IN ROMANIA[2]

Rezumarea primului mesaj :

„Pentru mine Holocaustul nu este un joc de societate” de Andrea Ghita
Preambul: Titlul acestui reportaj are legătură cu conţinutul în măsura în care face referire la ecoul postat anul trecut de „Gioia”, la articolul meu despre prima ediţie a taberei de creaţie de la Borsec, pe tema Holocaustului din România. Între 3 şi 15 august 2010 s-a desfăşurat cea de a doua ediţie a taberei. Am revenit la Borsec pentru a afla de la organizatori despre rezultatele taberei de anul trecut şi a-i cunoaşte pe participanţii din acest an. Sper ca articolul de faţă să răspundă, măcar în parte, îndoielilor lui „Gioia” din care spicuiesc : „ în acest eveniment văd ceva forţat, ceva care obligă la reinventare, căci aceşti tineri artişti nu au şi nu au avut nicio tangenţă cu subiectul…Pentru mine Holocaustul nu e un joc de societate”.
Artişti tineri aleşi pe bază de concurs
Lucrările realizate la ediţia pilot a taberei de creaţie „Holocaustul în România”au fost prezentate la Bucureşti, în 27 ianuarie 2010, cu prilejul Zilei Internaţionale de Comemorare a Holocaustului, într-o expoziţie cu titlul „Cum a fost posibil…”

Adrian Preda: Deportare; lucrare realizată la Tabăra de creaţie de la Borsec, 2009

După opinia istoricului Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel din Bucureşti, evenimentul s-a bucurat de o receptare favorabilă atât în rândul publicului, cât şi al mediului artistic, lucru dovedit şi de numărul mare de persoane dornice să participe la cea de a doua ediţie a taberei de creaţie. Cei nouă participanţi au fost selectaţi din rândul absolvenţilor de arte vizuale, pe baza baremului de vârstă (24 – 35 de ani) şi a portofoliului de lucrări.
„În ultima vreme mă interesează problemele de istorie, istoria României, şi mi s-a părut o bună ocazie să înţeleg ceva mai mult, să desfiinţez nişte stereotipuri şi nişte idei care îmi fuseseră impuse.”- spune Veda Popovici; „Informaţiile pe care le-am aflat au fost impresionante. Nu ştiam multe lucruri despre Holocaustul din România. De fapt, pentru asta am şi venit.” – completează Bogdana Contraş. Arnold Schlachter este de părere că „România de astăzi e influenţată nu numai de comunism, ci şi de perioada anterioară, când a avut loc Holocaustul, şi acest lucru trebuie asumat. Nu este vorba de o modă ci de o încercare de a prelucra trecutul, pentru a înţelege ceea ce se petrece astăzi.”
Oferta
În primele trei zile ale taberei, tinerii artişti au primit informaţii despre istoria Holocaustului din România şi modul în care a fost reflectat în fotografii, filme sau lucrările artiştilor care l-au trăit. Expunerea etno-sociologului Hary Kuller a fost cu atât mai interesantă, cu cât a evocat şi amintirile supravieţuitorului: „Tinerii creatori de aici, oameni foarte destoinici şi de calitate, sunt interesaţi atât de empiria Holocaustului cât şi de ceea ce s-a întâmplat efectiv în anii aceia dramatici. Eu am încercat să le transmit şi o impresie vizuală. Cum arătau cele şase sute de care cu boi, întinse pe kilometri de drum, ducând 3000 de oameni către Bacău. Asta se întâmpla în 1941, a doua zi după deschiderea frontului spre est. Pe noi ne-au evacuat din localitatea Găzărie, spre Moineşti unde trăiau aproape două mii de evrei. Am stat acolo o lună de zile în plin câmp; oraşul era mic şi nu avea posibilităţi să găzduiască atâta lume. Apoi am fost duşi în capitala judeţului, la Bacău, şi lăsaţi de izbelişte. E drept că era vară şi oamenii au stat în corturi… Abia după o jumătate de an am găsit gazdă. Ca să nu spun că o familie de evrei primea a patra parte din raţia unui român. Pâinea costa de trei ori mai mult decât pentru români. S-a purtat steaua galbenă până la sfârşitul războiului. Eram adolescent şi steaua galbenă reprezenta o spaimă continuă pentru că te expunea tuturor batjocurilor.”
Lya Benjamin a vorbit despre artiştii evrei care au pictat cele trăite în timpul pogromului de la Iaşi, al deportării în Transnistria sau în lagărele naziste „Problema este că aceste lucrări sunt plasate într-un context istoric şi ar trebui aşezate într-un context de artă. Mi s-a părut chiar scandalos că niciunul dintre noi, tinerii artişti cu studii de specialitate, nu văzusem aceste lucrări, nu ştiam despre aceşti artişti, în timp ce istoricii care le-au prezentat, le cunoşteau foarte bine. Cred că acest episod arată că taberele de acest gen, ca cea la care participăm, au un potenţial de comunicare între diferitele categorii de specialişti” – remarcă Veda Popovici. Adina Babeş, asistent în cercetare la Institutul Wiesel, apropiată de vârsta participanţilor, a fost prezentă în calitate de specialist, vorbind despre fotografiile document ale pogromului de la Bucureşti.
La Borsec am reîntâlnit-o Sarah Einik, pictoriţa israeliană, care în urmă cu aproape doi ani expunea la Librăria Cărtureşti, o viziune originală despre Holocaust, realizată cu mijloacele artei digitale. S-a apropiat de acest subiect cu multe decenii după momentul consacrării ca pictoriţă, simţind nevoia să prezinte tragedia înaintaşilor ei. De altfel, ea se numără printre cei care au iniţiat tabăra: „Lucrările mele au fost realizate cu sprijinul Institutul Elie Wiesel din Bucureşti şi ne-am gândit că ar fi bine ca în fiecare an să se organizeze câte o expoziţie cu creaţiile unor artişti români inspirate de informaţiile despre Holocaust, pe care le vor comenta cu mijloace artistice.”
Expectative
„Fiecare artist are obligaţia să realizeze minimum două lucrări care intră în proprietatea institutului. Cât priveşte timpul de două săptămâni… Depinde cum îşi împart timpul, ce strategie de creaţie adoptă. Anul trecut fiecare participant a creat două lucrări, şi unul chiar trei. Institutul are o singură grijă, ca în primele trei zile să ofere un training, concretizat prin modalităţile de a prezenta Holocaustul din Europa şi din România. Am speranţa că la 27 ianuarie 2011 vom organiza o a doua expoziţie cu titlul „Cum a fost posibil…” cu alte răspunsuri la aceeaşi temă. Sper să facem o tradiţie din această tabără. În luna octombrie materialul taberei de anul trecut va fi expus la Ierusalim, în Parlamentul Israelului .” – spune Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel din Bucureşti.
„Nu am venit aici ca să reluăm teme deja făcute. Cred că nici organizatorii nu şi-au dorit asta, ci să aducă nişte artişti care să reprezinte subiectul într-o cheie personală. informaţiile şi imaginile pe care le avem la dispoziţie sunt doar nişte indexuri teoretice.”- îşi exprimă opinia, Mihai Coşuleţu, în timp ce Maia Oprea crede că: „Lucrările noastre trebuie să fie un canal de sensibilizare a publicului, nu neapărat doar în legătură cu Holocaustul. Să-i facem să perceapă altfel tot ceea ce s-a întâmplat la noi în ţară, pentru că noi trebuie să fim mai întâi nişte artişti români şi abia după aceea artişti internaţionali.” Mihai Coşuleţ este de părere că „Abordăm acest subiect potrivit personalităţii noastre şi fiecare îşi păstrează stilul, fără ca această tabără să reprezinte un scurtcircuit. Diferenţele sunt mai mult decât bine venite şi cu cât sunt mai mari, cu atât e mai bine. Dacă lucrurile încep să semene atunci trebuie să ne oprim. „Asta era problema totalitarismului şi a Holocaustului, diferenţa nu era acceptată, era eliminată, exterminată” – completează Arnold Schlachter.
„Nu există nici un fel de presiune relativ la ceea ce trebuie să producem. Expectativele sunt de bun simţ, generale. Organizatorii şi cei care au realizat trainingul ne-au dat un input şi ce iese…iese. Suntem într-un proces de căutare în comun. Cred că este o temă care poate fi abordată de fiecare în felul său, iar mesajul nu trebuie să fie legat neapărat de istorie, ci de umanitate în general, de nişte valori. Nu trebuie să privim Holocaustul numai ca un eveniment ancorat în istorie, ci şi ca felul în care putem privi viitorul. Mesajele noastre să aibă un impact în prezent.” conchide Veda Popoviciu. – cuvintele ei se potrivesc perfect în încheierea relatării mele.

Andrei MURARU - 70 de ani de la Pogromul de la Iași Vorbesc toți cu multă emoție despre „duminica aceea“. Lumea îi privește iscoditor, curiozitatea nu îi face însă mai timizi. Se mișcă greu, iar pe măsură ce mulțimea se mută ceremonial dintr-un loc în altul, ei devin tot mai obosiți și mai incoerenți. Uneori, lacrimile se împletesc cu zîmbetele condescendente oferite notabilităților prezente. Anii le-au șters multe amintiri, nu însă și momentele din zilele pogromului. Nu pot uita grămezile de cadavre despuiate de la Chestură, frica densă, căldura înfiorătoare din trenuri, „băncile“ de trupuri umane din vagoanele incandescente, strigătele și mirosul greu de carne putredă. Posesorii acestor amintiri sînt șase bătrîni, toți supraviețuitori ai pogromului. Ei au fost în centrul comemorărilor de săptămîna trecută de la Iași.


Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“ a organizat o serie de evenimente menite să marcheze șapte decenii de la Pogromul de la Iași. Timp de două zile (27 și 28 iunie 2011), programul a inclus un traseu comemorativ, vernisajul unei expoziții, o masă rotundă la Universitatea „Al.I. Cuza“ și o proiecție de filme. Traseul comemorativ a cuprins vizite la cimitirele din Podu Iloaiei și Tîrgu Frumos, unde se găsesc înhumate cea mai mare parte din cele peste 2.500 de victime ale „trenurilor morții“. De asemenea, s-au mai rostit alocuțiuni și s-au depus coroane la sinagogă și la cimitirul evreiesc. Au fost dezvelite două plăci comemorative la fosta Chestură a Poliției (viitorul sediu al Consiliului Județean Iași) și la Gară. Luni, 27 iunie, șase supraviețuitori ai pogromului au devenit cetățeni de onoare ai municipiului Iași. La evenimente au fost prezenți reprezentanți ai corpului diplomatic, ai autorităților centrale și locale, ai Președinției, ai cultelor religioase, ai comunității evreiești, ai mediului academic, invitații de peste Ocean sau din Israel ș.a.



