IN ROMANIA[2]

Rezumarea primului mesaj :

„Pentru mine Holocaustul nu este un joc de societate” de Andrea Ghita
Preambul: Titlul acestui reportaj are legătură cu conţinutul în măsura în care face referire la ecoul postat anul trecut de „Gioia”, la articolul meu despre prima ediţie a taberei de creaţie de la Borsec, pe tema Holocaustului din România. Între 3 şi 15 august 2010 s-a desfăşurat cea de a doua ediţie a taberei. Am revenit la Borsec pentru a afla de la organizatori despre rezultatele taberei de anul trecut şi a-i cunoaşte pe participanţii din acest an. Sper ca articolul de faţă să răspundă, măcar în parte, îndoielilor lui „Gioia” din care spicuiesc : „ în acest eveniment văd ceva forţat, ceva care obligă la reinventare, căci aceşti tineri artişti nu au şi nu au avut nicio tangenţă cu subiectul…Pentru mine Holocaustul nu e un joc de societate”.
Artişti tineri aleşi pe bază de concurs
Lucrările realizate la ediţia pilot a taberei de creaţie „Holocaustul în România”au fost prezentate la Bucureşti, în 27 ianuarie 2010, cu prilejul Zilei Internaţionale de Comemorare a Holocaustului, într-o expoziţie cu titlul „Cum a fost posibil…”

Adrian Preda: Deportare; lucrare realizată la Tabăra de creaţie de la Borsec, 2009

După opinia istoricului Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel din Bucureşti, evenimentul s-a bucurat de o receptare favorabilă atât în rândul publicului, cât şi al mediului artistic, lucru dovedit şi de numărul mare de persoane dornice să participe la cea de a doua ediţie a taberei de creaţie. Cei nouă participanţi au fost selectaţi din rândul absolvenţilor de arte vizuale, pe baza baremului de vârstă (24 – 35 de ani) şi a portofoliului de lucrări.
„În ultima vreme mă interesează problemele de istorie, istoria României, şi mi s-a părut o bună ocazie să înţeleg ceva mai mult, să desfiinţez nişte stereotipuri şi nişte idei care îmi fuseseră impuse.”- spune Veda Popovici; „Informaţiile pe care le-am aflat au fost impresionante. Nu ştiam multe lucruri despre Holocaustul din România. De fapt, pentru asta am şi venit.” – completează Bogdana Contraş. Arnold Schlachter este de părere că „România de astăzi e influenţată nu numai de comunism, ci şi de perioada anterioară, când a avut loc Holocaustul, şi acest lucru trebuie asumat. Nu este vorba de o modă ci de o încercare de a prelucra trecutul, pentru a înţelege ceea ce se petrece astăzi.”
Oferta
În primele trei zile ale taberei, tinerii artişti au primit informaţii despre istoria Holocaustului din România şi modul în care a fost reflectat în fotografii, filme sau lucrările artiştilor care l-au trăit. Expunerea etno-sociologului Hary Kuller a fost cu atât mai interesantă, cu cât a evocat şi amintirile supravieţuitorului: „Tinerii creatori de aici, oameni foarte destoinici şi de calitate, sunt interesaţi atât de empiria Holocaustului cât şi de ceea ce s-a întâmplat efectiv în anii aceia dramatici. Eu am încercat să le transmit şi o impresie vizuală. Cum arătau cele şase sute de care cu boi, întinse pe kilometri de drum, ducând 3000 de oameni către Bacău. Asta se întâmpla în 1941, a doua zi după deschiderea frontului spre est. Pe noi ne-au evacuat din localitatea Găzărie, spre Moineşti unde trăiau aproape două mii de evrei. Am stat acolo o lună de zile în plin câmp; oraşul era mic şi nu avea posibilităţi să găzduiască atâta lume. Apoi am fost duşi în capitala judeţului, la Bacău, şi lăsaţi de izbelişte. E drept că era vară şi oamenii au stat în corturi… Abia după o jumătate de an am găsit gazdă. Ca să nu spun că o familie de evrei primea a patra parte din raţia unui român. Pâinea costa de trei ori mai mult decât pentru români. S-a purtat steaua galbenă până la sfârşitul războiului. Eram adolescent şi steaua galbenă reprezenta o spaimă continuă pentru că te expunea tuturor batjocurilor.”
Lya Benjamin a vorbit despre artiştii evrei care au pictat cele trăite în timpul pogromului de la Iaşi, al deportării în Transnistria sau în lagărele naziste „Problema este că aceste lucrări sunt plasate într-un context istoric şi ar trebui aşezate într-un context de artă. Mi s-a părut chiar scandalos că niciunul dintre noi, tinerii artişti cu studii de specialitate, nu văzusem aceste lucrări, nu ştiam despre aceşti artişti, în timp ce istoricii care le-au prezentat, le cunoşteau foarte bine. Cred că acest episod arată că taberele de acest gen, ca cea la care participăm, au un potenţial de comunicare între diferitele categorii de specialişti” – remarcă Veda Popovici. Adina Babeş, asistent în cercetare la Institutul Wiesel, apropiată de vârsta participanţilor, a fost prezentă în calitate de specialist, vorbind despre fotografiile document ale pogromului de la Bucureşti.
La Borsec am reîntâlnit-o Sarah Einik, pictoriţa israeliană, care în urmă cu aproape doi ani expunea la Librăria Cărtureşti, o viziune originală despre Holocaust, realizată cu mijloacele artei digitale. S-a apropiat de acest subiect cu multe decenii după momentul consacrării ca pictoriţă, simţind nevoia să prezinte tragedia înaintaşilor ei. De altfel, ea se numără printre cei care au iniţiat tabăra: „Lucrările mele au fost realizate cu sprijinul Institutul Elie Wiesel din Bucureşti şi ne-am gândit că ar fi bine ca în fiecare an să se organizeze câte o expoziţie cu creaţiile unor artişti români inspirate de informaţiile despre Holocaust, pe care le vor comenta cu mijloace artistice.”
Expectative
„Fiecare artist are obligaţia să realizeze minimum două lucrări care intră în proprietatea institutului. Cât priveşte timpul de două săptămâni… Depinde cum îşi împart timpul, ce strategie de creaţie adoptă. Anul trecut fiecare participant a creat două lucrări, şi unul chiar trei. Institutul are o singură grijă, ca în primele trei zile să ofere un training, concretizat prin modalităţile de a prezenta Holocaustul din Europa şi din România. Am speranţa că la 27 ianuarie 2011 vom organiza o a doua expoziţie cu titlul „Cum a fost posibil…” cu alte răspunsuri la aceeaşi temă. Sper să facem o tradiţie din această tabără. În luna octombrie materialul taberei de anul trecut va fi expus la Ierusalim, în Parlamentul Israelului .” – spune Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel din Bucureşti.
„Nu am venit aici ca să reluăm teme deja făcute. Cred că nici organizatorii nu şi-au dorit asta, ci să aducă nişte artişti care să reprezinte subiectul într-o cheie personală. informaţiile şi imaginile pe care le avem la dispoziţie sunt doar nişte indexuri teoretice.”- îşi exprimă opinia, Mihai Coşuleţu, în timp ce Maia Oprea crede că: „Lucrările noastre trebuie să fie un canal de sensibilizare a publicului, nu neapărat doar în legătură cu Holocaustul. Să-i facem să perceapă altfel tot ceea ce s-a întâmplat la noi în ţară, pentru că noi trebuie să fim mai întâi nişte artişti români şi abia după aceea artişti internaţionali.” Mihai Coşuleţ este de părere că „Abordăm acest subiect potrivit personalităţii noastre şi fiecare îşi păstrează stilul, fără ca această tabără să reprezinte un scurtcircuit. Diferenţele sunt mai mult decât bine venite şi cu cât sunt mai mari, cu atât e mai bine. Dacă lucrurile încep să semene atunci trebuie să ne oprim. „Asta era problema totalitarismului şi a Holocaustului, diferenţa nu era acceptată, era eliminată, exterminată” – completează Arnold Schlachter.
„Nu există nici un fel de presiune relativ la ceea ce trebuie să producem. Expectativele sunt de bun simţ, generale. Organizatorii şi cei care au realizat trainingul ne-au dat un input şi ce iese…iese. Suntem într-un proces de căutare în comun. Cred că este o temă care poate fi abordată de fiecare în felul său, iar mesajul nu trebuie să fie legat neapărat de istorie, ci de umanitate în general, de nişte valori. Nu trebuie să privim Holocaustul numai ca un eveniment ancorat în istorie, ci şi ca felul în care putem privi viitorul. Mesajele noastre să aibă un impact în prezent.” conchide Veda Popoviciu. – cuvintele ei se potrivesc perfect în încheierea relatării mele.

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=59766

La 15 ani, trimis de unguri la Auschwitz!

Un roman! Rediu... Vechi sat romanesc din Ardeal, situat la 15 km, la sud de Cluj, atestat documentar pe la jumatatea anului 1200. In 8 septembrie 1944, 41 de barbati din Plutonul Fix de aici si un copil de 15 ani au fost dusi in mars fortat, pe jos, pret de cinci saptamani, pana la Komárom, unde au fost predati nemtilor. Nemancati, hraniti cu ce adunau de pe marginea drumului, obligati sa presteze munci pentru grofii unguri sau patroni de fabrici care inca functionau... In marsul acesta fortat, 25 de martiri din plutonul celor 41 de rezervisti din Rediu au murit. Era ger cumplit. Sapau santuri anticar... In final, au mai ajuns acasa doar 11: Vasile Sipos (a tiganului), Vasile Bulboaca (Ciucuc), Vasile Dragoste (Cociobu), Petru Sandran, Nicolae Sipos (Pici), Gavrila Truta (Ghisu), Romul Sipos (Cocos), Romul Miron (Noachii), Alexandru Richis, Ioan Dragoste (Ruica). Doar una sau doua din cele 30 de vaduve s-au recasatorit, iar numarul copiilor orfani a fost de aproape 180! Dintre cei care au ajuns pana la Auschwitz, doar doi au avut norocul de a nu fi gazati in cuptoarele mortii: copilul de 15 ani, Iuliu Gribincea, si Romul Sipos (Cocos). Toti imbolnaviti, cu viata scurtata.

Daca au fost pedepsiti vinovatii? Nici pana azi! Cei trei agenti unguri din sat, Aronka, Ioskuta si Sani, si-au vazut tihnit de viata. Toate incercarile facute de tatal lui Iuliu Gribincea, notarul David Gribincea, s-au lovit de repetatele blocaje instituite de organizatiile de partid ale P.M.R., in care erau majoritari ungurii si evreii. Iar cand procesele erau, totusi, puse in miscare, se ajungea in situatia ca reclamantul sa devina... intimat! O mostra este si citatia nr. 32/1950, din 10 martie 1950, a Curtii Supreme a R.P.R., Sectia civila: "Noi, primPresedintele Curtii Supreme, in virtutea art. 85 din procedura civila, chemam pe Mocanu Ana, nascuta Seiche personal, si ca tutore a minorilor sai copii, domiciliat in comuna RediuTurda, sa vina in ziua de 10 mai 1950, ora 8 dimineata la Curtea Suprema, Sectia civila in Bucuresti, Calea Rahovei nr. 2 spre infatisare in calitate de intimat in recursul facut contra Farkas Aron. Dosar 32/950”.

Ana Mocanu era sotia unuia dintre "rezervistii” trimisi la moarte prin "grija” celor trei consateni, deveniti agenti in slujba autoritatilor ungare de ocupatie. Cum nu s-a prezentat la respectiva chemare, i s-a trimis o a doua, pentru data de 21 februarie 1951, in calitate de intimat, in recursul facut de Farkas Aron...

Cand un copil de 15 ani s-a-ntors din infernala cursa a mortii, avea aproape 16 ani. Era insa imbatranit. S-a aflat in fiecare clipa in fata mortii, traind intr-un infern. El, dascalul Iuliu Gribincea, arestat de cativa consateni unguri, impreuna cu jandarmii cu pana de cocos, "csendori”, a avut sansa de a i se lasa viata, chiar daca traumele aveau sa-i marcheze toate zilele vietii. Lui si celor cativa care s-au intors a trebuit sa le revina misiunea de a anunta familiile despre cum s-au stins cei care nu s-au mai intors. Au trebuit sa anunte familia lui Romul Necula ca acest om, tata a cinci copii, a murit la Gyõr, ca Romul Sipos a Balegii a murit in tren, de inanitie, mancand napi, ca Petre Persa (Petrisor) a murit in chinuri cumplite, in lagar...

CONSTANTIN MUSTATA

http://www.observatorcultural.ro/Romania-si-reteta-Holocaustului*articleID_26461-articles_details.html
Există o cultură a violenţei, a poftei de răzbunare şi a urii. Execuţiile sumare, actele de tortură, masacrele şi lichidarea unor oameni nevinovaţi în modurile cele mai barbare nu pot fi explicate doar prin plăsmuirea unor ideologii radicale, prin executarea unor ordine ultimative sau prin fanatismul şi dramele individuale exacerbate în contextul războiului. Pentru a coborî în subteranele istoriei şi a identifica alte cauze, mai profunde şi mai complexe, îţi trebuie cu certitudine cîteva instrumente necesarmente vitale. Inventarul tehnic (documente de arhivă, mărturii, literatură de specialitate, lucrări de psihologie social-politică etc.) trebuie suplinit de abilitate, fler, intuiţie, curajul interpretării şi noutatea analizei. Armin Heinen îmbină toate aceste călităţi şi dovedeşte o fascinantă putere de a căuta mereu răspunsuri dincolo de teoriile tradiţionaliste şi simplificatoare.

Cartea sa, România, Holocaustul şi logica violenţei (publicată în Germania în 2007 şi tradusă anul trecut în limba română), încearcă să descifreze motivaţiile şi condiţiile care au făcut posibilă dispariţia unei părţi importante din comunitatea evreiască. Acum mai bine de un deceniu a fost tradus în limba română primul său volum (teza de doctorat a autorului, susţinută la Trier în 1984), pe care mulţi istorici îl consideră şi astăzi o carte-etalon despre Mişcarea Legionară (Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelului Mihail“: o contribuţie la problema fascismului internaţional, traducere din germană de Cornelia şi Delia Eşianu, control ştiinţific de Florea Ioncioaia, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999). Probabil că profesioniştii nu vor fi dezamăgiţi nici de această dată.
Cele cinci războaie

Carenţele în cunoaşterea Holocaustului românesc şi deficienţele de interpretare au ca fundament, în special, tratarea deficitară a subiectului în perioada comunistă. În plus, „extrateritorializarea vinovăţiei“ (Michael Shafir) a luat locul reflecţiei asupra responsabilităţii Holocaustului. Istoricul german Armin Heinen subliniază că „istoria tăgăduirii Holocaustului românesc este, în acelaşi timp, istoria culturii politice a României postbelice“
(p. 28). Dezbaterea a fost, în general, una complicată şi pentru că „izvoarele sprijină informaţii ce se dovedesc, în funcţie de contextul în care au fost extrase, foarte diferite“ (p. 209). Riguros organizat, Heinen trece în revistă fazele negării şi trivializării Holocaustului şi pe protagoniştii săi, semnalînd că, vreme de cinci decenii, „istoria a devenit, din ştiinţă, o formă de politică istorică“ (p. 31), ajungîndu-se pînă acolo încît definiţia fenomenului să fie motiv de dispută în Parlamentul României.

Privită din afară, cercetarea Holocaustului din România nu arată prea bine. Studiile sînt puţine şi sărace ca originalitate, accentul este pus pe interpretarea documentelor de arhivă şi predomină perspectiva istoriei politice. Altfel spus, accentuează Heinen, sîntem cam pe unde era ştiinţa germană în anii ’60.
Revenind la carte, trebuie spus că, preponderent, studiul lui Heinen este unul politologic. Aşa cum explică însuşi autorul, volumul este în definitiv o primă încercare de a construi o „istorie culturală“ comparativă a Holocaustului. Tema centrală a cărţii este violenţa – văzută ca o încrengătură de cinci războaie purtate împotriva inamicului comun, evreul. Cele cinci tipuri de violenţă (dictatorială, fascistă, militară, poliţienească şi colectivă, tratate fiecare în cîte un capitol aparte) se transformă într-o bombă cu ceas pentru duşmanii închipuiţi ai regimului antonescian (iniţial, în varianta sa naţional-legionară) şi, odată cu radicalizara mijloacelor de acţiune împotriva evreilor, sporeşte şi numărul victimelor: de la cîteva sute (iunie 1940-ianuarie 1941), la mii (iunie-septembrie 1941) şi sute de mii (august 1941-martie 1944).
Limbaj şi violenţă fizică

În 1938, ordinea socială şi politică s-au prăbuşit odată cu democraţia şi au lăsat în urmă un teren propice pentru sădirea sălbăticiei. Ulterior, violenţa dictatorială a fost imprimată nu doar de un lider antisemit şi instransigent, dar şi de o elită militară care a luat deseori măsuri radicale, deşi situaţia din teren nu o impunea. În plus, reducerea la tăcere a oponenţilor moderaţi a amplificat teroarea. Izolarea şi dezumanizarea inamicului prin intermediul cuvintelor (metafore) a avut, ca tot limbajul violenţei, arată Heinen, un rol performativ. Deşi nu a fost lipsit de libertate de acţiune în ce priveşte soarta evreilor, Antonescu a acţionat cu un zel criminal care i-a şi pecetluit sfîrşitul bine cunoscut. Ordinele de la Berlin nu au reprezentat căi de neocolit (ceea ce s-a văzut mai tîrziu, cu tărăgănarea şi, în final, refuzul de a deporta evreii în lagărele de exterminare din Polonia). Din ceea ce se cunoaşte astăzi, cu excepţia masacrului de la Odessa (octombrie 1941), Antonescu nu a dat ordine explicite pentru execuţii, dar a construit con-diţiile, încurajînd prin ordine „codate“ uciderea a zeci de mii de oameni nevinovaţi.


Mesajul de inspiraţie fascistă a fost uneori semnalul care a catalizat dezlănţuirea violenţei fizice. Putem îndrăzni chiar să descifrăm intenţiile dictatorului prin această cheie. Iată o mostră din aprilie 1941: „Dau drumul mulţimii să-i masacreze şpe evrei, n.n.ţ. Eu mă retrag în cetatea mea şi, după ce-i masacrează, pun iarăşi ordine“. Oare nu asta s-a întîmplat, în bună măsură, peste cîteva luni, la Iaşi, cînd populaţia locală a participat la masacrarea a peste 10.000 de evrei?

O foarte consistentă şi fină analiză este partea din volum în care autorul a descris soarta evreilor în Transnistria (partea de sud a Ucrainei ocupată de România ca pradă de război şi compensaţie pentru pierderea Nordului Transilvaniei). Aici, multiplicarea centrelor de decizie şi transferarea răspunderii asupra a sute de mii de oameni către o administraţie locală a promovat violenţa. La prigoana deportaţilor o contribuţie majoră a avut-o cadrul legal ambiguu. Din acest punct de vedere, Heinen vede în România lui Antonescu nu un „stat dublu“ (Ernst Fraenkel), ci triplu. La „statul normelor“ (Vechiul Regat) şi „statul măsurilor“ (Basarabia şi Bucovina) se mai adaugă Transnistria, „statul behemoth“ (Franz Neumann), un spaţiu unde violenţele de orice fel erau îngăduite. Birocraţiile de aici, spune Heinen, se ciocneau între ele, la fel şi cu germanii din zonă, iar „guvernul român a pierdut controlul a ceea ce se întîmpla în Est“ (p. 121).

Obsesia lui Heinen de a căuta răspunsuri la chestiuni arzătoare vizează şi schimbarea de optică a regimului Antonescu în privinţa evreilor, survenită în a doua jumătate a anului 1942. De aici înainte, multe se schimbă: scutirea a numeroşi evrei de la munca forţată, începutul repatrierilor din Transnistria, oprirea deportărilor (deşi nu şi pentru rromi, culte neoprotestante sau comunişti). Explicaţia pe care o oferă Heinen este că mareşalul „se depărtase de baza regimului său“ şi existau presiuni atît din interior, cît şi din exterior. În plus, „antisemiţii conservatori din Vechiul Regat erau strîns legaţi de intelighenţia evreiască asimilată şi nu se puteau sustrage, pur şi simplu, convenţiilor sociale, fără a-şi pierde în mod public prestigiul“ (p. 87). Autorul se întreabă cît mai controla Antonescu situaţia politică şi dacă nu cumva el era izolat din punct de vedere social.
Răzbunarea instituţională şi colectivă

Să trecem rapid şi prin celelalte forme de violenţă. Violenţa fascistă a trecut prin religia politică numită Mişcarea Legionară, a cărei istorie Heinen o mînuieşte cu îndeletnicire. Sistemul politic românesc a permis ca politica promovată de legionari să fie transpusă prin lege, care a fost continuată de dictatura lui Ion Antonescu.

