfectiunea mea, care e strigatoare la cer.“ Horia-Roman Patapievici – interviu acordat lui Dan C. Mihailescu (Humanitas.ro)

Asimetrie

Cind cistigi, nu cistiga niciodata partea profunda din tine, in timp ce, atunci cind pierzi, pierderea se identifica mereu cu profundul. Aici e o asimetrie care da de gindit: de ce, daca cistigam, cistigam cu vesmintele, iar daca pierdem, pierdem cu carnea?


Bine si rau

Binele intoarce si celalalt obraz, incercind sa convinga; in timp ce raul se multumeste, sardonic sau ironic (nu stiu), sa invinga.


Devenire

Nu exista nici o cale de a deveni mai bun daca nu ai devenit in prealabil mai fericit.


Demnitate

Cind ai inteles ca nu este nimic degradant in a fi fost ingenuncheat de iubire, deja in tine s-a nascut ceva care nu iti va putea fi smuls niciodata. Nici tortura, nici decrepitudinea batrinetii, nici moartea violenta, nici macar senilitatea nu pot anula demnitatea fundamentala a omului care a fost iubit si care a daruit iubire.


Femeie

Fapt este ca la Cochirleni, intre struguri, am cunoscut iar acea femeie tirzie care este arhetipul sensibilitatii mele erotice. Cum sa spun? Era in aer si in trupul pamintului. Era in ierburi si in boabele incarcate de lumina pe care le striveam, cu incetineala voluptuoasa, intre buze, de parca le-as fi sarutat cu cerul gurii si le-as fi imbratisat cu trupul meu dinlauntru, cu intestinele si cu pieptul.


Iubiri

Toate fapturile pe care le-am iubit sunt zidite in mine pina la Judecata de Apoi. Iar motivul pentru care le-am iubit este ca ele existau in mine inca de mult, cu mult inainte ca intelegerea sa dea seama.


Indragostire

Daca fazele cristalizarii iubirii pot fi oarecum precizate, momentul indragostirii niciodata. Moartea si iubirea intra in noi prin intermediul unor clipe care nu sunt ale timpului.


Logodna

Trei saptamini cit a durat Cochirleniul, logodna mea cu toamna a fost neintrerupta. (...) Acea feminitate imi soptea neostenit: „Ma vei gasi mereu, cind iti vei aminti, si am sa te iubesc intotdeauna; inchide ochii si ma vei avea: sunt in trupul si in carnea ta si esti al meu, nimic nu mi te poate smulge; si te iubesc, acum si mereu, limpedele meu mire, tu care esti atit de inalt si de subtire...“


Marturisire

Cind ma va chema la El in clipa Judecatii si ma va intreba: „cine esti?“, ii voi spune: „lasa-ma sa Iti spun mai intii pe cine am iubit, apoi Iti voi marturisi de oamenii care m-au iubit ei, si in cele din urma ai sa cunosti cine am fost.“


Pornografie

La noi, erosul este sexualitate, iar sexualitate inseamna pornografie, exhibare, profanare. Miezul sexualitatii moderne este setea de a strapunge interdictiile, toate interdictiile – setea de a profana tot. Acum si reclamele la ciocolata se fac mobilizind atractia sexuala. E grotesc si ne coboara enorm. Noi nici nu mai stim cit de rudimentari am devenit.

Patapievici: Reducerea sângeroasă a bugetului ICR afectează grav programele instituţiei. Nici n-am fost invitaţi la dezbaterile din Comisii, am aflat de la televizor!


Bugetul Ministerului Culturii a fost suplimentat în detrimentul Institutului Cultural Român(ICR). Directorul ICR, Horia Roman Patapievici, spune că reducerea cu 16 milioane de lei a bugetului instituţiei pe care o conduce, votată înainte ca reprezentanţii acesteia să îşi spună punctul de vedere, va afecta programele ICR, cărora le revine 75,7% din total banilor.

Patapievici: "Băsescu a avut o casetă cu Geoană primind sex oral şi a refuzat să o utilizeze"

Patapievici va reclama Antena 3 la CNA

Horia Roman Patapievici, preşedintele ICR, a declarat pentru Mediafax că va face plângere

Scriitorul Horia Roman Patapievici face parte din elita intelectualilor vesnic incomozi pentru puterea politica nascuta dupa 1989 din mantaua gorbaciovista a lui Ion Iliescu. Cunoscut doar in cercuri restranse in timpul regimului comunist, indeosebi in lumea fizicienilor, aparitia sa publica in mediile postdecembriste a socat pe multi. Nu se mai vazuse pe ecrane un tanar cu o cultura atat de vasta, pogorat direct...