Dintre vorbitori, ambasadorul SUA în România, Mark Gitenstein, care a onorat memoria victimelor, a atras atenția, în cadrul alocuțiunii susținute la Tîrgu Frumos, că autoritățile române trebuie să fie vigilente, amintind că pe placa funerară au fost identificate zvastici cu doar cîteva săptămîni înainte. Într-un alt loc comemorativ, Paul Shapiro, directorul Centrului de Studii Avansate de la Memorialul Holocaustului din Washington, a afirmat că cifrele pogromului „ascund nu numai tragedia victimelor, ci și un capitol cutremurător din istoria unei țări numite România. Pentru că tragedia evreilor români a fost tragedia Romåniei“ și că „civili, vecini, cunoștințe, concetățeni au participat la maltratarea, arestarea și asasinarea evreilor de la Iași sau la îmbarcarea lor în trenuri. La Iași au existat atunci și oameni care s-au expus, încercînd să-și salveze semenii destinați pieirii... dar, evident, prea puțini“.
Desfășurarea pogromului din 28-30 iunie 1941



În momentul izbucnirii pogromului, la Iași trăiau aproximativ 50.000 de evrei, aproape jumătate din populația orașului. Propaganda antisemită generată la începutul operațiunii Barbarossa, dar și bombardamentele sovietice asupra Iașiului au contribuit la declanșarea violențelor. Istoricul german Armin Heinen a susținut că prezența trupelor germane în oraș a accentuat un vid de autoritate deja creat de haosul declanșat de război. În plus, acțiunea genocidală nu s-a petrecut în mod întîmplător în acel moment (începutul conflictului armat) și în acel loc (Iași, în zona de frontieră)1. Crime și violențe au precedat arestarea unui mare număr de evrei și depunerea lor în curtea Chesturii din Iași. Aici, maltratarea, torturarea și asasinarea prin împușcare nu au reușit anihilarea întregii mulțimi. Peste 2.500 de evrei au fost duși astfel la gară și îmbarcați în două trenuri pentru a fi deportați din Iași.
Cine i-a ucis pe evreii din Iași





Implicarea autorităților române este astăzi un fapt probat documentar, deși nu toate piesele puzzle-ului genocidal sînt la îndemîna istoricilor. Dovezi incontestabile arată că pogromul a fost rodul cooperării armatelor române și germane, Jandarmeriei, Poliției, Serviciului Special de Informații. Ce dovadă poate fi mai grăitoare decît locul în care s-au produs numeroase asasinate. Scene desprinse parcă de la Dachau s-au petrecut în curtea Chesturii Poliției, instituția care trebuia să asigure tocmai ordinea în Iași. La fel de relevantă este implicarea serviciilor secrete – Secția a II-a a Marelui Stat Major și Serviciul Special de Informații – care, în ciuda atribuțiilor pentru culegerea, verificarea și utilizarea informațiilor pentru apărarea securității, au acționat pentru asasinarea cetățenilor români, civili. Nu putem totodată să nu remarcăm implicarea a numeroși locuitori ai orașului, dar și a diverselor unități speciale (române sau germane).
Sursele fotografice și diplomatice





E iarăși neîndoios că Pogromul de la Iași este de departe cel mai bine reprezentat eveniment genocidal din vremea războiului din punct de vedere vizual. Fotografiile provin din arhivele românești și germane, realizate de ofițeri ai armatei sau ai serviciilor de informații. Peste 100 de poze stau astăzi mărturie barbariei care a atins cote astronomice, imortalizînd momente din Iași sau de pe traseele „trenurilor morții“.

Arhivele păstrează de asemenea cantități impresionante de documente despre masacrul din vara anului 1941. În plus, procesul pogromului, organizat de autoritățile comuniste în 1948, înfățișează dimensiunea masacrului, dezvăluind o parte dintre criminali (peste 50 de persoane, dintre care peste 20 de civili).

Unele dintre primele documente oficiale care vorbesc despre atrocitățile de la Iași și despre dimensiunile pogromului de aici sînt rapoartele diplomaților americani din vara anului 19412. Angajați ai Legației SUA au achiziționat chiar fotografii imediat după pogrom, pe care le-au transmis la Istanbul și de aici la Washington. Evenimentele de la Iași sînt confirmate, de asemenea, și de consulul german din oraș, care oferă amănunte tulburătoare3.
Teze și ipoteze



Una dintre cărțile care a avut menirea de a (re)deschide subiectul Pogromului de la Iași a fost publicată de către Aurel Karețki și Maria Covaci. Volumul, apărut sub egida Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lîngă Comitetul Central al PCR, unde lucrau de altfel cei doi autori, a fost, din păcate, un instrument destul de eficient pentru falsificarea adevărului istoric. Autorii au acreditat ideea că pogromul a fost pus în practică de trupele germane, legionari și soldați care au acționat voluntar, fără a implica instituțional unități ale Armatei române. Iată o mostră din volum: „Trupelor germane dezlănțuite li s-au alăturat soldați răzleți români care, fără ordin și din proprie inițiativă, au început să intre în case, poduri și beciuri, să aresteze și să jefuiască“4. Istoricul Jean Ancel a afirmat că unul dintre scopurile urmărite prin publicarea cărții era inducerea în eroare a istoricilor români care nu aveau acces la documente5. La rîndul său, Ancel, de la care avem astăzi cea mai importantă contribuție istoriografică pe această temă, a ajuns la concluzia că pogromul a fost planificat și executat minuțios de către autoritățile antonesciene cu sprijin german6.

Între aceste două teze, prima, bazată pe o documentare selectivă, eludînd regulile fundamentale ale istoricului, și a doua, serios documentată, dar care insistă pe planificare și organizare, există însă și o a treia cale: ipoteza care acordă mai mult credit elementului de spontaneitate, izbucnirii urii într-un context tulbure, cu concursul autorităților.
Cîți evrei au murit în pogrom?





Cîți evrei au pierit în Pogromul de la Iași este o întrebare la care arhivele nu pot încă răspunde cert. Estimările converg spre 14.000 de victime, dar există și evaluări mult mai mici (de exemplu, 5.000 sau 8.000). Majoritatea victimelor au fost bărbați, dar în pogrom au căzut pradă violențelor antisemite inclusiv copii, femei și bătrîni. Conform unui raport al Serviciului Special de Informații din 1943, document aflat astăzi în arhiva SRI, în Pogromul de la Iași au fost asasinați 13.266 de evrei. În schimb, numărul victimelor „trenurilor morții“ este astăzi relativ cert. Primul transport, care a plecat pe traseul Iași-Călărași, a generat 1.400 de victime în patru zile. Din trenul Iași-Podul Iloaiei au fost descărcate 1.194 de cadavre după „călătoria“ de zece ore.
Întrebări care așteaptă încă un răspuns



În cimitirul evreiesc din Păcurari, tragismul evreilor ieșeni este cum nu se poate mai bine reprezentat. Față în față se găsesc mormintele eroilor evrei din Primul Război Mondial (mulți dintre aceștia, soldați necunoscuți), iar alături, gropile comune în care au fost aruncați urmași ai acestora două decenii și jumătate mai tîrziu. Sînt ieșean și nu îmi amintesc ca în aproape 20 de ani să fi aflat ceva despre pogrom. Pînă acum o săptămînă, singurul loc comemorativ din oraș, care amintea despre dispariția violentă a evreilor, era un obelisc din gips din fața sinagogii. Merită să ne întrebăm – fără a fi însă o întrebare teoretică, lipsită de emfază chiar – cum a fost posibil un asemenea masacru în mijlocul orașului? De ce nu i-a apărat nimeni pe evrei? Care și cît de mare a fost implicarea civililor în pogrom? A fost un caz izolat sau avem de-a face cu o ură sădită vreme de cîteva decenii? Cît de mult a contribuit antisemitismul sedimentat prin sistemul de învățămînt, prin presă, prin diverse medii, inclusiv religioase, la asasinarea unor conaționali? Unde sînt documentele Serviciului Special de Informații și cele ale secției a II-a a Marelui Stat Major referitoare la pogrom? De ce a sustras Securitatea documente din arhivele privitoare la Pogromul de la Iași și unde se află acestea (dacă mai există)? Care este cifra exactă a victimelor? Poate o recalculare bazată pe certificatele de deces ale victimelor de sex masculin și ale celor absente în anii următori de la programul de muncă obligatorie să schimbe radical situația numerică? Unde se află restul cadavrelor sau unde se găsesc alte gropi comune în care au fost înhumate victimele? De ce au existat foarte puțini salvatori?

Pagini de istorie

Suferinta, rezistenta, eroism
Culegere de documente din Istoria Evreilor din Romania, Editura Fundatiei W. Filderman, Bucuresti, 2003, 300 p.


Voi face mentiunea ca volumul prezentat nu cuprinde o redactare postuma
a unor evenimente din viata comunitatii evreiesti din Romania, ci este
o suma de documente oficiale redactate de autoritatile romanesti si
evreiesti ale anilor 1940-1944.
Aceste documente s-au aflat, timp de jumatate de veac in arhiva
Serviciului Roman de Informatii, avind pina acum un caracter strict
secret. Nu pot sa nu multumesc organelor abilitate ale statului, pentru
desecretizarea documentelor de arhiva si posibilitatea de a face
publice pagini de suferinta, rezistenta si eroism ale comunitatii
evreiesti din Romania.
Evenimentele si datele prezentate apartin deopotriva politiei de
siguranta a Romaniei anului 1944, dar si unor reprezentanti ai
Mossadului palestinian, care, parasutati fiind pe teritoriul Romaniei,
raportau periodic agenturilor de la Istanbul si Geneva atit modul de
ajutorare a deportatilor evrei, cit si actiunile de pregatire si
realizare a emigrarilor unui numar limitat de evrei romani sau
polonezi. Ajutorarea si emigrarea erau asigurate de miscarea sionista
din Romania, interzisa formal la 7 august 1942 din ordinul lui Radu
Leca.

Anchetele politiei de siguranta a Romaniei au rezultat ca urmare a
denuntului realizat la inceputul lunii ianuarie 1944, atit de
ambasadorul german von Killinger, cit mai ales de Richter, delegatul
biroului Eichmann in Romania. Cei doi insinuau existenta unui vast
complot antistatal organizat de evrei impotriva statului roman, in care
erau implicati circa 2000 de evrei.
Pentru a analiza desfasurarea anchetelor asa cum apar ele in
documentele politiei romane, este bine sa marcam principalele
evenimente interne si externe, care au influentat intr-un fel sau altul
atit ancheta propriu-zisa a politiei de siguranta, cit si soarta
evreimii din Romania.
La 8 noiembrie 1942, un corp expeditionar anglo-american debarca in
nodrul Africii. Mitul lui Afrika Corp al maresalului Rommel se prabusea.
La 2 februarie 1943 se terminau luptele de la Stalingrad, in care,
dincolo de prabusirea armatei a 6-a a maresalului von Paulus, Romania
avea sa suporte tragedia zecilor de mii de ostasi romani cazuti intr-o
aventura care nu s-a identificat nici macar o clipa cu idealurile
nationale ale romanilor.
In martie 1943, colonelul Ion Popescu, atasat militar al Romaniei la
Madrid, este abilitat de vicepresedintele Mihai Antonescu sa trateze cu
reprezentantii SUA conditiile de iesire a Romaniei din razboi. Veto-ul
lui Ion Antonescu blocheaza tratativele.