Două tipuri înrudite – violenţa militară şi poliţienească – au fost atributul unor instituţii care ar fi trebuit să-i apere pe evrei. Dorohoi, Galaţi, Iaşi sau Transnistria sînt locuri în care forţele militare şi de ordine au măcelărit oameni nevinovaţi. Războiul a fost dublat de o luptă personală pentru recîştigarea onoarei şi pentru satisfacţia răzbunării, întărite de un discurs social care legitima acţiunile violente. Frustrările „naţionale“ din vara anului 1940 sînt interpretate astfel de Heinen: „pentru o anumită parte a societăţii româneşti, pierderea onoarei era mai gravă decît pierderea vieţii, dezonoarea nu putea fi răscumpărată decît printr-o jertfă de sînge“ (p. 128). Totodată, violenţa colectivă a acţionat, arată judicios Heinen, ca un creuzet al frustrării şi furiei atîta vreme cît imaginea cu care era identificat evreul a fost cea de inamic ireconciliabil al neamului. El ţinea loc şi de obiect de răzbunare, dar şi de a dovedi recuperarea prestigiului.


Pe tot parcursul studiului, profesorul Heinen argumentează tezele sale cu exemple ale barbariei dezlănţuite, abuzul fizic şi crima avînd mereu explicaţii paracomportamentale. De exemplu, dincolo de detaliile macabre ale masacrului de la Odessa, Heinen găseşte semnificaţii intime ale maşinăriei ucigaşe: „Sîngele victimelor a devenit sînge de jertfă, iar fumul gros al depozitelor – fum de tămîie pentru o lume mai bună, în timp ce apa Mării Negre, care a înghiţit cadavrele, a curăţat oraşul de toată ocara. [...] Iadul războiului împotriva puterii sovietice impunea, cel pu-ţin, dominarea rituală a acesteia“ (p. 130).

Există mici imperfecţiuni ale cărţii, care nu diminuează însă meritul autorului: prefaţarea volumului de către un istoric onorabil, dar care nu are nici o contribuţie în istoriografia Holocaustului; termeni utilizaţi inadecvat (pogrom în loc de masacru pentru Odessa); informaţii eronate (nu Vasile, ci Nicolae Melinescu; Aristide Pădure nu avea, în 1942, 24 de ani, ci 27; Florian Ghineraru şi nu Generaru) etc.


Din momentul publicării acestei cărţi, contribuţia lui Armin Heinen la descifrarea Holocaustului nu poate fi ocolită. E un volum care întreabă în fiecare pagină cum, cînd şi de ce au dispărut barierele de comportament care te împiedică să faci rău semenilor.




Armin HEINEN
România, Holocaustul şi logica violenţei
Traducere de Ioana Rostoş
Prefaţă de Alexandru-Florin Platon
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi, 2011.

http://www.acum.tv/articol/45564/
Greu de imaginat până unde sunt dispuși să ajungă așa-numiții
„negaționiști” ai Holocaustului din România! Inclusiv cei care au
pretenții că aparțin actualei elite intelectuale românești și care
(mai) fac parte chiar dintre cadrele universitare.

Un asemenea exemplu – sau „exemplar” – se dovedește a fi Ion Coja
care, așa cum declară, se pretinde chiar un intelectual onest care nu
urmărește altceva decât adevărul. Într-un interviu din publicația
„Națiunea”, dar și cu multe alte prilejuri, le-a declarat un război
fără compromisuri istoricilor „holocaustizați” (semidoctismul domnului
profesor a fost cumva căutat?), ca și „mincinoșilor și derbedeilor”
care ar susține existența unui Holocaust românesc, la începutul anilor
’40. Și dacă tot n-a găsit cu cale să menționeze cine au fost, exact,
acei „mincinoși și derbedei” care au avut „tupeul” să ridice la rangul
de Holocaust ceea ce Coja numește „accidentul” de la Iași,
referindu-se la pogromul din 1941, m-a făcut personal să mă simt ca o…
descendentă directă a acestora, fiindcă mi-a amintit de un „incident”
pe care l-am provocat fără voie, în foarte îndepărtata mea copilărie…

Dat fiind că la venirea mea pe lume nu mi-am mai „prins” în viață
decât o singură bunică, și aceea pentru foarte scurt timp, două dintre
surorile tatălui meu, mătușa Bella și mătușa Roza, semnificativ mai
mature decât „copilul născut la bătrânețe” care a fost tata, au făcut
cu multă dragoste oficiul de bunicuțe. Mă obișnuiseră de mică, dată
fiind educația de atunci, să mă adresez cu „tanti” și cu „nene”
tuturor cuplurilor din anturajul părinților, fie că ne erau rude, fie
doar buni prieteni ai familiei. Așa că eu știam că „tanti Bella spune
povești cu Albă ca Zăpada, cu Scufița Roșie și cu Prințesa răsfățată,
iar nene Moișe, adică unchiul meu, gătește divin și nu-mi refuză nici
un răsfăț culinar”.

Numai că cea mai iubită dintre mătuși, adică tanti Roza, venea deseori
pentru „baby sitting”, cum se spune astăzi, atunci când părinții voiau
să iasă în oraș seara. Ea era, să-i spunem, „mătușa cu poezia”! La
vârsta când bunicile… bunici își învață nepoțeii creații artistice ca
„Pisicuță pis-pis-pis” sau „Cățeluș cu părul creț”, tanti Roza, mai
ales văzând că respectivele creații mă cam lasă rece, a început să mă
învețe „Mai am un singur dor” și „Pe lângă plopii fără soț”, și chiar
primele strofe din „Luceafărul”, povestindu-mi chiar câte ceva despre
marele poet atât de scump inimii ei. „Nu Emilescu, Eminescu”, îi aud
și astăzi vocea, instruind-o pe fetița de vreo patru ani care eram pe
atunci.

Dar se pare că puterea mea de… abstractizare a generat o dată o
întâmplare dramatică pentru biata tanti Roza. Într-una din seri, când
tocmai mi s-a spus că părinții au plecat în oraș cu „tanti Didina și
nene Paul”, un cuplu de buni prieteni ai tatei, eu am găsit cu cale
s-o întreb pe tanti Roza: „dacă tanti Didina îl are pe nene Paul, iar
tanti Bella, pe nene Moișe”, numind apoi încă vreo câteva perechi, „tu
de ce n-ai nene”?! Dat fiind că tanti Roza tăcea, n-am sesizat
eforturile ei de a-și stăpâni plânsul, după care mi-a răspuns că așa
s-a întâmplat, că a avut și ea un „nene”, dar că acum nu-l mai are, și
că povestea asta adevărată o să mi-o spună când am să mă fac mai mare,
după care s-a grăbit să mă întrebe dacă nu vreau să-mi spună poezia
aceea cu „o prea frumoasă fată”, care-mi place mie atât de mult. A
așteptat, sărmana, ca eu să adorm, și doar când au venit părinții au
găsit-o cu ochii umflați de plâns: „nenea Holtzman”, soțul ei, murise
cu vreo opt ani înainte, în „Trenul morții”, iar tanti Roza încă era
neconsolată. Mi-au povestit mai târziu, că i-au luat soțul în zorii
unei zile de iunie, iar la întrebarea ei unde-i duc bărbatul, i-au
răspuns brutal: „O să facem săpun din el și o să-ți trimitem și ție ca
să te mai speli, jidoavcă împuțită”!

Descarcarea cadavrelor din Trenul Mortii, la Podul Iloaie
După alți trei ani, când m-am mutat cu părinții la Iași, și am
cunoscut toată familia tatălui meu, am constatat că mai aveam și alte
„tantii fără nene”, din aceleași motive. Iar unchii cu mai mult noroc,
sau poate cu o constituție ceva mai robustă decât a unchiului
Holtzman, pe care „l-am cunoscut” doar din fotografiile în sepia
șterse de vreme, mi-au spus poveștile lor adevărate din același „Tren
al morții”. Cu timpul, au plecat într-o lume mai bună, aproape toți…
Dar mai cunosc numeroși ieșeni-israelieni care mi-au relatat și aici,
aceleași povești ale supraviețuirii lor „de la Dumnezeu”, care le-a
dat nu numai viața, dar și… puțină intuiție și prezență de spirit, ca
să și-o poată păstra. Adică, dintre foștii și actualii compatrioți,
originari din Iași, nu-mi amintesc să fi existat măcar unul care să
nu-și amintească, din familie, câte o „mătușă fără unchi”, dacă nu
cumva, fie și dintr-o generație cu puțin mai în vârstă decât a mea,
câte, o „mamă fără tată”. Chiar pe toți îndrăznești să ne numești
„mincinoși și derbedei”, domnule (vorba vine!) Coja?

http://www.acum.tv/articol/44993/

Am plecat din Romania in iarna anului 1977, doua saptamani dupa ce am primit pasapoartele (eu si sotia), cu frica in suflet sa nu se afle ca sotia este insarcinata (Shlomo ,de la ambasada ne-a “obligat sa o stergem” cat mai repede,sa nu se afle …) Am platit o parte din bursele pe care le-am primit ca studenti (sotia totul, eu o parte caci intre timp am lucrat 3 ani), am renuntat la cetatenie, (de buna voie, cu 800 de lei de persoana). Am primit diplomele, am trimis toate cartile pe care le aveam prin posta (dupa cativa ani cand ne-am mutat in casa noua, am fost intrebati daca avem pian? Dupa mutat, cei de la societatea de transport ne-au declarat ca de acum inainte vor intreba daca sunt carti de mutat! Pianul e mai usor de carat! ) Am lasat parintii si am plecat…

Sa revin la tema noastra!

In urma cu cativa ani am scris cateva randuri in situl timisorenilor (http://www.bjt2006.org/) despre perioada asteptarii, despre perioada in care am fost “discutati”.

“Ceas care ticaie”- amintire din inceputul lui octombrie 1976, in perioda de asteptare a pasaportului, in perioada de lamuriri.

Seara, telefon: sunt convocat la Comitetul judetean Pitesti la ora 8:00.
Dimineata, ora 8:00 – ajung la intrare, se verifica lista, sunt bifat si trimis cu insotitor la etajul 6. Etajul gol, covor verde de-a lungul etajului, o masa, un tovaras ma intreaba daca am ajuns…
Ma invita sa intru in camera: camera mare, covor verde (tot verde) o masa, un ceas mare, rotund cu o locomotiva, pe perete (8:10), care ticaie! Geamul deschis, curte interioara jos! “Va rog sa asteptati aici!”

Astept…ceasul ticaie, 3 lampi de neon pe tavan (una aprinsa),covor verde asternut pe parchet, scaun nu este, stau langa masa, ceasul ticaie, ora 9:00, vreau sa ies din camera, usa inchisa…

Timpul trece incet, ceasul ticaie, stau pe masa, fereastra deschisa, nu ma apropii de fereastra – am rau de inaltime! Timpul trece, trebuie sa fac pipi…Usa inchisa, covor verde, se ridica in colt, verdele capata o culoare inchisa…Timpul se opreste, urmaresc ceasul cum ticaie, stau pe covorul verde (in celalalt colt).
Adorm, ma trezesc – ceasul ticaie, ora 14, usa e inchisa, gandurile incep sa alerge in cap!

Am inceput sa numar pasii: 14 intr-o linie,16 in cealalta, covorul verde este destramat intr-o parte, pe masa pot sa desenez (am un pix in buzunar), aranjez portofelul, am gasit bani marunti si am inceput sa joc cu ei fotbal pe masa, ceasul ticaie, apa nu este (nu-i nimic, postesc). Ceasul ticaie, adorm din nou, ma trezesc, gandurile nu mai alearga, ma uit la ceas, transpir, incep sa numar pasii, ma linistesc, fereastra e deschisa, ceasul ticaie…

Pe un perete e un tablou care nu se misca, pare lipit de zid, ceasul ticaie, fereastra deschisa…
18:55 usa se deschide, acelasi tovaras intra, tonul glasului schimbat: “Mai esti aici, ma ? Poti sa pleci!”

Am plecat, am ajuns acasa, dimineata ne-am dus la ambasada si am povestit…

Ne-au sfatuit sa nu mai revin la Pitesti si sa demisionez imediat (pasarile vor zbura in curand).

Peste o saptamana, intamplator, in locul meu s-a prezentat la cabinetul stomatologic din Combinatul Petro Chimic Pitesti o doctorita nou repartizata, cu acelasi nume cu primarul (tov. prim secretar) din Pitesti!

Am inteles apropoul, insa de atunci am problema cu ceasul care ticaie si covorul verde (creaza dorinta de pipi…)

http://www.220.ro/funny/Toate-Pasarile-Vor-Sa-Zboare/7yZHhoX419/

In ziua de 7.01.1977, (cum au trecut 35 de ani!) am ajuns la Tel Aviv !
Am ajuns pe aeroportul Ben Gurion, ne-au primit cu zambetul pe buze, am primit alimente si doua lumanari (am ajuns vineri la pranz) si am semnat toate actele de “olim hadasim” (proaspeti veniti – in traducere libera). Printre altele, am semnat si actul prin care ne obligam sa restituim toti banii cheltuiti de statul Israel pentru aducerea in tara (banii platiti Romaniei, biletele de zbor, transportul lazilor facute de dl Bonea), in cazul ca vom parasi tara in mai putin de 5 ani. Banii au fost restituiti prin taxele pe care le-am platit, prin munca noastra, prin serviciul militar pe care l-am indeplinit eu si copiii mei, prin nepotii care ne umplu casa cu veselie!
Noi nu am fost vanduti, noi am fost cumparati ! (si credeti-ma, foarte ieftin…)

http://www.acum.tv/articol/45394/

Îi rugăm pe supraviețuitorii lagărelor din Transnistria, din perioada 1941 – 1944 să ne împărtășească amintirile lor de atunci. Îi rugăm și pe urmașii acelora deportați să ne împărtășească amintirile transmise în timpul vieții de rudele lor decedate.

Vă rugăm să ne scrieți pe adresa editor@acum.tv.

http://www.acum.tv/articol/45206/

Uniunea Social Liberală cere Guvernului demiterea Prefectului de Mureş, Marius Pașcan, și a șefului său de cabinet, Mircea Munteanu, pentru transmiterea unui mesaj care instigă la ură și lezează în mod grav comunitatea evreiască, dar și românii care luptă în stradă în mod legitim pentru drepturile lor.

Într-o scrisoare deschisă adresată de USL reprezentanților comunității evreiești din România, se arată că Mircea Munteanu, Directorul de Cabinet al Prefectului de Mureș, le-a transmis protestatarilor pe contul său de Facebook următorul mesaj: ”Arbeit macht frei! (n.n. Munca te eliberează! – inscripția de pe poarta de intrare în lagărul de la Auschwitz). Asta să înțeleagă protestatarii…”. Cerându-i-se lămuriri referitoare la declarațiile făcute de șeful său de cabinet, prefectul de Mureș, Marius Pașcan, a declarat: ”Convingerile și le asumă. Atâta timp cât nu încalcă principiile fundamentale, nu am de ce să îl judec. Este o aserțiune cât se poate de valabilă”.

USL consideră că gestul comis de cei doi demnitari este incalificabil și reprezintă o infracțiune gravă, în baza legii 107 din 27 aprilie 2006, care interzice orice formă de promovare a simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob sau a cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii.

„Nu doar că Prefectul de Mureș nu aplică sancțiunile ce se impun în acest caz subordonatului său, dar prin răspunsul său achiesează la proferarea în spațiul public a unui mesaj care instigă la ură și lezează în mod grav comunitatea evreiască, dar și românii care luptă în stradă în mod legitim pentru drepturile lor. Este revoltător faptul că aceste gesturi sunt comise de autorități ale statului, care în mod normal trebuie să apere valorile fundamentale și să vegheze asupra respectării legii, nu să o încalce.

Uniunea Social Liberală respinge cu fermitate și condamnă vehement astfel de manifestări cu caracter nazist. Vă asigurăm că vom demara toate demersurile legale necesare pentru a obliga Guvernul actual să pună în aplicare fără întârziere demiterea Directorului de cabinet, Mircea Munteanu, precum și a Prefectului Marius Pașcan”, se arată în scrisoarea deschisă a USL.
De asemenea, USL îşi exprimă profundul regret pentru această situație și asigură comunitatea evreiască din România că „gestul comis de cei doi reprezentanți ai Guvernului român nu reprezintă nicidecum o poziție oficială. Românii nu împărtăşesc ideile antisemite ci, din contră, sunt solidari cu suferințele poporului evreu, provocate de îngrozitoarea tragedie a Holocaustului nazist.”

20 ianuarie 2012

Uniunea Social Liberală

http://www.acum.tv/articol/43785/

Daca subiectul era prea “amarat” pentru ca varianta “contului neutru” functioneze in favoarea lui, isi “dona” securistului de serviciu (cu acte in regula, deci tranzactia este inatacabila, chiar in 2012!) apartamentul (sau alte “maruntisuri” pe care le agonisise de o viata) pentru un pasaport si dreptul de a incarca 50 kg de rufe pe ruta Bucuresti – Tel Aviv.

Urata chestie. Revista “Acum” in general si Dl Solomon in acest caz particular se joaca din nou cu focul: iar au scos un schelet din dulap – un obicei ce se termina in mod invariabil cu un anume discomfort olfactiv… De fapt, nici macar nu l-au (l-a) scos pe de-a intregul, au (a) deschis doar dulapul, si a fost mai mult decat suficient pentru ca “reactiile” sa apara (initiate desigur de “discomfortul olfactiv” la care ma refeream adineauri, de nimic altceva!).

Nu, nimeni nu a contestat veridicitatea sau cronologia faptelor: avand in vedere ca mare parte a “marfii” este inca in viata si poate depune marturie, nici macar negationistii si xenofobii “de cariera” prezenti saptamanal in paginile ziarului virtual Acum (toti cu nume subtil “codificate”: gigi, marin, perpendicularo, plano si alte umbre ale netului) n-au atacat in stilul caracteristic. Razboiul cu decenta a intrat astfel intr-o nou faza: faza “semantica”. Deci, departe de a ne preocupa de gravitatea morala a lucrurilor si de reparatiile ce se cuvin, ne preocupa “anumite detalii” pe care eu le consider de ordin semantic.

Iata un prim exemplu, citez din ecoul unui fan absolut al revistei Acum, Dl. sau Dna (sau ambele, fiind anonim poate fi in principiu orice!) plano10:

“Am inteles ca, in acceptiunea dvs., dolarii ar trebuie sa fie platiti de generatiile actuale de romani, pentru ca economia s-ar fi dezvoltat si cu dolarii proveniti din rascumparari. Nu e prea clar cui trebuie restituiti. Erau sume guvernamentale israeliene sau din contributiile unor evrei din strainatate, altii decat cei care au facut obiectul acestui negot?”

Deci, marea problema “planara” nu este cine si cum isi asuma duhoarea scheletului din dulap (si cine deschide fereastra pentru aerisire) ci cui trebuie restituiti dolarii!

O a doua reactie remarcabila a incriminat victimele (cei care fie au platit sau pentru care s-a platit):

“Vina se imparte intre vanzator si cumparator, pentru ca statul Israel a facut aceasta afacere cu carne vie din lipsa de cetateni. Aveati prea multi arabi domnule Solomon si Statul Israel trebuia sa fie un stat evreu, de aceea evreii trebuiau adusi acolo prin orice mijloc. Ca sa nu fie minoritari in propriul stat.”

Deci, dupa cum ne-am obisnuit deja de fiecare data cand este vorba de evrei, inca un “mare complot” a fost scos la iveala. O contorsionare a faptelor si a sensului lor cu adevarat remarcabila. Lipsa de umanitate apartine cumparatorului, fiindca a “cumparat” cu alte intentii decat lasa sa se inteleaga: pentru a spori forta demografica a tanarului stat Israel, nu pentru a-si salva apropriatii.

Se subintelege din acest comentariu uluitor ca, daca arabii ar fi fost minoritari, nimanui nu i-ar fi pasat de “marfa” Romaniei comuniste si…discutia de astazi nu ar mai avea loc (Israelul nu ar fi avut nevoie sa “cumpere”, Romania nu ar fi avut ce “vinde”). Prin extrapolare, comentariul citat mai sus poate justifica din plin si indiferenta Romaniei fata de…romani: romanii sunt majoritari oricum in Romania, asa ca nu avem motive sa ne pese de ei sau sa-i aducem acasa. Ba din contra, atat cat culeg capsune in Spania, statul castiga si el ceva pentru urmatoarea pomana electorala, deci toata lumea este multumita!

Dar cea mai “dulce adiere” din dulapul imprudent deschis a venit mai pe urma:

“Cum ai spus, în povestea asta sunt doi actori: România și Israelul, în acest acord ambele state își au partea de vină. Responsabilitatea juridică se împarte, iar situația asta cred că depășește cu mult limitele unei discuții etice”.

Aici intervine “arma semantica”: ne folosim “caietul de cuvinte frumoase” si “definitii” pentru a “redefini” sensul faptelor (remarcati ca faptele nu sunt contestate, doar sensul lor trebuie redefinit) – pentru a-l parafraza pe Dl P. Clej, ne incapatanam sa facem din rahat bici si vrem sa mai faca si trosc, in loc sa deschidem geamul pentru o aerisire general.

