Patapievici[V=]

Rezumarea primului mesaj :

HORIA  ROMAN  PATAPIEVICI-
În noi «există» omniprezenta lui Dumnezeu în lume. Faptul că existăm este o dovadă absolută a faptului că Dumnezeu «există» si că este oriunde prezent.

Criza d-lui H.-R. Patapievici

Fie ca se adreseaza la singular, fie ca foloseste persoana a doua plural, dl. Patapievici ramine tot Patapievici. Ascultindu-l, uneori nici nu-ti dai seama daca vorbeste el sau pipa pe care o tine, cu o nobila delicatete, sub podoaba capilara.

Romania noastra si Romania lor…


Vorba cuiva, "o tragedie traversata in cizme de cauciuc”, cu referire evidenta la suferinta napastuitilor de la inundatiile din acest an. Cata nerusinare! Cum poti tu, politician (presedinte, prim-ministru, ministru etc. etc.), merge in cizme de cauciuc in zonele afectate, grav, de inundatii, cata vreme, in centrul oraselor de resedinta ale judetelor napastuite, cei veniti – evident, in scop electoral, sa-i "incurajeze” (ca de sprijin material consistent, nici vorba!), coborau din masini ultraluxoase (Ferrari, Lexus sau BMW, masini ce sar de 100.000 de euro)! Poti, dar nu te crede nimeni ca vii cu ganduri, intradevar, nobile si, de ce nu, obligatorii, pentru un sef de stat, premier ori ministru sau parlamentar. Mai crede cineva in zambetele false ori in privirea ce se vrea indurerata a acestor farisei politici, de vreme ce, dupa vizitarea locurilor sinistrate, la sediile partidelor (chiar la prefecturi si sediile primariilor) ciocneau pahare de sampanie in cinstea, atentie!, prefiguratelor succese de la alegerile parlamentare viitoare?! Cum sa creada cineva ca statul roman – pe care ei, intamplator si efemer, il reprezinta – chiar vor sa vina in sprijinul celor care au pierdut munca de-o viata , cata vreme spun ca-i vor sprijini cu cate… 800 de lei de familie? Adica, cu 8 milioane de lei vechi. Probabil, s-au gandit la repararea WC-urilor, nu a caselor si gospodariilor distruse,insumand sute de milioane de lei vechi! Norocul este altul. E greu sa crezi in demagogi chiar si cand au momente de sinceritate, iar, ca urmare, populismul, promisiunile fara acoperire, mimarea responsabilitatii, nu mai pot convinge pe nimeni acum. Sigur, clasa politica exista peste tot in lume. La noi, insa, reformarea acesteia devine o prioritate. Numai ca, din pacate, foarte multi tineri au intrat deja cu arme si bagaje in armata vulpoilor din politica. In politica exista deja Hrebenciuci - juniori, Nastase – juniori, Tariceanu – juniori si, evident Basescieni – juniori. Si nu putini, ci cu duiumul! Acum, urmeaza "parlamentarele”. Nu credem insa (ne-am bucura sa ne inselam!) ca "uninominalul” va schimba mare lucru. De ce? Intrucat notorietatea primeaza in fata competentei. Cine crede ca vedete din lumea muzicii sau a sportului – precum Nadia Comaneci, Nicolae Furdui Iancu, Ilie Dumitrescu, Gabriela Szabo, Marcel Pavel ori Vali Vijelie (lista e insa mult mai lunga) vor aduce vreo schimbare, in bine, in politica romaneasca, se insala amarnic. Intrucat nu se pricep deloc la politica, ei nu cunosc prioritatile tarii! Ei, daca vor fi alesi, nu vor reprezenta in Parlamentul Romaniei decat o "masina de vot”, oameni ce ridica mana (pro sau contra) la comanda sefilor de grup parlamentar, la indicatiile liderilor partidelor. Asta, pe langa faptul ca multi dintre ei nu vor sti nici sa voteze. Dar ce conteaza? La polul opus, romanii plang. Stau in scoli, in corturi si incearca sa inteleaga tragedia prin care au trecut. "De ce eu?”, se aude parca, dar cuvintele au fost acoperite de-un demaraj in tromba. Un politician abia plecase. Lasase in urma o desaga de promisiuni, lacrimi false si zambete mincinoase… Astia sunt politicienii nostri! Din pacate…

GHEORGHE GIURGIU

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=38967

Patapievici, ofiţer al Artelor franceze
DISTINCŢIE. Preşedintele Institutului Cultural Român (ICR), Horia-Roman Patapievici, a fost decorat, miercuri, cu Ordinul Artelor şi Literelor în Grad de Ofiţer de către ambasadorul Franţei la Bucureşti, Henri Paul.
[citeste]

Citi bani a cistigat Patapievici in 2007

03 Apr 2008 2 comentarii
Eseistul roman a avut, in 2007, venituri mai mari cu 32.000 de lei decit in anul 2006.

Ideile si blocajele lui H.R. Patapievici]

Horia-Roman Patapievici lanseaza "Despre idei & blocaje" "Despre idei & blocaje", cel mai nou volum al scriitorului Horia-Roman Patapievici, aparut la Humanitas, va fi lansat marti la Libraria Carturesti, transmite editura.

Patapievici: de ce avem un mediu intelectual debil?

Patapievici - tiraj de Dan Brown, incasari de 100.000 de dolari Presedintele ICR, Horia-Roman Patapievici, a reusit sa adune din drepturi de autor peste 100.000 de dolari, in doi ani.
Acest lucru ar presupune circa 100.000 de exemplare våndute. Tirajul mediu, in Romånia, este de 2.000
de exemplare.



Presedintele Institutului Cultural, Horia-Roman Patapievici, este, cu siguranta, cel mai de succes scriitor roman din ultima vreme. In numai doi ani, el a reusit sa obtina, din drepturi de autor, circa 300.000 de RON (peste 100.000 de dolari). Asta ar insemna un tiraj vandut, pentru toate volumele publicate de Patapievici, de circa 100.000 de exemplare. Comparativ cu tirajul mediu in care se tipareste o carte in Romania, de 2.000 de exemplare (conform institutului National de Statistica), cifra pare astronomica.

In declaratiile sale de avere din 2005 si 2006, Horia-Roman Patapievici a trecut, la capitolul venituri, pe langa salariul de presedinte la ICR, veniturile din drepturi de autor. Daca in 2005 era vorba de aproape 130.000 de lei noi, in 2006 veniturile sale din scris, emisiuni tv si conferinte au crescut pana la suma de 173.000 RON. Sursele acestor venituri au fost mai multe: Wissenschafts zu Berlin, editurile Bruno Mondadori, Humanitas si Polirom, Televiziunea Romana (unde realizeaza o emisiune pe TVR Cultural), Academia Catavencu S.A., Ringier SRL si conferinte.

Diversitatea surselor de venit face greu de estimat cat este de rentabil sa fii scriitor in Romania. Daca toti banii ar fi provenit din drepturile de autor de pe urma cartilor, la un pret mediu pe volum de 30 de lei noi, cu drepturi de autor de maximum 10%, ar fi insemnat ca Patapievici a vandut, in doi ani, 100.000 de volume. La nivelul actual al vanzarilor de carte din Romania, un asemenea tiraj l-ar transforma pe directorul ICR intr-un personaj de legenda, care poate sa stea cot la cot cu Dan Brown, autorul “Codului lui Da Vinci” sau cu J.K. Rowling, “mama” lui “Harry Potter”.

Mai tare decåt Marko
Veniturile din drepturi de autor l-au adus pe vicepremierul Marko Bela, presedintele UDMR, in postura de a fi cercetat, destul de discret, de DNA. Acesta a declarat, acum doi ani, ca a obtinut circa 900 de milioane de lei vechi, in avans, de la o editura misterioasa, pentru niste carti pe care urma sa le scrie. Desi a starnit ceva valva, afacerea a disparut insa din atentia opiniei publice, asa cum s-a mai intamplat si cu multe alte cazuri legate de personalitati importante.

Mahalaua Europei Ne despartim de 2006, neputand uita felul in care in ultima saptamana a anului mahalaua a pus stapanire pe forul legislativ. Parca niciodata ca atunci, pe 18 decembrie, cand in urma cu 17 ani Ceausescu pleca in Iran, neintelegand nimic din ce se intampla in tara, gunoiul, pestilenta si scarna nu au iesit mai hidos la iveala din maruntaiele unui popor chinuit. Presedintele Basescu citea raportul intocmit de profesorul Tismaneanu si doar prin acest gest arata in directia celor care-si dadeau poalele peste cap. Vedeti, acesta e comunismul de care vrem sa ne despartim!
Publicam in acest numar un studiu al Ruxandrei Cesereanu despre celebra carte a lui HR Patapievici Politice, carte care bineinteles a ajuns si cu acest prilej in gura lui Vadim Tudor. Horia Patapievici a fost poate cel mai injuriat in acea zi si astfel mi-am adus aminte de ceea ce a spus el intr-un interviu, prezent pare-mi-se si in carte. Ce spunea el ? Incerc sa rezum. Sa nu ne facem iluzii. Daca cei care au batut si au calcat in picioare ar avea din nou posiblitatea s-o faca, vor proceda la fel, fara sa le tremure mana, fara sa aiba nici o retinere, fara pic de cainta. Ceea ce a spus atunci Horia aproape ca s-a confirmat in momentul in care aflandu-se in aula Parlamentului s-a vazut amenintat de trupele de tineri si mai putin tineri peremisti.
Totusi, un lucru continua sa-mi fie neclar. De ce Vadim Tudor si toti ai lui se agata cu ghearele si cu dintii de fantoma comunismului, de ce nu vor sa se bucure de prabusirea acestui sistem ? Oare nu inteleg ei ca daca Ceausescu era in continuare la putere sau beizadeaua sau altcineva de aceeasi teapa, ei nici pe departe nu s-ar fi bucurat de privilegiile si chiar de bunastarea din prezent ? Ar mai fi calatorit atat in strainatate ? Ar mai fi avut Jeep-uri si bijuterii? Ce ar fi fost mai toti senatorii si debutatii PRM decat niste activisti de mana a saptea care nu ar fi facut decat sa spele pe jos la judetenele de partid, doamnele ar fi dat cu aspiratorul sau in cel mai fericit caz ar fi adus tava cu cafele invitatilor de soi ai prim-ului local? Nu inteleg ei atata lucru ? Iar Vadim Tudor ce ar fi fost ? Nu un condeier obisnuit sa faca din negru alb si din alb negru, raschetand hartia asa cum altii rascheteaza parchetul ? Nu inteleg ei atata lucru ? Ba inteleg si tocmai de aceea se enerveaza, fac scandal, plonjand pana la urma intr-un vid urias totuna cu autoanihilarea ? Interesant ar mai fi un lucru. CV Tudor ar fi putut foarte bine sa stea si de partea cealalta a baricadei. Asa cum spune despre Ceausescu ca a fost un mare barbat de stat, ar fi putut sa spuna ca a fost cel mai mare bandit. Nu convingerile il scot pe el din casa. Dar aflat dupa 89 in situatia de-a nu-si gasi loc nicaieri fiindca mai toata lumea de la stanga la dreapta stia cine era el si ce facuse pana atunci, a ales extremsimul violent pe care-l boteaza nationalism si de aici cu toate tobele si tromboanele a trecut la atac. Mahalaua Europei, asta suntem. Si inotam senini printre dejectii.