La inceputul anului 1943, cardinalul Roncali, viitorul papa Ioan al
XXIII-lea, viziteaza Bucurestiul cerindu-i lui Ion Antonescu libera
emigrare a 70.000 de deportati din Transnistria. Conducatorul Statului
refuza.
In Ialta si crucificarea Romaniei, Nicolae Baciu sustine ca, la
inceputul anului 1944, Barbu Stirbey i-a solicitat dr. Filderman o
scrisoare care sa-i usureze tratativele de pace cu generalul Wilson si
cu ambasadorul Mac Millan.
Si tot in martie 1944, Armata Rosie atingea aliniamentul Iasi-Botosani.
Dincolo de amenintarea viitorului Romaniei, o grea amenintare se
indrepta impotriva deportatilor din Transnistria, in special prin
retragerea grupului de armata german Ukraina.
La 4 aprilie 1944 incepea campania de bombardamente masive
anglo-americane asupra Romaniei in care nu doar obiectivele militare
erau principala tinta, ci si populatia civila.
Initial au fost implicati in ancheta circa 200 de evrei din Romania.
Printre ei, dr. Wilhelm Filderman, fostul lider al populatiei evreiesti
din Romania, conducatori ai miscarii sioniste din Romania, in special
ai organizatiilor Gordonia si Dror Habonim, simpli evrei care au servit
drept gazde pentru refugiatii din Transnistria si Polonia. Dintre cei
implicati azi, mai traiesc in Israel: Dolfi Goldstein-Goren, Ithak
Artzi, iar la Viena, Sigmund Schiber.
Pe parcursul a trei luni, din cei circa 200 de presupusi vinovati, 170
vor fi eliberati, raminind sa fie judecate 27 de persoane. Judecarea
acestora din urma insa avea sa se faca de tribunale civile, pentru
delictul de trafic valutar si nu de atentat la securitatea statului. In
final, condamnarile suferite de cei 27 de inculpati nu vor depasi
perioada de instructie de 2-3 luni, asa ca vor fi eliberati si ei.

La 4 aprilie 1944, anchetatorul penal este schimbat. Noul anchetator,
capitan de justitie Jean Nicolau, ajungea la concluzii profund umane
greu de intilnit intr-un regim totalitar. Citam din documentele
publicate in volumul Suferinta, rezistenta, eroism: „…Exterminarea unei
populatii de catre oricine, chiar de catre o trupa, daca se face fara
judecata si fara o justificare provenita din dreptul international,
constituie o crima de drept comun“. Ar trebui ca acest citat din
rechizitoriul anchetatorului inscenarii judiciare din martie-aprilie
1944 sa fie amintit negationistilor de toate culorile, chiar daca ei
sint simpli politicieni conjuncturali, dar de taraba, afaceristi de
cumetrie sau, eventual, asa-zisi poeti „nationali“ sau psihopati
pedofili. Poate ca acest mesaj va ajunge la cei care doresc rescrierea
unei istorii ale carei documente sint acum prezentate publicului si
care isi fac un titlu de glorie din blocarea in Senat a ordonantei de
urgenta 31/2002. Sa speram ca umanismul si bunul simt al romanilor vor
spulbera visele celor care tinjesc la o noua noapte a Walpurgiei.
Ancheta politieneasca, precum si cea juridica au fost influentate de
interventiile benefice ale ambasadorilor Elvetiei, Suediei si ale
Comitetului International al Crucii Rosii, prin baronul von Steiger. O
prima observatie este ca, prin documentele pe care le publicam azi,
apare marturia ca si ambasadorul Suediei s-a implicat in salvarea
populatiei evreiesti.
Ambasadorul Elvetiei, De Weck, se va intilni aproape zilnic atit cu
vicepresedintele Mihai Antonescu, cit si cu generalul Palangeanu,
prefectul de politie al Capitalei. Vom cita un document scris chiar de
ambasadorul De Weck, o scrisoare catre consilierul federal, datata 5
februarie 1944: „…In aceste ultime zile, au fost operate la Bucuresti
noi arestari in rindurile conducatorilor comunitatii israelite. Conform
marturisirii primului ministru, Legatia Germaniei este aceea care a
luat initiativa printr-un demers direct pe linga Prefectura de partid.

Se spune ca Von Killinger s-ar fi laudat ca va prezenta maresalului
Antonescu probe infailibile impotriva persoanelor arestate. El le acuza
ca sint comuniste, ca au ajutat un anumit numar de coreligionari
polonezi sa treaca clandestin frontiera romana si au distribuit
deportatilor din Transnistria ajutoare obtinute la Bursa Neagra. In
afara sumelor folosite de Crucea Rosie Internationala pentru ajutorarea
deportatilor – sume a caror origine si distribuire este perfect
cunoscuta de cabinetul de la Bucuresti –, este probabil ca sint
subsidii furnizate de organizatii evreiesti din strainatate, schimbate
in moneda romaneasca si repartizate prin metode ilegale, dar de uz
curent in Romania. Germanii se pregatesc sa invoce aceasta «crima»
pentru a obtine sentinte judecatoresti impotriva vinovatilor si a
impiedica salvarea nefericitilor care au supravietuit persecutiilor si
progromurilor acestor ultimi ani“. Scrisoarea ambasadorului De Weck, ca
si documentele politiei de siguranta, scot la iveala ca singura vina a
evreilor arestati a fost aceea ca au schimbat ajutoarele banesti din
strainatate la bursa neagra spre a putea mari fondurile de ajutorare a
populatiei evreiesti.

In lotul de presupusi acuzati in ancheta desfasurata se numara si un
evreu originar din orasul Balti din Basarabia, conducatorul
organizatiei sioniste Gordonia si, in acelasi timp, trimis al
Mossadului in Romania, Sunea Tabacinic, avind misiunea de a ajuta la
salvarea evreilor deportati si la inlesnirea emigrarii unora dintre ei.
Peste ani, Sunea Tabacinic va prelua functia de director general al
Mossadului central din Israel. Iata de ce rapoartele sale catre
rezidentele din Istanbul si Geneva devin documente cu caracter oficial
de care istoriografiile romaneasca, evreiasca si israeliana ar trebuie
sa tina seama.
Unele din rapoartele lui Sunea Tabacinic se refera la perioada in care
clasa politica a inceput sa aplice legislatia antisemita in Romania.
Citam dintr-un raport al lui Tabacinic, alias Dan Saike: „Legile
antisemite sint consecintele influentei de stat a nemtilor asupra
cercurilor de conducere ale statului roman, inca din 1938, in timpul
guvernului Goga-Cuza [...] Scoaterea evreilor din armata, luarea
averilor de la evrei si acelea in care era plasat capital evreiesc si,
mai mult decit aceasta, deportarea intr-un timp foarte scurt a
populatiei evreiesti din teritorii intregi, cum s-a intimplat in
Bucovina si Basarabia si deportarea femeilor cu copiii lor, din
oraselele din Moldova, arestarea barbatilor, conditiile in care au fost
adusi acolo si felul in care au suferit acesti nenorociti, amintesc
fapte crude ale popoarelor barbare s…t In aerul sufocant, plin de
mirosul urit al cadavrelor moarte, aceia care au ramas in viata au
trebuit sa se sinucida sau sa indure suferinte pe care un creier
omenesc nu si le poate inchipui“.

Si Dan Saike isi justifica afirmatiile. Lasam cititorului volumului sa
faca singur cunostinta cu Transnistria si cu suferintele ei.
Deosebit de importanta este prezenta unui inventar al victimelor si al
supravietuitorilor facut la fata locului. In teritoriile din Est,
materialul lui Saike identifica, in 1941, 500.000 de evrei deportati.
In 1944, in Transnistria mai ramasesera 70.000 de deportati, pe care
fostul sef al Mosadului ii plaseaza astfel: 5.000 inchisi in taberele
inchisorilor de la Vapniarka, Ribnita sau Betiara (majoritatea
considerati suspecti de colaborationism); restul se aflau imprastiati
dupa cum urmeaza: 17.000 la Moghilev, 10.000 la Bersad, 3.000 la Balta,
3.000 la Sarogorod, 3.000 la Giuein, 3.000 la Tulcin, 3.000 la Golta,
2.000 la Oserint, 2.000 la Krasnaia, 1.700 la Obadovca, 1.600 la
Laziden. Toti acestia nu aveau drept de iesire din ghetourile
respective. Alti 15.000 de deportati evrei traiau liberi in mediul
rural din Transnistria. Parcurgind descrierea ghetourilor din
Transnistria si cifrele celor ramasi in viata dupa 3 ani de deportare,
asa cum ni le prezinta reprezentantul Mossadului, cred ca istoricii ar
trebui sa se pronunte daca Transnistria a fost un lagar de concentrare
sau unul de exterminare, chiar daca exterminarea nu se facea utilizind
gaz ciclon, ci creind conditii de exterminare prin infometare,
propagarea bolilor sau prin executiile din anul 1941.

Sunea Tabacinic nu uita a se referi la crimele ocupantului maghiar din Ardealul de Nord.
Mult timp, unii istorici, chiar de origine evreiasca, au sustinut ca
forma de rezistenta evreiasca in Romania in anii martiriului a fost
insasi supravietuirea acestei populatii, cu pastrarea traditiilor si
insotita de protestele publice ale unor lideri ca dr. Filderman. In
rapoartele semnate de Sunea Tabacinic, reprezentant al Mossadului, ni
se prezinta o fata noua a rezistentei si a eroismului evreiesc,
universul concentrationar, unde se aplicau forme mascate de genocid.
Luam cunostinta de salvarea concreta atit a unui mare numar de
deportati evrei din Romania, cit si de evrei polonezi. Organizatiile
sioniste achizitionau in 1944 uniforme ale unitatilor germane Todt,
arme de mic calibru, punind pe picioare la Bucuresti o adevarata
fabrica de acte de identitate false, spre a-i salva pe evreii polonezi.
Faptele pe care ni le prezinta Sunea Tabacinic sint actiuni de
rezistenta si eroism, nu speculatii. Ele infirma teoriile antisemite ca
evreii s-au lasat deportati sau ucisi, pentru ca nu stiau sau nu vroiau
sa lupte.