In aceasta ordine de idei, cei care s-au salvat (prin singurele mijloace avute la indemana) sunt in egala masura culpabili (cu cei ce au cerut si primit pretul)!

Pentru a testa efectul opiniei de mai sus, am tradus acest citat cuvant cu cuvant sotiei intai in ebraica si mai apoi in rusa si mai apoi in engleza (pentru a fi absolut sigur ca intelege fiecare particica) si i-am explicat (am trucat cu iscusinta un ton ultra serios, precum cel din citatul de mai sus) ca familia ei este in egala masura “responsabila” pentru a fi cedat apartamentul lor din Ekaterinburg (era de fapt singura ei proprietate, in afara unei valize cu rufe) pentru a putea emigra in anii 1988. I-am spus deasemenea ca “situația asta cred că depășește cu mult limitele unei discuții etice”. Reactia ei a fost cea scontata: “ieta ujas, ti ni normalnii!”. Desi am incercat sa o linistesc dupa, spunandu-i intreaga poveste, la care mi-a replicat: de ce nu citesti “Le Monde” sau “Le Figaro”, n-ai sa gasesti astfel de lucruri si chiar daca comenteaza si aia tampenii, poate nu sunt atat de otravitoare…si cred ca are dreptate pe undeva.

In final, nu stiu daca exista un interes adevarat pentru a intelege ce s-a intamplat si o dorinta reala de a asuma/repara cele intamplate. In comentariile pe care le-am redat mai sus, am vazut numai o intentie lipsita de onestitate de a inchide “dulapul” si a da putin cu parfum in camera (subtilitatile “semantice”) pentru a pacali duhoarea - mortul ramane desigur in dulap, va deveni curand patrimoniu moral. Desi trist, pasiunile “semantice” nu sunt noi: un ecou la un articol recent al Dnei S. Palfy nega “semantica” termenului de Holocaust (nu numarul victimelor) in Romania in acceptiunea “ebraica” a cuvantului (deci totul ar fi fost OK daca termenul ar fi schimbat…de exemplu “un mic discomfort a catorva mii de persoane apartinind cultului mozaic finalizat cu o intrerupere definitiva a ritmului cardiac pe fondul unui regim de stress sustinut”!).

Nu am nimic impotriva “semanticii” in sine, dar in astfel de contexte, ce-ar fi sa ne preocupam mai mult de umanitate, de sensul, gravitatea lucrurilor in loc de a ne preocupa de sonoritatea lor?

Aflandu-ma inca sub impresia adanca a trecerii lui Vaclav Havel, ma gandesc ca un plus de sinceritate si umanitate ar putea rezolva o mare parte din problemele pe care, fie din neputiinta, fie din lasitate, le redefinim “semantic” doar, fara a le confrunta cu adevarat.

http://www.acum.tv/articol/43796/

Între alte reacții la articolul lui Vlad Solomon Comerț cu evrei pe ruta București-Ierusalim, http://www.acum.tv/articol/43714/, a fost și aceasta:

Nimeni nu va contesta faptul ca aceste afaceri cu oameni au fost o solutie nefericita: s-au vandut romani (!!!! pe cine despagubim? ? ?), germani, evrei, armeni, greci si poate si altii de care nu se stie inca. De ce nu se simt lezati germanii si nu vor despagubiri ca au fost cumparati de Germania?

Alt comentariu relua argumentația oficială din epocă cu privire la “vânzarea” evreilor:

De acord. Daca si dvs. veti restuitui statului roman tot ceea ce investit in dvs. in educatie, sanatate (gratuite), etc. In paradigma protectionista, indiferent de obida cu care as putea fi acuzat ca nationalistoid, patriotard, protocronist, etc. (iata, vin eu in intampinarea potopului de sufixari pe care P. Clej il va slobozi asupra mea), cred ca argumentul oficial al politicii lui Ceausescu inca e valabil: pai nu v-am dat educatie si sanatate gratuite pentru ca voi sa emigrati, iar de pregatirea voastra sa beneficieze un alt stat (Israel) care n-a investit nimic in voi.

Este surprinzător să constați, pentru un popor, chipurile, cel mai refractor din Europa la ideile comuniste, ce influență au avut și mai au încă aceste idei. Observați, în primul rând, argumentul cu “v-am dat”, de parcă statul comunist era un fel de părinte care dădea din buzunarul lui, iar părinții celor educați și tratați în spitale și policlinici n-ar fi plătit impozite.

Și dacă tot e așa, atunci de ce nu pretinde azi România bani de la cei care pleacă în străinătate (mult mai numeroși) și nu se mai întorc?

Dar să rămânem la perioada în care comerțul cu evrei era o sursă importantă de venituri pentru statul comunist. În cele ce urmează, voi demonstra că, cel puțin din 1974 încolo, acest negoț cu carne vie era ilegal chiar potrivit legislației introduse de Ceaușescu. Și iată de ce:

Să luăm Decretul 212/1974, din 31 octombrie 1974 pentru ratificarea Pactului international cu privire la drepturile economice, sociale si culturale si a Pactului international cu privire la drepturile civile si politice. În textul celui de-al doilea tratat, la art. 12 găsiți următorul text:

Articolul 12

1. Orice persoana care se afla în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula acolo liber si de a-si alege liber resedinta.
2. Orice persoana este libera sa paraseasca orice tara, inclusiv propria sa tara.
3. Drepturile sus-mentionate nu pot face obiectul unor restrictii decât daca acestea sunt prevazute prin lege, necesare pentru a ocroti securitatea nationala, ordinea publica, sanatatea ori moralitatea publica sau drepturile si libertatile altora si sunt compatibile cu celelalte drepturi recunoscute în prezenta Conventie.
4. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de dreptul de a intra în propria sa tara.

Marele jaf comunist

Acest decret a fost adoptat în vederea conformării cu amendamentul Jackson-Vanik la legea comerțului din Statele Unite, care condiționa acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate în relațiile comerciale bilaterale de liberalizarea politicii de emigrare a statului respectiv.

De la acel moment, orice taxă solicitată persoanelor care doreau să emigreze a devenit vădit nelegală, având în vedere principiul de drept potrivit căruia, obligațiile asumate de un stat printr-un tratat internațional au prioritate față de legislația internă (asta în ipoteza că vânzarea propriilor cetățeni era reglementată printr-un act normativ).

Vă semnalez și contradicția dintre acest text de lege și Decretul 223/1974 (http://retrocedari.com/decret-nr-223-din-3-decembrie-1974.html) – adoptat ulterior – și cu un titlu anodin “Privind reglementarea situației unor bunuri”. Iată ce se scrie la art. 2 al respectivului decret:

Persoanele care au facut cerere de plecare definitiva din tara sint obligate sa instraineze, pina la data plecarii, constructiile aflate in proprietatea lor in Republica Socialista Romania. Instrainarea se va face catre stat, care va prelua aceste bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin. 2 din Legea nr. 4/1973*) privind dezvoltarea constructiei de locuinte, vinzarea de locuinte din fondul de stat catre populatie si construirea de case de odihna proprietate personala.

Constructiile apartinind persoanelor care au plecat in mod fraudulos din tara sau care, fiind plecate in strainatate, nu s-au inapoiat la expirarea termenului stabilit pentru inapoierea in tara, trec fara plata in proprietatea statului.

Terenurile aferente constructiilor prevazute la alineatele precedente trec in proprietatea statului in conditiile art. 13 din Legea cu privire la fondul funciar.

Acest decret era anticonstituțional chiar în raport cu Constituția din 1965, care la art. 12 prevedea: “Terenurile si constructiile pot fi expropriate numai pentru lucrari de interes obstesc si cu plata unei juste despagubiri.”, iar la art.36 “Dreptul de proprietate personala este ocrotit de lege. Pot constitui obiect al dreptului de proprietate personala veniturile si economiile provenite din munca, casa de locuit, gospodaria de pe linga ea si terenul pe care ele se afla, precum si bunurile de uz si confort personal.”.

Acest decret odios a dus la exproprierea a zeci, poate chiar sute de mii de persoane, nu doar a evreilor, cărora le-au fost confiscate imobilele proprietate personală – în general apartamente la bloc – sau care au fost “obligați să înstrăineze” (observați contradicția în termeni) apartamente pentru care au luat sume derizorii, înainte de a pleca din țară.

Solidaritate, nu invidie

După 1989, statul a tergiversat chestiunea compensării (în natură sau prin echivalent bănesc) a celor spoliați pe vremea comunismului și a continuat să spolieze (prin legi și hotărâri judecătorești abuzive) proprietarii de drept.

Și iată că acum, când cineva ridică problema compensării unor persoane lezate de statul comunist reacția este: “Nu se mai potolesc odată evreii ăștia? Ce mai vor, nu s-au săturat de bani?”

Reacția este pe măsura proverbului românesc “Să moară capra vecinului”. În loc ca toți cei care au un interes, nu doar declarat, de eradicare a relelor comunismului, să se alăture evreilor în susținerea solicitării de reparații pentru toți cei afectați, indiferent de etnie sau religie, iată cum cad în capcana, multiseculară, a antisemitismului.

În loc să admire evreii pentru solidaritatea în sprijinul unei revendicări, antisemiții (cu sau fără voie) îi acuză de “conspirație” împotriva României, a poporului român, etc. Dacă a existat o conspirație, atunci aceasta a fost opera succesivelor regimuri totalitare care s-au perindat la putere în România, care au jefuit țara și poporul, iar actualul stat, presupus democratic, dă din umeri neputincios sau chiar complice.

Ce rezultate are aplicarea legii privind negarea Holocaustului?, http://www.acum.tv/articol/43710/

Am cerut o statistică din partea Parchetului General și a Ministerului Justiției, plecând de la următoarele trei întrebări:

1. 1. Câte persoane au fost cercetate penal în temeiul OUG 31/2002 și al legii 107/2006?
   
2. 2. Câte persoane au fost inculpate în temeiul celor două acte normative?
   
3. 3. Câte condamnari definitive și irevocabile au fost pronunțate de instanțe în temeiul celor două acte normative din 2002 și până astăzi.
   

Din partea Parchetului general am primit următorul răspuns:

Cu referire la cererea dumneavoastră adresată, la data de 09.12.2011, instituţiei noastre vă comunicăm în tabelul de mai jos datele statistice solicitate la punctul 1 şi 2 din solicitarea dumneavoastră:

ANUL	NUMĂR CAUZE SOLUŢIONATE, DIN CARE:	PRIN RECHIZITORIU	NUMĂR INCULPAŢI TRIMIŞI ÎN JUDECATĂ
2004	8	3	5
2005	5	2	2
2006	4	0	0
2007	9	0	0
2008	6	2	2
2009	7	0	0
2010	10	0	0
SEMESTRUL I/2011	4	0	0

Cu privire la punctul 3 al solicitării dumneavoastră menţionăm că instituţia noastră nu deţine şi nu gestionează date statistice privind hotărâri definitive.

Din partea Ministerului Justiției am primit următorul răspuns:

Urmare a solicitării adresate Ministerului Justiţiei la data de 09.12.2011, având ca temei prevederile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, vă comunicăm:

- pentru intervalul de timp 2002-2008 nu exista indicatori statistici care să răspundă solicitării dvs., colectarea datelor aferente OUG nr. 31/2002 şi Legii nr. 107/2006 realizându-se începând cu anul 2009;

- pentru solicitările de la punctele 1 si 2, in bazele de date ale MJ nu exista date statistice care sa răspundă acestora, cel mai probabil indicatorii statistici solicitaţi fiind centralizaţi la Consiliul Superior al Magistraturii şi/sau Ministerul Public. Ministerul Justiţiei deţine numai date privind condamnările definitive înregistrate ca urmare a hotărârilor instanţelor de judecată.

An	Nr. persoane cercetate penal in temeiul OUG 31/2002 si al Legii 107/2006	Nr. persoane inculpate in temeiul OUG 31/2002 si al Legii 107/2006	Nr. condamnari definitive si irevocabile pronuntate de instante in baza OUG 31/2002 si al Legii 107/2006
2009	*	*	1
2010	*	*	2
2011**	*	*	0
*	Ministerul Justiţiei nu dispune, în bazele de date existente, de datele aferente indicatorilor de la aceste rubrici
**	Datele aferente anului 2011 sunt centralizate doar pe primele 6 luni ale anului

Comerț cu evrei pe ruta București-Ierusalim, de Vlad Solomon, http://www.acum.tv/articol/43714/

In seara zilei de miercuri 14.12, canalul 1 (de stat) al televiziunii israeliene a transmis, in cadrul emisiunii saptaminale “Mabat Sheni” – cu caracter documentar – un reportaj despre rascumpararea evreilor originari din Romania, in perioada regimului comunist. Nu este un secret ca Romania, condusa de Gheorghiu-Dej, apoi de Ceausescu, a creat piedici in calea evreilor ce doreau sa emigreze spre Israel, fie din ideologie sionista, fie pentru a scapa din lagarul socialist, unde sufereau de pe urma unui antisemitism mascat, sau se simteau privati de elementare libertati. Multi doreau sa se alature familiilor, stabilite in prealabil pe tarmul Mediteranei, sau in alte tari occidentale. Anuntat cu surle si trompete intr-un promo care viza senzatia, reportajul promitea a fi inedit, dezvaluind, pentru prima oara, detalii nestiute, ferecate in dosare secrete, atit in arhivele israeliene cit si in cele din Romania. In cadrul aceluiasi promo era punctata drama unui neurolog, pe care, intimplator, il cunosc, prezentat ca medic personal al Presedintelui Romaniei, lasindu-se impresia, prin imaginile insotitoare, ca acesta il trata in mod curent pe Ceausescu.

Bineinteles, cunoscind din literatura de specialitate acest aspect al emigrarii, nu am pierdut emisiunea, asteptind-o cu sufletul la gura. In plus, chiar familia mea a trecut printr-un proces asemanator. Exclus din partid in 1957, tatal meu, medic militar, chirurg, a fost nevoit sa paraseasca cadrele armatei. In 1958 a depus actele pentru emigrare spre Israel. Dupa un an de somaj, a gasit, cu greu, un loc de munca, devenind navetist pe ruta Bucuresti – Ghergani, apoi a lucrat la Balaci si Cimpina. Mama mea, pediatra, si-a pierdut postul de asistent universitar la Spitalul Panduri si a profesat intr-un spital periferic din Bucuresti. Cererile si memoriile repetate, de a parasi Romania, s-au lovit de refuzuri nemotivate, timp de 12 ani. Dupa multe neplaceri si jigniri, amenintari si sicane, in ianuarie 1970 familia mea a aterizat pe aeroportul din Tel Aviv. Ca elev de liceu, auzisem in casa numele lui Jakober, evreu britanic, care, in schimbul unor sume de bani respectabile, predate de evreii din strainatate si depuse in visteria statului roman, intermedia emigrarea rudelor acestora, spre Israel sau alte tari.

Iluzii desarte

Documentarul realizat de TV1 m-a dezamagit profund, acesta fiind presarat cu inexactitati si cautind senzationalul, in mod ostentativ. Plecind de la povestea medicului neurolog, reportajul i-a facut, in primul rind acestuia, un mare deserviciu. S-a afirmat, in mod eronat, ca a fost medicul personal al presedintelui, desi relatarile sale descriau o situatie diferita. In urma depunerii actelor pentru emigrare, ramas fara posibilitatea elementara de a se intretine, a fost nevoit sa se supuna unor umilinte, vinzind la talcioc obiecte din casa, pina si-a gasit un loc de munca la Predeal. Apoi nu era vorba de Presedintele Ceausescu, asa cum lasa sa se creada promo-ul, ci de Gheorghiu-Dej, care a murit in 1965. Si, precum in glumele cu Radio Erevan, nu pe el il tratase medicul, ci doar fusese solicitat de urgenta, o singura data, pentru fiica lui Gheorghiu-Dej, Lica, care isi pierduse cunostiinta intr-o vila din Timis. M-a mirat faptul ca medicul a dezvaluit detalii despre un pacient, chiar daca nu mai e in viata, deoarece este supus deontologiei, care ii interzice dezvaluirea unui secret profesional, dar, dincolo de aceasta stridenta, am aflat ca a fost nevoit sa faca mari eforturi sa ajunga la Gheorghiu Dej si sa-i solicite interventia, cind a devenit victima unui necaz profesional, inscenat de un coleg de breasla. Desigur, reportajul capata culoare prin reconstituirea peripetiilor acestui medic, care visa emigrarea in Israel, unde se stabilisera parintii, dar, din cite il cunosc, stiindu-l un om modest, ajuns la o virsta respectabila, cind nu are nevoie de onoruri si cu atit mai putin de impopotonari cu titluri false, presupun ca prezentarea ca medic personal al presedintelui l-a fisticit. Drama sa si a familiei nu trebuia patata cu afirmatii fara acoperire; din spusele sale rezulta ca Gheorghiu Dej l-a salvat de la inchisoare, dar de ce reportajul a incercat sa-i atribuie o “aureola” neadevarata, punindu-l astfel intr-o lumina nefavorabila? Competenta lui medicala s-a manifestat, oricum, in Israel, dupa emigrarea sa, urmare a demersului Goldei Meir catre Ceausescu.

Emisiunea a rezervat un spatiu limitat problematicii spinoase a rascumpararii evreilor din Romania. Inca din anii 50, cu aprobarea lui Hrusciov, statul roman, condus de Gheorghiu Dej, a negociat emigrarea evreilor spre Israel. Acest comert s-a derulat , la inceput, prin schimburi de evrei pe marfuri, sau prin achizitionarea obligatorie de catre Israel, din Romania, a unor utilaje, nave, masini, produse agricole si industriale, de multe ori inutile sau de proasta calitate. Alteori s-a facilitat obtinerea unor tehnologii si echipamente din alte tari, tranzactiile fiind platite de statul evreu. Dar modalitatea principala o constituia transferul de sume in dolari (4.000-6.000$), provenind de la evrei din Occident, prin intermediul lui Jakober (care le depunea in banci elvetiene), pentru rascumpararea rudelor. La inceput, Jakober a fost considerat o piedica in calea tratativelor dintre cele doua guverne. In 1961 a avut loc o intilnire dramatica intre Shaike Dan, israelian de origine romana, care avea un rol important in serviciul secret, si comerciantul britanic, in care acesta din urma a fost amenintat si avertizat sa inceteze aceasta activitate, considerata imorala, datorita schimbului de oameni pe bani si a perceperii unui comision pentru fiecare tranzactie. Totusi, ulterior, cu aprobarea lui Ben Gurion si apoi a Goldei Meir, Israelul a decis sa se foloseasca de legaturile pe care Jakober le avea cu autoritatile romane, chiar si la inceputul anilor 70, pina la moartea sa, in 1975, dar sub supraveghere permanenta. Acest comert de carne vie se desfasura sub controlul direct al Securitatii romane, atit in timpul lui Gheorghiu Dej, urmind directivele acestuia, cit si in timpul dictaturii Ceausescu, cind, in locul unor ferme agricole, construite in anii 60, sau a altor avantaje solicitate de Romania, Israelul s-a vazut nevoit sa plateasca in valuta pentru fiecare evreu caruia i se aproba emigrarea. Pretextul acestui tirg l-a constituit investitia statului roman in calificarea profesionala, astfel ca, de multe ori, batrinii si copiii mici erau lasati sa plece fara pretentii financiare, dar pentru parintii cu studii universitare taxa de rascumparare era tot mai ridicata.

Rolul lui Shaike Dan


Shaike Dan
Shaike Dan, imputernicit de guvernul israelian sa conduca negocierile, era in contact permanent cu generalul Gheorghe Marcu, sef de divizie la Directia Generala de Informatii Externe, care apartinea de Securitatea romana, iar tranzactiile pe bani pesin erau controlate personal de Ceausescu, a carui grandomanie si lacomie cresteau exponential, solicitind sume din ce in ce mai mari, atit pentru visteria statului cit si pentru luxul de care s-a bucurat familia sa. Conform reportajului de la TV1, intre anii 1970-75 Romania a primit, pentru evreii cumparati de Israel, peste 54.000.000$. Dar traficul de carne vie a continuat, fara intrerupere, pina in 1989, cind Ceausescu a fost detronat. Daca la inceputul anilor 70 cifrele variau de la 3000$ pe cap de elev de liceu, la 8000$ pentru intelectuali, ulterior au ajuns la peste 10000$ pentru evrei cu studii superioare. Trebuie mentionat ca nu numai evreii au fost rascumparati, in decursul anilor, ci si etnici germani (de catre Germania Federala, pe cai secrete, sumele fiind asemanatoare, dar in marci), sau armeni, prin bani adunati de rudele din Occident. Pe plan politic, Romania era interesata de obtinerea si apoi de prelungirea clauzei natiunii favorizate din partea administratiei americane, dar, in ciuda deselor proteste venite din partea unor senatori din USA, sau a articolelor critice din presa occidentala relativ la nerespectarea drepturilor omului (inclusiv emigrarea sabotata si persecutiile din timpul regimului comunist), Ceausescu a continuat, nestingherit, acest export de oameni, care era mai rentabil decit alte afaceri.