Conditia plebee

Ultimele doua texte ale lui H.-R. Patapievici, pe care le voi analiza in cadrul acestui eseu, sunt scrise in 1991, a treia scrisoare fiind intitulata "Cine suntem?" si redactata la 28 iulie 1991. O parte din motivatiile prezente in epistola anterioara sunt reluate si aici. Astfel, virtutile romanesti, anume blandetea, toleranta, ospitalitatea sunt contracarate de lasitate, prostie, mediocritate, agresivitate, apogeul acuzelor fiind sintetizat in formula de "puturosenia abisala a statutului nostru suflet romanesc" (p. 47). Miza scatologica (contrapunctica) a vehementei isi face din nou simtita percutanta. Inainte chiar de a propune aceasta formula, autorul explicase neconventional, ' la legere: "Ce este aceea <> e o intrebare la care se raspunde prin violenta, ura, sange si suturi in cur" (p. 46). Conditia romaneasca este una damnata, dar nu in sens romantic, ci decazut, plebeu; conditia romaneasca tine de patologic, intuieste Patapievici, de boala rusinoasa, de ocara: "Sa fii roman este un mod de a trai condamnarea. Cu aceasta boala nu exista tranzactie: spirocheta romaneasca isi urmeaza calea pana la eruptia tertiara, subreptice, tropaind vesel intr-un trup inconstient, pana ce mintea va fi in sfarsit scopita: inima devine piftie, iar creierul un amestec apos" (p. 47). O alta obsesie compulsiva apare aici: perspectiva sumbra a autorului depinde exclusiv de variile fratricide care avusesera loc in 1990, Patapievici reluand ritualic ideea ca respectivele violente au fost posibile datorita spalarii creierului care a izbutit in Romania, in perioada comunista. Poporul roman in etapa postrevolutionara este un rezultat al "pitestizarii", al reeducarii prin lobotomizare ideologica si sociala, de aici imaginea exagerata propusa de autor, aceea a mintii "scopite", castrate, a romanilor, a masei de "omuleti patibulari" (p. 50), reeducati si delatori. Patapievici revine, apoi, la metafora maladiei, corporalizand Romania asemenea lui Eminescu si nemaifacand distinctie, cel putin in acest punct, intre tara si popor: "Romanii sunt deja una cu cancerul care ii roade. Chirurgia este neputincioasa, caci incizia in nonseparabile nu ar face decat sa combine parti informe intr-un trup abnorm, ceva cam de felul fapturilor care ieseau din chirurgia deliranta a doctorului Moreau, monstri scuturati de suferinte cand sadice, cand omenesti" (p. 51). Sugestia fatala in ce ne priveste, ca popor, este aceea ca alcatuim o adunatura de fapturi monstruoase, malformate, din punct de vedere etic, in primul rand, si psihic; dar aceste malformari ar putea, la o adica, sa urateasca si fizic poporul cu pricina, daca nu cumva acest lucru s-a si produs deja. Monstruozitatea tine, insa, mai ales de inapetenta spre purificare morala a romanului, care se complace in pestilenta si spurcare. "NU NE PUTE" (p. 52) acuza cu majuscule Patapievici, romanul acomodandu-se cu duhoarea si cu impotenta morale prin care se autodizolva, etic vorbind, ramanand captiv in nemernicie. Asa se face ca "propagarea fecalei" (p. 55) a fost o constanta in comunism si a ramas functionabila si in postcomunism (sau tranzitie). Excedat de propria sa viziune si perceptie, disperand de tara sa in chip cioranian (cum de altfel am incercat sa demonstrez pana acum), autorul exclamase aproape patetic nu cu mult inainte: "N-am stiut ca se poate suferi de poporul tau asa cum suferi dupa o femeie nedemna" (p. 54). Eufemizarea cu pricina nu salva, insa, conditia romaneasca de la statutul ei de "curva", chiar daca Patapievici evitase termenul respectiv la nivel lingvistic, dintr-un fel de pudoare tardiva (aceasta dupa ce apelase ritualic deja la dure metafore scatologice).
Ultima scrisoare adresata lui Alexandru Paleologu (pe care se fundamenteaza analiza de fata) este intitulata "Inapoi la chestiunea specificului national", fiind redactata la 12 august 1991. Viziunea scatologica este atat de ampla, in aceasta epistola disperata, incat autorul a fost incriminat, de varii voci mai mult sau mai putin oficiale din mass-media (dar si din Parlament, de pilda) ca rau roman, anti-roman, ne-roman. Intr-un paragraf coplesitor prin detabuizarea violenta la care supune sufletul si mentalitatea romanesti, Patapievici construieste din istoria Romaniei un fel de arhitectura excrementiala, utilizand prin acumulare progresiva tehnica ordurii: adevarat, nu tara in sine este cea fecalizata, ci fecalizarea este un efect tocmai al existentei si functionarii scatologicilor locuitori ai respectivei tari. Pentru a fi mai bine portretizat, poporul roman este corporalizat, utilizandu-se clisee ale culturii noastre care sunt, de altfel, reinvestite socant in chip intentionat cu sensuri decazute. Sa-l ascultam, insa, pe autor. "Privit la raze X, trupul poporului roman abia daca este o umbra: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbra fara schelet, o inima ca un cur, fara sira spinarii. Toata istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cand i-au lasat romanii pe daci in formula hibrida straromaneasca, ne-au luat la urina slavii: se cheama ca ne-am plamadit din aceasta clisa, daco-romano-slavi, ma rog. Apoi ne-au urinat la gard turcii: era sa ne inecam, asa temeinic au facut-o. Apoi ne-au luat la urma rusii, care timp de un secol si-au incrucisat jetul cu turcii, pe care, in cele din urma, avand o basica a udului mai mare (de, betiile...) i-au dovedit. Noi ne-am zvantat putin intre 1866 si 1940, cu intermitente, apoi ne-au luat iar: acum, insa, inovatie, au inceput sa urineze si unii romani peste romani, patriotii de la 1 ianuarie 1948, cand, ca la start, au inceput crimele in masa si deportarile. Valea plangerii a fost transformata de romani intr-o vale a urinei corosive. Care era mai smecher se suia pe capul vecinului si-l pisa. Si, cum toti romanii e destepti, urinarea a fost din noul pasopt incoa', generala" (pp. 58-59). Pe langa umorul negru dus la extrem si pe langa teribila viziune detabuizanta, Patapievici utilizeaza in mod special, din cand in cand (probabil cu ravnit efect cathartic si exorcizator), limbajul miticist, grobian, singurul adecvat pentru grosul poporului roman alcatuit din ignari, smecheri, toape, mojici, lichele si multe alte categorii de acest tip. Paragraful citat anterior este o bascalie chinuita; dar pe langa acest efect, el pune in dezbatere o chestiune care il obsedase si pe Cioran: este poporul roman unul neterminat, necreat pana la capat; este inadecvat creat poporul roman? Or, Patapievici, prin pamfletul sau aprig, sugereaza (speculatia imi apartine) un popor roman care are un trup de tip golemic (si un suflet pe masura), dar un golem a carui plamada nu mai este lutul, ci excrementul. Un golem scatologizat si care, din aceasta pricina, nu mai poate avea un loc firesc intre celelalte popoare. Puseul pamfletar citat anterior isi justifica violenta tot prin ideea ca spalarea creierului si reeducarea ("pitestizarea") a izbutit in Romania, istoria tarii fiind narata prin intermediul simbolului si metaforei dejectiilor lichefiate, a urinei care a marcat atat umilirea romanilor de catre ceilalti (strainii invadatori), cat si autodemolarea si implozia promovata chiar de catre romani. Ce a mai ramas din Romania in postcomunismul imediat caderii regimului Ceausescu? Doar "tampii, flecarii, estropiatii, gangavii, crapulosii" (p. 60), si iata-l astfel pe Patapievici judecand lucrurile aproape in aceiasi termeni precum Eminescu, chiar daca nu ofera solutiile propuse de acesta: autorul Politicelor nu vorbeste nici de "puscarie", nici de "casa de nebuni", intrucat ceea ce cauta este o solutie interioara pentru sufletul romanesc. In cele din urma, aceasta este gasita, chiar daca ramane sa fie utopica, lirica, nepamanteasca si, deci, irealizabila, inadecvata la realitate: "numai iubirea, o iubire enorma, poate transforma acest popor de uratenia care il locuieste. O data ce te-ai dezgustat de el, poporul roman nu iti mai poate face nici macar mila. Numai un sfant il mai poate salva (dar acela, daca o va face, se va pierde pe el)" &ETH; p. 61. Are H.-R. Patapievici reveria, in extremis, a unui nou Mesia (chiar si sub forma de simbol), dar a unuia adaptat la dilemele romanesti? Poate fi mantuita aceasta tara? Poate fi Romania salvata de ea insasi? Raspunsul il vor da, poate, altii, daca si cand il vor putea da.