Dan Saike ne supune atentiei si o alta realitate din anii razboiului;
legaturile de colaborare intre militantii sionisti si miscarea de
rezistenta iugoslava. In spiritul acestor legaturi, incepind cu 1944,
mii de evrei din Romania vor lua calea emigrarilor tranzitind
Iugoslavia.
Ca evreu avind o misiune oficiala din partea Mossadului, Sunea
Tabacinic raporteaza centralelor din Istanbul si Geneva ce a vazut in
timpul rascoalei din ghetoul Varsoviei. Evreii din ghetoul Varsoviei au
pornit la lupta cu miinile goale impotriva tancurilor si aviatiei
unitatilor SS. Rascoala din ghetoul Varsoviei este o pagina a sclaviei
si a eroismului evreilor pe care nici unul dintre aliati nu a
sprijinit-o, desi trupele maresalului Rokosovski se aflau la 60 km de
Varsovia.
In incheiere, reproduc cuvintele acad. Nicolae Cajal scrise in prefata
volumului: „…Cu emotii si cu indreptatita nevoie de intelegere a unui
timp incarcat de nefericiri, sa ne aplecam asupra acestor pagini de
eroism din istoria evreilor din Romania“.

http://www.observatorcultural.ro/Pagini-de-istorie*articleID_7760-articles_details.html

Pogromul de la Iaşi, după 70 de ani
Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“ a organizat o serie de evenimente cu prilejul comemorării a şapte decenii de la Pogromul de la Iaşi.
Pe 29 iunie 1941, din ordinul lui Ion Antonescu, mii de evrei din Iaşi au fost luaţi din locuinţele lor de către soldaţi şi jandarmi şi duşi în curtea Chesturii Poliţiei. Mulţi au fost ucişi în propriile case sau pe stradă, printre ei aflându-se femei şi copii. La Chestură, au fost maltrataţi şi jefuiţi, apoi s-a tras în plin asupra lor în ziua care avea să rămână cunoscută sub numele de „Duminica Neagră“. Sutele de cadavre au fost cărate timp de două zile în gropi comune din Cimitirul Evreiesc. Pe 30 iunie, supravieţuitorii au fost duşi la gară şi urcaţi în două trenuri de marfă, închise ermetic. Primul dintre ele a circulat, până pe 6 iulie, prin mai multe localităţi din zonă, oprindu-se, în final, în comuna Călăraşi. Într-o căldură sufocantă, înghesuiţi în vagoanele încinse, fără aer şi fără apă, peste 1.000 de evrei şi-au pierdut viaţa. Al doilea tren a mers doar până la Podu Iloaiei, aflat la 20 de km de Iaşi, într-o cursă lentă, pe durata a 8 ore. La destinaţie, au fost descărcaţi din vagoane peste 1.200 de morţi.
Nu se cunoaşte numărul exact de victime ale Pogromului de la Iaşi. Sursele arată că, în acele zile, au pierit între 3.200 şi 14.000 de evrei. Anul trecut, în pădurea Vulturi din comuna Popricani a fost descoperită o groapă comună cu rămăşiţele câtorva zeci de evrei, printre care şi copii. Există indicii care arată că peste 2.000 de cadavre au fost îngropate de-a lungul conductei care alimenta Iaşiul cu apă potabilă.
Pentru a comemora 70 de ani de la Pogrom, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“ a organizat o serie de evenimente la Iaşi, în zilele de 27 şi 28 iunie 2011. În prezenţa ambasadorilor Statelor Unite şi Cehiei, a unor diplomaţi germani şi israelieni, a oficialităţilor ieşene şi a istoricilor, dar mai ales cu participarea a sute de reprezentanţi ai comunităţii evreieşti din ţară şi din străinătate, la Cimitirul Evreiesc din Iaşi şi la gropile comune de la Podu Iloaiei şi Târgu Frumos au fost depuse coroane de flori. În Iaşi, au fost dezvelite plăci comemorative la fosta Chestură şi la Gară, la Sinagoga Mare a fost inaugurat un nou obelisc în memoria victimelor Holocaustului, iar la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ a avut loc o masă rotundă pe tema Pogromului de la Iaşi. În cadrul aceloraşi evenimente comemorative, au fost vernisate două expoziţii - una cu fotografii, documente şi mărturii privind Pogromul, alături de artefacte găsite în groapa comună de la Popricani, şi una de pictură, reunind lucrări despre Holocaustul din România ale artiştilor participanţi la taberele de creaţie ale Institutului „Elie Wiesel“ – şi au fost proiectate filmele Duminica Neagră şi Călătoria lui Gruber.
Cei şase supravieţuitori ai Pogromului care mai trăiesc în România au primit titlul de „Cetăţean de onoare“ al Municipiului Iaşi. Andrei Călăraşu, Constantin Benone, Leizer Finchelstein, Marcel Fischer, Iancu Ţucărman şi Leonard Zăicescu au vorbit despre experienţele groaznice trăite în „trenurile morţii“, despre viaţa şi realizările lor profesionale de după război, dar şi despre importanţa recunoaşterii oficiale a crimelor din 1941, pentru ca asemenea orori să nu se mai repete. Gestul unui bărbat care a afişat un banner cu mesajul „Stăpâni veţi ajunge dacă noi vom pieri“ în timpul manifestărilor de la Iaşi demonstrează câtă dreptate au aceşti supravieţuitori.

Evreii din Chisinau se plang ca exista inca reflexe antisemite in societate

http://www.ziare.com/actual/international/07-15-2008/evreii-din-chisinau-se-plang-ca-exista-inca-reflexe-antisemite-in-societate-358486
Membrii comunitatii evreiesti din Chisinau spun ca antisemitismul este inca un reflex in Republica Moldova si vorbesc despre pierderea culturii lor universale.

La 71 de ani, Mottel, unul dintre putinii membri ai comunitatii evreiesti din Chisinau, decimata in secolul XX, se teme ca isi va incheia existenta intr-o Republica Moldova unde antisemitismul este inca un reflex si ca va vedea cum dispare pentru todeauna cultura universala a tarii sale, potrivit AFP.

"In aceasta tara evreii sunt o specie pe cale de disparitie. Cand m-am nascut, in 1937, orasul avea 70 de sinagogi apartinand diverselor bresle. Pentru ei, idisul, limba milioanelor de evrei din Europa de Est, este depasit. A-ti abandona limba, cultura, este o forma de sinucidere", povesteste batranul, ai carui copii si nepoti vorbesc in rusa si iudaica.

In Republica Moldova, ca si in alte tari aparute dupa prabusirea URSS, aceasta conunitate, a carei prezenta dateaza din era romana, a fost decimata de progromurile tariste de la inceputul secolului XX, apoi de Holocaust, inainte de antisemitismul din perioada stalinista.

In 1900, circa 300.000 de evrei traiau in Republica Moldova, dar acum sunt mai putin de 30.000, majoritatea in capitala. Pentru evreii din aceasta regiune, care au trait succesiv sub dominatia romana, otomana si rusa, catastrofa a inceput in 1903 cu progromul din Chisinau.

In acel an a inceput sa circule un zvon, alimentat de presa antisemita, privitor la pretinsa sacrificare a unui copil crestin de catre evrei.

Mottel se teme insa sa nu moara "intr-o tara in care antisemitismul este un reflex pe care ororile istoriei nu l-au eradicat". Teama sa este impartasita de Comisia impotriva rasismului si intolerantei a Consiliului Europei, care a denuntat in aprilie declaratiile unor responsabili ai Republicii Moldova, precum si atitudinea presei.

"Se profereaza insulte la adresa evreilor, apar si articole care ne pangaresc. Iar mormintele nostre sunt profanate, este ca si cum mortii nostri ar fi ucisi pentru a doua oara", spune Mottel.

Rechizitoriul procesului Pogromului de la Iaşi. Mii de evrei au fost ...

Jurnalul Naţional prezintă în exclu­sivi­tate rechizitoriul procesului Po­gro­mului de la Iaşi din iunie 1941. Pro­cu­rorii Parchetului Curţii Bu­cu­reşti au instrumentat la acea vreme o an­chetă în care au audiat sute de per­soane. Zeci de inculpaţi au fost con­damnaţi pentru faptele lor, rele­van­te fiind însă cele descrise în peste 60 de file ale dosarului cu numărul 5.260 din 1947. Din paginile rechizi­to­riului aflăm ce a declanşat tragicele eve­nimente de acum 70 de ani. "Gu­vernul şi autorităţile de la Iaşi au orga­ni­zat o reţea de zvonuri, ca acelea că evreii sunt vinovaţi de toate insucce­sele, fiindcă ei ar comunica cu arma­t­ele sovietice prin radio", se arată în rechizitoriu. "Aceştia sunt bănuiţi că ar efectua semnalizări luminoase în timpul nopţii pentru a dirija avioanele sovietice spre obiectivele ce trebuiesc bombardate. În urma anchetei s-a dovedit falsă această ipoteză", se mai arată în document. Toţi cei bănuiţi că ar fi pactizat cu duşmanul sunt aduşi la Chestura Poliţiei. Pe 29 iunie 1941, după ora 13:00, curtea Chesturii se umple până la refuz. În timp ce se dă o alarmă aeriană se deschide focul asupra miilor de evrei adunaţi acolo. Au căzut sub ploaia de gloanţe bărbaţi şi femei, unele chiar cu copii în braţe. Măcelul a durat până către seară, când în urma unui ordin puţinii supravieţuitori sunt încolonaţi şi duşi în Gară, păziţi de militari români şi germani. Acolo, majoritatea au fost jefuiţi, fiindu-le smulşi dinţii din aur sau tăiate degetele cu inele. Cei care au supravieţuit masacrului din curtea Chesturii au fost îmbarcaţi alături de alţi evrei culeşi din oraş în ceea ce avea să se numească "trenurile morţii". În unele va­goa­ne destinate transportului anima­lelor au fost urcaţi 140 de oameni, deşi capacitatea normală era de doar 45.
Ancheta Parchetului Curţii Bu­cu­reşti privitoare la pogromul de la Iaşi dezvăluie fapte de neînchipuit. Procurorii vremii i-au intervievat la "cald" pe participanţii acelor sângeroase zile. Informaţii legate de moartea a circa 14.000 de evrei sunt prezentate în premieră în materialul de faţă.