In 1978 Gheorghe Marcu a incheiat un ultim protocol cu Shaike Dan. Dupa dezertarea generalului locotenent Ion Mihai Pacepa (27.7.1978), ofiter superior al securitatii, foarte apropiat de Ceausescu, Marcu este marginalizat, dar revine intr-un post cheie in cadrul Securitatii in 1981. Primul sau acord scris (dar nesemnat) cu Shaike Dan a fost stipulat in noiembrie 1969, Romania acceptind emigrarea in Israel a 40.000 de evrei, in decursul a trei ani (12.800 in 1970, 16.000 in 1971 si 9.200 pina in octombrie 1972). Acestia erau impartiti pe categorii, doar 10% cu diploma universitara si 2% studenti, de exemplu. Preturile nu erau mentionate in protocol, dar fusesera stabilite de cei doi reprezentanti, conform directivelor guvernelor ( Shaike Dan s-a bucurat de multa incredere si avea dreptul de a decide sumele, unele fiind rezultatul unor donatii speciale). Dar statul roman nu si-a respectat obligatiile, intre 1970 si 1972, in loc de 38.000 de evrei au primit aprobarea de emigrare doar 10.480. Acorduri ulterioare s-au stabilit din cinci in cinci ani, tirgul de evrei continuind, in valuri, pina in 1989.

Un document de exceptie


Radu Ioanid
Cifrele de mai sus sint mentionate in cartea istoricului Radu Ioanid, “The Ransom of the Jews”, publicata in 2005 la Chicago, tradusa in limba romana, in acelasi an, de editura Polirom, si publicata sub titlul “Rascumpararea evreilor – Istoria acordurilor secrete dintre Romania si Israel”. Pentru intocmirea acestui document, Radu Ioanid a dedicat o munca imensa de cercetare, studiind cu migala sute de documente din arhivele israeliene si romane, insistind sa i se puna la dispozitie dosare ultrasecrete si luind contact cu istorici, politicieni si demnitari din guvernele celor doua tari, intervievind personaje care detineau informatii cu privire la tirgul de evrei, unele preferind sa-si mentina anonimatul, din motive lesne de inteles. Cartea lui Radu Ioanid este dedicata tatalui sau Virgil, care ii spunea ca “regimul comunist din Romania a reusit acolo unde legionarii si Antonescu au esuat – in a crea o Romanie fara evrei”. “Rascumpararea evreilor” are un cuvint inainte scris de Elie Wiesel si o introducere a lui Shlomo Leibovici-Lais, istoric israelian de origine romana, care a detinut o functie importanta in ministerul de externe din Ierusalim, fiind la curent cu multe dintre aspectele acestui comert barbar si a activitatii lui Shaike Dan. In postfata cartii, Ion Mihai Pacepa (gen-lt in rezerva) aminteste clipa in care a inceput colaborarea cu Radu Ioanid, pe care l-a cunoscut la Memorialul Holocaustului din Washington, in 1993, si caruia i-a indicat unde poate gasi dosare si documente care contin informatii pretioase relativ la emigrarea pe traseul Bucuresti-Ierusalim. Pacepa defineste vinzarea evreilor ca fiind unul dintre cele mai josnice produse ale comunismului.

Radu Ioanid isi incepe cartea prin multumiri adresate istoricului Shlomo Leibovici Lais, ambasadorului Meir Rosenne, fost consilier juridic al premierului Menachem Begin, lui Tuvia Friling, directorul arhivelor statului Israel, ambasadorului Yosef Govrin si altor israelieni, precum si unor fosti demnitari romani care au dezertat in USA ( Ion Mihai Pacepa si Liviu Turcu, ambii condamnati la moarte in contumacie). Nu uita sa mentioneze si ajutorul unor fosti comunisti din conducere, precum Cornel Burtica , sau deschiderea de care s-a bucurat la nivel politic, sprijinit de fostul presedinte roman Emil Costantinescu. Fara ajutorul directorilor de arhive si al conducatorilor din SRI documentul pretios nu ar fi vazut lumina zilei. Si totusi, desi multe dosare au fost accesibile, in urma unor presiuni politice si a perseverentei lui Radu Ioanid, arhivele israeliene si romane care contin toate informatiile relativ la tranzactiile si circumstantele comertului cu fiinte umane pastreaza, inca, taine bine ascunse. Daca dosarele legate de cumpararea etnicilor germani au fost dezvaluite si publicate in Romania, multe documente care privesc rascumpararea evreilor romani de catre Israel sint inca secrete si se pare ca niciunul dintre cele doua state nu e interesat in publicarea completa a actelor si sumelor platite. Spun aceasta in urma unor discutii telefonice cu doi istorici care sint foarte bine informati, dar doresc sa-si pastreze anonimatul. Poate a venit timpul sa se aduca la lumina intreaga odisee a emigrarii evreilor din Romania, la peste 20 de ani de la incetarea tirgului de suflete, pentru ca trebuie sa invatam din istorie, atit din cea indepartata cit si din cea recenta, pentru ca greselile trecutului sa nu fie pastrate sub o ciudata tacere.

“Rascumpararea evreilor” contine si o anexa cu numarul de emigranti din Romania in Israel, intre 1948 si 1989. Aflam din ea ca in 1950 au emigrat peste 47.000 de evrei, in 1964 aproape 26.000, in 1968 doar 226, apoi avem o crestere brusca in 1970 – anul emigrarii familiei mele (5.614), apoi cifrele variaza intre 1.100 si 3.000, cu exceptia lui 1973 (4.123). Asadar multe detalii sint accesibile, din cartea lui Radu Ioanid, din marturii, interviuri, articole, din alte tratate, in diferite limbi, care amintesc, tangential, acest comert cu evrei. Dar realizatorii emisiunii “Mabat Sheni” nu si-au pregatit lectia, nu au facut o cercetare serioasa, nici macar nu au citat cartea si nu au luat legatura cu Radu Ioanid, poate cel mai informat istoric pe aceasta tema. S-au multumit cu fragmente de interviuri trunchiate, in care au cautat senzationalul, amanuntele picante, neglijind implicatiile istorice, dar prezentind “dramaticele dezvaluiri” ca pe o premiera mondiala. Puteau macar sa aduca fragmente din emisiunea dedicata lui Shaike Dan, “Haiym Shekaele” (“O astfel de viata”), prezentata tot de Canalul 1 israelian (pe atunci singura statie), in urma cu peste 20 de ani. Au preferat sa mearga pe linia minimei rezistente, culegind citeva cuvinte ale lui Amos Etinger (arhitectul programului-omagiu dedicat lui Shaike Dan). Si s-au multumit sa aduca, in prim plan, povestea medicului neurolog, punindu-l intr-o pozitie penibila, dupa parerea mea, ratind totodata ocazia de a crea un reportaj cu valoare documentara, asa cum ar fi dorit publicul israelian, mai ales cei originari din Romania, care, pina azi, au ramas cu multe semne de intrebare. Televiziunea nu trebuie sa fie doar un mijloc de a soca prin picanterii, ci si o sursa de informare temeinica, mai ales cind e vorba de Canalul 1, subventionat de statul Israel.

Cutia Pandorei trebuie deschisa

Un aspect care mi se pare evitat cu buna stiinta trebuie readus in actualitate. In perioada regimului comunist, mai ales in timpul dictaturii Ceausescu, milioane de dolari plecau din Ierusalim cu destinatia Bucuresti, via Elvetia. Acesti bani nu au intrat in buzunarele lui Ceausescu, desi acesta folosea rezervele valutare ale tarii dupa bunul sau plac, ci au intrat in conturi care apartineau statului roman. Ei au fost folositi de economia romana, in functie de deciziile guvernamentale, in scopuri favorabile Romaniei. Acest comert imoral a avut cel putin doi parteneri, Israelul si Romania, iar deciziile erau luate la cel mai inalt nivel. Asadar ma astept ca Romania sa-si asume crimele si nelegiurile din timpul regimului comunist, fata de proprii ei cetateni, fie ei evrei, germani, armeni sau romani.

Daca Romania, la nivel guvernamental (e drept, presata din afara) si-a recunoscut responsabilitatea in Holocaustul Romanesc, daca se arata dispusa sa retrocedeze averile jefuite sub regim comunist de la organizatii comunitare si de la oamenii de rind, care au muncit o viata intreaga pentru a avea o proprietate (proces care se misca anevoios), cred ca a venit timpul, dupa 22 de ani de la caderea dictaturii ceausiste, sa ajunga la un acord cu Israelul, prin care ambele state sa deschida total arhivele legate de rascumpararea evreilor, fara a lasa niciun dosar uitat sub vreo musama, sau acoperit de praf, pentru ca istorici si politologi sa poate cerceta si analiza acest fenomen monstruos. Spuneam ca sint doi parteneri in acest comert cu evrei, dar Israelul nu avea alta solutie, fiind practic santajat de Romania, care profita de speranta readucerii evreilor din Diaspora in patria de odinioara. S-ar putea ca anumite detalii sa fisticeasta, sa fie incomode pentru ambele state, chiar sa dea nastere la mici tensiuni. Dar in perioada in care relatiile dintre Israel si Romania sint excelente, cu colaborari pe plan militar, extern, turistic, economic, cultural, nu trebuie sa ramina nici o umbra care, venind din trecut, risca sa intunece prietenia de astazi. Romania si-a asumat raspunderea pentru Holocaustul de pe teritoriul sau, dar, paradoxal, Germania a platit si plateste despagubiri evreilor din Romania care au fost deportati in lagarele administrate de armata romana, in timpul regimului lui Antonescu, aliat al nazismului. Alte tari, precum Franta, Italia si chiar Elvetia , au scos la iveala conturi ale evreilor care au pierit in Holocaust si s-au declarat, nu intotdeauna cu zimbetul pe buze, dispuse sa-i compenseze pe cei persecutati, sau pe descendentii lor. Nu cunosc un originar din Romania, in Israel, care sa fi primit despagubiri de la statul roman pentru deportarea in Transnistria. Au trecut deja 65 de ani de la terminarea celui de-al doilea razboi mondial, dar numai 22 de ani de la caderea dictaturii comuniste. Nu se poate invoca vechimea, nici faptul ca era un alt regim, Romania trebuie sa-si asume responsabilitatea sa pentru acest comert cu fiinte umane. Dosarele trebuie deschise, cercetate, facuta o estimare, macar aproximativa, a sumei primite in mod abuziv pentru rascumpararea evreilor din Romania.

Nu ma astept de la guvernul israelian sa ceara retrocedarea acelor imense sume, dar pretind guvernului roman, al unei tari democrate, membra a Uniunii Europene, sa se ofere sa inapoieze acesti bani, fara nici o conditie si fara a se sluji de vreun pretext de genul “nu e vina noastra”. Aceste sume au fost folosite de Romania si tot Romania este responsabila pentru aspectul uman si “cantitativ” al profitului de pe urma comertului cu evrei. Personal m-as multumi cu deschiderea dosarelor si cu o intelegere intre state, prin care Romania s-ar oferi sa restituie banii obtinuti in mod abuziv, spunind cifrele cu voce tare, iar Israelul s-ar arata dispus sa anuleze aceasta datorie, de onoare si materiala. Dar, atita timp cit guvernul roman nu crede de cuviinta sa se confrunte cu aceasta pata neagra din trecutul sau, nu accept nici declaratiile care subliniaza ca Romania a fost singura tara din lagarul socialist care nu a rupt relatiile diplomatice cu Israelul in 1967 (razboiul de sase zile). Acea decizie nu a fost un gest de prietenie, ci era in interesul Romaniei sa se arate independenta, politic, de URSS, pentru ca Ceausescu sa fie imbratisat de Occident, capatind un prestigiu nemeritat de mare om de stat, iar visteria sa se umple cu milioanele de dolari obtinuti din Israel, in schimbul zecilor de mii de evrei care nazuiau la dreptul legitim de a emigra in tara lor.

Deportaţii din Transnistria: Viaţa cu 400 de grame de pâine pe zi

Din cei 25.000 de ţigani trimişi de mareşalul Antonescu în Transnistria, doar 11.000 au supravieţuit, susţine istoricul Viorel Achim. Cei mai mulţi au murit de foame, de tifos, de frig. Supravieţuitorii s-au întors în ţară în 1945.

Imaginaţi-vă harta României cu Basarabia şi Transnistria alipite. Suntem în 1942, când regimul Antonescu deporta ţigani peste Prut, iar regiunea Transnistria era administrată de români. Din cei 25.000 de ţigani deportaţi atunci în Transnistria, doar 11.000 au supravieţuit, potrivit istoricului Viorel Achim, care s-a dedicat unui proiect de cercetare privind deportarea ţiganilor. „Au trăit acolo în condiţii inumane, locuind în bordeie de paie, fără haine pe ei. Au murit de foame, de frig, au fost supuşi unui regim de muncă forţată. Foarte mulţi dintre ţigani s-au îmbolnăvit atunci de tifos, murind după prima iarnă petrecută în Transnistria. Au fost vaccinaţi de medicii evrei mult prea târziu, după ce majoritatea deja se îmbolnăvise", povesteşte istoricul.

Acest episod din istoria României a fost prezentat săptămâna trecută de istoricul Viorel Achim, care va publica o carte despre deportarea ţiganilor în Transnistria, anul viitor. „Sunt multe poveşti despre ţiganii din Transnistria, inclusiv de dragoste. Există o mulţime de documente în arhive şi cine s-ar încumeta ar putea produce chiar şi un film", spune el.

Cărţi despre Holocaust, de Eva Galambos,


http://www.acum.tv/articol/42119/


Cu câteva săptămâni în urmă m-a sunat la telefon o tânără. Era timişoreancă dar îşi făcea masteratul la Bucureşti la SNSPA (Ştiinţe Politice). Mi-a spus că vrea să-şi scrie lucrarea cu un subiect despre Holocaust şi , ştiind unde lucrez, ar fi dorit nişte îndrumări. Am stabilit că ne vom întâlni într-o zi ca să ne şi cunoaştem personal, nu numai la telefon. Ne-am şi văzut şi am avut prilejul să stau de vorbă câteva ore cu ea. Pentru mine a fost o surpriză dintre cele mai plăcute. O tânără nu numai serioasă şi deşteaptă, dar şi frumuşică… (Desigur, în principiu, una nu exclude pe cealaltă, dar mai există şi prejudecăţi…) Am aflat că, de fapt, pregăteşte două masterate. Absolventă de engleză-franceză, îşi face unul de traducător ( mi s-a părut interesant că există aşa ceva), fiind în anul II, dar doreşte şi unul în ştiinţe politice, cele două oferindu-i şanse mai mari să obţină (să aplice cum se spune curent folosindu-se un barbarism) un post într-o instituţie europeană. “Dar de ce vrei să scrii despre Holocaust?”, am întrebat-o curioasă. Mi-a răspuns, cu emoţie în glas: “Mă interesează foarte mult, mi se pare îngrozitor ce s-a întâmplat cu evreii, vreau să ştiu cât mai multe, vreau explicaţii. La şcoală nu ni s-a spus nimic, se trece totul sub tăcere..” Dar de unde acest interes?” “Ştiţi, am citit o carte care m-a cutremurat şi după aceea am început să caut şi alte cărţi, mi-am procurat DVD-uri cu filme, caut să găsesc oameni care să-mi explice. După ce am citit acea carte, am simţit în sufletul meu ceva, de parcă aş fi intrat într-o comuniune cu cei care au suferit, nu-mi dau seama cum şi de ce, în fond nimeni din familia mea nu a fost implicat, dar asta e.” “Şi ce carte ai citit care ţi-a declanşat această reacţie?” “Nu ştiu dacă o cunoaşteţi , se intitulează Se numea Sarah.

Citisem cartea care anul trecut era în vogă, multă lume a citit-o, mi-a lăudat-o, mi-a recomandat-o, s-a epuizat foarte repede în librării şi în octombrie a fost reeditată. Părerea mea despre acest roman a fost ambiguă. Scrisă de Tatiana de Rosnay, cartea are o parte foarte bine documentată, cutremurătoare, despre deportările din Franţa, cu unele aspecte despre care aici am citit pentru prima dată; de pildă cum o parte din femeile şi copiii care se aflau la Vel d΄ Hiver de unde apoi toţi evreii au fost deportaţi la Auschwitz, au ajuns într-un lagăr din provincie , ca apoi mamele să fie luate de lângă copii, iar aceştia – de la bebeluşi până la copii de 12-14 ani, -lăsaţi de izbelişte să moară de frig, foame sau boli. Un capitol cumplit al tragediei evreilor francezi, prea puţin cunoscut. De asemenea, cartea descrie în mod realist traumele suferite de Sarah, eroina romanului, care se simte răspunzătoare de moartea fratelui ei de patru ani, lăsat închis într-un dulap în apartamentul din Paris, de unde familia a fost evacuată şi dusă în lagăr. Restul cărţii este învelit într-un fel de sos Sandra Brown, cu intrigi, amor, despărţiri şi reîntâlniri miraculoase, mă rog, reţeta clasică…

Dar mărturisirile tinerei mele cunoştinţe m-au făcut să-mi reanalizez opiniile şi să încerc să răspund la întrebarea: de ce fel de documente despre Holocaust avem nevoie şi după ce criterii putem aprecia utilitatea lor şi nu este vorba numai de cărţi, ci şi de filme şi seriale, pentru marele şi micul ecran. Şi mi-am amintit de un alt episod, când o cunoştinţă de-a mea, româncă, mi-a povestit cât de mult a impresionat-o un serial german despre Holocaust, făcut dacă nu mă înşel prin anii 70-80, prezentat la noi cam prin 1994-1995, destul de slăbuţ şi criticat de presa de specialitate din Germania. Dar serialul a făcut-o pe această doamnă să realizeze ce s-a întâmplat cu evreii despre care până atunci avea idei sau informaţii aproximative.

Aceste două episoade – poate şi alţii au întâlnit asemenea reacţii- mă fac să ajung la concluzia că, desigur, sunt necesare – ca să nu zic obligatorii – studiile obiective, documentate, despre tragedia Holocaustului, sunt bine venite simpozioanele, mesele rotunde care abordează rădăcinile, cauzele, condiţiile istorice în care s-a desfăşurat genocidul evreiesc, dar în aceeaşi măsură sunt necesare şi alte genuri, alte modalităţi de prezentare, accesibile unui mare număr de oameni care - de ce să nu recunoaştem . niciodată n-o să se apuce să citească studii istorice sau să participe la dezbateri, dar vor lua în mână un roman cum este cel despre care v-am vorbit, se vor uita la un serial care , alături de situaţii dramatice, va avea întreţesut şi momente de dragoste, în care poate că unii eroi vor supravieţui şi se vor întâlni după război, whatever.. (O altă problemă foarte importantă este cea a dezbaterilor televizate pe tematica Holocaustului, dar acesta merită un articol separat). Şi aici nu pot să nu-l amintesc şi pe ziaristul Teşu Solomovici care şi-a lansat săptămâna trecută mult comentata şi mediatizata carte “Mareşalul Ion Antonescu, o biografie”, de fapt mai mult un demers jurnalistic, împănat cu evenimente, episoade şi titluri mai senzaţionale. După lansarea la care a vorbit şi academicianul Răzvan Theodorescu ( „îl respect pe Antonescu deoarece a fost un patriot dar în acelaşi timp, un poitician execrabil şi un criminal de război”), volumul a fost dezbătut în cadrul unei întâlniri cu reprezentanţi ai organizaţiilor evreieşti din România (Voi scrie despre acest eveniment şi despre volum, după ce voi fi citit cartea.). Teşu Solomovici şi-a apărat cartea în faţa tuturor celor care au declarat că aceasta va avea un impact negativ pentru evreii români. A spus însă un lucru care se leagă de ceea ce am scris în acest articol. “Istoricii români şi evrei au realizat multe studii despre Antonescu, dar oamenii vor să citească şi astfel de cărţi ca a mea” a spus el referindu-se tocmai la aspectele mai romanţioase , mai de aventură, cu întâlniri secrete, emisari tainici etc. (În paranteză vorbind, criticile la adresa cărţii nu s-au referit de fel la această abordare, ci la conţinut, la multe teze discutabile sau controversate). Da, cred că este nevoie şi de lucrări mai accesibile, mai populare, chiar dacă abordează subiecte atât de grave precum Holocaustul. Condiţia primară este însă respectarea adevărului istoric. Aşa cum a fost cazul cu romanul „Se numea Sarah”.

Martor la "cel mai urât episod" din istoria noastră: "Vreau ca românii să ştie ce s-a întâmplat atunci"

• Vreau ca românii să ştie ce s-a întâmplat atunci." Astfel îşi argumentează demersul ultimul supravieţuitor al masacrului făcut de Armata Română în Odessa cu 70 de ani în urmă, care începând de ieri se află în Bucureşti, unde va participa la realizarea unui documentar despre acest subiect.
  