Patapievici si Romania
Politice1 si in special scrisorile catre Alexandru Paleologu din prima parte a cartii (pentru ca doar de acestea ma voi ocupa in cele ce urmeaza) consacra in H.-R. Patapievici un cioranian convins, un scarbit de poporul sau in sensul Schimbarii la fata a Romaniei, fara sa propuna, insa, o solutie concreta de iesire a Romaniei din continuturile sale blamabile, precum predecesorul sau fundamentalist si exaltat. Dupa cum se va vedea, solutia care existase si care ar fi putut propulsa Romania intr-o orbita aproape stralucitoare, fusese ratata din motive politice care tineau de dedesubturile revolutiei din decembrie 1989 si mai ales de confiscarea revolutiei romane de catre neo- sau cripto-comunistii ce aveau sa instituie in anii 1990-1991 un regim simili-dictatorial. In ce ma priveste, am preferat sa folosesc editia a treia a cartii lui H.-R. Patapievici, intrucat aceasta contine in final un text intitulat "Criticilor mei" in care autorul explica folosirea limbajului pamfletar vehement legat de imaginea Romaniei, limbaj care i-a fost reprosat inclusiv de catre unii parlamentari autohtoni, la vremea aparitiei cartii. Explicatia autorului mizeaza pe antiteza: demagogiei neo- sau cripto-comunistilor, violentei si coruptiei noii Puteri li s-a opus un pamflet ce continea un exces de disperare; multumirii grobiene a Puterii i s-a opus dezgustul; limbajul scatologic (mai ales acesta i-a fost reprosat public si oficial autorului Politicelor) tine de o cultura a imprecatiei care, prin excelenta, utilizeaza un limbaj crud, cu anumite coduri (p. 324). "Finalmente, am ales cuvinte din registrul excremential, deoarece excrementele reprezinta ideea cea mai radicala de esec al Operei alchimice" (p. 325), precizeaza Patapievici care admitea si ca registrul sau scarbit tine de "limba si cuvintele infrangerii" (p. 290). Or, talcul este urmatorul: simbolic vorbind, Opera alchimica dorita ar fi fost Romania si revolutia ei din decembrie 1989, dar postcomunismul romanesc din primii ani a indicat, exact pe dos, un esec romanesc la nivel de limpezire si purificare a imaginii si a continutului tarii, din pricina majoritatii populatiei asupra careia izbutise lobotomizarea psihologica si morala comisa de comunism, precum si datorita noilor lideri instalati la Putere care nu doreau decat sa prelungeasca regimul comunist intr-o forma reformista, dar fara sa renunte la sistem si la coruptia acestuia cu tot ce insemna ea.

Dezgust exemplar

In numar de patru, scrisorile lui H.-R. Patapievici catre Alexandru Paleologu puncteaza dezgustul lasat de primul regim Ion Iliescu, atat inainte cat si dupa consolidarea sa prin cel dintai vot liber de dupa prabusirea regimului Ceausescu. Autorul insusi isi califica aceste scrisori a fi "frenetice si disperate" datorita "dezamagirii de neamul meu in care crezusem patimas pana prin 1984 si in care continuasem sa sper pana in 1990" (p. 20). Repulsia inflamata este produsa, asa cum am precizat deja, de primul regim abuziv al lui Ion Iliescu (si al echipei sale), iar intaia scrisoare este intitulata "Complexul consensului pangarit" (ea datand din 6 martie 1990). Spovedania lui Patapievici, din prima sa epistola redactata cu patos, este dostoievskiana si simultan cioraniana; tonul este absolut, implozia, vizibila, la fel revolta. Iata o mostra esentiala - "sunt bolnav de Romania asa cum cancerosii sunt incurabili de cancerul lor: aproape in continuu imi e rusine ca sunt roman si asta ma infurie, pentru ca, desi e nedemn, nu e totusi drept. Cand spun ca imi este rusine, trebuie sa intelegeti ca, in momentul de fata pretuiesc mai mult Romania decat pe romani, care ma exaspereaza" (p. 25). Dezamagirea abisala vine de la constatarea ca spalarea creierului a izbutit in Romania, toata teoria scatologica de mai incolo a lui Patapievici nascandu-se de fapt din aceasta constatare infrigurata si dramatica: spalarea creierului a izbutit in Romania si nu oricum (societatea este "spalata pe creier si voioasa sa fie asa", p. 26), romanii sunt niste roboti manipulabili, dresati, dar si niste deseuri umane, id est excremente, iar Romania, spatiul care adaposteste aceste resturi sau chiar le emana si gireaza. Pentru Patapievici, ca si pentru multi altii (inclusiv pentru mine), decembrie 1989 avusese efectul de eveniment matricial, regenerator, de recuperare totala a Romaniei, de aici scarba sa ulterioara legata de dizgratiosul si agresivul an 1990, asa cum a fost acesta instrumentat de noua Putere. Printr-un gest sinucigas, teleghidat de neo-aparatciki, Romania se aruncase sau fusese din nou aruncata la "groapa cu gunoi a istoriei".

Un perfect disperat

Scrisorile se desfasoara in sir crescator la nivelul disperarii si dezamagirii, Patapievici incarnand un perfect disperat (disperand) de tara sa, in sensul odinioara propus explicativ de Cioran. A doua epistola catre Alexandru Paleologu se intituleaza "Genitaliile puterii" si dateaza din 24 aprilie 1990 (fiind redactata la doua zile dupa ce ia nastere cel mai important fenomen colectiv de lustratie de dupa prabusirea regimului Ceausescu, fenomenul Piata Universitatii, care va dura pana in 12 iunie 1990).
Intai de toate, Patapievici este oripilat de structura fizica a poporului din care face parte, gasind in romani, dupa cum este de banuit, nu idealuri clasice grecesti, nu trupuri si chipuri apollinice (dar nici orgiastici dionisiaci!), ci niste sub-oameni, fapturi teriomorfe, parca neterminate de Dumnezeu, necreate pana la capat, populand o deloc pitoreasca Curte a Miracolelor; acestui portret fizic respingator ii corespunde un psihic pe masura, decazut, viciat pana la ultimul sau strat interior; cat despre etica romanilor, ea nu exista (autorul va folosi chiar termenul de neant etic), pentru ca a fost substituita de infamie in chip constant si progresiv. Acest portret vizibil dar si subliminal al romanilor trebuie, insa, strict relationat de dezamagirile produse de anul postrevolutionar 1990, adica este imperios sa fie contextualizat, altfel risca sa fie perceput ca hiperbolic si maladiv. Dar sa-l lasam pe autor sa vorbeasca: "Suntem un popor cu substanta tarata. Oriunde te uiti, vezi fete patibulare, ochi mohorati, maxilare incrancenate, fete urate, guri vulgare, trasaturi rudimentare, o vorbire agramata si bolovanoasa. Moralmente, tonul general este dat de lasitate si ticalosie, de vanitate si egoism meschin, de invidie joasa si delatiune lipsita de remusari, de ingamfare si barfa: toti suntem manjiti de sangele celor in care ne-am inmuiat limbile. Un neam flecar si lipsit de Dumnezeu, neravnitor in sfintenie si agramat in grandoare, ahtiat de mariri calpe si injosit de vanitati pe care, sclavi si servili, nu le-am putut legitima decat prin atentat, ultragiu si minciuna. Un astfel de popor, urgisit nu prin soarta, ci prin mediocritatea sa, ce semn mai poate astepta, decat poate doar semnul infamant al lui Iuda, ca diferenta specifica, si semnul unanim al lui Iona, ca gen proxim?" (pp. 33-34). De remarcat, nu destinul poporului roman este malefic, Patapievici nu mai discuta inauntrul ideii de soarta (precum Cioran), ci mediocritatea romanilor este cea repulsiva, deoarece tine de un liber arbitru amorf, de optiune pasiva, de vulnerabilitate umila, de implozie, nimicnicie, conservate, cum spuneam, printr-un liber arbitru garbovit. Dezgustul autorului insceneaza un adevarat spectacol concentrat al istoriei romanilor, chiar daca motivatia acestui dezgust este cat se poate de limpede dependenta de coruptia politica si morala, de demagogia, nemernicia si ipocrizia regimului Ion Iliescu in 1990, care coagulasera o "metastaza otravita" (p. 38), materializata intr-un "hardau de Fecale Supurand de Nestinsa Putoare" (p. 39), Romania fiind calificata ca "lupanar de lumpeni" (p. 39). Iata astfel primele semne ale teoriei scatologice aplicate Romaniei, in care Patapievici va excela la un moment dat, intr-un puseu disperat de rusine de tara sa, contaminata in cele din urma (intrucat nu putea fi izolata igienic de locuitorii sai, la infinit) de plebea viciata. Apoi, asemenea lui Cioran, autorul Politicelor invalideaza asa-numitele calitati si virtuti romanesti, acestea fiind vazute doar ca niste instrumente de adaptare si cameleonism in ultima instanta: ospitalitatea, modestia, toleranta, rabdarea sunt "minus-virtuti de afirmare" sau "vicii de acomodare" (p. 35), nu caracterul (si morala) contand pentru roman, ci stiinta adaptarii din mers (a se vedea tipologia "baiatului bun" sau a "omului de bine", cel care este potrivit la locul potrivit, dar nu datorita vocatiei sau aptitudinilor sale, ci cameleonismului sau). La acestea sunt adaugate apoi defecte vizibile precum puturosenia si josnicia (p. 41). Romanii nu sunt astfel, de pilda, curajosi sau impetuosi sau virili (caracterial vorbind), ci fiecare individ pare sa fie mai degraba marcat de "raportul de rumanie pe care l-a avut cu stapanitorii" (p. 38), cocarjat de servilism, incovoiat, reptileean. Plebea, in speta, este o "masa degenerata, ingamfata, proasta si rea" (p. 45), dar nici reprezentantul elitelor nu este iertat, fiind pamfletat ca "poltron" si "becisnic". Emblema scatologica si acuzator libidinala ii este aplicata, insa, in acest duet si in acest moment, mai cu seama intelectualului, intrucat acesta nu joaca nici rolul unui profet charismatic, nici pe acela al unui inspirat Alexandru Macedon, nici macar pe acela al unui intelept iluminat: "O nostalgie onanista anima substratul afectiv al intelectualului roman, caci el impinge corelatul subiectiv al radicalitatii sale pana la ipsatiune" (p. 41); molipsit de aerul fetid al contextului postcomunist (postrevolutionar, ar fi mai corect sa spunem), intelectualul deprinde pestilenta, intrucat depinde de "vanturile puterii". In valmasagul anului 1990, dar si in renasterea ratata a Romaniei, avortata din pricina flatulentei coruptiei si a unui rau in chip decisiv mostenit din comunism (cel putin la nivel de mentalitate), intelectualul este decretat a fi "canalie de facto" si "colaborationist bovarizat de ipocrizia aspiratiei la disidenta" (p. 41). H.-R. Patapievici exagereaza din disperare si poate chiar din terapie de soc portretul intelectualului, nestiind la 24 aprilie 1990, cand este redactata aceasta a doua epistola inflamata, ca intelectualii se vor implica masiv si decisiv in fenomenul Piata Universitatii, alchimizat de fapt la sfarsitul lunii aprilie si la inceputul lunii mai 1990 tocmai intr-o a doua revolutie romana, spirituala si morala, acea revolutie care ar fi trebuit declansata, simultan cu cea fizica, si in decembrie 1989 si continuata imediat dupa prabusirea regimului Ceausescu. Dar aceasta scrisoare a lui Patapievici ar putea fi perceputa si ca preventiva, la o adica.

Patapievici: "Legislatia romaneasca este absurda"
Presedintele ICR spune ca, din cauza legilor bazate pe suspiciune, a pierdut contracte importante.