Am intrat în posesia rechizito­riului procesului Pogromului de la Iaşi, pe care l-am studiat filă cu filă. De asemenea, m-am întâlnit cu zeci de supravieţuitori ai acelor evenimente care trăiesc şi au venit la Iaşi acum câteva zile din toate colţurile lumii pentru a participa la comemorări. La 70 de ani de la evenimente, Comunitatea evre­ias­că din România a făcut pu­blice pentru prima dată informaţii privitoare la ororile petrecute atunci, fapte conţinute în dosarul nr. 5260 din 1947. Procurorii Parchetului Curţii Bucureşti au instrumentat la acea vreme o anchetă în care au audiat sute de persoane. Zeci de inculpaţi au fost condam­naţi pentru faptele lor, relevante fiind însă cele descrise în peste 60 de file ale dosarului. Chiar dacă asupra unor afirmaţii din document planează o undă de subiectivism, cele relatate au la bază fapte reale. Sunt luaţi în vizor de la comandanţi de vârf ai armatei şi jandarmeriei, cum ar fi generalul Gheorghe Stavrescu şi colonelul Dumitru Captaru, până la infractori mărunţi, care s-au dedat şi ei la acte abominabile. În total, 57 de persoane au fost trimise în judecată şi au urmat unele condamnări la închisoare. "Nu toţi au executat integral pedeapsa, întrucât la mijlocul anilor ’60 a urmat un decret al puterii comuniste în urma căruia au fost eli­beraţi mulţi deţinuţi politici, prin­tre aceştia fiind şi cei implicaţi în pogrom, chiar dacă fuseseră condamnaţi pentru crime", a spus Alexandru Florian, directorul exe­cutiv al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel".

Faptele s-au petrecut la scurt timp de la intrarea României în război, la 22 iunie 1941. În rechi­zitoriu se subliniază faptul că nu întâmplător în capitala Moldovei a avut loc cel mai sângeros act criminal îndreptat împotriva evreilor în istoria României, Iaşiul fiind oraşul în care şi-au desăvârşit activitatea antievreiască conducătorul legionarilor, Corneliu Codreanu, şi profesorul A.C. Cuza, un cunoscut antisemit. Totul a pornit de la o înscenare pusă la cale de Guvernul Antonescu cu ajutorul Serviciului Secret condus de Eugen Cristescu, care, potrivit surselor, s-ar fi aflat la Iaşi în timpul evenimentelor. "Guvernul şi autorităţile de la Iaşi au organizat o reţea de zvonuri, ca acelea că evreii sunt vinovaţi de toate insuccesele, fiindcă ei ar comunica cu armatele sovietice prin radio", se arată în rechizitoriu: "Aceştia sunt bănuiţi că ar efectua semnalizări luminoase în timpul nopţii pentru a dirija avioanele sovietice spre obiectivele ce trebu­iesc bombardate. În urma anchetei s-a dovedit falsă această ipoteză". Însă acest lucru a creat un motiv pentru declanşarea ostilităţilor, mareşalul Antonescu sugerând într-un comunicat luarea de măsuri împotriva celor care se fac vinovaţi de astfel de fapte. Prin chestorul Poliţiei locale s-a dat ordin populaţiei evreieşti să depună la sediul Chesturii lanternele, aparatele fotografice şi binoclurile pe care le poseda fiecare.

Scânteia care a aprins focul mâniei
În ziua de 26 iunie, Regimentul 13 Dorobanţi înaintează către Divizia a 14-a reclamaţia locuitorului Ion Amarfei (conform rechizitoriului, o persoană fictivă) în care se arată că trei evrei au semnalizat cu rachete po­ziţia armatei. Cei trei, după ce sunt cer­cetaţi de reprezentanţi ai armatei, sunt încredinţaţi sub escortă sergentului T.R. Mircea Manoliu, care într-un moment de furie îi împuşcă. Unul dintre ei moare (Cojocaru Iosub), al­tul este rănit, celălalt scapă. Acelaşi ser­gent, pe 26 iunie, împuşcă mortal alţi cinci evrei găsiţi în curtea Regimentului 13, unde fuseseră tri­mişi chiar de oamenii armatei. Însă actul criminal se petrece în timp ce Ma­noliu se îndrepta cu ei spre poli­go­nul de tragere.

În aceeaşi zi se înre­gis­trea­­ză fo­curi izolate de armă în mai multe car­tiere, în unele auzindu-se şi cân­tece legionare. Acest fapt i se adu­ce la cunoştinţă unuia dintre in­cul­paţi – comandantul Garnizoa­nei, col. Constantin Lupu. La 28 iunie 1941, pe unele străzi ale oraşului, dar în special în cartierul Ciurchi încep să fie efectuate percheziţii la domiciliile evreilor, percheziţii care "se sfâr­şeau" cu adevărate jafuri ale caselor şi cu lovirea cu cruzime a locatarilor. Mai mult, evreii erau suspectaţi că ar trage în armată. Autorităţile locale au ţinut un consiliu în noaptea de 28 spre 29 iunie în urma căruia au hotărât: "întărirea patrulelor şi o dată cu ivirea zorilor percheziţionarea locuinţelor din care s-ar fi tras şi ridicarea tutu­ror suspecţilor şi aducerea lor la Chestură pentru cercetări". Însă supoziţiile emise nu se confirmă. Zgomotul armelor, prezenţa patrulelor, stri­gătele de panică deja intensifică groaza în rândul evreilor. Pentru a fi atraşi cât mai mulţi în curtea Chesturii se lansează zvonul că aici li se eliberează un bilet pe care e scris "liber", cu ajutorul căruia fiecare sca­pă de probleme. Pentru unii, hârtia se dovedeşte salvatoare, dar pentru cei mai mulţi a fost o capcană. Pe drum sau la intrarea în Chestura Poliţiei, mulţi au fost loviţi crunt cu bâte şi au murit. Pe 29 iunie 1941, după ora 13:00, curtea Chesturii se umple până la refuz. În timp ce se dă o alarmă aeriană se deschide focul asupra miilor de evrei adunaţi acolo. Au căzut sub ploaia de gloanţe bărbaţi şi femei, unele chiar cu copii în braţe.

Dinţi scoşi cu cleştele şi degete cu inele de aur tăiate
Măcelul a durat până către seară, când în urma unui ordin puţinii supravieţuitori sunt încolonaţi şi duşi în Gară, păziţi de două tanchete, motociclişti, militari români şi germani. Acolo, majoritatea au fost jefuiţi, fiindu-le smulşi dinţii din aur sau tăiate degetele cu inele. Loviţi cu bâtele, evreii au fost încărcaţi în două trenuri, în mod intenţionat supraaglomerate. În cele două garnituri, înghesuiala a fost cumplită: în unele vagoane destinate transportului animalelor au fost urcaţi 140 de oameni, cu toate că capacitatea normală era de doar 45.

Dar până să ajungem din nou aici vă prezentăm pas cu pas faptele inculpaţilor descrise în rechizitoriu. Emil Vivoschi era pe atunci patronul unui birou comercial situat alături de băcănia evreului Elias Leibovici. În dimineaţa zilei de 29 iunie, Vivoschi dă ordin unei patrule să spargă intrarea în locuinţa lui Leibovici. Acesta, soţia şi fiica sunt ridicaţi. Bărbatul a fost împuşcat în abdomen şi lăsat în casă până a doua zi, când Vivoschi (care îi jefuise între timp locuinţa) îl găseşte agonizând. Ştefan Scobai, de 24 de ani, sculptor în lemn, aşază mai mulţi evrei spate în spate, lăudându-se că doreşte să îi împuşte pe toţi cu un singur glonţ. Loveşte cu pistolul, îl trage cu brutalitate de mustăţi şi îl izbeşte puternic cu pumnii în faţă pe Grumberg. Pe unul îl loveşte în cap de trei ori cu un pumnal, iar pe altul îl împuşcă în mână, pe cei mai mulţi prădându-i de bunuri.

"Tigrel", cel care împuşcă fiece evreu
Acuzatul Dumitru Dumitriu, zis şi Tigrel, de 54 de ani, proprietar de atelier mecanic, este întâlnit pe 30 iunie de martorul Cristea Drăghici în faţa clădirii stând cu o carabină în mână. Intrigat, Drăghici îl întreabă ce vrea să facă. "Orice evreu va trece pe stradă îl voi împuşca", a răspuns el, adăugând că în cursul zilei a "achitat" deja vreo câţiva. Faţă de alt martor, Froimovici, mărturisise cu o zi înainte că a împuşcat şase evrei şi că are ambiţia de a ucide încă şase. Acelaşi Tigrel, spun martorii, a tras şi în mulţimea de evrei adunaţi în curtea Chesturii în momentele de panică, cele de după deschiderea focului. Acuzatul Dumitru Chicicov este un fost comisar de poliţie. Însoţit de comisarul Luca şi alţi agenţi, a scos mai mulţi evrei din adăpost pentru a-i duce la Chestură, ocazie cu care i-a bătut crunt pe unii dintre ei, rupându-le dinţii din gură. Iată şi faptele unui alt inculpat: Ghiţă Iosub, vechi infractor, cunoscut antisemit. "În ziua de 29 iunie, însoţit de mai mulţi indivizi, i-a adunat pe evrei din casele lor şi i-a dus la Chestură, bătându-i pe drum îngrozitor. La Chestură a început să-i lovească cu un par, omorându-i pe mulţi dintre ei." Andreiaş Gheorghe, de 33 de ani, legionar, a lovit-o pe bătrâna Adela Rosenberg, care ulterior a murit din cauza traumatismelor. Altora le-a aplicat lovituri cu cuţitul şi patul armei în cap până ce i-a umplut de sânge. Vasile Velescu, în timp ce îi căuta pe evrei prin case, îi bătea cu un "biciu" ce-l avea în mână. Lazăr Constantin, de 47 de ani, cunoscut antisemit, în ziua de 29 iunie a fost văzut în oraş însoţit de fraţii Păduraru, toţi înarmaţi cu ciomege cu care-i loveau până la sânge şi-i schingiuiau pe evrei în coloanele ce se îndreptau spre centrul oraşului, având grijă să-i jefuiască de tot ce aveau asupra lor. "Sălbăticia sa a mers până acolo, încât smulgând din mâna unei mame pe copilul său de 11 ani, după ce l-a încolonat în convoi, l-a lovit cu un par, iar pe un bătrân l-a lovit cu catarama centurii în cap până ce i l-a spart." Gheorghe Parlafes "l-a bătut cu un par pe evreul Cohn Hascal, l-a călcat în picioare şi l-a lovit cu bocancii pe corp". Acelaşi tratament l-a aplicat şi lui Moise Ştrul şi altora. Tot pe 29 iunie, alt inculpat, Lubaş Rudolf, 51 de ani, legionar, "l-a lovit pe evreul Zalman Tirchişor cu ciocanul în cap, acesta murind peste câteva zile în lagărul de la Podu Iloaiei, iar pe evreul Buium Tirchişor l-a lovit cu o rangă de fier, lăsându-l infirm pe toată viaţa". Moraru Dumitru, de 44 de ani, gardian public, un alt inculpat: martorul Johan Marcu arată că Moraru nu permitea evreilor băgaţi în trenurile morţii să bea apă decât contra unor sume de bani, iar acelora care nu aveau posibilitatea să plătească le vărsa apa. Gheorghe Bocancea, 38 de ani, de asemenea gardian, l-a bătut pe dr Rozin cu bocancul în cap pe 30 iunie, ironizând că "nu vrea cafea la pat". Doctorul a fost îmbarcat în unul din trenuri şi a murit. Gardianul face parte din grupul celor care i-au lovit cu ciomegele pe evreii strânşi în curtea Chesturii. Ion Ciobanu, zis Bălteanu, îi maltrata cu o rangă de fier pe toţi cei găsiţi cu ocazia percheziţiilor.