  
  Păşeşte încet, în baston, purtându-şi cu demnitate statura înaltă. Calmul îi domină faţa brăzdată de ridurile celor 86 de ani pe care-i are. Se aşază încet la masă, îşi pune bastonul deoparte şi aşteaptă liniştit întrebările. Vorbeşte puţin, iar la un moment dat ochii i se umezesc. Atunci când vorbeşte despre mama lui, despre cele patru surori, dar şi despre fratele său. Toată familia lui a murit. Sau mai bine zis a fost ucisă. Cel pe care l-am întâlnit acum este un om cât o pagină de istorie. Bărbatul a venit în Bucureşti tocmai din Odessa şi se numeşte Mihail Zaslavski. Iar pagina de istorie pe care o reprezintă se referă la români.
  
  O filă neagră din istoria noastră, pentru că Mihail este ultimul supravieţuitor în viaţă al masacrului provocat de Armata Română în Odessa, în octombrie 1941. Atunci când acel oraş era ocupat de trupele româneşti. Istoria a consemnat că mii de evrei au fost ucişi. În timp ce martorii vremii au vorbit de cel puţin 19.000 mii de victime, istoricii români susţin că în lipsa documentelor nu se poate indica cifra exactă. Oamenii au fost închişi în nişte depozite uriaşe de la marginea oraşului şi li s-a dat foc. Ca represalii faţă de aruncarea în aer a comandamentului trupelor româneşti din Odessa, când şi-au pierdut viaţa înalţi ofiţeri români şi germani, dar şi civili care lucrau în cadrul comandamentului, totalizând aproape 200 de persoane.
  
  „Du-mă acasă, măi tramvai"
  
  Drumul pe care Mihail l-a făcut acum spre Bucureşti se datorează lui Florin Iepan, regizor şi producător independent de film documentar. El ne povesteşte că în urmă cu câţiva ani, când a făcut parte din proiectul „Mari români", promovat de televiziunea naţională, a avut de realizat un documentar despre Ion Antonescu. „Aşa am aflat de masacrul din Odessa", povesteşte omul de film. A şi ajuns în acest oraş, luând legătura cu Asociaţia Evreilor din Odessa şi în final cunoscându-l pe Mihail Zaslavski. Culmea, când a păşit în casa lui prima oară, gazda asculta muzică populară la un post de televiziune din România. Melodia lui preferată e „Du-mă acasă, măi tramvai". Mihai ştie ceva româneşte. Este „amintirea" din vremurile când trupele române au ocupat Odessa.
  
  „Faţă de ziarişti e mai reţinut acum, dar e un om plin de viaţă. Ştie o sumedenie de bancuri", încearcă Florin Iepan să dezmorţească atmosfera. Apoi ne întoarcem în timp, cu 70 de ani în urmă. În 1941, când Mihail avea 16 ani. În acel an, pe 16 octombrie, soldaţii români au intrat în Odessa. „Soldaţii români ne-au scos din casa noastră, pe 18 octombrie. Erau foarte mulţi evrei scoşi din casele lor. Am intrat într-o coloană care se întindea pe mai mulţi kilometri. Pe marginea străzilor, pe unde treceam, oamenii ne priveau şi-şi făceau cruce. Eu duceam în spate pe fratele meu de un an. Mama ducea în braţe pe sora mai mică. Mai erau două surori ale mele şi o soră a mamei mele. Ne-au dus la închisoare. Stăteam câte 18 oameni înghesuiţi în camere mici, fără să ni se dea voie la toaletă, fără apă", îşi aminteşte bătrânul.
  
  Flăcări peste oameni
  
  Şi a venit momentul fatidic din 22 octombrie. A fost aruncat în aer comandamentul românesc din Odessa. Clădirea fusese minată de sovietici, înainte ca aceştia să se retragă din oraş. Militarii români controlaseră iniţial clădirea, dar n-au depistat nimic suspect şi s-au stabilit în clădirea aceea. A doua zi, după teribila explozie, evreii deja aflaţi în închisorile oraşului au fost scoşi de acolo, încolonaţi şi trimişi la marginea localităţii, spre nouă depozite militare, dezafectate, construite în perioada ţaristă.
  
  „Femeile au fost despărţite de copiii lor, bărbaţii au fost despărţiţi de femei. Au fost obligaţi să intre în câte un depozit. Pe mama mea am văzut-o ultima oară cum intră în primul depozit. Eu aveam pe fratele meu cel mic în braţe. Am fost bătut, ca să-i dau drumul. Am ajuns în cel mai depărtat depozit, cu ceilalţi bărbaţi. Uşile s-au închis şi după puţin timp am auzit un huruit, ca de motor. Se arunca benzină peste depozitele unde eram ţinuţi. Apoi am văzut cum zidurile iau foc. Unde eram eu, o parte din acoperiş s-a prăbuşit. M-am căţărat cum am putut şi am ieşit la lumină. Afară erau mitraliere care au deschis focul asupra fugarilor. Eu am reuşit să ajung spre un lan cu porumb şi am scăpat cu viaţă", îşi continuă povestea Mihail. Îşi aminteşte că erau câţiva ofiţeri germani care asistau la întreaga operaţiune, dar soldaţii români au pus totul în practică.
  
  „Nu am vrut să mă răzbun pe români"
  
  Rămas singur pe lume, Mihail s-a întors în oraş. Nu avea acte, era doar cu hainele de pe el. A muncit pe unde putea, îşi făcea veacul prin pieţe, uneori a furat mâncare pentru a supravieţui. Ne spune că nu provenea dintr-o familie religioasă, aşa că nu fusese circumcis. Asta i-a salvat viaţa, pentru că nu de puţine ori soldaţii români l-au obligat să-şi dea pantalonii jos, pentru a-l controla, să vadă dacă este evreu sau nu. Câţiva ani mai târziu, după ce trupele române s-au retras, Mihail s-a înrolat în Armata Sovietică şi a luptat până în Cehoslovacia. Acum are pieptul plin cu medalii, dintre cele mai importante, din perioada sovietică. Azi nu mai e singur pe lume. Zice la un moment dat că are două nepoate. Dar nu intră în amănunte despre familia sa. A trecut, în timpul războiului, ca soldat, şi prin România. „Vă spun cu mâna pe inimă că nu am căutat să mă răzbun pe români. Chiar dacă românii mi-au ucis familia", zice Mihail.
  
  Informaţii despre masacru
  
  Alături de el a venit acum în Bucureşti şi Pavlo Kozlenco, vicepreşedintele Asociaţiei Evreilor din Odessa şi director al Muzeului Holocaustului din acel oraş. El însuşi a pierdut o parte din familie, în zilele negre ale lui octombrie 1941. Se referă la sursele care confirmă masacrul trupelor române asupra evreilor din acest oraş. La scurt timp după ce Odessa a reintrat sub administraţia sovietică, a existat o anchetă care a pus cele 19.000 de cadavre descoperite la marginea oraşului în responsabilitatea ostaşilor români.
  
  Un comandant al partizanilor din acea regiune, un anume Bodaev, a transmis la Moscova o informare despre uciderea evreilor de către trupele româneşti. S-au găsit referiri, pe acelaşi subiect, şi în arhivele contraspionajului german din acea vreme.
  
  Mihail Zaslavski, faţă în faţă cu istoricii români
  
  La rândul său, Florin Iepan ne anunţă că lucrează la un film documentar despre acest episod din istoria României. Şi despre Mihail Zaslavski, pe care l-a adus în Bucureşti, susţinut de Fundaţia „Friederich Ebert", tocmai pentru ca istoricii români şi opinia publică românească să afle adevărul de la un om care încă poate să vorbească despre cele ce a trăit. „Vreau ca românii să ştie povestea acestui om". Sunt deja programate întâlniri cu istorici români, la care Mihail Zaslavski va fi prezent, pentru a-şi depăna amintirile. Mihail ne spune că aşteaptă un singur lucru de la români - să ştie ce s-a întâmplat cu 70 de ani în urmă. „Nu vrem să aruncăm o umbră asupra poporului român, ci doar să se ştie adevărul", completează Pavlo Kozlenko.
  
  Ordinul secret
  
  „Un episod urât din istoria noastră" - este caracterizat momentul octombrie 1941 de către profesorul universitar doctor Andrei Şiperco. Acesta se referă la un ordin secret dat de Ion Antonescu, după ce comandamentul român din Odessa a fost aruncat în aer. Pentru fiecare ofiţer român sau german ucis, trebuia să se ia viaţa la 200 de civili din acel oraş. Iar pentru fiecare soldat sau civil ucis, tot în clădirea comandamentului, urmau să fie omorâţi 100 de civili din Odessa. Se menţin însă controversele în legătură cu numărul evreilor ucişi atunci, din cauză că nu există documente. L-am întrebat pe istoricul Andrei Şiperco dacă elevii ori studenţii din ţara noastră învaţă azi despre ceea ce s-a întâmplat cu 70 de ani în urmă. În privinţa liceenilor, nu ne-a dat un răspuns cert, iar la universitate - „depinde de cine ţine cursul"...
  

Ziua Holocaustului din România, marcată diferit de Eva Galambos

La Bucureşti, Ziua Holocaustului din România care se comemorează începând din 2004, a fost anul acesta marcată mai altfel. La ceremoniile tradiţionale de la Memorialul Victimelor Holocaustului, când au fost depuse coroane de flori şi unde au participat ambasadori din Israel, SUA, Franţa, Germania , Rusia şi din alte ţări, au fost rostite cuvântări de aducere aminte şi de condamnare a genocidului evreilor români. Poate cel mai pertinent discurs a fost cel al vicepreşedintelui Federaţiei Comunităţilor Evreilor din România (FCER), care a citit pasaje din stenogramele Consiliului de Miniştri din perioada 1940-1944, citând , fără nici un comentariu (deoarece nu era nevoie) din discursurile şi deciziile lui Ion Antonescu vizând nimicirea evreilor români. Dar anterior acestor ceremonii, la Teatrul “Odeon” din Bucureşti, sub egida FCER şi a Institutul Naţional de Studiere a Holocaustului din România, “Elie Wiesel”, un grup de tineri evrei a organizat un spectacol de remember al celor petrecute în urmă cu 70 de ani. Doi supravieţuitori ai deportărilor în Transnistria şi ai Pogromului de la Iaşi şi-au depănat amintirile dureroase şi cu toate că ele au mai fost spuse, cei doi au găsit valenţe noi pe care să le transmită publicului. Acesta a rezonat la cele auzite pe scenă şi mulţi spectatori şi-au evocat, la rândul lor, memoriile, au vorbit şi de persoanele curajoase, din păcate cam puţine la număr, care au sărit în ajutorul evreilor în acele vremuri când, aşa cum s-a exprimat unul dintre vorbitori, istoricul dr. Lya Benjamin, chiar şi un gest cotidian, firesc în favoarea deportaţilor din Transnistria putea atrage după sine sancţiuni grave, chiar şi execuţia. De altfel, un volum editat la editura Hasefer, “Demnitate în vremuri de restrişte”, evocă pe cei peste 60 de cetăţeni români cărora Institutul “Yad Vaşem” din Israel le-a acordat titlul de “drept între popoare”, carte la care s-a făcut referire şi cu acest prilej. S-a vorbit şi despre o altă lucrare despre suferinţele evreilor din România, a doi ziarişti francezi care au decis să o scrie când şi-au dat seama că în Franţa nu se ştie aproape nimic despre Holocaustul românesc. “Imaginea umbrii pierdute”, fragmente dintr-o piesă de teatru al tânărului ziarist Silviu Wexler a fost o încercare de a reda traumele Holocaustului resimţite la a treia generaţie. O revelaţie-actriţa Ilinca Goia. Momente muzicale, religoase şi laice evreieşti au completat programul.

În şirul momentelor comemorative amintim şi vernisajul expoziţiei “Cum a fost posibil? 70 de ani de la Pogromul din Iaşi”. Expoziţia este rezultatul activităţii de creaţie a unui grup de opt pictori, invitaţi de Institutul “Elie Wiesel”, într-o tabără de creaţie, anul acesta la Iaşi. Tinerii s-au întâlnit cu supravieţuitori ai Holocaustului şi cu istorici care le-au povestit despre această perioadă din istoria României, iar cele auzite, pentru mulţi dintre ei pentru prima dată, au servit ca inspiraţie a creaţiilor lor. Rezultatul a fost expoziţia iar tablourile expuse au demonstrat că tinerii artişti plastici au înţeles tragedia evreilor români, pe care au transformat-o în simboluri şi imagini impresionante. A fost cea de a treia ediţie a taberei de creaţie şi cea mai reuşită.

Tot Institutul “Elie Wiesel” a organizat, împreună cu Fundaţia “Friedrich Ebert” din Germania, simpozionul internaţional “Reconstrucţia memoriei publice în ţările post-comuniste”, o dezbatere în jurul distorsionării şi manipulării memoriei şi folosirea spaţiului public pentru diseminarea “memoriei rele”, cum a fost calificată de către unul dintre vorbitori.

Ideea de a comemora altfel această zi şi-a făcut loc şi în provincie. La Arad, în Sinagoga oraşului a fost prezentată creaţia panoramică a unui pictor din Ungaria. Întitulată “Holocaust”, picture are dimesiunile de 9×4,5 metri şi prezintă ororile Holocaustului prin prisma istoriei unei familii de evrei.

Pogromul de la Iaşi din 27 iunie 1941 şi până pe 29 iunie 1941 a fost unul din cele mai violente pogromuri din istoria evreilor, iniţiat fiind de autorităţile publice împotriva cetăţenilor de etnie evreiască din oraşul Iaşi. În conformitate cu datele prezentate de autorităţile române, în cele trei zile au fost ucişi13.266 de evrei.

În ziua de vineri, 27 iunie 1941, Ion Antonescu a telefonat comandantului militar de la Iaşi, Constantin Lupu şi i-a ordonat să cureţe Iaşul de evrei.

Aproximativ 4.000 de evrei, strânşi din toate părţile oraşului, au fost înghesuiţi în vagoane şi camioane de marfă. «Trenurile morţii» au fost închise ermetic şi au circulat dus-întors între mai multe gări din Moldova. Trenurile erau păzite de trupe germane S.S. Nimeni nu avea voie să se apropie de trenuri în gări, să le dea apă sau să le deschidă pentru a lua aer. Din cauza mirosului cadavrelor şi a mizeriei rezultate ca urma condiţiilor inumane la care au fost supuşi, aproximativ 2.650 de evrei au murit de sufocare sau de sete, iar alţii şi-au pierdut minţile.

Marturia unui iesean evreu care a supravietuit pogromului din 1941 • Leizer Finkestein a acceptat sa vorbeasca despre oroarea abominabila la care a participat tocmai ca oamenii sa afle ce a fost, pentru ca asa ceva sa nu se mai intample niciodata

In duminica de 29 iunie 1941, dimineata, cei noua copii ai familiei Finkestein, impreuna cu parintii, s-au trezit cu soldatii in casa. Au fost scosi de urgenta pe ulita, impinsi cu paturile pustilor. Atunci locuiau in Targu Cucu, o zona unde traiau multi evrei, iar nu mica l-a fost mirarea cand si-au vazut vecinii incolonati. "Eram destul de multi si acum, dupa 65 de ani, ma intreb cum de s-a intamplat asa ceva. Felul in care se purtau cu noi, cum ne impingeau cu paturile pustilor, nu dadea semne bune. Dupa ce ne-au incolonat, femeile au fost trimise acasa. Groaza de pe fata mamei mele, care vedea ca cei sapte barbati din casa pleaca, nu o pot uita, nici macar nu o pot descrie", a povestit Leizer Finkestein. Tatal si baietii au fost incolonati si, cu mainile in sus, au plecat spre Chestura pe strada Cuza-Voda. "Parca eram dusi la abator, cu totii eram foarte docili. Am stat nemancati, fara apa, si mai ales fara sa mai avem speranta ca mai vedem ziua de maine", a mai spus Finkestein. In curtea Chesturii, ingramaditi unii in altii si sub amenintarea mitralierei, au stat in picioare de la pranz pana a doua zi spre dimineata. Nimeni nu stia ce urmeaza, ce se va intampla mai departe. Acolo a vazut si primii morti, soldatii impuscau pe oricine vroia sa fuga. Tata a fost dus cu primul transport, cel de seara, a fost dus cu trenul mortii spre Ialomita. Martorul nostru a ramas doar cu un frate mai mic. Dimineata, restul evreilor ramasi au fost incolonati si dusi la gara. "Unde stau acum taxiurile stateau inainte trasurile, iar cu toata mizeria lasata de cai ne-au pus cu fata la pamant si a inceput numaratoarea pentru imbarcarea in tren. Prima data ne-au numarat cate 40 si ne-au trimis intr-un vagon. De frica ne-am dus in partile laterale, numai ca impiegatul de la gara a spus ca nu pleaca gol. Si nu a plecat pana cand nu au mai bagat inca 80 de suflete", a spus Leizer Finkestein.


Vagoanele erau mici, iar geamurile minuscule erau inchise pe dinafara. "Cand au inchis gemuletele s-a facut intuneric bezna in vagon. Eram in luna lui cuptor, din cauza caldurii, fara aer, apa si nemancati, oamenii cadeau ca mustele. Acoperisul din tabla s-a incins, iar vagonul a devenit deodata o camera de gazare fara fum si fara foc. Eu am avut noroc pentru ca am nimerit cu fratii mei in vagon. Trebuie sa spun, am baut urina, dar pana la urma ne-am dezbracat de camasa si am bagat o bucata prin gaurile vagonului si ne umezeam buzele cu transpiratia, ne sugeam sudoarea, nimeni nu isi poate inchipui ce inseamna acest lucru. In vagon, daca te prabuseai, erai mort pentru ca altii cadeau peste tine si nu mai aveai putere sa-i dai la o parte. Din cei peste o suta de oameni din vagon am ajuns la Podu Iloaiei vreo douazeci", a mai povestit Finkestein.


Din Iasi si pana la Podu Iloaiei trenul mortii a facut in jur de opt ore. "Cand ne-au vazut evreii din Podu Iloaiei, s-au cutremurat. Au fost chemati sa ne dea de mancare si apa. Cei care am mai ramas, am fost cazati la familiile evreiesti de acolo. A doua zi am fost dusi sa ingropam cadavrele. Erau descarcate din tren precum sacii de ciment. Mortii erau umflati de caldura, iar in gropile comune erau pur si simpli aruncati. Nu va imaginati ce groaza era, pentru ca multi si-au gasit rudele, eu mi-am gasit un var", a mai spus Leizer Finkestein. Martorul nostru a stat in Podu Iloaiei din iunie pana in noiembrie 1941. A fost luat de un crestin tamplar, ca ucenic. Si acum ii este recunoscator ca l-a platit pentru munca si astfel si-a putut ajuta familia cu bani. "Cand ne-am intors mama era una din cele mai fericite mame, pentru ca din sapte au venit sase inapoi", isi aminteste Finkestein.


Publicat de Ioana Voicu la 12:50 0 comentarii




Ce inseamna "Drepti intre popoare"?



"Drept intre popoare" este un titlu acordat in viata sau post mortem, de statul Israel prin intermediul institutului "Yad Vashem"pe baza unei legi speciale a Knesset-ului(parlamentar israelian) pentru perpetuarea martirilor si eroilor din perioada Holocaustului. Unul din obiectivele Yad Vashem este identificarea si omagierea celor "Drepti intre popoare" neevrei care, in conditii vitrege, cand purificarea etnica, jaful, crima, si oportunismul devenisera politica de stat, considerate nationalism si rasplatite cu medalii si onoruri, si-au riscat viata. familia si averea pentru a-si pastrea omenia si iubirea aproapelui, ajutandu-i si salvandu-i pe evreii prigoniti.
http://holocaustul-in-romania.blogspot.com/2011_05_01_archive.html

-

In memoria victimelor Holocaustului

La Targu-Mures, Ziua Holocaustului in Romania va fi marcata luni, 10 octombrie, prin oficierea unui serviciu religios la Sinagoga de pe strada Aurel Filimon. La ora 11.00, la monumentul de pe strada Arany Janos vor avea loc depuneri de coroane in memoria celor 7.549 de evrei din Targu-Mures, victime ale Holocaustului, deportati in lagarele de exterminare fasciste.

Cum a fost posibil? 70 de ani de la Pogromul din Iasi
Anul acesta se implinesc sapte decenii de la tragicele evenimente care au avut loc in timpul Pogromului de la Iasi.

Pe langa Zilei Nationale de Comemorare a Victimelor Holocaustului din Romania care tocmai a trecut (9 octombrie), anul acesta se implinesc sapte decenii de la tragicele evenimente care au avut loc in timpul Pogromului de la Iasi. In memoria celor care au devenit victime, fara voia lor, printre care si un numar impresionant de copii.

Seria de evenimente incepe marti, cu ceremonia de depunere de coroane la Monumentul Memorial al Holocaustului, aflat in Bucuresti, sectorul 5, la intersectia strazilor Lipscani cu Ion Brezonianu, informeaza un comunicat de presa.