Romania are o imagine mai buna in strainatate, asta si datorita eforturilor Institutului Cultural Roman (ICR), care a deschis de curand inca patru centre in strainatate. In 2006, au fost lansate trei programe cadru: Cantemir, cel de traduceri de autori romani in limbi de circulatie internationala [...]

PATAPIEVICI, ANCHETAT PENTRU PREA MULTA DISCRETIE
Fosta conducere a CNSAS este verificata de

Directorul Institutului Cultural Român a învăţat repede să bage mâna adânc în borcanul cu miere al bugetului. Domnia sa cere pentru 2007 44,5 milioane lei, buget dublu faţă de anul în curs. Scopul declarat este promovarea în străinătate a culturii române şi protejarea identităţii culturale. Cea mai mare parte a fondurilor - circa 33 milioane lei - sunt prevăzute pentru proiecte destinate promovării culturii române şi a imaginii României în străinătate.
http://www.azi.ro/vadorim.htm

SENATUL EVZ : Betia agitatiei Horia Roman Patapievici: “Orice om cu nevroza noastra agitatorie ar fi fost judecat ca atins de patologie, acum un secol. Din acest motiv, ar trebui sa facem un pas inapoi din agitatie. Cum?”.

PATAPIEVICI SI TISMANEANU

HORIA ROMAN PATAPIEVICI SI FATA INTOLERANTĂ A MODERNITĂTII

Dacă l-ai urmărit pe H.-R. Patapievici, chiar de la distantă si nu sub clopotul unisonului, dar cu bucuria împărtăsirii din darul actiunii luminoase si al cuvîntului inspirat, te-ai fi putut întreba, astepta sau chiar nelinisti asupra rotunjirii unei chei de boltă. Răspunsul a venit odată cu cartea Omul recent, „O meditatie despre lumea de azi a unui modern nesatisfăcut de propria sa modernitate”. Dar nici meditatia si nici cheia de boltă nu se prea bucură de favorurile modernitătii întîrziate. Foarte curînd H.-R. Patapievici s-a întîlnit cu ceea ce, desigur, se asteptase, dar poate nu chiar atît de prompt si de dur: intolerantele modernitătii. Eu, care am văzut în cartea lui H.-R. Patapievici un concentrat de reflectie veridică asupra unor experiente istorice, intelectuale si spirituale, într-o încercare de a prefigura o atitudine si poate un răspuns nu numai teoretic la provocarea fundamentală manifestată în criza prelungită a sensului si a lui homo religiosus, nu m-am bucurat, nici de data aceasta, de debitul acelei emotionalităti negative, vijelioase, destul de usor de iscat în Tara noastră, cu atît mai mult cu cît nu apucasem să mă exprim, sub alte accente, decît foarte pe scurt asupra acestei lucrări care înseamnă un moment încărcat de semnificatii nu numai în biografia spirituală a lui H.-R. Patapievici.
Amabilitatea revistei ARCA, de a-mi fi trimis la München nr. 7-8-9 pe 2005, în care am putut citi eseul lui Lajos Notaros, intitulat Schimbarea la Fată a lui H.-R. Patapievici sau despre Incertitudini bine spuse, a grăbit repararea întîrzierii.
Eseul începe prin a consemna aparitia lui H.-R.Patapievici ca fiind „fără dubii evenimentul cel mai bogat în promisiuni pentru viata culturală românească de după 1989” ( p. 70). Este subliniată autenticitatea si dinamica contributiei lui H.-R.Patapievici la renasterea unei spiritualităti si se mentionează faptul că: „Tînărul autor – de formatie fizician – a fost repede integrat în elita prooccidentală a intelectualilor grupati în jurul revistei 22” (p. 71). Dar, în continuare, tonalitatea radioasă suferă o modificare arătîndu-se că acest ultim enfant terrible” al literelor românesti a început să aibă de a face si cu „o anumită retinere din partea grupului care a preluat frîiele culturii anilor de început din ultimul deceniu al secolului încheiat recent” (p. 71). Autorul enumeră mai multe motive. În primul rînd faptul că: „Pentru acestia Patapievici era mult prea pozitivist sau scientist, aruncînd prin asta în derizoriu întreaga gîndire românească clasică axată pe interpretarea culturii nationale, a rolului si locului României în modernitatea europeană” (p. 71). Aici modul de formulare mizează pe o îmbinare între generalizare peremptorie („întreaga”, „axată”), cu ricoseu peiorativ („aruncînd... în derizoriu”) si o contrazicere finală căci „interpretarea rolului… în modernitatea europeană” nu are de ce să suporte criticism împins pînă la deriziune. Oare în numele „pozitivismului” si al „scientismului” sau al „anacronismului romantic-nationalist” evocat si el după aceea în acelasi context? Există portrete si estimări ale sensului si capacitătilor culturii românesti mai stenice si mai deschise decît cea a lui Lajos Notaros. De pildă, descrierea pe care o găsim la Hans Bergel, scriitor german originar din România care a cunoscut si binele acestei Tări, dar si închisorile comuniste: „Acolo însă unde spiritul românesc s-a înteles pe sine cu pregnanta unei definitii ultime a găsit întodeauna că specificul lui constă în aceea de a fi smuls punctului de întretăiere dintre Orient si Occident unde l-a asezat istoria lui un rezultat care e unic pe continent. Căci nici unul dintre popoarele sud-est europene nu s-a dezvoltat asa ca cel român ca rezltat al acestei întîlniri”1.
Ambivalenta este valorificată însă de autorul eseului împotriva celorlalti căci tocmai cei din fruntea grupului despre care se spusese că avea respectivele retineri fată de Patapievici (Liiceanu si Plesu) se afirmă că l-au recunoscut „de la început ca un posibil produs de export al noii culturi românesti...” (p. 72). Consider că a aluneca într-o discutie pe această temă ar însemna să insistăm asupra a ceva care se situează sub orizontul problematicei dezbătute ca si al dotării reflexive si expozitive a autorului pe care vrem să o respectăm.
Mai greu de acceptat este reductionismul nestrunit aplicat si lui Patapievici si celorlalti în momentul în care cartea Omul recent este prezentată ca fiind rezultatul unui mobil atotcuprinzător: „Diferentiati doar prin nivelul de educatie, asteptările nucleului si ale cercului exterior însemnau, în ultimă instantă, aceeasi cerintă: mai pe româneste” (p. 73).
Lajos Notaros are „impresia” că îndoielile si analizele critice ale lui Patapievici asupra unor paradigme si infailibilităti ale spiritului si mentalitătii moderne „se bazează pe un adevărat cutremur epistemologic: Patapievici si-a pierdut încrederea în rationalism, identificînd rădăcina răului la Descartes dar mai ales la Spinoza, al cărui Deus sive Natura ar reprezenta prima afirmare a Apocalipsei moderne: Dumnezeu este mort” (p. 75).
Oare imaginea aceasta a unui „adevărat cutremur epistemologic” nu oglindeste mai degrabă aprehensiunile filozofice si s-ar potrivi mai degrabă omisiunilor si lipsurilor nu numai gnoseologice ale pozitiei asumate de Lajos Notaros însusi din momentul în care nu pare dispus ca, eventual cu ajutorul unei reflectii rationale de gradul doi, să ia în considerare, să re-cunoască, faptul că un rationalism unilateral, modern sau nemodern, îsi are si el limitele lui atît în planul cunoasterii cît si al structurii si cerintelor antropologice fundamentale si că sub forma lui rational-discursiv-exclusivistă poate usor intra în coliziune cu libertatea omului si integrarea cu succes a resurselor senzoriale, intelective si afective, inclusiv simtul valorilor al acestei fiinte căreia îi este dăruită sansa de a-si putea desprinde sau întrezări coordonate istorice si transistorice.
Lajos Notaros prinde în bună concentrare descriptiv-filozofică specificul genezei demonstratiei carteziene a existentei lui Dumnezeu si noutatea acelei fundamentări în subiectul cunoscător, ego cogitans. Respinge însă punerea pe seama cartezianismului a unor repercusiuni de diminuare a certitudinii teocentrice. Dar, oricum, cel care a fost denumit Părintele filozofiei moderne nu poate fi interpretat bineînteles decît pe fundalul atît al traditiei platonice-aristotelice cît si, în orice caz, pornindu-se de la cotitura carteziană operată către subiectul cunoscător, la începuturile epocii moderne. În legătură cu o întrebare centrală a cărtii lui H.-R.Patapievici, anume dacă si cum putem „iesi din negarea Dumnezeului creator”, tesătura evidentelor ultime ale cartezianismului, cu consecintele respective în filozofia, teologia si stiinta modernă, nu poate fi sustrasă examenului critic. Etienne Gilson remarca: „Ceea ce a fost nou (în contextul respectiv) la Descartes a fost separarea de fapt si de drept a întelepciunii filozofice de întelepciunea teologică”2. În ceea ce priveste abordarea ideii de Dumnezeu de către Descartes, pornind nu de la raportarea la fiintă, ci de la evidentele existentei subiectului cunoscător si înaintînd pas cu pas pe calea unei gîndiri strict metodice si sistemice, cu concentrarea asupra a ceea ce îi apăreau cu titlu definitiv a fi momentele de maximă apropiere între realitate si ratiune si luînd ca suprem criteriu al adevărului ideile clare si distincte, se conturează aici nu numai premonitoriu, ci deja concret, marea încordare dintre constiinta religioasă si noile structuri ale plauzibilitătii filozofice, fizico-matematice si stiintific-experimentale la pragurile secolului al XVIII-lea. H.-R.Patapievici retine că: „În secolul al XVII-lea lupta pentru Dumnezeu a fost mult mai îndîrjită decît sînt dispuse să ne spună astăzi versiunile universitare standard” (p. 80). Lajos Notaros tratează încă o dată cu superioară respingere acea înfruntare capitală de paradigme din secolul al XVII-lea în interpretarea de la care porneste „fizicianul vrăjit de verbul filozofic” cu „mari lacune în educatia sa filozofică”. Si totusi, o cercetare mai atentă confirmă acel diagnostic istoric-filozofic oferit de H.-R.Patapievici. Căci nu se poate nega nici contributia abordării ideei de Dumnezeu în termenii cartezianismului si nici precipitarea unor premize si convergente social-economice, cultural-psihologice, religioase si filozofice generate în acelasi secol al XVII-lea în directia unor dificultăti si deficiente crescînde în sfera experientei religioase, în calea concretizărilor individuale si colective ale unei relatii om-Dumnezeu, în ceea ce priveste dezvoltarea istorică a dimensiunii religioase si mistice. Dificultătile de reflectie apărute în structurarea notiunii de Dumnezeu îsi aveau paralela în separatia carteziană dintre res cogitans si res extensa. Si bineînteles nu trebuie uitat si că (odată cu sau dincolo de Descartes) dezvoltarea fizicii si a astronomiei (de la suprimarea conceptiei geogentrice pînă la extinderea treptată a principiului legilor naturale formulate matematic pentru întreaga realitate, potrivit modelelor descriptive ale învătatilor contemporani, de la Copernic pînă la Newton) au jucat un rol important în raport cu notiunea de Dumnezeu si relatia lume-Dumnezeu si om-Dumnezeu în secolul al XVII-lea.