Trenurile morţii
Cei care au supravieţuit masacrului din curtea Chesturii au fost duşi la Gară şi îmbarcaţi alături de alţi evrei culeşi din oraş în ce aveau să se numească "trenurile morţii". Unul dintre ele avea să ajungă după o săptămână la Călăraşi, Ialomiţa, celălalt, după un drum anevoios şi întortocheat, la Podu Iloaiei, nu departe de Iaşi. La supravegherea îmbarcării în prima garnitură a circa 2.500 de evrei au participat fostul prefect, colonelul Dumitru Captaru, care a întrebuinţat doar 35 din cele 50 de vagoane tocmai pentru a crea aglomeraţie. Primul tren a plecat la ora 3:30 în direcţia Paşcani, iar seara a ajuns la Târgu Frumos (la doar 45 km distanţă de Iaşi), înainte de a-şi continua drumul. Pentru că mulţi dintre ei muriseră în vagoane, cadavrele au fost încărcate în căruţe şi transportate spre cimitirul evre­iesc al orăşelului, dar nu înainte de a fi jefuite de tot ce aveau.

În cele două trenuri, fiecare prizonier a încercat să supravieţuiască. Unul a reuşit să facă o gaură în duşumeaua vagonului şi aşa a putut să respire. Alţii n-au avut acelaşi noroc sau inspiraţie. Din depoziţiile martorilor se arată că în vagoane era aşa o înghesuială, încât oamenii stăteau în picioare lipiţi unul de altul şi nu puteau face nici o mişcare. Din cauza lipsei de aer era o duhoare îngrozitoare, iar ţipetele de durere, de foame şi de sete ale copiilor, bă­trâ­nilor şi bolnavilor erau sfâ­şie­toa­re. Acuzatul Triandaf ameninţa că îm­puş­că pe oricine s-ar fi încumetat să dea o picătură de apă celor cu­prinşi de nebunia morţii şi chiar a fă­cut-o. Zile şi nopţi întregi nu li s-au dat apă şi mâncare celor purtaţi cu trenul în scopul exterminării, iar soldaţii au tras în cei care au în­cercat să-şi procu­re ceva în tim­pul opri­rilor în gări. Pe par­cur­sul dru­mu­lui Iaşi – Că­lă­raşi au mu­rit 1.384 de oameni, după cum rezultă din raportul Garnizoanei Că­lă­raşi. Mor­ţii au fost pre­să­raţi pe drum: 327 la Mirceşti, 654 la Tg. Frumos, 300 la Săbă­oani, dar şi în alte localităţi au fost descărcate cadavre din tren. Celui de-al doilea tren i-au trebuit opt ore să parcurgă 30 de kilometri de la Iaşi până la Podu Iloaiei. Însă în acelaşi rechizitoriu se arată că masacrele au continuat şi în afara pogromului de la Iaşi. Puţini ştiu că a avut loc un pogrom şi la Mărculeşti, în Moldova. Aici, o dată cu căderea nopţii erau aşezaţi, după ce erau dezbrăcaţi, câte zece evrei cu faţa la şanţul săpat tot de ei şi erau împuşcaţi. Iată depoziţia unui martor: "M-am dus să adun făină şi cele necesare subzistenţei şi aici am găsit cadavre de evrei, civili, bărbaţi şi femei, printre care unii cu abdomenul spintecat, iar femeile având bucăţi de scânduri în organul genital".

Amintiri ale celor de azi
Iată mărturia de astăzi a unora dintre evreii care au supravieţuit acelor evenimente. Marcel Fischer locuieşte şi acum la Iaşi. "Eram nişte morţi în viaţă. Lângă mine în vagon au murit 200 de oameni – doar doi am ieşit vii. Dar erau multe vagoane." Supravieţuitorii spun că asupra evreilor din curtea Chesturii s-a tras din turla unei biserici de vizavi.

"Ne-am trezit ciuruiţi de mitraliere. Erau jandarmi români. S-au dus peste noapte să vadă cu lanterne. Totul a început pe când stăteam în beci ca să fim feriţi de bombardamente. Pe tata l-a lovit cu patul armei când l-a scos din beciul casei. Cel mai bun prieten al meu din copilărie ne-a scos şi ne-a încolonat. S-a travestit ime­diat în legionar şi a îmbrăcat o cămaşă kaki. Lucra la Tribunalul Militar în Iaşi, era un om excelent, şi ulterior a fost de treabă, numai atunci nu. Tata îi dădea cadouri şi eu jucam cu el ping-pong. Ne-a scos pentru că nu l-a văzut în coloană pe tatăl meu, care era un mare artist în Iaşi, un mare meseriaş, creator de modă în special. El nu cosea, la 39 de ani avea relaţii până la prefect. Tata a fost împuşcat în curtea Chesturii." Marcel Fis­cher, care atunci avea 16 ani, spune că l-a văzut de câteva ori şi pe Corneliu Zelea Codreanu: "M-am dus cu prietenii mei creştini undeva prin Păcurari şi ne-am uitat pe gaura cheii la o întrunire de-a lor, până ne-a zărit cineva. Erau toţi în sumane lungi, cu lumânări în mână, parcă oficiau ceva diabolic. Codreanu era un fanatic".

Mira Segal, de 73 de ani, venită tocmai din Israel, îşi aminteşte şi ea: "A venit cineva care îl cunoştea pe tata şi i-a spus: dumneata nu te du pe dreapta, ci treci pe stânga, că altfel te omorâm. Aşa a fost salvat. Tatăl meu a urcat într-un tren al morţii, a rezistat bând urină, printre cră­păturile vagonului mai prindea câte o picătură de rouă. Şi eu am fost încolonată cu tatăl meu până la poarta Chesturii. Cei care se împotriveau erau împuşcaţi pe loc. 90% din grupul de prieteni care am supravieţuit suntem copii orfani. Tatăl meu a fost aruncat din trenul morţii într-un grup cu cadavre şi a început să strige «Salvaţi-mă, salvaţi-mă!». A fost tras afară şi el a spus: «Vă dau verigheta!». Când tata s-a întors din lagăr era slab, plin de păduchi, aproape înnebunit. Vorbea urât, au adus o balie să îl spele şi vorbea prostii, cânta ceva aiurea. Am zis atunci: nebunul ăsta nu e tata".

În alt vagon, din 137 de oameni au supravieţuit doar opt. David Zigo, acum de 86 de ani, s-a salvat datorită unui briceag: "Aveam în buzunar un briceag şi m-am aşezat pe jos, am făcut o gaură şi am putut respira. Doi fraţi de ai mei au fost luaţi, zicându-li-se că au făcut semnale pentru bombardiere". Lică Şmilovici a stat cinci luni, până la sfârşitul lui octombrie 1941, într-un fel de lagăr la Podu Iloaiei. "Dar până să ajung acolo am văzut cum a fost omorât tata. În noaptea de 28 spre 29 iunie, la 23:00, a fost ucis. L-au împuşcat lângă mine, era la doi metri. Ambulanţa nu a sosit decât după intervenţia unei cunoştinţe, târziu, dar după o oră a murit. Eu am reuşit să mă adăpostesc după scări când s-a tras la Chestură, iar dimineaţă, pe 30 iunie, când am ieşit, erau cadavre puse unul peste altul ca sacii de nisip. La un moment dat, în curte erau 5.000 de oameni. Eu am plecat cu trenul de dimineaţă. Unchiul şi vărul meu de 13 ani au murit în vagonul în care eram eu, dar nu am ştiut. Am găsit însă geanta cu fotografiile lor şi aşa mi-am dat seama. Cadavrele erau albastre din cauză că era cald şi umflate de nu puteai recunoaşte omul. Trei zile am cărat cadavrele de pe câmpul unde oprise trenul până la cimitirul din Podu Iloaiei. Aşa am aflat că au fost şi ieşeni care au salvat evrei, cum ar fi farmacistul Beceanu, inginerul Trofin, preotul Răzmeriţă, un comi­sar de poliţie şi alţii."

Pedepse
Poate vă veţi întreba ce s-a întâmplat cu torţionarii din acele zile. Mulţi dintre ei au fost băgaţi la închisoare, unii fiind însă eliberaţi înainte de termen. Unul dintre ei, colonelul Captaru, prefect al Iaşiului în timpul pogromului, a fost trimis pe front imediat după aceea. Comandant de regiment de infanterie, el a căzut prizonier în timpul luptelor de la Stalingrad, în noiembrie 1942. A revenit în ţară în 1946, imediat fiind arestat şi judecat drept criminal de război.

Tribunalul Poporului şi Curtea Marţială de Casaţie de atunci au întreprins cercetări, găsindu-l nevinovat, iar Ministerul de Război a clasat cauza prin sentinţa nr. 6.704 din 26 noiembrie 1946. Însă Captaru a fost arestat din nou în anul 1948, ulterior fiind condamnat la muncă silnică pe viaţă, plata unei amenzi de 100 de milioane de lei şi degradare civică timp de zece ani. În 1960 a fost tri­mis cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, unde a murit după trei ani.