Apoi, in aceeasi zi, la ora 19:00, Institutul, impreuna cu Art Yourself Gallery si in parteneriat cu Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania v-a pregatit vernisajul expozitiei Cum a fost posibil? 70 de ani de la Pogromul din Iasi.

Miercuri are loc la ora 10:00 simpozionul international cu tema Reconstructia memoriei publice in tarile post-comuniste, la Hotel Ramada Majestic. In paralel, de la ora 11:30, in cadrul Camerei Deputatilor va fi organizata o Sesiunea Parlamentara dedicata Zilei Comemorative a Victimelor Holocaustului din Romania.

De asemenea, duminica la ora 11:00, se va desfasura seminarul Evocari despre moarte si supravietuire in lagarele de exterminare din Transnistria, la Centrul Comunitar Evreiesc, pe strada Popa Soare, nr. 18

Pogromul de la Bucuresti




Au trecut 70 de ani de la progromul de la Bucuresti. Pe 21 ianuarie 1941, legionarii refuză să accepte demiterea de către generalul Ion Antonescu a ministrului de interne, a directorului general al poliţiilor şi a unui alt director din Ministerul de Interne, toţi oameni ai Legiunii, şi se baricadează înarmaţi în localul Siguranţei, în sediul Prefecturii Poliţiei Capitalei, în sediul lor central din str. Roma şi în Cazarma gardienilor publici. Ei cer demiterea lui Antonescu şi crearea unui guvern legionar “pur” care să ducă mai departe procesul de “românizare”. În mai puţin de o zi, rebeliunea legionară este generalizată în toată ţara.

La Bucureşti, în timpul celor două zile de insurgenţă, legionarii au ucis 120 de evrei. Mult mai mulţi au fost torturaţi, bătuţi sau jefuiţi.Majoritatea asasinatelor din timpul celor trei zile ale rebeliunii legionare au avut loc în pădurea Jilava. Au mai avut loc asasinate la Abator, pe şoselele Fundeni şi Pantelimon, în cartierul Bucureştii Noi, pe diverse străzi sau în case particulare. În ziua de 21 ianuarie 1941 la sediul legionar “Ing. Gheorghe Clime” au fost aduşi aproximativ 200 de evrei, care au fost închişi în podul şi pivniţa casei. Întâi au fost jefuiţi de toate obiectele de valoare şi apoi supusi torturii.În dimineaţa zilei de 22 ianuarie cei arestaţi au fost împărţiţi în două grupuri, la întâmplare. Primul grup a fost dus la Străuleşti, o periferie a Bucureştiului, unde au fost bătuţi încă două zile. S-au tras gloanţe deasupra capului lor, după care, jefuiţi de haine şi încălţări, au fost eliberaţi. Numai în cămaşă, au mers pe jos 16 km până în oraş. Al doilea grup, compus din aproximativ 90 de evrei, a fost încărcat în autocamioane şi dus pe Şoseaua Giurgiului, unde, în Pădurea Jilava, au fost toţi împuşcaţi cu 1-3 gloanţe, trase mai ales în cap. Câteva dintre victime, aflate în primul camion, au fost împuşcate lângă podul peste râul Sabar. Li s-au furat îmbrăcămintea, încălţămintea şi dinţii de aur din gură. Au fost găsite în Pădurea Jilava 86 de cadavre. Câteva victime, doar rănite, au reuşit să scape. Printre ele şi rabinul Gutman, salvat ca prin minune, deşi se afla lângă fiii săi Iancu şi Iosef Gutman, care au fost împuşcaţi. După plecarea asasinilor, rabinul Gutman a pornit spre Bucureşti pe şosea. A întâlnit 2 jandarmi români care l-au lăsat să-şi continue drumul. Dar a fost apoi arestat de santinele germane care l-au condus la primăria comunei Jilava, unde se mai aflau 7 evrei, unii răniţi. Seara, toţi au fost duşi din nou în pădure, unde au fost împuşcaţi. Dar rabinul a supravieţuit şi de data aceasta.

Alţi evrei au fost asasinaţi la domiciliile lor. Astfel au fost masacraţi soţii Frânghieru si patru dintre copiii lor între 14 şi 28 de ani. Doi copii aflaţi în pat, Aron şi Haia, au scăpat ca prin minune, deşi s-au tras câteva gloanţe şi asupra lor. Cele mai multe dintre aceste victime au fost împuşcate după ce fuseseră sălbatic bătute.

În timpul rebeliunii legionare, evreii au mai fost torturaţi la Prefectura Poliţiei Capitalei, la Sinagoga Malbim (aproximativ 300 de evrei), la sediul Uniunii Comunităţilor Evreieşti şi la circumscripţia XV de Poliţie. Majoritatea femeilor torturate au fost eliberate, aceasta explicând prezenţa printre morţi a unui număr mic de persoane de sex feminin. Tipic privind torturile a fost tratamentul la care au fost supuşi evreii la circumscripţia XV de Poliţie din strada Matei Basarab. Torturile au fost conduse de doi comisari de poliţie legionari ajutaţi de 40 de muncitori legionari de la fabrica „Parcomet”. Victimele torturilor au fost în număr de 150. Au fost bătuţi în permanenţă între 21 ianuarie orele 18 şi 23 ianuarie orele 13. Au fost jefuiţi de tot ceea ce aveau asupra lor… Toţi au fost tunşi cu o foarfecă de tăiat iarbă. Tuturora li s-au vârât cu forţa în gură cantităţi masive de sare amară amestecată cu petrol, benzină şi oţet. După ce au înghiţit doze atât de puternice de purgative toţi au fost înghesuiţi într-un spaţiu restrâns din pivniţa si ţinuţi vreme îndelungată sub pază strictă pentru ca nimeni să nu poată ieşi de acolo. În tot timpul celor 46 ore de deţinere veneau la fiecare ceas „vizitatori” de la alte centre legionare, rămâneau 10-15 minute în care timp băteau pe toată lumea şi plecau… Au fost simulate şi execuţii în masă şi redactate, sub ameninţare, false confesiuni de dorinţă de sinucidere.

Au căzut victime, fără alegere, oameni înstăriţi si oameni foarte săraci. Un număr de 615 persoane, deci peste jumătate din cei jefuiţi, locuiau pe Calea Dudeşti sau în cartierul Dudeşti, zonă de mare concentrare a populaţiei evreieşti, în general nevoiaşi. Calea Moşilor şi cartierul Moşilor au dat peste 150 de victime ale acestor jafuri. O situaţie aproape identică s-a înregistrat în cartierul Văcăreşti, iar în calea Rahovei si cartierul din jurul ei au căzut victime aceluiaşi tip de jefuire, 136 de evrei. Peste 30 de victime locuiau în diverse alte cartiere bucureştene. Numărul familiilor evreieşti lovite de jafuri si devastări a fost de cel puţin l.360.

Pogromul de la Bucureşti nu a fost decât unul dintre primele capitole ale Holocaustului din România. Sub guvernele conduse de Ion Antonescu, cu şi fără Legiune, au căzut victime cel puţin 280.000 de evrei români şi ucraineni.

Fie ca memoria lor tragică să continue să existe ca avertisment generaţiilor viitoare!

http://holocaustul-in-romania.blogspot.com/2011/06/pogromul-de-la-bucuresti.html

Copiii si holocaustul - „De ce copiii? De ce noi? De ce eu?"

Abordarea holocaustului in Romania dar si in Europa a avut un grav impact asupra psihologiei copilului. Cum in Europa, evreii erau destinati anihilarii, numai un procent de 6-5% dintre copiii evrei au supravietuit. Inainte de a fi deportati, copii evrei dar si tigani sufereau un tratament inimaginabil fiind supusi atacurilor fizice si psihologice, exclusi din scoli, infometati si lasati sa moara. Prin natura acestei crime, uciderea copiilor in timpul holocaustului este putin documentata si foarte putin mentionata dealungul istoriei. In Romania, dintre cei aproximativ 11.000 de romi decedati dupa deportarea in Transnistria, jumatate au fost copii.

Din raportul guvernatorului transnistriei, in anul 1942, aflam ca 22% dintre numarul evreilor deportati (88.699) erau copii (18.322). O cincime dintre copii ce au supravietuit in toamna lui 1943 (1.960) au fost repatriati, hrana acestora fiind asigurata de Centrala Evreilor.

Cele cinci regiuni ale Transnistriei din care proveneau copii romani orfani au fost Moghilev, Tulcin, Balta, Iampol si Golta.

Ca un exemplu, se enumara cazul lui Rozen Marcu, un supravietuitor al holocaustui in Romania, nascut pe data de 20 martie 1930. Familia lui Rozen Marcu a fost deportata pe data de 12 noiembrie in Transnistria intr-un vagon de marfa, raul Nistru fiind traversat apoi pe un bac deoarece podul era distrus. Acestia au stat in lagarul de la Mogilev o noapte dupa care au pornit spre Saragorod crezand ca astfel vor gasi un sanctuar, nestiind ca acel oras din Ungaria era deasemenea si un lagar. Dupa moartea bunicii, mama lui Marcu a murit la 38 de ani iar tatal la 41 de tifos si febra. Doua luni mai tarziu, dupa moartea fratelui sau, Sorel, au fost adunati orfani proveniti din Basarabia, Bucovina si Dorohoi, ramasi pe drumuri in orfelinatul de langa lagar.

"Prima s-a prapadit bunica. Inainte de razboi, tinea des in mana si se lauda la copii cu medalia pe care o primise bunicul meu la Marasesti. Cand a murit, in mana ei inghetata n-am gasit decat o coaja de cartof uscata pe care n-a mai avut puterea s-o manance" - Rozen Marcu

O alta supravietuitoare a deportarii in Transnistria care la momentul deportarii avea 10 ani si provenea din Cernauti este Ruth Glasberg Gold. Aceasta descrie drumul deportarii in Transnistria in felul urmator:

„În dimineata aceea soldatii au batut la usa, injurand si strigand tot felul de obscenitati. Ne-au ordonat sa iesim în strada...Plansetele femeilor si ale copiilor si glasurile care strigau Sema Israel, m-au fãcut sã înteleg brusc ce se întâmplã...În buimãceala si suferinþa de atunci, mi-a trecut prin minte un gând. Cum putuserã toti prietenii si vecinii nostri germani si români sã ne întoarcã spatele?...Soldatii au condus convoiul pânã la garã...Pe sine asteptau pregãtite, cu usile deschise, vreo treizeci de vagoane cu usile deschise...Deci asta era cãlãtoria mea de vis cu trenul – un cosmar...Odatã cu prima zdruncinãturã, s-a dezlãntuit iadul pe pãmânt. Oamenii se rugau, plângeau, se tânguiau tinându-se unii de altii ca sã nu se dezechilibreze. Cel mai greu de îndurat erau scâncetele copiilor. L-am întrebat pe Dumnezeu: „De ce copiii? De ce noi? De ce eu? Fusesem crescutã într-o familie deosebit de religioasã si credeam în Dumnezeu. Credeam în bunãtatea oamenilor...Oare ce se întâmplase asa de grav, cã lumea copilãriei mele, plinã de bucurii si tristeti simple, fusese întoarsã brusc cu susul în jos?”...În cea de a patra zi, trenul s-a oprit. Soldatii au descuiat usile, strigând: „hai jos, jidani nenorociti.” Murdari, morþi de foame si epuizaþi, de-abia reuseam sã ne tinem pe picioare. Ne-au ordonat sã formãm o coloanã si ne-au pus sã mergem pe jos pânã la Mãrculesti... Copiii si bãtrânii care muriserã în cãlãtorie fuseserã aruncati pe câmp”

Intrebata despre modul in care a fost tratata in lagar, aceasta raspunde:

“Oribil. Zilnic erau împuşcaţi oameni. Pe majoritatea pur şi simplu ne lăsau să murim de foame. Nu aveam electricitate, nici apă, nici toalete. Am trăit mai rău decât animalele. Până la urmă, comunitatea evreiască din regat a început să facă presiuni, să apeleze la Crucea Roşie, la regina-mamă a României şi a putut să ne trimită bani şi alimente. S-au înfiinţat apoi orfelinate şi primeam o dată pe zi mămăligă, care era mai mult apă decât mălai. Dormeam câte 12 fete tunse chilug pe un prici. Lucruri care nu trebuie uitate. De aceea mă onorează invitaţia de a vorbi la ONU, la comemorarea victimelor Holocaustului.”

Foamea si frigul au fost cauzele ce au lasat-o pe Ruth fara de parinti, ne spune ea.

“Da, mi-am pierdut părinţii şi fratele după două săptămâni de la deportare. Au murit de frig şi foame.”

Foamea si frigul, impreuna cu tifosul au fost, deasemenea, principalele cauze ale mortilor in Transnistria.

“De ce este necesar ca societatea românească să-și asume responsabilitatea Holocaustului în România?” din punctul de vedere al temei alese (Copiii si holocaustul)

Singura modalitate prin care putem opri atrocitatile din trecut in a nu se mai repeta este prin analizarea istoriei, ceea ce este imposibil fara a o recunoaste in primul rand. Recunoasterea unei mari greseli este primul pas in a anticipa si a preveni o alta asemanatoare, mai ales cand contextul greselii este tineretul, acesta reprezentand “sangele si oasele” unei societati sanatoase.

http://holocaustul-in-romania.blogspot.com/2011/06/copiii-si-holocaustul-de-ce-copiii-de.html

După aproape şapte decenii, victimele pogromului de la Iaşi încep, oficial, să existe.





Un motiv în plus să-mi fie uneori jenă că sunt român şi nu cred "propaganda" că Antonescu nu a fost un criminal de război.

CITAT:
EVZ: Ce înseamnă, din perspectiva istoricului, descoperirea gropii comune de la Popricani?
Adrian Cioflâncă: Pentru a nu suna foarte abstract, să stabilim din capul locului că vorbim despre oameni nevinovaţi, evrei civili al căror destin a fost curmat brutal într-o pădure. Ei bine, iată că, până la urmă, lucrurile tot se află şi există oameni care vor să afle, ca un semn de respect pentru demnitatea umană şi adevărul istoric. Aici vorbim despre evenimente care nu sunt acoperite documentar, ceea ce este foarte important pentru istorici, fiindcă lucrurile pe care le aflăm de la martori şi de la echipa de arheologi cu care lucrăm schimbă sensibil istoria pogromului de la Iaşi şi a masacrelor din zona actualului judeţ Iaşi din vara anului 1941.

EVZ:De unde ar putea proveni victimele? Care sunt principalele ipoteze de lucru?
Adrian Cioflâncă:Personal, pe baza documentelor, merg pe două ipoteze, discutate îndelung cu Radu Ioanid: Iaşi sau Sculeni. Martorii spun că evreii proveneau din Iaşi. Coloanele de evrei escortate de soldaţi au fost văzute în vara lui 1941 venind dinspre Iaşi sau dinspre satul Cârlig, care se află plasat între pădurea Vulturi, unde am descoperit gropile, şi Iaşi. Unii săteni au recunoscut în coloane evrei din Iaşi cu care avuseseră legături personale, comerciale etc.
Pretorul plasei Copou aflase şi el că evrei din zona sa erau ucişi de soldaţi. Dacă sunt din Iaşi, atunci masacrul are legătură directă cu pogromul din iunie 1941. Asta înseamnă că o parte dintre evreii din oraş au fost duşi de militari nu la Chestura de Poliţie, unde au fost masaţi câteva mii, ci în afara oraşului şi împuşcaţi fără drept de apel.
A doua ipoteză ne trimite la evenimentele din preajma Sculenilor din primele zile de război. Pe 26 iunie 1941, armata română a evacuat întreaga populaţie din Sculeni-sat şi Sculeni-târg, localităţile aflate de-o parte şi alta a Prutului. Evacuaţii au fost împărţiţi în două, creştinii au fost duşi în pădurea Cârlig şi preluaţi de acolo de autorităţi, iar evreii a fost împuşcaţi în mai multe locuri. Noi ştim doar despre gropile comune de la Stânca. Există, aşadar, şi posibilitatea ca o parte dintre evreii din Sculeni să fi fost omorâţi în pădurea Vulturi.
Arheologia va fi esenţială pentru a afla de unde au fost aduşi evreii omorâţi acolo. În concluzie, vorbim ori despre evrei din Iaşi sau din Sculeni, ori din ambele locuri, pentru că totul se întâmplă în acelaşi interval de timp şi ca rezultat al deciziei regimului Antonescu de "a rezolva problema evreiascã" .

EVZ:Există date certe, la momentul actual, pentru a susţine că armata română a comis crime de război la Popricani, în vara lui 1941?
Adrian Cioflâncă:După terminologia acceptată internaţional astăzi, nu vorbim aici despre crime de război, ci despre crime cu caracter genocidar, vizând o etnie, care au pus România pe harta istoriei Holocaustului.
Desfăşurarea masacrelor din vara anului 1941, din nord-estul Moldovei, din Bucovina şi Basarabia, arată că, pe unde au trecut trupele române şi germane, au fost vizate comunităţi întregi de evrei, iar oamenii au fost împuşcaţi până la unul. Istoricii care vor să ştie nu mai au demult îndoieli că armata română a fost implicată în masacrarea populaţiei evreieşti în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

EVZ:Mai există şi alte gropi comune descoperite pe teritoriul României care să probeze crimele Holocaustului comandat de mareşalul Antonescu?
Adrian Cioflâncă:Da, în toamna lui 1945 au fost deschise trei din cele patru gropi comune de la Stânca Roznovanu, fiind recuperate 311 cadavre, dintre care 38 de copii între 1 şi 12 ani.

EVZ:Ce se va întâmpla în continuare? Ar putea fi extinse deshumările, în condiţiile în care există relatări ale unor martori care vorbesc despre existenţa mai multor gropi comune în zonă?
Adrian Cioflâncă:În primul rând, trebuie să depistăm a doua groapă comună despre care ştim că există în aceeaşi locaţie. După care, la anul, vom merge pe fir mai departe pentru a vedea dacă putem identifica alte gropi. Şi această acţiune, şi viitoarele acţiuni se derulează cu sprijinul Institutului Wiesel.
http://holocaustul-in-romania.blogspot.com/2011/06/dupa-aproape-sapte-decenii-victimele.html