Beatrice Rome spune în privinta dezvoltării treptate a relatiei lume-Dumnezeu în imaginea despre lume a categoriei învătatilor secolului al XVII-lea: „Dumnezeu a devenit din ce în ce mai putin eficient în lume”3. „Divinitatea”, din perspectiva noii stiinte, nu mai este Dumnezeul „viu” si „energic” al Bibliei. „Dumnezeu în secolul al XVII-lea este în fond văzut fie ca arhitectul unei clădiri la modă, dibaci mobilată, sau drept cauza primă, stăpînul îndepărtat, cauza imobilă a miscării, asemănătoare centralei de fortă a unui inginer, sau ca un geometru, o Causa Sui, un garant al ideilor distincte, pe scurt, Dumnezeu este un principiu intelectual abstract, care explică toate aspectele inteligibile ale universului, numai propria sa fiintă nu”4.
Se poate spune că o mare parte a acestor caracterizări se trag din notiunea carteziană de Dumnezeu. Ralf Cudworth (1617-1688), una dintre figurile de frunte ale Scolii platonicene de la Cambridge, scria că: „acesti cartezieni sînt însotiti de izul neplăcut al ateismului mecanicist” (they have an undiscerned tang of mechanic Atheismus about them)5. În Franta, Marin Mersenne se plînge de numărul crescînd de athei et deistae. Îl citează pe Boverius care afirmă că în Gallia (Franta) numărul lor a crescut pînă la 60.000. Numai în Paris numărul lor s-ar ridica la 5.0006.
În Anglia, Daniel Defoe scrie, în 1722, că: „de la întemeierea si formarea Bisericii crestine n-a existat niciodată o epocă în care să fi trăit un ateism atît de fătis si atîtea blasfemii si erezii”7. Jonathan Swift scrie, la rîndul lui: „Presupun că trebuie să recunoastem că abia dacă 1% dintre oamenii nostri cu înalt rang social sau din mica nobilime actionează după vreun principiu al Religiei; un mare număr dintre acestia abandonează asemenea principii si sînt gata să recunoască în convorbirile lor curente necredinta cu privire la orice Revelatie. Si situatia nu arată mult mai bine în poporul nostru, mai ales în orase”8.
Swift dă aici expresie unei reactii mai largi la vremea aceea nu numai împotriva răspîndirii laicizării mentalitătii în sînul straturilor superioare ale societătii engleze, ci si împotriva reductiei conceptiei crestine despre Dumnezeu prin renuntare la Revelatie, ceea ce este o caracteristică importantă a curentului deist. Dincolo de diversificările si divergentele inerente în sînul acestei doctrine, care s-a dezvoltat în secolul al XVII-lea iar în stadiul avansat din secolul al XVIII-lea a avut o contributie esentială la declansarea iluminismului, deismul prezenta o structură formală relativ stabilă, caracterizată printr-o formă de credintă în existenta lui Dumnezeu fundată exclusiv rational, convingerea că „religia naturală” este esenta religiei, atitudine critică pînă la de-a dreptul de refuz fată de Biserica institutionalizată ca si fată de Revelatie, primatul eticii si încrederea nelimitată în aplicabilitatea concluzivă a verificării pur rationale a tot ce apartine domeniului religios.
După cum e usor de văzut, s-a născut în felul acesta o intensă provocare pentru gîndirea religioasă si religiozitatea care nu se puteau împăca nici cu crescînda rationalizare a Fiintei Divine, nici cu suspendarea unei directe înrîuriri divine în lume sau cu eliminarea implicită sau explicită a religiei revelate, cu refularea misterului religios, cu dizolvarea legăturilor istorice cu traditia Bisericii si nici cu primatul perspectivei antropologice. Elementul aglutinant al schemei de gîndire deiste, tentativa de a pune rationalitatea conceptuală în centrul religiei pentru a putea afirma ca fapt împlinit o autoexplicare si autodescriere exclusiv discursivă a religiei nu constituia un fenomen oarecum izolat, ci reprezenta punctul extrem al evolutiei modelului de gîndire mai complex si de răspîndire mai largă al rationalismului religios (cu inevitabilele lui tensiuni interioare) si care, de pildă, în Anglia secolului al XVII-lea ajunsese deja la formulări categorice si se bucura acolo deja de un ecou mai larg decît în patria lui Descartes.
„Lupta pentru Dumnezeu” din secolul al XVII-lea de a cărei dosebită intensitate vorbeste, pe drept cuvînt, H.-R.Patapievici, nu se desfăsoară numai între crestinismul traditional si ascensiunea „rationalismului religios”, ci si între diferitele directii ale acestuia din urmă. Vorbind despre „conducătorii religiosi cei mai inteligenti din Anglia”, John Randall scrie: „Atît ortodocsii cît si radicalii acceptau religia naturală sau ratională ca fiind fundamentală. Ortodocsii stăruiau, în plus, asupra importantei Revelatiei: ei erau supranatural rationalists, care făceau deosebirea dintre ceea ce poate si ceea ce nu poate fi dedus rational si acceptau si anumite elemente ale traditiei. Radicalii, cunoscuti ca deisti, se deosebeau de celălalt grup prin aceea că respingeau cu totul Revelatia si insistau ferm asupra autarhiei religiei naturale si rationale”9.
Si în orizontul mai larg, european, al secolului al XVII-lea, divergentele religios-filozofice de acest gen erau dominate de problematica tensiunii dintre diluarea post-carteziană a notiunii de Dumnezeu, pe de o parte, si în acelasi timp o reînviorare a interesului pentru o recîstigare a unui continut mai bogat al acesteia si al relatiei om-Dumnezeu, pe de altă parte. Această tensiune exista nu numai sub forma confruntării dintre scoli filozofice sau dintre abordări teologice diferite, ci, nu arareori, putea fi găsită la unul si acelasi gînditor si în interiorul propriului său sistem. De pildă, Joseph Vidgrain este de părere că în ceea ce îl priveste pe Malebranche, teoriile lui principale îsi pot găsi explicatia într-o îmbinare între rationalismul cartezian si învătătura catolică si numeste drept caracteristică dinamică a doctrinei acestuia combinatia între „misticism (teologic) si rationalism”10. Armand Cuvillier vorbeste de „o mistică intelectualistă”11. Această îngemănare între teologie ratională si eforturile unei integrări speculative a experientei religioase si etice o întîlnim în acelasi secol în Anglia, în cadrul Scolii de la Cambridge. Despre reprezentantii acesteia, exponenti ai unui crestinism platonician, Ernst Cassirer spunea că au contribuit în sînul evolutiei generale a Angliei de atunci „la o transformare hotărîtoare a ideii de Dumnezeu”12. Acestia au luptat atît împotriva conceptiei dezvoltată pe bază calvinistă în cadrul religiozitătii puritane despre relatia om-Dumnezeu ca născută nu din iubire ci mai mult ca relatie juridică („Dumnezeu se întîlneste cu omul în primul rînd ca judecător”)13, precum si împotriva divinizării empiriste a statului de către Hobbes. Teologii si filozofii Scolii de la Cambridge îl gîndeau pe Dumnezeu nu ca pe o chintesentă a atotputerniciei (înfricosătoare), ci ca pe Supremul Bine care se comunică pe Sine si ca Lumină a cunoasterii. Ei s-au privit ca apărători ai statutului onto-teologic al adevărului si ai moralitătii, atît împotriva „noului epicureism” si ateism, cît si a exaltărilor sectare (pseudo)-religioase din secolul al XVII-lea. Iar Dumnezeul pentru care au căutat să se învrednicească cei din Scoala Platoniciană de la Cambridge în vorbire filozofică nu era numai „Dumnezeul filozofilor”!
Dar să revenim la cartea lui H.-R. Patapievici si reactia publicată în revista „Arca”. Trebuie să retin că faptul că H.-R. Patapievici, lucru care se înscrie în ordinea culturii si a uzantelor moderne, si-a permis să schiteze, fără ezitări si prudente conventionale si dincolo de conformismele care nu încetează a fi conformisme numai pentru că îi apartin modernitătii, o identificare temeinică a prezentei si genealogiei crizei omului timpului nostru, despre care si asa nimeni nu ar putea tăgădui că a fost marcat de uriase si sîngeroase răsturnări si conflagratii politico-ideologice si corespunzătoare esecuri morale si spirituale, ale căror traume încă ne însotesc, iar acolo unde acestea amutesc se naste, printre alte ideologii, si aceea a autoadulării trăirii la suprafata lucrurilor, a fost de-ajuns să iste nu numai un criticism agresiv, ci si o mărturisită stupefactie, mai ales în ceea ce priveste substata religioasă a cărtii lui. Cred că mai ales de aici se trage calificarea – sub semnul unei hermeneutici a suspiciunii si a demascării – demersului lui H.-R. Patapievici ca fiind de inspiratie si recurgînd la un „arsenal” „profund ezoteric” si „hermetizant”. Aici găseste Lajos Notaros „punctul cel mai slab al demersului patapievician” (p. 80). Si fiindcă există această „schimbare la fată”, prin trecerea „de la stiinta modernă la stiinta sacră a ezoterismului” (p. 80) si „contradictia dintre intentii explicite si mijloacele implicite….” „ iar autorul nu recunoaste acest lucru…” „ne vine foarte greu să mai credem în onestitatea si autenticitatea demersului” (p. 80). Oricum, spune Lajos Notaros, H.-R. Patapievici e „guénonist” cu toate că nici în trecut, nici în prezent nu recunoaste acest lucru. O dovadă si temă majoră a acestei mistificări comise de autorul Omului recent este, după Lajos Notaros, faptul că „modelul teoretic folosit de Patapievici se construieste pe un cliseu clasic al timpului denaturat, trimitînd, fără să facă vreodată apel explicit, la mitul Epocii de aur” (p. 78). Aici Lajos Notaros pluteste el însusi în plin mit (în sensul degradat, de fictiune, al mitului). Căci „ezoterismul” lui Patapievici este un asemenea mit-fictiune cu ajutorul căruia Lajos Notaros vrea să exorcizeze afrontul neiluminist al gîndirii religioase a acestuia care ar contine teze ostentative si în acelasi timp ocultate, („însă autorul nu recunoaste”), cum ar fi trecerea lui „de la stiinta modernă la stiinta sacră a ezoterismului”. Numai că cel căzut sub suspiciune si a cărui profesiune de credintă crestină este prezentă cu o limpezime deplină, ne spune în cartea Omul recent, vorbind despre Mîntuitorul Lumii: „Cuvîntul întrupat nu a vorbit o limbă sacră, ci una populară, de vamesi, pescari si prostituate… Mai mult, continutul nu este ezoteric. Totul este spus deschis, în cuvinte simple, la vedere. Suprafata crestinismului este chiar miezul. Cînd arhiereul L-a întrebat pe Iisus despe învătătura lui, răspunsul a fost: «Eu am vorbit lumii deschis si nu am ascuns nimic» (Ioan 18, 20). E limpede că venirea lui Hristos si propovăduirea evangheliei pune capăt revelatiilor gnostice, lichidează îndreptătirea atitudinii gnostice si încheie misteriile bazate pe supravietuirea traditiilor străvechi. Nici o prisca theologia nu mai e posibilă după venirea Mîntuitorului. Totul este dat la iveală, nu mai există învătătură secretă, toti au acces la mesajul cel mai profund, cel mai adînc”14.