Găseşti acest articol aici: http://www.jurnalul.ro/special/special/rechizitoriul-procesului-pogromului-de-la-iasi-mii-de-evrei-au-fost-omorati-si-inghesuiti-in-trenurile-mortii-583895.html

A executat armata română evrei în Al Doilea Război Mondial?,
Institutul Elie Wiesel a anunţat, vineri, că o echipă de arheologi a descoperit, în zona Iaşiului, o groapă comună cu osemintele a peste o sută de evrei ucişi, se pare, de trupele române în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
„Mai mult de o sută de evrei - bărbaţi, femei, copii şi persoane în vârstă - au fost îngropaţi la în apropierea satului Popricani, aproape de oraşul Iaşi. Mulţi dintre evrei au fost sacrificaţi în pogromuri, cum ar fi uciderea 1941 a aproape 15.000 de evrei din Iaşi, sau care au murit în lagăre de muncă sau în trenuri ale morţii”, precizează Institutul Elie Wiesel, citat de Reuters şi The Canadian Press.
În pădurea de la Popricani, la 10 kilometri nord de capitala Moldovei, o echipă de cercetători coordonaţi de Adrian Cioflâncă de la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol“ din Iaşi au identificat mai multe gropi comune unde se găsesc rămăşiţe umane.
Conform cercetărilor efectuate în prealabil timp de un an, s-a stabilit că este vorba despre masacrul comis de Armata Română în 1941, când în pădurile din nordul Iaşiului au fost executaţi peste 100 de evrei, printre care femei şi copii.„Evreii au fost obligaţi să-şi sape singuri gropile, după care au fost dezbrăcaţi, împuşcaţi şi aruncaţi înăuntru, după care s-a turnat var“, a explicat Elisabeth Ungureanu, asistent manager de proiect.


Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi a deschis un dosar penal pentru omor în acest caz, după ce procurorii au fost sesizaţi dimineaţă de poliţişti că au fost găsite rămăşiţe umane în pădurea de la Popricani.
"În timpul Holocaustului din România au fost utilizate vagoane de marfă pentru transportul evreilor şi romilor destinaţi morţii. Mulţi dintre evreii din Bucovina şi jumătate din romii din regat au fost deportaţi în Transnistria, cu trenul. La Iaşi, în 1941, în două trenuri ale morţii, cu destinaţia Călăraşi şi Podu Iloaiei, au fost transportaţi 4.432 evrei, din care au pierit 2.594. Toţi evreii din Transilvania de Nord au fost transportaţi la Auschwitz, cu trenul" - este inscripţionat pe o placă a monumentului Memorialului Holocaustului din România, inaugurat în 8 octombrie 2009, în Bucureşti.
Trebuie menţionat faptul că, pentru transportarea şi uciderea la Auschwitz a evreilor din Transilvania de Nord, se fac răspunzătoare autorităţile hortyste, care în perioada 1940-1944, au ocupat şi au supus întreaga regiune unui amplu proces de maghiarizare şi purificare etnică.

Podu Iloaiei, 27 iunie 2011
Acum 70 de ani, autorităţile statului român, condus de Ion Antonescu, i-au adunat pe evreii din capitala Moldovei şi, pe unii dintre ei (peste 1.000) i-au înghesuit într-un tren de marfă, claie peste grămadă. În căldura sufocantă, lipsiţi de aer şi apă, de orice posibilităţi de confort, oamenii au fost plimbaţi de colo-colo. Cei vreo 20 de kilometri pe calea ferată au fost parcurşi în peste şase ore. Rezultatul? 1.200 de cadavre, majoritatea anonime, descărcate şi aruncate la groapa comună, pe coasta unui deal. S-a întîmplat la Podu Iloaiei.
În acest moment sînt la Iaşi, invitat de Institutul “Elie Wiesel”. Tocmai ne-am întors de la Podu Iloaiei, unde s-a organizat un impresionant ceremonial de comemorare a evreilor ucişi în trenul groazei. Discursuri civile şi religioase în ebraică, intervenţii bine cumpănite ale autorităţilor (prefectul judeţului, primarul oraşului), fanfara militară, luări de cuvînt ale unor supravieţuitori şi coroane oficiale de flori (de la Preşedinţie, Guvern, Muzeul Holocaustului din Washington etc.). În asistenţă, cîţiva ambasadori, distinşi prin ţinuta sobră, impecabilă, numeroase persoane în vîrstă, venite tocmai din Israel, televiziuni, presă scrisă.
Cînd a intrat maşina blindată a ambasadorului american, nou-nouţă şi sclipitoare, cu drapelul pe capotă, împreună cu celelalte limuzine ale demnitarilor, printre barăcile dărăpănate, pe uliţa prăfuită, hîrbuită, a periferiei, în drum spre groapa comună evreiască, au ieşit în maieu şi şlapi bieţii localnici mărunţi, tuciurii şi nespălaţi, în faţa ogrăzii şi s-au frecat la ochi. Parcă era o întîlnire de gradul trei, între un OZN şi un car cu boi.
În decorul S.F. al unei asemenea juxtapuneri inedite, România învaţă să-şi cunoască şi să-şi regrete trecutul, pentru a nu-l mai repeta în viitor.

Simpozionul internaţional “Gropile comune ale Holocaustului”
Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, United States Holocaust Memorial Museum – Center for Advanced Holocaust Studies şi Fundaţia Yahad – In Unum (Franţa) organizează simpozionul internaţional “Gropile comune ale Holocaustului”, în perioada 30 iunie – 1 iulie 2011, la Hotel Athenee Palace – Hilton, sala Regina Maria I.
Simpozionul se înscrie în seria evenimentelor comemorative ale Pogromului de la Iaşi din iunie 1941, în cadrul cărora s-a făcut referire şi la groapa comună de la Popricani, descoperită recent de către o echipă de arheologi şi istorici a Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”. În cadrul evenimentului cercetători din România, Ucraina, Franţa, Germania şi Statele Unite ale Americii vor dezbate problematica genocidului şi a gropilor comune, vor examina categoriile de victime ale acestor masacre şi implicaţiile legale, sociale şi etice ale investigării gropilor comune.
Printre cei care vor lua cuvântul se numără personalităţi în domeniu precum: Paul A. Shapiro, Radu Ioanid, Krista Hegburg (S.U.A), Patrick Desbois, Patrice Bensimon, Andrej Umansky (Franţa), Mikhail Tyagly (Ucraina), Rolf Keller, Martin Holler, Andrej Angrick (Germania), Michael Shafir, Vasile Ionescu, Viorel Achim, Adrian Cioflâncă, Andrei Muraru (România).

Program (selectiv)
Joi 30 iunie ora 18.00 – Pe scurt despre Holocaust în Europa, Patrick Desbois
Vineri 1 iulie ora 10.00 – 12.00 – Panel 1: Rapoarte ale cercetătorilor de teren
13.00 – 15.45 - Panel 2: Tipuri de victime
16.00 – 19.00 - Panel 3: Perspective de drept şi etică
Laura Degeratu
cercetator, INSHR-EW

Colocviu internaţional sub genericul:”70 ANI DE LA POGROMUL DE LA IAŞI (28-30 IUNIE 1941): ISTORIE ŞI MEMORIE” de Editori ACUM
ARGUMENT
Fenomen cu multiple implicaţii politice, sociale, economice, juridice şi morale, Şoahul a însemnat exterminarea de către regimul nazist şi regimurile care au colaborat cu acesta, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a şase milioane de evrei.
Nimicirea a aproape două treimi a iudaismului european a fost precedată, în toate ţările cucerite sau aliate cu al Treilea Reich, de persecuţii metodice aplicate evreilor, o legislaţie discriminatorie, pierderea drepturilor civile, excluderea din exercitarea profesiilor, spolierea proprietăţilor, constrângerea la munci forţate, deportări şi internarea în lagăre. Acest sistem de înjosire şi ostracizare a fost impus şi evreilor din România care au suferit primul masacru gigantic al anilor de „noapte şi ceaţă”. Efectiv, începutul războiului împotriva URSS şi participarea României alături de Germania nazistă la acest conflict au avut urmări tragice asupra evreilor din Iaşi, care au fost victimele unui pogrom organizat şi înfăptuit în zilele de 28-30 iunie 1941, de autorităţile locale la ordinul guvernului de la Bucureşti şi al lui Ion Antonescu, şi cu participarea militarilor germani aflaţi in oraş.

Fotografie document: evrei ucişi în timpul pogromului de la Iaşi, iunie 1941

Pogromul care a făcut mii victime (13.266 după un raport al Serviciului Special de Informaţii din 1943, şi 14.850 după un raport al comunităţii din 1946, cifra exactă este necunoscută) dintre cei 45.000 locuitori evrei din Iaşi, a fost urmat, în vara anului 1941, de alte masacre de evrei în Basarabia şi nordul Bucovinei, de către trupele germano-române în timpul recuceririi acestor provincii, o mare parte a supravieţuitorilor, deportaţi în Transnistria, au fost masacraţi sau au murit acolo (de foame, frig şi boli).
Împlinirea a 70 de ani de la aceste tragice evenimente constituie prilejul de a comemora victimele şi de a aminti semnificaţia pogromului de la Iaşi în istoria Şoahului în România.
Organizat cu acest scop, colocviul îşi propune să abordeze mai multe subiecte, în cadrul următoarelor axe principale:
- Ideologia şi manifestările antisemitismului în perioada interbelică;
- Reconstituirea contextului istoric, cauzele imediate şi desfăşurarea pogromului în oraş, urmat de cele două „trenuri ale morţii”
- Ocultarea şi memoria pogromului în studiile istorice şi în literatură.
Colocviul intitulat „70 de ani de la pogromul de la Iaşi (28-30 iunie 1941). Istorie şi memorie”are loc în zilele de 26 şi 27 iunaie, sub egida comună a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi şi a Universităţii „Paul Valéry” din Montpellier.
Responsabilii Comitetului ştiinţific şi Comitetului de organizare sunt prof. univ. dr. Carol Iancu, de la Universitatea „Paul Valéry” din Montpellier, director al École des Hautes Études du Judaïsme din Franţa, şi prof.univ. dr. Alexandru Florin Platon, decan al Facultăţii de Istorie de la Universitatea A.I Cuza din Iaşi

Mai multe fotografii dintr-o expoziţie din Bucureşti dedicată Holocaustului, dispărute în două rânduri
Mai multe fotografii vernisate într-o expoziţie dedicată Holocaustului, deschisă în staţia de metrou Piaţa Unirii, au dispărut, pentru a doua oară într-o săptămână



Mai multe fotografii vernisate într-o expoziţie dedicată Holocaustului, deschisă în staţia de metrou Piaţa Unirii, au dispărut, pentru a doua oară într-o săptămână, scrie jpost.com.
Jurnalistul austriac Emil Rennert şi fotograful israelian Shani Bar-On, organizatorii expoziţiei, au declarat că 12 dintre cele 24 de imagini au dispărut. Incidentul vine la doar câteva zile după ce, duminică, toate fotografiile au fost date jos de pe pereţii staţiei de metrou, la mai puţin de 24 de ore după ce fuseseră expuse.
Despre primul incident, ambasada României în Israel a spus că oamenii de serviciu au dat jos fotografiile "din greşeală" şi nu este vorba despre un act de anti-semitism.
Între timp, Rennert şi Bar-On au adus noi cópii ale fotografiilor, însă şi acestea au dispărut.
Purtătorul de cuvânt al ambasadei României în Israel a declarat că se va face o investigaţie.