Evreii si Rromii



După 1945, cifra cel mai des folosită pentru numărul de evrei uciși a fost cea de șase milioane. Centrul de comemorare al Holocaustului, Autoritatea Yad Vashem de Amintire a Eroilor și Martirilor Holocaustului din Ierusalim, comentează:
„
Nu este cunoscut numărul exact al evreilor uciși în Holocaust. Cifra cea mai frecventă este cea de șase milioane, avansată de Adolf Eichmann, un demnitar de rang înalt al SS-ului. Majoritatea cercetărilor confirmă că numărul victimelor s-a situat între cinci și șase milioane. Primele estimări plasau numărul la între 5,1 milioane (Profesorul Raul Hilberg) și 5,95 milioane (Jacob Leschinsky). Cercetări mai recente, ale Profesorului Yisrael Gutman și Dr. Robert Rozett în Enciclopedia Holocaustului, estimează numărul de morți între 5,59 si 5,86 milioane, iar potrivit unui studiu coordonat de cercetătorul german Wolfgang Benz numărul estimativ este de 5,29 până la 6 milioane.
Principalele surse pentru aceste statistici sunt comparațiile dintre recensămintele de dinainte de război și cele postbelice. A fost folosită și documentația nazistă cu date parțiale privind diversele deportări și asasinate. Se estimează că centrul de comemorare și documentare Yad Vashem are în prezent peste patru milioane de nume ale victimelor.
”
În a treia ediție a lucrării sale în trei volume, The Destruction of the European Jews, Raul Hilberg a estimat numărul evreilor omorâți în Holocaust la 5,1 milioane. Această cifră include "peste 800 000" care au murit din cauza "ghetoizării și privațiunilor"; 1 400 000 uciși prin "împușcare în aer liber"; și "până la 2 900 000" pieriți în lagăre de concentrare (Konzentrationslager). Hilberg estimează numărul de morți în Polonia la "până la 3 000 000".
Cifrele avansate de cercetătorul Hilberg sunt în general considerate a fi o estimare minimală, întrucât de regulă el includea numai cazurile mortale pentru care există și evita orice ajustare statistică. Istoricul britanic Martin Gilbert a folosit o abordare similară în lucrarea sa Atlas of the Holocaust, dar a ajuns la un număr de 5,75 milioane de evrei morți, deoarece a estimat numere mai mari de evrei uciși în Rusia și în alte locuri.
Lucy S. Dawidowicz a folosit date din recensămintele de dinainte de război pentru a estima numărul evreilor omorîți la 5,934 milioane.
Unul dintre cei mai reputați cercetători germani ai Holocaustului, Wolfgang Benz, de la Universitatea Tehnică Berlin, citează între 5,3 și 6,2 milioane de victime în Dimension des Volksmords, iar Yisrael Gutman și Robert Rozett estimează în Encyclopedia Holocaustului (1990) numărul victielor la între 5,59 și 5,86 milioane.
În teritoriile controlate direct sau indirect de naziști au trăit între 8 și 10 milioane de evrei. Incertitudinea apare din lipsa de informații privind numărul de evrei domiciliați în Uniunea Sovietică. Cele 6 milioane de victime ale Holocaustului reprezintă astfel între 60% și 75% dintre evreii europeni. Au fost exterminați peste 90% din evreii polonezi, care fuseseră în număr de 3,3 milioane. Aceeași proporție se înregistrează și în țările baltice Letonia și Lituania, dar mare parte din evreii din Estonia au fost evacuați la timp. În Cehoslovacia, Grecia, Olanda și Iugoslavia, au fost uciși peste 70%. Peste 50% au fost uciși în Belgia, Ungaria și România. Este posibil ca o proporție similară să fi murit în Belarus și Ucraina, dar cifrele pentru aceste țări sunt mai puțin sigure. Printre țările cu mortalitate mai mică în Holocaust se numără Bulgaria, Danemarca, Franța, Italia și Norvegia. Dintre cei 750 000 de evrei care trăiau în Germania și Austria în 1933, au supraviețuit doar aproximativ un sfert. Înainte de 1939 s-au refugiat din Germania foarte mulți evrei, însă în majoritate și-au ales locuri de refugiu în Cehoslovacia, Franța și Olanda, de unde, ca urmare a ocupării acestor țări de armata hitleristă, au fost deportați în lagăre și în mare număr uciși.
Numărul celor uciși în principalele lagăre de muncă forțată și exterminare este estimat după cum urmează:
Auschwitz-Birkenau: 1,4 milioane; Belzec: 600 000; Chełmno: 320 000; Majdanek: 360 000; Maly Trostineț: 65 000; Sobibór: 250 000;si Treblinka: 870 000.
De aici rezultă un total de peste 3,8 milioane; dintre aceștia, 80%–90% se estimează că au fost evrei. Numai în aceste șapte lagăre au murit jumătate din numărul total de evrei uciși în întregul Holocaust. Practic întreaga populație evreiască a Poloniei a murit în aceste lagăre.
Cel puțin o jumătate de milion de evrei au murit în alte lagăre, inclusiv în marile lagăre de concentrare din Germania. Acestea nu erau lagăre de exterminare propriu-zise, însă au avut în diverse momente un număr mare de prizonieri, îndeosebi în ultimul an al războiului când naziștii s-au retras din Polonia. Aproximativ un milion de oameni au murit în aceste lagăre și, deși proporția de evrei nu este cunoscută cu certitudine, a fost estimată la 50%.
Alți între 800 000 și 1 milion de evrei au fost uciși de unitățile speciale de lichidare, numite Einsatzgruppen, în teritoriile sovietice ocupate (cifră aproximativă, deoarece omorurile comise de Einsatzgruppen erau adesea nedocumentate). Mulți alții au murit prin executare ori din cauza bolilor și malnutriției în ghetourile din Polonia, înainte să fi putut fi deportați.Deoarece romii sunt în general un popor retras, cu o cultură bazată pe istoria orală, se știu mai puține lucruri despre soarta lor decât despre cea a oricărui alt grup. Yehuda Bauer scrie că lipsa de informații poate fi atribuită atât neîncrederii și suspiciunii romilor, cât și umilirii acestora, deoarece unele din tabuurile de bază ale culturii romilor privind igiena și contactul sexual au fost încălcate la Auschwitz. Bauer scrie că "majoritatea [romilor] nu puteau face relatări despre aceste torturi. Ca urmare, mulți nu au spus nimic, ceea ce a amplificat efectele marii traume suferite."
Donald Niewyk și Frances Nicosia scriu că numărul morților a fost de cel puțin 130 000 din cei aproape un milion de romi din Europa controlată de naziști. Michael Berenbaum scrie că estimările cercetătorilor se află între 90 000 și 220 000. Un studiu detaliat al lui Sybil Milton, fost istoric senior la USHMM, a calculat un număr al morților de aproximativ 220 000, poate chiar aproape de 500 000. Ian Hancock, director al Programului de Studii Romani și al Arhivei și Centrului de Documente Romani de la Universitatea Texas din Austin, a înaintat o cifră mai mare, între 500 000 și 1 500 000. Hancock scrie că, proporțional, numărul morților a egalat "și aproape sigur l-a depășit pe cel al evreilor morți."
„
...vor să arunce în ghetou tot ce este caracterizat drept murdar, bizar, de speriat și care trebuia cumva distrus.
”
—Emmanuel Ringelblum despre romi.
Înainte de a fi trimise în lagăre, victimele erau înghesuite în ghetouri, cum au fost câteva sute de mii de oameni în Ghetoul Varșovia.Mai spre est, echipele Einsatzgruppen căutau taberele de romi și ucideau locuitorii acestora pe loc, nelăsând nicio urmă a victimelor. Romii erau și ținta regimurilor-marionetă care au colaborat cu naziștii, de exemplu regimul Ustaše din Croația, unde un număr mare de romi au fost uciși în lagărul de concentrare Jasenovac.
În mai 1942, romii au fost puși sub incidența acelorași legi ca și evreii. Pe 16 decembrie 1942, Heinrich Himmler, comandantul suprem al SS-ului și considerat "arhitectul" genocidului nazist, a emis un decret care cerea ca țiganii “Mischlinge” (cu un singur părinte de această etnie), țiganii romi și membrii clanurilor de origine balcanică și care nu erau “de sânge german” să fie trimiși la Auschwitz, în cazul în care nu și-au satisfăcut stagiul militar în Wehrmacht (denumirea armatei germane în timpul regimului nazist). Pe 29 ianuarie 1943, un alt decret a ordonat deportarea tuturor țiganilor din Germania la Auschwitz.
Acesta a fost amendat la 15 noiembrie 1943, când Himmler a ordonat ca în teritoriile sovietice ocupate, "țiganii sedentari și cei pe jumătate țigani (Mischlinge, “metiși”) sedentari să fie tratați ca cetățenii țării. Țiganii nomazi și seminomazi să fie puși la același nivel cu evreii și trimiși în lagărele de concentrare."Bauer argumentează că această modificare reflecta ideologia nazistă că romii, la origine populație ariană, fuseseră "stricați" de sânge nerom.
http://holocaustul-in-romania.blogspot.com/2011/06/evreii-si-rromii.html

Calatoria cu ''trenurile mortii''



Prima mea calatorie in afara Iasului a fost cu ''trenurile mortii'', marturia lui Leizer Finchelstein. Cu doua - trei zile inainte de ''duminica aceea'' multi dintre ei au plecat de acasa si si-au insemnat casele cu cruci, pe moment nu am inteles de ce. ''NU PUTEAM SA CRED CE SE AUZEA DESPRE HITLER''
''Duminica aceea''
Pe 29 iunie nimeni nu-si imagina ce avea sa se intample, desi semne prevestitoare au fost. Sambata un frate de-al tatalui meu , care locuia la Abator, un cartier cu multi evrei, a venit la noi dsfigurat de spaima ca sa ne spuna ca evreii sunt scosi afara din case batuti si omorati.
Pe la ora zece dimineata, au dat buzna in casa patru sergenti de politie cu cativa civili care erau inarmati cu bate.Civilii urmareau sa fure ceva din casa, dar de la noi nu aveau ce.
"Au trecut atatia ani de atunci, dar inca nu imi iese din cap groaza mamei mele din momentul cand a vazut ca baietii ii sunt luati si dusi niciunde", spune Leizer printre lacrimi.
In cladirea Filarmonicii era un spital de campanie german si, cand a trecut coloana de evrei, germanii le-au varsat mizerii in cap.
''Pentru prima data am vazut oameni morti, sange si creieri imprastiati.
La evrei, prin traditie, mortii sunt imediat acoperiti si ingropati, nu sunt tinuti
trei zile ca la crestini. Eu nu apucasem sa vad cadavre pana in ziua aceea",
spune Leizer umbrit. ''mi-am vazut chiar si un prieten mort atarnat pe gard'' isi aminteste Leizer. ''Am stat sub amenintarea armelor ingramaditi unii in altii cu miile , fara apa , fara mancare , de la pranz pana a doua zi dimineata, dupa care am fost pus impreuna cu alti suferinzi sa strangem cadavrele pentru a face loc.''
''Pana la gara a fost ingrozitor, era atat de intuneric incat nu vedeai la un pas mai infata, ne impiedicam de multe ori de cadavre alte ori chiar cadeam peste ele, a fost ingrozitor.'' ne marturiseste Leizer.La gara, alte grozavii. Au fost trantiti in fata garii, unde era piata de trasuri, in balega si urina de cal.Au fost numarati cate 40 si bagati in vagoane mici, de zece tone, din lemn,
folosite pentru materiale de constructii. Nici macar nu erau curatate.
"De frica, ne-am bagat unul altul, ca oile, si vagonul parea gol. Un impiegat
de miscare, un tinerel, se agita pe acolo si spunea ca el nu expediaza
vagoanele daca nu sunt incarcate la capacitate. Si atunci au mai adus 40.
Ne-am ingramadit si tot parea vagonul gol. Pana la urma, ne-au incarcat vreo
suta, o suta douazeci, nu pot sa stiu. Aproape nu te mai puteai misca",
povesteste Leizer. "Dupa 1947, am intrat la CFR si as fi vrut il intalnesc
pe tinerelul impiegat ca sa-i spun ca la scoala CFR se invata ca, atunci cand
incarci vagoane cu vietati, exista o capacitate maxima admisa si trebuie
asigurate furaje. Noi stateam mai rau ca animalele, nu aveam aer si nici nu
ni s-a dat apa. Vagoanele aveau gemulete de 25 pe 60 de cm, ale caror
obloane au fost inchise pe dinafara. Era un fel de camera de gazare fara
gaz si foc. Soarele facea tot." ''AM MERS OPT ORE 20 DE KM''.

Din cauza caldurii, a lipsei aerului, apei si a hranei, a mirosurilor insuportabile,
"oamenii mureau ca mustele". Nu au fost scene de violenta sau de nebunie.
Afara erau 35 de grade cel putin. "Eram deja epuizati si murdari, cu
excrementele pe noi, cand am fost imbarcati. Eu am avut noroc pentru
ca am nimerit patru frati impreuna in vagon. Am baut urina unii de la altii.
Ne-am supt camasile de sudoare. Ne-am palmuit continuu ca sa stam treji.
Nu imi amintesc daca am fost constient tot timpul. Ca sa ne odihnim, am
stivuit cadavrele, am facut banci din ele. Nu aveai voie sa cazi. Daca te
prabuseai, erai mort pentru ca altii cadeau peste tine si nu mai aveai putere
sa ii dai la o parte. Peste un frate de-al meu, care a fost luat in celalalt tren,
impreuna cu tatal meu, au cazut morti si nu a putut si isi mai traga un picior.
Cand a ajuns la Calarasi piciorul ii intrase deja in putrefactie, de viu. A scapat,
dar a ramas suferind cu piciorul toata viata."
Atunci l-a pus la indoiala pe Dumnezeu. Era deznadajduit ca ii cerea ajutorul
cu disperare si nu era ajutat.
Totusi, pana la urma a avut noroc. Din cei peste o suta de oameni din vagon
au scapat vreo 20-22, dintre care toti cei patru frati. Au scapat si tatal si
fratele din celalalt tren, care a ajuns tocmai la Calarasi, dupa sapte zile de
drum si un traseu absurd. Putine familii de evrei din Iasi pot spune ca au avut
un asa noroc. ''ERAM CADAVRE VII''....
Am fost pusi sa aruncam intr-o groapa cadavrele care era deja umflate si miroseaua ingrozitor de urat.In gropi iiaruncam de sus, ca pe saci, nu ii mai asezam. Puneam un rand de morti,dupa care aruncam var si puneam alt rand. Trei straturi au fost cu totul.Nu va inchipuiti ce groaza era. Multi si-au gasit rudele. Eu mi-am gasit un var."
http://holocaustul-in-romania.blogspot.com/2011/06/calatoria-cu-trenurile-mortii.html

Cultul lui Antonescu și reabilitarea criminalilor de război


http://www.dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/cultul-lui-antonescu-i-reabilitarea-criminalilor-de-razboi


Acest capitol face parte din volumul Holocaustul la periferie. Persecutarea și nimicirea evreilor din România și Transnistria în 1940-1944, coodonatori: Wolfgang Benz și Brigitte Mihok, traducere din germană de Cristina Grossu-Chiriac, Editura Cartier, Colecția Cartier Istoric.
Autorii prezenți sunt cercetători renumiți ai holocaustului din România, Germania, Marea Britanie și SUA. Articolele referitoare la holocaustul din România tratează diferite aspecte ale prigoanei în Transnistria și reflectă discuția actuală privind responsabilitatea română și germană.
Mai mult detalii aici.

Volumul va fi lansat vineri, 14 mai 2010, ora 18.00, la Librăria Cărturești Verona.


William Totok | Cultul lui Antonescu și reabilitarea criminalilor de război


Prăbușirea ideologiei naţional-comuniste în 1989 a marcat nu numai sfârșitul dictaturii ceaușiste în România, ci, de asemenea, și surescitarea unui nou naţionalism. Schimbarea nu a creat numai puncte de pornire pozitive pentru construirea relaţiilor democratice, ci a scos la iveală și amintirea unor personalităţi istorice controversate, zeci de ani în șir tabuizate sau prezentate distorsionat. Sistemul naţional-comunist al lui Ceaușescu, după cum se știe, a favorizat emoţii etnice, pentru a distrage populaţia de la problemele societăţii. Românocentrismul promovat de aparatul propagandistic, exprimat mai ales în istoriografie, literatură și cultură, după 1989 s-a dezvoltat spre o ideologie suprapartidară și s-a oferit forţelor restauratoare nemijlocit drept instrument clasic de diversiune.
Odată cu căderea vechiului regim, s-a prăbușit și cultul personal, și mitul legat de acesta al „conducătorului” paternalist Nicolae Ceaușescu. Tutelarea și colectivismul fals s-au transformat în vacuumul nostalgiei posttotalitare. Nu a durat mult până când presa, partidele și organizaţiile extremiste nou-formate l-au readus din trapă pe mareșalul Antonescu drept figură imaculată de identificare naţională.

Cercetările preliminare privind tendinţele de reabilitare începute după revoluţie au fost efectuate încă în timpul lui Ceaușescu în literatură și, ceva mai ezitant, și în istoriografie. Într-un roman publicat în 1975, Ion Antonescu era prezentat drept patriot, mare om de stat și figură tragică. Până atunci caricaturizat ca un strigoi al istoriei, în această prezentare romanţată a unui politician măcinat de griji, dubii și mici slăbiciuni omenești, dictatorul militar fascist a căpătat aura de victimă a unor condiţii istorice vitrege. Prin acest roman autorul oferea un portret convingător și credibil al lui Antonescu, corespunzător imaginii totalitare naţional-comuniste.

Cadrul depărtat de realitate și tragic al noii imagini a lui Antonescu confirma fatalismul istoric român adânc înrădăcinat, precum și prejudecata că România ar fi fost întotdeauna lăsată în voia sorţii de către Vestul nerecunoscător. Conform acestei concepţii, în Evul Mediu România ar fi apărat Occidentul de invazia hoardelor păgâne. Nu în zadar acest clișeu istoric cu largă circulaţie apare și în celebrul ordin de zi al lui Antonescu din 22 iunie 1941, când a izbucnit războiul împotriva URSS:

„V-am făgăduit din prima zi a noii Domnii și a luptei mele naţionale să vă duc la biruinţă; să șterg pata de dezonoare din cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleţii voștri.
Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești de totdeauna.
Ostași, vă ordon: treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmașul din Răsărit și Miază-Noapte. Dezrobiţi din jugul roșu al bolșevismului pe fraţii noștri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbuna a Basarabilor și Codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre. Plecaţi azi pe drumul biruinţei lui Ștefan cel Mare. Înainte! Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aici strajă dreptăţii și zid de apărare creștină. Fiţi vrednici de trecutul românesc!”

Tendinţele de a-l reabilita pe Ion Antonescu și, împreună cu el, pe alţi foști criminali de război au decurs în patru faze.

Prima fază a transformării radicale (1990-1992)

Caracteristică pentru această fază de transformare a fost cultura politică precară a societăţii civile, înflăcărarea diversiunilor naţionaliste și încălzirea conflictelor etnice, precum și reanimarea tradiţiilor ultranaţionaliste în cadrul noilor grupări, organizaţii și partide xenofobe și antisemite. Un alt factor a fost nostalgia crescândă și transfigurarea naţional-comunismului, precum și un vehement „anticomunism postcomunist”.

Creșterea aprecierii istorice a dictatorului militar și aliat al lui Hitler, Ion Antonescu, a început chiar din primele luni de după schimbarea regimului. Politica xenofobă a lui Antonescu în acești ani servea ca model publicaţiilor, grupărilor și partidelor extremiste, fiind folosită ca ajutor argumentativ în conflictele cu minorităţile (maghiari, romi, evrei). Deja la 27 ianuarie 1990, ziarul local „Renașterea bănăţeană” cita dintr-o scrisoare plină de ură, în care se spunea cuvânt cu cuvânt: „Eu aș lua aceleași măsuri contra ţiganilor ca și Antonescu”. Prin „măsuri” se subînţelegea deportarea și nimicirea romilor în Transnistria.

În articole de omagiere, dedicate lui Antonescu în aproape toate ziarele române, fostul dictator era transformat în figură de identificare naţională. Cu ocazia a 45 de ani de la executarea sa (1 iunie 1946), în presa română a apărut un flux de articole. Multe ziare îl numeau „personalitate complexă”, un „mare patriot” și „luptător antibolșevic”. Însă nu s-a scăpat niciun cuvinţel despre holocaust. În Parlamentul român, cu ocazia acestui „jubileu”, a avut loc chiar și o oră festivă, iniţiată de istoricul și pe atunci deputatul Petre Ţurlea. În timpul minutului de reculegere, doar deputaţii Uniunii Democratice a minorităţii maghiare nu s-au ridicat în picioare.

Săptămânalul bucureștean „Expres magazin” din 25 iunie 1991 declara drept „constatare fundamentală” faptul că România în niciun caz nu ar trebui considerată putere fascistă, deoarece România nu a avut niciodată intenţia „de a cuceri pământ străin”: „Campania din Est a fost un război contra unui agresor. Niciun român nu-l consideră pe Antonescu fascist. Un motiv pentru reabilitarea sa este lupta pentru reîntregirea ţării. [...] Așa-numitul proces al marii trădări a fost o parodie. [...] Din documentele cunoscute până acum, se vede clar că el nu a promovat o politică antievreiască. În comparaţie cu alte ţări, în România evreii nu au fost nici nimiciţi, nici internaţi în lagăre de exterminare”.

Protestele marelui rabin român contra campaniei antisemite a publicaţiilor de extremă dreapta i-a adus în mod paradoxal reproșul din partea publicaţiilor declarate democratice că tocmai prin atitudinea sa neîngăduitoare acesta ar turna apă la moara antisemiţilor.

Conform sondajelor, 11% din populaţia română erau de acord că minoritatea evreiască era atacată de presă, în cazul minorităţilor germană și sârbă câte patru, în cazul ungurilor 24 și în cazul romilor, chiar 41%6.

În ziarele și revistele radical naţionaliste – în primul rând, în săptămânalul „România Mare”, fondat în 1990, și în gazeta antisemită instigatoare „Europa”, cu apariţie din 1991 –, dar și în publicaţii ale opoziţiei democratice, apăreau articole în care regimul lui Antonescu era prezentat drept inofensiv, totodată fiind preamărit. Diferite asociaţii și grupări, ca partidul de extremă dreapta „România Mare” sau „Liga mareșalului Ion Antonescu”, cereau cu insistenţă reabilitarea oficială a fostului dictator. În mai multe cărţi hagiografice au fost omagiate „realizările extraordinare ale marelui patriot”.

Din 1990 până în 1992, au existat puţine voci critice care se opuneau public cultului lui Antonescu. Politicieni care nu erau agitatori de extremă dreapta, de exemplu, președintele nou-fondatului Partid Naţional-Liberal (PNL), Radu Câmpeanu, prolifera o imagine a lui Antonescu înpodobită cu mituri istorice. Expunerile lui Câmpeanu vor fi citate aici în mod reprezentativ, deoarece și până astăzi ele apar regulat drept argumente când e vorba de disculparea politică a regimului Antonescu.

În 1991, Câmpeanu a declarat că ar fi normal să fie reabilitat Antonescu: el ar fi fost un mare român. Dictatura lui Antonescu ar fi fost mult mai echilibrată și mai moderată decât alte dictaturi și nu s-ar fi făcut vinovată de excese antisemite. De fapt, Antonescu chiar a protejat comunitatea evreiască de exterminare, consideră Câmpeanu, deoarece deportările ar fi avut loc doar din partea Transilvaniei de Nord, ocupată de unguri. Astfel, România și guvernarea Antonescu nu pot fi făcute responsabile în niciun caz pentru cele 400 000 de victime ale deportării și, în afară de aceasta, cifra ar fi un neadevăr istoric.