La un moment dat, H.-R. Patapievici afirmă: „Marea finete a crestinismului scapă, azi, tocmai devotilor inconditionati”15. Nu mă pot opri să gîndesc si la subtilii nedevoti cărora ea le scapă. Urmează un pasaj care contine una dintre cele mai inspirate descrieri ale crestinismului. „Desi este o religie care face minuni în sufletele oamenilor simpli si neinstruiti, crestinismul are finetea ultimă a marilor religii paradoxologice. Este ceea ce i-a scăpat lui Nietzsche, cînd a confundat crestinismul cu spiritul turmei. Crestinismul este exact contrariul: o religie a spiritelor celor mai înalte accesibilă în mod direct si complet spiritelor celor mai simple”15.
Tot în acest context, H.-R. Patapievici mai spune ceva care nu se potriveste cu altă afirmatie tare a hermeneuticii lui Lajos Notaros, aplicată lui H.-R. Patapievici, în sensul că „demersul acestuia este profund guénonist” (p. 81) cu toate că Patapievici nu poate recunoaste acest lucru. Dar textul celui bănuit de asemenea duplicităti vorbeste de la sine: „Traditionalismul crestin de azi este puternic impregnat de traditionalismul lui Guénon, desi cele două traditionalisme se sprijină pe presupozitii uneori contradictorii – cum este cazul temporalitătii”16. Mai departe H.-R. Patapievici subliniază că punctul de vedere al degradării timpului „nu este crestin”. Or ceea ce se pune în seama lui H.-R. Patapievici în eseul pe care îl comentăm este că tocmai acest punct de vedere (al degradării timpului) constituie baza de unde H.-R. Patapievici îsi declansează ofensiva „devastatoare” împotriva modernitătii si a postmodernului. Adevărul este că ar fi fost greu de conceput ca H.-R. Patapievici să se contrazică pe sine cu atîta usurintă.
Pentru a-si face lui însusi si altora plauzibilă dependenta „de un cliseu clasic al timpului denaturat” al modelului teoretic „folosit” de Patapievici, Lajos Notaros suprapune „mitul Epocii de Aur”, ca „timp originar-paradisiac”, prologului istoric si divin al Vechiului Testament, pe care nu îl mentionează ca atare, ci se referă numai la o anumită mentalitate fundamentală crestină, făcînd astfel abstractie de faptul că aici este vorba de o viziune comună iudeo-crestină ca revelatie despre creatia lumii si a omului, căderea omului si istoria căii mîntuirii lui. Este la mijloc Biblia si Cartea Facerii si nu un anume scenariu cosmogonic, în care timpul aurit al genezei este urmat în mod ineluctabil si fără nici o sperantă de mîntuire de „accelerarea continuă a unui timp al denaturării si distrugerii” (p. 79). Conceptia lui H.-R. Patapievici pleacă de la ideea fundamentală biblică si crestină a creatiei lumii din nimic (creatio ex nihilo). Dumnezeul biblic nu este demiurgul mitologiei sau al gnozei antice, care a zidit lumea pornind de la o materia prima, ceea ce contrazice ideea Dumnezeului revelatiei biblice, asa cum este El pentru oameni si ca Dumnezeu în Sine, adică atotputernic, supra-temporal si supra-spatial, dar Persoană divină a Cărei libertate infinită coincide cu iubirea infinită din care a creat lumea si odată cu ea timpul cu care a început facerea ei. În acord cu credinta crestină, timpul vine deci de la Dumnezeu, care este mai presus de timp, dar care, din aceeasi iubire, se comunică în timp, unde S-a întrupat spre mîntuirea celui căzut. Astfel că timpul, creatie divină si loc al Revelatiei divine, departe de a fi sortit unei inevitabile degradări este conditia posibilitătii unei istorii a mîntuirii omenirii si a fiecărui om. Nu încape îndoială, si cartea lui o dovedeste, că acesta este orizontul teologic filozofic si de confruntare cu epoca, în care gîndeste si speră să con-lucreze H.-R. Patapievici, căci altfel ar însemna că nu crede în „Dumnezeul cel Viu”, pe care îl mărturiseste si îl invocă. Ceea ce poti să nu împărtăsesti, dar nu-i poti răsturna sensul si coerenta internă.
Lajos Notaros ne spune: „... acel Dumnezeu pe care-L caut eu este dincolo de discernămîntul apocalipselor dinainte anuntate” (p. 89). Îmi revin în minte cuvintele pe care Blaise Pascal ni le transmitea ca fiind ale lui Hristos: „Nu m-ai căuta dacă nu mai fi găsit”. Nu ne întîmpină în această mărturisire a lui Lajos Notaros o solidaritate universală de destin dar si întru salvare a omului? Autorul eseului îi reprosează însă lui Patapievici că vorbeste „din profan cu pretentii de sacralitate”. As spune că aici ar fi de discutat, printre altele, faptul că „sacrul”, departe de a sta dincolo sau de a fi neaderent la realitate, este o experientă originară a omului ca aflîndu-se în prezenta unui real plenar si ireductibil. Oricum, afirmă Lajos Notaros, mecanismul de gîndire, „acea greseală de nepermis” a lui Patapievici a fost demascată de mult „de pozitivistii logici si asumat prin consecintele sale de toti care l-au luat în serios pe Wittgenstein” (p. 90).
Wittgenstein, radicala lui luciditate reflexivă si ascetica lui, nu numai intelectuală, initiativele de severă purificare a filozofiei (el vorbea de o „terapie a ei”) printr-o exactitate consecventă a limbajului, originalitatea si dinamica punctelor de vedere, au fost, durabil, luate în serios în filozofia occidentală, în ciuda problemelor suscitate si riscurilor de blocaj a unor teme de perseverentă semnificatie în filozofie. Dintru început, Wittgenstein s-a concentrat asupra domeniului problemelor de metodică: Filozofia, spunea el, constă în clarificarea logică a gîndurilor: Filozofia nu este o teorie, ci o activitate, iar rezultatul filozofiei nu constă în „propozitii filozofice”, ci în clarificarea propozitiilor. În Tractatus logico-philosophicus, Wittgenstein pronunta vestita lui teză: „Tot ceea ce se poate vorbi, trebue spus clar, iar despre ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă”. „Dar Wittgenstein a trebuit să descopere mai tîrziu”, spune profesorul Robert Spaemann, „că la un anumit grad de paroxism al exigentei exactitătii nu mai poti spune nimic si drept consecintă a dezvoltat, teoria jocurilor lingvistice producătoare de context, deci teleologice, abia în cadrul cărora vorbirea dobîndeste sens”17. Aceste „jocuri lingvistice”, care nu se găseau în Tractatus, ci au fost cunoscute abia postum în Investigatii filozofice, deschideau spatiu si pentru domeniul eticii. Prin aceasta, s-a considerat de către unii interpreti că s-ar putea deschide spatiu si pentru zona metafizică.
Pe de altă parte, Karl Popper se pronuntă critic asupra „empirismului subiectiv”, în care îl include si pe Wittgenstein si pozitivistii logici: „Consider că această pozitie este falsă si nu îi voi acorda mult spatiu. Consider ca teză caracteristică afirmatia lui Otto Neurath: «Totul este suprafată: Lumea nu are nici o profunzime»; ca si propozitia lui Wittgenstein: «Nu există enigmă»”18. S-au enuntat si critici mai categorice ale filozofiei lui Wittgenstein ca: pierdere de substantă, pericolul unei orbiri fată de anumite probleme, ajungerea la o totală formalizare a vorbirii s.a. Aici poate si trebuie să răsară întrebarea: de ce există vorbire si con-vorbire si nu pur si simplu marea tăcere? Dar s-a afirmat si că viata si opera lui Wittgenstein si-ar putea găsi unele analogii cu intentiile si strădaniile Teologiei Negative sau apofatice a Sfintilor Părinti ai Bisericii. Oricum, viata atît de discretă a lui Wittgenstein, dar nu lipsită de tragic, e departe de a nu fi fost pătrunsă de dimensiunea religioasă. La un moment dat el spunea: „Desigur, crestinismul este singurul drum sigur către fericire, dar ce se întîmplă cînd cineva refuză această fericire?” După încheierea lui Tractatus, cedarea averii si abandonarea planului de a deveni preot (se pare că si în alte perioade ale vietii sale Wittgenstein a fost înclinat să devină călugăr, dar nu s-a putut hotărî la acest pas pentru că nu se considera îndeajuns pregătit din punct de vedere al spiritualitătii religioase), a devenit, sub influenta scrierii lui Tolstoi asupra Evangheliei, institutor la scoli de copii în Austria între 1920-1926. Georg Henrik von Wright, în prefata la lucrarea lui Wittgenstein intitulată De la certitude (titlul original Über die Gewissenheit), Gallimard, 1965, vorbeste de puternicul elan religios, ca o importantă componentă a caracterului lui Wittgenstein, adăugînd, totusi, că aceasta nu trebuie să însemne că el era „un spirit «religios» în sensul curent al termenului”. Si adaugă: „Putem fi siguri că nu era sub nici o formă panteist… Se mărturisea incapabil de a-l întelege pe Dumnezeu altfel decît ca pe un Judecător necrutător”19.