Citeste tot articolul

Opinii: "Copiii" lui Băsescu îi "apără" pe evrei
Slugoii patetici ai "Spânului" (orice asemănare cu şeful statului român este, evident, pur întâmplătoare), ca filosofie politică în conducerea României, nu încetează nici azi a se război cu "Harap-Alb". E drept, nu-i mai fură calul năzdrăvan, ci călăresc pe un ponei roz, care are pictată pe crupă o svastică! Culmea, îi cheamă Patapievici (fiindcă "e" mai mulţi, în unul singur) şi au decis că nu mai vor pe fata împăratului Verde (culoare predestinată), după ce au trântit chepengul în capul Sintezei zilei de la Antena 3. Mai mult, tropotind cu svastica în bandulieră (e vorba de pieptul poneiului, care se confundă cu partea lui dorsală, chestie de cultură "spânoasă")

Patapievicii şi-au descoperit vocaţia de "apărători" ai evreilor



"Grăieşte" Patapieviciul Horia (nume predestinat) prin slova scrisă, atenţie, la 6 noiembrie, în Evenimentul zilei: "Dacă ne gândim că Antena 3 a dedicat zeci de ore de emisie denunţării «antisemitismului» unei opere artistice (poneiul roz, cu crupa lui brenduită cu zvastică), ne putem întreba cum de nu a manifestat aceeaşi sensibilitate faţă de antisemitismul vandalizării celor peste o sută de pietre tom­bale evreieşti?" Este vorba de faptul că, în "cimitirul evreiesc din Bucureşti au fost profanate peste o sută de pietre tom­ba­le". Ai crede că slugile "Spânului", puse să diriguiască "o" cultură română, între simbolurile ei perene, "svastica" şi "falusul în erecţie", atât de prezente în manifestările culturale gândite de Patapievici, şi-au "rebrenduit" preocupările, deşi e greu de priceput cum poţi fi apărător al Menorei, după ce ai patronat expunerea ei printre falusuri în erecţie şi svastici!
Aţi reţinut data? 6 noiembrie! La 4 noiembrie, Sinteza zilei a dedicat peste 60 de minute manifestărilor inaccep­tabile de antisemitism sau de lezare a intereselor legitime ale poporului prieten evreu, eveniment media singular în România. Cu acest prilej, a fost abordată şi tema vandalizării cimitirului evreiesc: "(...) Ne trezim cu peste 100 şi mai bine de monumente funerare, în cimitirul evreiesc din Bucureşti, profanate şi cu o declaraţie, numiţi-o dumneavoastră cum vreţi, într-o primă fază, a Poliţiei, care constată că această acţiune nu întruneşte elemente de antisemitism!" (Rador, ANTENA 3, ora 22:01:09).
Slugoiul "Spânului" a transformat o temă atât de fierbinte, ca manifestările antisemite din România, într-o platformă de "răfuială" personală cu Antena 3. După cum vedeţi, i-a "reuşit" de minune! Dar, ştiţi cum l-am identificat? A uitat ceva! Declaraţiile inacceptabile ale lui Băsescu, prin care Israelul a fost şters de pe hartă, în favoarea "statului Palestina": "Siria se învecinează cu Irakul, Siria se în­ve­ci­nea­ză cu Libanul, Siria se învecinează cu Pa­les­tina"! (21 octombrie). Şi, evident, argumentul final al lui Băsescu: "(...) Se îm­pli­nesc 20 de ani de când România a recunoscut oficial statul Palestina"! (3 noiembrie). Ce zici Patapieviciule Horia? Asta nu se marchează la ICR?
Uite aici ce zice Condoleezza Rice, încă Secretar de Stat în "Obama land" (dacă ai auzit de ţara asta), la 4 noiembrie, exact ziua care ţi-a scăpat din calendar, pe chepengul fântânii, în timp ce noi vorbeam la Sinteza zilei de isprăvile tăticului tău spiritual: "Aşteptările noastre se îndreaptă spre (...) întemeierea unui stat palestinian atunci când o vor permite circumstanţele politice"! Care va să zică, Patapieviciule Horia, călare pe poneiul roz cu svastică pe crupă, STATUL PALESTINA NU EXISTĂ! La voi, pe chepeng, la ICR/MAE, nu ştiaţi asta?