A doua fază a consolidării structurilor democratice (1992-1996)

În această perioadă de timp s-a format un naţionalism consensual, adică naţionalismul în diferitele sale variante s-a transformat într-un liant ideologic suprapartidist. În pofida polarizării politice crescânde a societăţii și a unui eșichier politic corespunzător, domnea o relativă înţelegere când era vorba de modelele de interpretare a perioadei anterioare anului 1944. În discursul ideologic al unor partide, precum și în interiorul unor grupări interculturale, acest lucru se exprima prin scepticism elitar vizavi de drepturile și libertăţile tuturor oamenilor și vizavi de sistemul democratic de factură vestică. Discursul naţional a devenit tot mai mult marcat de idei creștin-ortodoxe fundamentaliste.

Răspândirea teoriilor conspiraţiei mergea mână în mână cu crearea unei martirologii naţionale, în care direcţiile de șoc antisemite nu puteau fi trecute cu vederea. Regimul Antonescu a trecut printr-o mutaţie devenind simbol al martiriului prin excelenţă, evreii, din contra, fiind defăimaţi ca importatori și rentieri ai comunismului.

Campania de reabilitare a lui Antonescu a continuat cu aceeași vehemenţă. Conform articolelor din presa română, Parchetul intenţiona, la începutul anului 1992, să iniţieze procedura de revizuire a sentinţei din 1946. Aceasta a provocat protestele politicienilor de peste hotare. Senatorii americani Alfons d’Amato și Christopher Smith au cerut președintelui Iliescu, în mai multe scri­sori, să întreprindă ceva la televiziunea publică contra antisemitismului înfloritor, contra campaniei de reabilitare, contra glorificării lui Antonescu și a altor criminali de război și să ia măsuri contra înălţării altor monumente lui Antonescu, după ce deja în 1993 la Slobozia și în 1994 la Piatra-Neamţ fuseseră inaugurate monumente în memoria dictatorului.

Reacţiile din străinătate l-au determinat pe publicistul de extremă dreapta Traian Golea să scrie un pamflet, prezentând o sinteză a dezbaterii iniţiate în 1990. Argumentele lui Golea, inspirate din teoria conspiraţiei, se bazează pe afirmaţia că „reprezentanţii noii ordini” și-ar fi fixat ca scop „nimicirea României”. După Golea, Antonescu nu ar putea fi numit „fascist” și „criminal de război”, pentru că dorea numai și numai să recucerească Basarabia și de aceea ar fi încheiat alianţa cu Germania hitleristă. Golea care, împreună cu fratele său Ion, era membru al Legiunii, a încercat prin scrierea sa să dezvinovăţească și Garda de Fier de reproșul „fascismului”, aducând ca argument că Legiunea nu ar fi fost condamnată, ci „achitată” în cadrul procesului criminalilor de război de la Nürnberg13. Aceasta dat fiind faptul că niciun legionar nu ar fi fost implicat în crimele de război.

Golea consideră că holocaustul evreilor români ar fi o exagerare de rea-voinţă, pusă în circuit de decedatul mare rabin Moses Rosen, constatările analogice ale laureatului Premiului Nobel pentru Pace Elie Wiesel fiind prezentate drept rezultatul unor „fantezii bolnăvicioase”. Măsurile represive, operate de Antonescu contra „unor evrei”, sunt motivate de Golea prin atitudinea comunistă și antiromână a acestora. El făcea referinţă la scrierile revizioniste, apărute după 1990, ale unor istorici ca Gheorghe Buzatu sau Larry Watts, din cartea căruia, în 1994, în cadrul unui parastas pentru dictator într-o biserică din București, au fost citite fragmente în care aliatul lui Hitler era disculpat. „Atitudinea lui Antonescu împotriva ilegalităţii în general și a crimei în special era un aspect fundamental al personalităţii sale, și datorită ei evreimea română de sub jurisdicţia sa nu a fost supusă lichidării sistematice, sprijinite de stat, holocaustului…”, scrie Watts în cartea sa, în care îl portretizează pe Antonescu ca pe un naţionalist iluminat, care s-ar fi opus să dea evreii români pe mâna naziștilor.

Regimul politic postcomunist sub Ion Iliescu a fost tot atât de puţin interesat de revizuirea obiectivă a trecutului apropiat ca și de confruntarea cu fascismul românesc. Această atitudine a promovat radicalismul politic, xenofobia, mentalitatea de „ţap ispășitor” de factură naţionalistă și, nu în ultimul rând, revizionismul. De aceea, învinuirile erau însoţite întotdeauna de atacuri emoţionale contra „altora”. Pentru ororile de nedescris ale comuniștilor au fost culpabilizaţi în primul rând evreii, exact ca și pentru lipsurile posttotalitare, provocate de prăbușirea sistemului economic comunist. Aveau trecere nu discursul analitico-critic sau dezbaterile obiectiv-raţionale, ci judecăţile arbitrare dubioase, „dezvăluirile” senzaţionale, afirmaţiile nedovedite. Cu formula clasică, încărcată emoţional: „evrei=comuniști=francmasoni=plutocraţi=capitaliști” se putea explica totul, dar în fond nu putea fi dovedit nimic. Consecinţa a fost o xenofobie latentă, o istoriografie șovină, mituri naţionale nou-create, precum și un fundamentalism antidemocratic și antivestic.

A treia fază a schimbării elitei politice (1996-2000)

Această etapă a început odată cu venirea la putere a președintelui creștin-democrat Emil Constantinescu și a unei coaliţii pestriţe, din care făcea parte și Uniunea Democratică a Minorităţii Maghiare. S-a constatat intelectualizarea discursului radicalilor de dreapta și apariţia „noii drepte”. Paralel cu aceste evoluţii, a crescut numărul cerinţelor de a-l reabilita pe Antonescu și pe susţinătorii săi, precum și pe foștii legionari fasciști, ca victime ale comunismului. Dezbaterile aprinse din acei ani s-au concentrat asupra egalităţii dintre naţional-socialism și comunism, politica antisemită a lui Antonescu fiind prezentată inofensiv, contestată sau trecută sub tăcere.

În 1997, procurorul general al României a anunţat reabilitarea a șase miniștri din guvernul Antonescu. Procesul a fost anulat în urma unor proteste vehemente din Vest. Totuși, în 1998, un subsecretar de stat al guvernului Antonescu, Toma Petre Ghiţulescu, a fost reabilitat; un an mai târziu a urmat prim-ministrul Ion Gigurtu (în timpul căruia au fost emise „legile rasiale” române) și în anul 2000, în final, Netta Gheron, ministru al finanţelor pe timpul lui Antonescu.

Venirea la putere a unui președinte creștin-democrat și a unei coaliţii de guvernare în majoritate formată din partide istorice a trezit noi speranţe în rândul celor care-și doreau, prin schimbarea puterii, reabilitarea lui Antonescu. La întrebarea privind procedura de reabilitare a mai multor miniștri din guvernul Antonescu, iniţiată de procurorul general, președintele Emil Constantinescu a declarat că ar fi existat la timpul respectiv anumite „hotărâri juridice eronate”. Printre cei afectaţi ar fi fost și „mari personalităţi intelectuale”, precum profesorul de filosofie Ion Petrovici, care aparţinuse guvernului Antonescu „o scurtă perioadă de timp”. Președintele de atunci Constantinescu opina că nu ar fi vorba de a-i scuti de vină pe cei care ar fi fost condamnaţi din cauza unor „manifestări ale statului totalitar”.
Îngrijoraţi de aceste declaraţii ambigue ale președintelui, cei doi deputaţi americani, Smith și D’Amato, și-au expus din nou părerea, în scrisoarea adresată lui Constantinescu, atrăgând atenţia asupra faptului că reabilitarea ar face dubioase eforturile de integrare ale României în structurile euro-atlantice. Scrisoarea a provocat un val de reacţii negative din partea unor politicieni de la guvernare și din partea unor intelectuali. În cele din urmă, autorităţile române au cedat în faţa presiunii internaţionale: la 22 noiembrie 1997, procurorul general a declarat că dintre cei opt demnitari prevăzuţi pentru reabilitare va fi revizuită doar sentinţa subsecretarului de stat din Ministerul Economiei.

Acţiunea a declanșat dezbateri largi. Intelectualii liberali îi numeau pe foștii demnitari „bărbaţi inteligenţi, respectabili și competenţi”, doi istorici au cerut anularea tuturor sentinţelor de judecată din timpul comunismului. Un senator al Partidului Liberal, Dan Amedeo Lăzărescu, l-a numit pe Antonescu „salvatorul” și „mântuitorul României” și afirma că regimul lui Antonescu nu ar fi comparabil cu guvernările „totalitare de extremă dreapta” ale acelor ani. Fără a menţiona defel legislaţia antisemită și lagărele morţii din Transnistria, senatorul a evidenţiat că Antonescu „nu a dat niciun evreu pe mâna călăilor lui Himmler”, ci unora chiar le-a permis să emigreze în Palestina. Pe cei 51 de miniștri condamnaţi, care „și-au îndepinit onorabil funcţiunile lor administrative”, el i-a numit „nepătaţi moral”. Războiul antisovietic de partea Germaniei hitleriste avea drept scop, după Lăzărescu, doar „recuperarea provinciilor istorice românești (Basarabia, Bucovina și ţinutul Herţa) anexate de URSS”.

Prezentarea arbitrară a tuturor condamnaţilor de după 1944 drept victime ale comunismului a dus la deformări stranii, care au culminat cu omagierea publică a criminalilor de război și a fasciștilor ca eroi anticomuniști. Din cauza atitudinilor critice din presa străină, în 1998 a fost înlăturată placa comemorativă de la închisoarea pentru deţinuţi politici din Sighet, pe care era tăiat în piatră și numele subsecretarului de stat responsabil pentru „românizări”, încarcerat aici, general Eugen Zvidanek. Penitenciarul este astăzi un monument al victimelor comunismului.
În decembrie 1997, președintele Constantinescu a participat la o oră festivă a foștilor luptători ai rezistenţei anticomuniste, la care au apărut și numeroși adepţi ai Legiunii, în uniformă. Printre iniţiatorii manifestării era și fostul luptător al rezistenţei, Ioan Gavrilă Ogoranu, care până la moartea sa, în 2006, a fost președinte al Partidului de extremă dreapta Pentru Patrie. La acţiunile comemorative ale organizaţiilor luptătorilor rezistenţei desfășurate în fiecare an, participanţii se salutau conform tradiţiei legionarilor, cu mâinile ridicate, și cântau imnurile Gărzii de Fier.

La înmormântarea lui Ogoranu, reprezentanţii organizaţiei extremiste de dreapta „Noua dreaptă” au ţinut garda de onoare. Pe catafalc, trupul neînsufleţit a fost acoperit cu steagul verde al Legiunii.

În pofida protestelor internaţionale, propaganda pentru Antonescu și regimul său a continuat. În 1998, a fost reabilitat subsecretarul de stat din guvernul Antonescu, Toma Petre Ghiţulescu; la începutul anului 2000 a urmat ministrul finanţelor Netta Gheron, aflat în post de la 1 aprilie până la 23 august 194425; în 1999 a avut loc și reabilitarea prim-ministrului Ion Gigurtu, responsabil pentru „legile rasiale” introduse în 1940.

Un punct culminant al acestei evoluţii a fost ora festivă organizată în Parlament în 1999, cu prilejul aniversării a 53-a de la executarea lui Antonescu. Cu această ocazie, deputaţii partidului România Mare și un deputat al Partidului Țărănesc Creștin-Democrat au solicitat reabilitarea oficială a mareșalului. Creștin-democratul l-a numit pe Antonescu „un luptător anticomunist fără compromi­suri” și „un mare patriot român” și a cerut fondarea unui ordin „Mareșalul Antonescu” pentru merite deosebite în lupta contra „revizionismului maghiar”.

Faza postcomunismului neoliberal (din 2000)

Această fază a început în anul 2000 și marchează până astăzi viaţa politică a României. Partidul România Mare (PRM), care s-a angajat în primul deceniu de după 1989 pentru reabilitarea regimului Antonescu, la alegerile din 2000 a obţinut circa o treime din mandatele din Parlament. În 2001, PRM a cerut chiar sanctificarea lui Antonescu. În pofida unei schimbări de curs filosemitice, operată din motive de tactică electorală, în 2004 a continuat campania în favoarea lui Antonescu și a altor foști extremiști de dreapta, condamnaţi după 1944.

Pentru a nu periclita integrarea României în NATO și în UE, la sfârșitul anului 2001 guvernul a promis să înlăture toate monumentele lui Antonescu din spaţiul public, să redenumească străzile care-i poartă numele și să emită o lege care să pedepsească orice propagandă fascistă. În cele din urmă, guvernul român a interzis, printr-o ordonanţă de urgenţă (31/2002), fondarea organizaţiilor fasciste, rasiste sau xenofobe. O comisie internaţională de experţi, formată în octombrie 2003, a fost însărcinată să întocmească un raport cu privire la holocaustul din România. În concluziile raportului (2004) se menţionează printre altele că, pe lângă Germania, numai România ar fi fost implicată într-o măsură comparabilă în masacrarea evreilor. Numărul victimelor indicat în raport constituie între 280 000 și 380 000 de evrei, iar cel al romilor este estimat cel puţin la 11 000 de persoane.

Ultima fază a acestui lanţ evolutiv marchează, pe de o parte, un punct radical de schimbare a atitudinii reprezentanţilor oficiali ai statului și ai clasei politice în privinţa tendinţelor de reabilitare, iar, pe de altă parte, se observă o intensificare a propagandei revizioniste. Reprezentanţi influenţi ai breslei istoricilor se încăpăţânează în continuare să-l califice pe dictatorul fascist cel mult ca „personalitate controversată”. La această concluzie unanimă au ajuns mai mulţi istorici care au preferat să-și mascheze printr-un sondaj adevărata părere sub un așa termen spongios29. Tocmai această atitudine renitentă a multor istorici români a dus la deformări inconsistente și interpretări false ale criminalului de război și ale aliatului antisemit al lui Hitler, Antonescu, transformat în „martir naţional”, „erou antibolșevic” și „victimă nevinovată a comunismului”, care, după cum a dovedit Jean Ancel, este responsabil pentru moartea a cel puţin 410 000 de evrei români și ucraineni.

Pentru a pune capăt propagandei, în primăvara anului 2002, guvernul român a hotărât să interzică prin ordonanţă de urgenţă organizaţiile fasciste. Atât negarea holocaustului, cât și glorificarea criminalilor de război s-au făcut pasibile de pedeapsă. O primă consecinţă a ordonanţei a fost redenumirea străzilor, precum și înlăturarea statuilor lui Antonescu, ridicate în unele orașe. Un an mai târziu a fost decisă instituirea unei comisii internaţionale pentru studierea holocaustului în România, care a prezentat rezultatele activităţii sale în 2004 într-un raport final. Printre recomandările formulate de comisie numim aici doar cererea de a anula reabilitarea a doi ofiţeri condamnaţi, criminali de război, Radu Dinulescu și Gheorghe Petrescu.

Ion Coja, care s-a înfăţișat între timp ca președinte al Ligii pentru Combaterea Antiromânismului (LICAR), a anunţat instituirea unei contracomisii, care ar publica rezultatele propriei cercetări cu privire la holocaust. Într-un text prezentat drept scrisoare deschisă adresată președintelui SUA, George Bush, Coja neagă din nou holocaustul de care se fac responsabile autorităţile române. Totodată, Coja învinuiește evreii de sporirea antisemitismului din România și enumeră cinci motive pentru aceasta: presiunea străină „asupra românilor”, de a-l considera pe Antonescu drept criminal de război; „faptul” că reprezentanţii înalţi ai Partidului Comunist și ai aparatului represiv din perioada 1944 până în 1964 au fost preponderent evrei; „rolul nefast” al evreilor din timpul evenimentelor din decembrie 1989, cunoscute ca „Revoluţia furată”; participarea evreilor la privatizările dubioase ale economiei românești de după 1990; „atacul demografic” asupra „intereselor vitale” ale României prin încetăţenirea secretă de către autorităţile competente a 450 000 de evrei cu scopul de a „înrobi” statul suveran român „capitalului mafiot internaţional, majoritar evreiesc”.

La începutul lunii mai 2008, Curtea Supremă de Casaţie a României a dat curs contestaţiei Parchetului și la 6 mai 2008 a casat reabilitarea parţială a dictatorului fascist Ion Antonescu și a 20 de colaboratori ai săi, pronunţată de Curtea de Apel de la București.

În anul 2006, Curtea de Apel a considerat că punctul de acuzare ridicat în timpul procesului din 1946 privind „crimele contra păcii” nu ar fi fost justificat. În prima fază a celui de-al Doilea Război Mondial, România a vrut doar să recucerească ţinuturile anexate în 1940 de sovietici, Basarabia și Bucovina de Nord. De aceea participarea României la atacul asupra Uniunii Sovietice ar fi fost legitimă.

Procesul de revizuire a fost iniţiat de Șerban Alexianu, fiul fostului guvernator al Transnistriei, Gheorghe Alexianu. Fiul lui Alexianu a încercat nu numai să obţină prin judecată reabilitarea tatălui său, ci să impună de asemenea și retrocedarea averilor sale sechestrate.

„Holocaust la periferie“

http://www.divers.ro/focus_ro?wid=37452&func=viewSubmission&sid=10012 La Berlin, la sediul Ministerului de Externe, a avut loc saptamina trecuta prezentarea unui volum care tematizeaza Holocaustul din Romania. Lucrarea reuneste comunicarile unui simpozion care a avut loc anul trecut la Berlin si care s-a ocupat de diversele aspecte ale Holocaustului care a avut loc in perioada regimului fascist condus de dictatorul militar Ion Antonescu. *** Cartea este intitulata „Holocaust la periferie. Politica evreiasca si uciderea evreilor in Romania si-n Transnistria 1940-1944“ a aparut sub egida Centrului pentru Studiul Antisemitismului din cadrul Universitatii Tehnice din capitala Germaniei. Lansarea volumului a avut loc in prezenta celor doi editori ai volumului: istoricul Wolfgang Benz, care este si directorul Centrului pentru Studiul Antisemitismului, si Brigitte Mihok, cercetatoare la acelasi institut, autoarea unor studii legate de problema rromilor din Romania. Volumul reuneste comunicarile unui simpozion care a avut loc anul trecut la Berlin si care s-a ocupat de diversele aspecte ale Holocaustului care a avut loc in perioada regimului fascist condus de dictatorul militar Ion Antonescu. Printre autorii volumului se afla si citiva istorici care n-au participat la simpozionul amintit, dar care au publicat in anii trecuti studii de referinta privind tematica Holocaustului. In acest context il amintim doar pe regretatul Jean Ancel, prezent in volum cu un studiu despre pogromul din Iasi, care a avut loc pe data de 29 iunie 1941. Folosind numeroase documente inedite, Ancel demonstreaza ca responsabilitatea directa pentru uciderea celor 13 000 de evrei din Iasi revine regimului Antonescu. Istoricul demonteaza mitul ca asasinatele ar fi fost opera unor elemente marginale respectiv ale trupelor germane. Intr-o comunicare prezentata cu prilejul lansarii volumului „Holocaust la periferie“, istoricul Wolfgang Benz a schitat etapele principale ale politicii antisemite din perioada antonesciana, referindu-se si la aspecte specifice ale Holocaustului din Romania, la incercarile postbelice de bagatelizare si la stadiul cercetarilor actuale. Comparind trasaturile specifice ale politicii antisemite practicate in Romania cu cele ale regimului nazist german, profesorul Benz a evidentiat diferentele si similitudinile: „Holocaustul din Romania nu poate fi comparat cu cel din Germania. In Germania Holocaustul s-a bucurat de sprijinul larg al populatiei; in acest context au avut loc deportarile si izgonirile evreilor. In Romania situatia a fost diferita. Evreii din teritoriul Romaniei vechi n-au fost deportati. Guvernul aliat cu Hitler chiar a refuzat sa predea evreii germanilor. Altfel se prezinta situatia in teritoriile recuperate. Aici evreii sint considerati drept straini, sint izgoniti, supusi tracasarilor si ucisi fara ezitari. Aceasta situatie schizofrenica se prelungeste si dupa 1945. Evenimentele nu sint tematizate in conformitate cu realitatea, sustinindu-se ca evreii romani nu ar fi fost supusi prigoanei.“ La felul eronat de prezentare istorica a genocidului din Transnistria s-a referit si Brigitte Mihok. Ea a descris stadiul cercetarilor privind deportarea rromilor, anumite deficite ale istoriografiei din Romania, dar si incercarile din ultimii ani de a schita obiectiv evenimentele tragice din timpul dictaturii antonesciene. Un aspect mai putin cunoscut marelui public a fost abordat de Jan-Robert von Renesse, judecator la Tribunalul administrativ din landul federal Renania de Nord-Vestfalia. Von Renesse s-a referit la problema spinoasa a despagubirilor pentru supravietuitorii lagarelor din Transnistria, regiune administrata atunci de autoritatile romane. (William Totok - Articol preluat dupa Deutsche Welle – DIVERS – www.divers.ro)