Întrebarea despre Dumnezeu nu a fost, în diferite moduri si ipostaze, numai a omului din toate timpurile, ci si o întrebare fundamentală a filozofiei. Wilhelm Weischeidel scrie: „Întrebarea despre Dumnezeu constituie oricum, cu putine exceptii, de-a lungul întregii istorii a filozofiei, cel mai înalt obiect al gîndirii. Si aceasta nu în mod întîmplător, ci pornind din însăsi natura filozofării. Căci ea se îndreaptă către totalitatea a ceea ce există si prin aceasta, concomitent, cel putin ca întrebare, asupra a ceea ce, după vechea traditie, i se atribuie o pozitie atît de însemnată, de întemeiere si cuprindere, cum este cazul în ceea ce îl priveste pe Dumnezeu”20. Prin deschiderea sa spre transcendere, se poate spune că filozofia are, structural, virtualitatea reflectiei onto-teologice. Care se poate realiza sau nu, cu o multiplicitate de rezultate. Si aici, atît experienta istorică cît si prezentul arată că, indiferent de turnurile antimetafizice sau formele de ateism care si ele s-au mai diluat în timp, alunecînd dinspre ateismul postulatoric către ateismul practic sau pur si simplu indiferentism de rutină, întrebările, cel putin cu substrat metafizic sau religios, încep să se înmultească, iar tocmai printre oamenii de stiintă au apărut formulări surprinzător de răspicate sau chiar încercări de a le răspunde.
Spre sfîrsitul eseului său, Lajos Notaros, luînd sub obiectiv metafora „Dumnezeu este mort” ca atare, scrie că o asemenea afirmatie „nu a fost făcută de un om de stiintă si cu atît mai putin de un filozof. Imposibilitatea ca o astfel de afirmatie – realizată în cunostinită de cauză – să fie formulată de omul de stiintă sau filozof devine evidentă în momentul în care realizăm diferenta dintre discursul filozofic si stiintific pe de o parte, si cel teologic si cel artistic pe de alta” (p. 90). Expresia „în cunostintă de cauză” are în contextul dat abilitatea dar si umorul său. Dar, dincolo de abilitatea si eleganta discursivitate a autorului însusi, mi-e teamă că el nu este deloc dispus să ia destul de în serios proportiile si gravitatea istorică, existentială si spirituală a problemei evocate lapidar de această metaforă. Nietzsche, care a lansat-o în civilizatia occidentală era însă constient pînă la premonitia prăbusirilor epocale. Acest făuritor si victimă a modernitătii si care ne-a vorbit si despre ambiguitatea lumii moderne în care „aceleasi simptome pot indica decădere si fortă în acelasi timp”, îl face, în Die fröhliche Wissenschaft, pe „omul nebun” care ne-a anuntat vestea că Dumnezeu a murit să strige: „Cum vom putea seca marea? Cine ne-a dat buretele cu care să stergem întregul orizont? Ce am făcut atunci cînd am desprins acest pămînt de soarele lui? Încotro se miscă el acum? Încotro ne miscăm noi?… Mai există un sus si un jos?… Nu vine din ce în ce noapte, din ce în ce mai multă noapte?”21. Lajos Notaros îl consideră pe Nietzsche a nu fi fost un filozof si prin aceasta consideră ca definitivă asertiunea sa că avînd în vedere specificul discursului filozofic si stiintific, este imposibil ca afirmatia „Dumnezeu este mort” să fi fost formulată de un om de stiintă sau de un filozof. Încă odată se trece cu usurintă peste densitatea si duritătile problemei. Căci dintre ceilalti trei filozofi, Ludwig Feuerbach, Karl Marx si Auguste Comte (sociolog si gînditor de la care am mostenit notiunea fermă de „pozitivism”), cel putin primii doi se deosebesc de Nietzsche prin radicalitatea profanitătii, căci în timp ce acesta se poate spune că avea accesul la zona numinosului, receptivitate la motive ale unei religiozităti păgîne iar Dumnezeu nu era pentru el numai un cuvînt, ei posedau „naivitatea iluzionară” de a lichida definitiv iluzia-Dumnezeu. Marx prin revolutie socială, Feuerbach prin răsturnarea coperniciană: singurul adevăr al teologiei este antropologia.
Critica religiei si a credintei în Dumnezeu elaborată si expusă cu nefastă strălucire de Ludwig Feuerbach reprezintă în acelasi timp forma cea mai reusit filozofică si cultural-istoric cea mai eficientă pe lungă durată, pînă în ziua de astăzi, a pronuntării „mortii lui Dumnezeu”. Succesul, încărcat de grele consecinte pentru constiinta modernă si peripetiile ei, a filozofiei lui Feuerbach se datorează în primul rînd combinatiei între stăpînirea la cel mai înalt nivel a metodei dialectice a lui Hegel, prin a cărui scoală trecuse, si pe de altă parte directia centrală a atacului, căci ateismul lui Feuerbach nu a fost demonstrat cu argumente cosmologice si nici mecaniciste ca pînă atunci, ci cu argumentul antropologic. Feuerbach trece la „dezlegarea misterului religiei” în etape clare si aparent definitive: omul s-a raportat pînă acum la fiinta infinită în care el nu găseste pe nimeni altcineva decît pe el însusi. Acesta ar fi de fapt adevărul religiei, necesitatea si explicatia răspîndirii ei atît de generale. Dar adevăratul mister al religiei constă în faptul că omul în mod eronat a proiectat în afară propria lui fiintă si a considerat-o ca pe ceva care există separat si independent de el: „Constiinta lui Dumnezeu este constiinta de sine a omului, cunoasterea lui Dumnezeu este cunoasterea de sine a omului”22. Iar filozoful „acestei vesti bune” mărturiseste: „Scopul scrierilor mele ca si al prelegerilor mele este: să-i fac pe oameni din teologi antropologi, din teofili filantropi, din candidati la Lumea de dincolo studenti ai Lumii de aici, să-i eliberez de sarcina de slujitori religiosi si politici ai monarhiei ceresti si pămîntesti si ai aristocratiei si să-i fac cetăteni constienti ai Pămîntului”. O mică probă, dincolo de dialectica „desvăluirii secretului religiei”, a elocventei si puterii de seductie a discrusului emancipator al celui care se descria pe sine ca exponent nu al „ateismului”, ci al „antropoteismului”. Pasul următor, fără nici o teamă de contradictie, era de a spune că la capătul emancipării de o dumnezeire transcedentală imaginară omul devine el însusi propriul Dumnezeu, homo homini Deus.
A fost un discurs „antropoteist” luxuriant si venind în întîmpinarea tînjirii după un endemonism imanent, dincolo de piedicile si îngrădirile mai vechi si mai noi. Structurile plauzibilitătii discursului lui Feuerbach sînt departe de a ne fi devenit străine. Deficientele si pericolele de asemenea. Obiectiile sînt pe măsura bogătiei promisiunilor neîmplinite si a radicalitătii argumentelor lui Feuerbach. Reprosul cel mai curent care i se aduce este acela că structura unei proiectii sau a concordantei dorintelor oamenilor cu ideea lor despre Dumnezeu nu ne spune nimic împotriva existentei lui Dumnezeu. În spatele argumentării fundamentale a lui Feuerbach stă axioma care afirmă că nu inferiorul se explică din superior, ci întotdeauna superiorul din inferior. Critica antropologică a religiei, care la Feuerbach se trage din idealismul german, se amestecă totusi la el cu materialismul atunci cînd este de explicat lumea exterioară. Si oricum, lui Feuerbach nu-i trece nici o clipă prin minte, asa cum i-a apărut foarte stringent lui Nietzsche, că pierderea lui Dumnezeu ar putea duce la un nihilism nemaiîntîlnit. De altfel trebuie adăugat imediat că ar fi si fost de mirare ca Feuerbach după pledoaria lui anti-teistă, în care initierea hegeliană se îmbina cu o elocventă înaripată si culminase într-un voios verdict de infirmare definitivă a realitătii fiintei Dumnezeului popoarelor, ca el să mai fi putut atinge acea treaptă de auto-detasare reflexivă, care să-l facă să întrevadă printre consecintele posibile pe aceea a alunecării în nihilism. Dimpotrivă, Feuerbach, era convins că este autorul unei filozofii a viitorului, care a lăsat în urma ei orice fel de religie, de teologie sau filozofie contaminată de teologie. Cărtii lui Esenta Crestinismului, în care expusese demontarea marii paradigme, îi atribuia „rangul unui moment decisiv în istoria omenirii”.
În lucrarea lui de doctorat, Karl Marx chema în numele filozofiei la revoltă „împotriva tuturor dumnezeilor ceresti si pămîntesti care nu recunosc constiinta de sine omenească drept divinitatea cea mai înaltă”24.
Morice Blondel spunea că, indiferent că o stim sau nu, pentru noi toti problema vietii este o chestiune de metafizică, de morală si de stiintă în acelasi timp. Este un alt fel de a spune că indiferent că reflectăm sau nu în mod expres asupra acestui lucru existenta noastră presupune si cere acum ca si întotdeauna existenta unui sens mai presus de toate orizonturile miscătoare.
Omul îsi pretuieste viata datorită presupunerii implicite că ea are un sens. Trăim, actionăm, ne zbatem, suferim, cu acest simtămînt, chiar dacă el nu ia forma unui gînd clar reflectat. Desigur, omul poate avea experiente de viată de asemenea natură încît să înceapă să creadă că vietii lui nu îi corespunde nici un sens, că sensul este o iluzie. Dar chiar si această negare a sensului presupune sensul pe care si acel om l-a trăit cîndva, cît de fugitiv sau nedeslusit. Structural si istoric, forma supremă de concepere, trăire si adorare a sensului este credinta în Dumnezeu. Bonaventura a spus că omul Îl iubeste pe Dumnezeu mai mult decît se iubeste pe sine. O afirmatie la prima vedere speculativ hazardată. Dar dacă îi căutăm continutul de adevăr este de ajuns să înlocuim în ea cuvîntul Dumnezeu prin cuvîntul Sens pentru a putea recunoaste că omul iubeste sensul vietii sale mai mult decît se iubeste pe sine. Motiv pentru care, ajuns la convingerea lipsei de sens, omul se poate sinucide. Întrebarea despre sens nu este o întrebare extra-religioasă.
H.-R. Patapievici a recunoscut, cu luciditate si viziune, dimensiunile spirituale, coordonatele si consecintele istorice ale acelei confruntări cu negarea capitală a sensului, concentrată paradigmatic în proclamarea mortii lui Dumnezeu. Si a avut curajul, nu numai intelectual, al unei analize de mare anvergură si ingeniozitate, fără relaxări si menajamente, si al chemării la o revizuire profundă spre regăsirea sensului religios al aventurii omului, al izbăvirii si al împlinirii lui.

http://convorbiri-literare.dntis.ro/STINISOARAapr6.html

PATAPIEVICI SI TISMANEANU

DE LA INSTALAREA comunismului in Russia, oamenii constienti si clarvazatori l-au condamanat. Adus si instalat in Romania prin forta de politruci tanchisti, adica veniti pe tancurile armatei rosii, romanii nu l-au acceptat, l-au condamnat de la inceput, dar nu au avut contra – forta necesara (nici sprijin european) de a-l elimina. In 1989, un grup comunist si-a executat “conducatorul iubit” – in numele poporului, bineinteles – si i-au luat puterea. Sunt inca la putere, numai ca trec de la dictatura comunista la “democratia” lumii capitaliste, de forma. Dupa 16 ani, sunt marionete in mina celor ce le dau puterea si asa, de circ, condamna, de urgenta, comunismul!!
Penibil si ridicol! Si cine suna goarna de urgenta?!?
Grupul pentru Dialog Social. Dupa 16 ani de la baricada bucuresteana lanseaza “Apel pentru condamnarea urgenta a comunismului.” Nu inteleg de ce atita graba, asa dintr-o data, numai pentru ca cineva, pe undeva prin Belgia, a intrebat pe alcineva: “cum stati cu procesul comunismului?” Raspunsul ar fi fost: “Il condamnam urgent, praf il facem pina in ianuarie 2007!” Bun raspuns, numai ca praful, fabricat stiintific din trecutul citorva comunisti de mina a doua morti de mult, va fi de aruncat in ochii lumii. Pai nici nu se poate altfel, doar Ion Marcel Ilici Iliescu e inca in viata, mi se pare ca si Silviu Brucan, si multi altii trebuie sa se bucure de pensiile batrinetei. Cit priveste junele Petre Roman, e inca in floare ca un pulovar rosu, sa nu mai vorbim de Traian Basescu, fost membru de nadejde si contrainformator la cooperativa retina si cohleea.
Privim lista semnatarilor si incepem sa avem si mai multa neincredere. Banuieli intemeiate. Printre semnatari se afla H. R. Patapievici (HRP) si Vladimir Tismaneanu fii de comunisti. De comunisti devotati pina in git, de nomenclaturisti. Ei si?

Ei si, cum au sa-i condamne ei pe iubiti lor parinti?
Simplu: prin omisiune! Acesta este si motivul implicarii. In curind veti afla, daca chiar vreti sa stiti, ca de vina nu au fost atit de mult comunistii cit au fost, de fapt legionarii, de exemplu. Marturie poate depune Ion Marcel Ilici Iliescu si Petre Roman. Legionarii au inceput toata tragedia, comunistii au venit sa apere poporul. Au venit ca politruci tanchisti plini de intentii bune, cu care au pavat calea spre Jilava, Pitesti, Aiud,Gherla pentru patriotii romani,de la elitele calauzitoare la truditori iubitorii de Tara. Printre politrucii tanchisti, care intr-o mina aduceau “pax-sovietica” adica ocuparea si jefuirea Romaniei, iar in alta comunizarea fortata, se afla si taticul lui Vladimir Tismaneanu pe care-l chema Tismenenski, asa cum pe taticu lui Petre Roman il chema Neulander,iar pe Brucan, dupa nevasta, Sidorovici.Toti cu vederi comuniste jur imprejur.
Sub dictatura odiosului si-a sinistrei, Vladimir Tismaneanu a fost elev la liceul nomenclaturistilor, coleg cu Nicu Ceausescu si abea pe urma a zburat din Romania, indirect, tocmai in Statele Unite, unde dupa Dan Pavel de la UTC, este un renumit politolog, fiind profesor de stiinte politice la University of Maryland. Cei care se indoiesc ca ar fi chiar asa de renumit, vin cu argumentul statistic; in Statele Unite sunt mii de universitati si colegii, fiecare din ele cu cel putin un profesor de stiinte politice. La o asa competitie de politologi renumiti, Tismaneanu sau Tisman dupa E-Mail, si-a dat seama ca mai repede face un ban bun in dialog cu Ion Marcel Ilici Iliescu sau Traian Basescu decit cu soferii de la Casa Alba in pauza lor de prinz, nu? Un politolog trebuie sa se orienteze, intii de toate dupa o situatie, dupa un profit. Ori, poate, dupa o misiune…
Dar in fond si la urma urmei, ce este un politolog? Un politolog este exact ceea ce era si un politruc, un instructor de partid cu propaganda. Nimic altceva!! Daca deschideti vechiul DEX din 1984, cel de pe vremea odiosului si sinistrei, cuvantul politolog nici nu exista, dar politruc e acolo!! Deci, ce se naste din politruc comunist devine, un indoctrinar lefegiu, un individ pe care Natura nu l-a inzestrat genetic ca pe un util social, sau cum spunea bunicul meu “unu ce nu stie nici sa tina de coarnele plugului, nici sa bata cu ciocanul un cui”. Sigur, am evoluat de la bunicul meu, ii numim analisti politici pe cei ce umplu timpul intre doua reclame pe sticla-TV-ului.
Volodea Tismaneanu, unul dintre acestia, considerat politolog de renume pe malul bucurestean al Dambovitei, pune si el semnatura pe unde se poate aciui la un chilipir, sau mai stii, I s-a trasat sarcina precum taticului!! Si cum in toata Romania este o saracie lucie de politruci, pardon, politologi de renume, vine el, “mare profesor din america” sa faca pe anticomunistul de renume, sa execute sarcina lui Traian Basescu: “sa faca o sinteza stiintifica privind crimele si abuzurile regimului comunist din Romania de la infiitarea sa si pina la Revolutia din 1989.” Ceea ce dupa stiinta lui Traian Basescu, inseamna ca ne intereseaza cine a infiintat comunismul nu cine l-a instalat in Romania si, deasemenea, trebuie sa acceptam ca Iliescu si ai lui au executat comunismul nu pe Nicolae Ceausescu!! Mare lucru stiinta lui Traian Basescu. Deci Vladimir Tismaneanu va trece sub tacere pe politruciI tanchisti, pe politrucul-tata, care i-a dat cozonac pe vremea cind ceilalti, romanii, mincau piine neagra pe cartela, doar pentru asta a fost numit sef al comisiei de “condamnarea comunismului de urgenta”.
Pardon, daca credeti ca este o aluzie tendentioasa, o retrag si spun adevarul: intre milioanele de romani “cu fete patibulare si retardati” cum ii descrie Patapievici in opera sa “Politice”, nu se gaseste niciun “politolog de doame ajuta”! Toti citi se cred politologi, abea ca ajung la genunchiul broastei in comparatie cu fiul lui Tismenenski.
Si pentru ca veni vorba de cel mai mare “boier al mintii” de azi (pe miine) de pe malul bucurestean al Dambovitei, H. R. Patapievici, iata-l si pe el la datoria de urgenta cu semnatura pe apel. HRP trebuie sa fie peste tot, nimic nu se mai misca fara el in Romania dupa 1989, nici dosarele-secu, nici cultura second-hand a romanilor, care nu pot alcatui un popor fiindca sunt doar 23 de milioane de omuleti patibulari!! Tatal lui nu a venit pe tanc, a venit cu trenul, de la Viena unde a invatat totul despre finante si apoi a fost finantistul economiei CAER. (Tanara generatie “luminata de 22-GDS” nici nu stie ce inseamna CAER, nici ce piine au mancat romanii atunci. Nu-i nimic au sa vada ce ii asteapta in UE!!) HRP pozeaza si el in victima a comunismului, a suferit din cauza odiosului si a sinistrei, niste dictatori inapoiati si neciopliti, dar mai ales nationalisti primitivi. A facut si inchisoare sub comunisti, a fost detinut politic 26 (douazeci si sase) de ore. O noapte la IGM si o zi la Jilava! Ati auzit bine Jilava, unde a indurat bestialitatea comunista, mult mai rau ca toti detinutii politici dintre 1944 si 1964. Nici nu se compara cu ei fiindca nu sunt elite euro-atlantice ca cei de la GDS-ul lui Soros, nici nu inteleg politologia lui Vladimir Tismaneanu de condamnare stiintifica a comunismului, in care nu este prioritara tragedia detinutilor politici romanilor, chiar daca este identica cu acelor din lagarele naziste. Nu se ia in considerare, acum. Nici mai tirziu.
La Jilava, detinutul politic HRP si-a adus aminte de Malraux, care spunea ca nimeni nu rezita torturii, asa ca dupamasa i-au dat drumul … nu rezista… El rezista numai pe ecranul televizorului si in deplasari in strainatate (pe banii contribuabililor romani) Va condamna, din toata fiinta sa geniala, urgent comunismul, stafia aia care cutreera prin Europa pe vremea lui Marx. Va fi un combatant total, cum a fost si la CNSAS, alaturi de Plesu si Dinescu, apoi va scrie o carte: comunismul mai putin recent, inainte de tata.
In primavara,inainte de a-i veni ideea (oare de unde i-a venit?) lui Traian Basescu de condamnare stiintifica si urgenta a comunismul, HRP, directorul institutului cultural “Basescu-Patapievici” a facut o vizita, zisa culturala, in Statele Unite, ce a fost discret proiectata, ca paravan punindu-se pinzele unei tinere si talentate pictorite, in spatele carora s-au intinlit, intr-un cadru selectat, pardon, “select”, crema care a venit sa manince crema la Ambasada Romana din Washington. In acesta ambianta, Patapievici si Tismaneanu s-au simpatiziat la nebunie, de la prima vedere, s-au apreciat unul pe altul pina la paroxism, care si in acest caz inseamna fratie de singe.Vor colabora din rasputeri, impreuna, se vor sprijini cu devotament intre ei pentru realizarea sarcinii primite!!
Si daca tot am ajuns aici cu polemica, sa punem intrebarea lui HRP, daca nu a venit vremea sa faca o vizita culturala, impreuna cu scutierul sau M.M., si la Chisinau sau la Cernauti, ca sunt si acolo romani, care, cu certitudine au mai multa nevoie de sustinere culturala romaneasca decit cei din Nord America?!?… (“tace si paste”)
AZI, in 2006, nu sunt atit de periculosi noii politruci – fiii fostilor politruci – care vin, de data asta, pe tancuri americane, ci indiferenta poporului roman, ce ne aminteste de napasta din Miorita!! Parca intregul popor a devenit un ciobanas moldovan: I se spune adevarul, percepe adevarul, dar il ascunde, acceptindu-si soarta nefericita…

http://ro.altermedia.info/opinii/patapievici-si-tismaneanu_3824.html

HORIA  ROMAN  PATAPIEVICI-
În noi «există» omniprezenta lui Dumnezeu în lume. Faptul că existăm este o dovadă absolută a faptului că Dumnezeu «există» si că este oriunde prezent.