Les morts ne vieillissent jamais*
CU MULTI ani de zile în urmă, pe când eram elev de liceu, treceam zilnic pe bulevardul Dacia din Bucureşti, la încrucişarea cu strada Polonă. Aşa am remarcat, la numai câţiva zeci de metri, pe faţada roşie a unui bloc din anii ’30, o placă de marmură albă pe care scria cu litere de aur :
OLGA BANCIC
10 MAI 1912 – 10 MAI 1944
LUPTATOARE ANTIFASCISTA DIN ROMANIA
EXECUTATA DE HITLERISTI LA STUTTGART
PRIN DECAPITARE
VIATA LUPTA SI MOARTEA EI EROICA INSUFLETESTE AZI
MUNCA POPORULUI ROMAN
PE DRUMUL PROGRESULUI

Fatada pe strada Olga Bancic din Bucuresti, inainte de 1995

Deşi am fost impresionat de menţiunea “executată prin decapitare”, mărturisesc că nu am dat mare atenţie contextului, cu atât mai mult cu cât ultima frază, reprezentativă pentru discursul comunist atotputernic pe atunci, mă făcea să cred mai degrabă într-un montaj propagandistic în stilul “Vasile Roaită” sau “Henri Barbusse”.
Numai după 40 ani, aflat pe alte meleaguri, în 2004, cu ocazia aniversării celor 60 ani petrecuţi dela execuţia membrilor “grupului Manouchian” am aflat adevărata istorie a Olgăi Bancic.

* * *

Olga Bancic, pe adevăratul ei nume Golda Bancic, s-a născut într-o familie de evrei săraci din Chişinău.
Încă foarte tânără, Olga Bancic începe să lucreze într-un atelier de tapiţerie şi se angajează în mişcările muncitoreşti. După ce participă la diferite greve, Olga Bancic este arestată şi condamnată la închisoare. În aceeaşi perioadă, Olga se căsătoreşte cu Alexandru Jar, poet comunist, care mai apoi va deveni unul din membrii activi ai mişcării de rezistenţă din Franţa. În această perioadă, Olga Bancic şi Alexandru Jar locuiesc la Bucureşti şi participă la activitatea tinerilor comunişti. Arestată în 1933, în cursul unei manifestaţii antihitleriste, Olga Bancic este condamnată şi petrece câteva luni în închisoare, după care părăseşte România, împreună cu soţul ei, în drum spre Spania republicană.
Ajunsă la Paris în 1938, Olga Bancic se ocupă intens de ajutorarea refugiaţilor republicani spanioli. În 1939, se naşte fiica ei, numită Dolorès, în omagiu adus celebrei luptătoare comuniste spaniole, Dolorès Ibarruri.
La începutul războiului, Olga Bancic integrează grupul F.T.P. –M.O.I. (Francs-Tireurs Partisans – Main d’Oeuvre Immigrée). Acest grup, sub denumirea de M.O.I. (Mouvement Ouvrier International) fusese creat de către Partidul Comunist încă din anii ’30. După cum mi-a confirmat un martor ocular al acestei epoci, numai după ce Stalin a dizolvat Cominternul, punând în surdină “internaţionalismul proletar” pentru a preamări lupta de rezistenţă naţională, numele organizatiei a fost schimbat… păstrând însă iniţialele de la origină, printr’un joc de aparenţe atât de caracteristic sistemului comunist. Grupul era compus din italieni, spanioli, polonezi, ruşi, unguri, români etc., dar şi din fii de imigranţi sau din tineri francezi cooptaţi in funcţie de înâlnirile întâmplătoare ale tinereţii. Mare parte din membri sunt evrei, comunişti, foşti participanţi din războiul civil spaniol în cadrul Brigăzilor Internaţionale. Totuşi, participarea la F.T.P.-M.O.I. se făcea mai ales pe baza afinităţilor personale, deseori independent de culoarea politică. Un exemplu caracteristic este cel al şefului zonei Rhône-Alpes, Georges Filip (Lefort), născut în România, în vârstă de 24 ani, singurul român printre cei 11 comandanţi interregionali, fără antecedente comuniste şi nici din războiul civil spaniol. De fapt, în rezistenţa franceză convieţuiau două tendinţe : cea gaullistă, divizată între diferite fracţiuni, şi cea comunistă, sub influenţă sovietică, dar care nu şi-a început cu adevărat activitatea decât după luna iunie 1941, o dată cu dispariţia Pactului Ribbentrop – Stalin şi intrarea trupelor germane în Uniunea Sovietică**.
Primul şef militar al grupului F.T.P.-M.O.I., şi creatorul secţiunii lui pariziene, a fost, în martie 1942, Boris Holban, român de origină basarabeană, născut în 1908, într-o familie de evrei ruşi, refugiaţi în România.
Organizaţia F.T.P. – M.O.I. pusă în funcţiune de către Holban se compunea din patru detaşamente : primul-format din români, al doilea-din evrei de origină poloneză, al treilea- din italieni, al patrulea- din specialişti în deraierea trenurilor. Cu toţii beneficiau de servicii de legătură (mai ales femei), informaţii şi fabricare de acte false, ba chiar şi de un embrion de serviciu medical. Întreaga organizaţie, compusă din cca. 30 partizani, ajutaţi de vreo 40 alţi militanţi, au executat în douăzeci de luni, până în noiembrie 1943, 229 acţiuni împotriva nemţilor. Cea mai răsunătoare a fost asasinarea generalului SS Julius Ritter, şeful serviciului de muncă obligatorie, care trimisese în Germania sute de mii de tineri francezi.
În ciuda pericolului permanent, calitatea legăturilor între membrii grupului era excepţională. Iată cum o descrie Arsène Tchakarian, membru al grupului rămas în istorie sub numele “grupul Manouchian” :

“Era o astfel de amiciţie între noi, toţi aceşti oameni veniţi de peste tot, evrei, spanioli, italieni, nemţi, armeni şi francezi, bineînţeles, o prietenie frăţească, depăşind tot ce-ţi poţi imagina.”

Tot aşa vorbeşte şi Cristina Boicu, o româncă, agent de legătură, mulţi ani după război.
Iar despre Olga Bancic, acelaşi Arséne Tchakarian spune :

“Numele ei de cod era Pierrette, nu ştiam că o cheamă Olga, nici că era evreică, nici că era măritată cu Alexandru Jar, important responsabil din grupul F.T.P. – M.O.I., nici că avea o fiică ascunsă la ţară. “Pierrette” avea responsabilitatea transportului armelor. Femeile care transportau armele aveau o misiune mult mai periculoasă decât cei care luptau cu arma în mână, ele n-aveau cum să se apere.
Şeful grupului prepara acţiunea, apoi conducea camarazii la locul de întâlnire. Femeile –Anna Richter, Olga Bancic- trebuiau, la ora stabilită, să aducă grenadele şi revolverele (aveam foarte puţine). Pe urmă, trebuiau să le recupereze, după acţiune. Ceea ce le expunea teribil, pentru că, după şocul unui atentat, cartierul era imediat încercuit de securitatea germană, clădirile percheziţionate şi unele rame de metrou oprite. Bărbaţii care trăseseră fugeau imediat cu bicicletele, dar Olga, care aşteptase ca luptătorii să-şi termine misiunea, nu se mişca şi recupera armele lângă o staţie de metrou. În anumite cartiere, aceste acţiuni erau foarte dificile. Era o perioadă în care rezistenţii trăiau cu frica de a fi prinşi, erau tot timpul la pândă, n-aveau încredere în nimeni. Pericolul era atât de mare încât mulţi dintre camarazi aveau impresia că nu vor ajunge niciodată până la capăt, până la eliberare. Trebuia să treci odată şi încă odată prin ochiurile plasei. Se gândeau tot timpul că vor fi prinşi şi împuşcaţi. Femeile erau cele mai atente, aveau cea mai mare grijă. Erau unii în grup cărora nu le era frică de nimic, cei ale căror familii fuseseră deportate, ceeace îi făcea şi mai combativi.
Cea mai mare parte dintre militanţi optaseră pentru clandestinitate, mai ales evreii, care trăiau în condiţii teribile. Grupul lua riscuri teribile, pentru că acţiunile erau directe. Se făcea una pe zi, uneori chiar şi două.
Olga a participat la vreo o sută de atacuri împotriva armatei germane, adică o jumătate din luptele duse de grupul Manouchian. Nu ştiam nimic despre ea, din motive de securitate. Părea că pentru ea nu conta decât idealul. Vineri seara era totdeauna îngrijorată. Înţelesesem că avea undeva un copil, pe care se ducea să-l vadă sâmbătă. O fetiţă de vreo doi ani…”

În august 1942, Holban refuză să execute ordinul autorităţilor centrale F.T.P., care cereau îmulţirea acţiunilor antinaziste, şi este înlocuit în fruntea grupului de către un armean, Missak Manouchian. Holban considera că intensificarea acţiunilor punea în pericol securitatea întregii organizaţii, deja la limita acceptabilităţii. Din nefericire, presimţirea lui s-a dovedit exactă : în noiembrie 1943, 23 militanţi sunt arestaţi de Gestapou, printre care şi Olga Bancic, surprinsă la o întâlnire cu Marcel Rayman, alt leader al grupului.
Ceea ce s-a întâmplat în continuare, nu se ştie cu precizie. Totuşi, parte din aceste evenimente de răsunet istoric au fost reconstituite, uneori de manieră romanţată, în diferite articole şi cărţi, iar în 1974 în cadrul unui film intitulat “L’Affiche rouge” de Frank Cassenti. Pentru că autorităţile franceze şi germane din 1944 au decis să profite de această operaţie pentru a lansa o acţiune de propagandă. Aşa a apărut pe zidurile Parisului un afiş, rămas în istorie sub numele de “l’affiche rouge”, care se compunea din fotografiile a zece partizani din “grupul Manouchian”, însoţite de numele şi lista acţiunilor pe care ei le efectuaseră. Afişul prezenta şi câteva imagini de catastrofe feroviare, cadavrele unor “victime ale teroriştilor” şi armele utilizate. Partizanii fotografiaţi fuseseră selecţionaţi cu grijă printre membrii grupului în aşa fel încât, în plus de aspectul voit “sălbatec”, să poarte nume străine, greu de pronunţat, de preferinţă evrei polonezi sau unguri, dar şi un italian, un spaniol şi un armean. Acesta din urmă era Missak Manouchian, “şeful bandei”, creditat de 56 atentate, 150 morţi şi 600 răniţi. Afişul purta titlul laconic : “Des liberateurs ?” şi, sub imagini : “La Libération par l’armée du crime”.

Celebrul “afis rosu” pe strazile Parisului in 1944

În realitate, grupul Manouchian capturat de nemţi se compunea din 24 partizani, originari din Polonia, Ungaria, Italia, Spania, România, Germania, Franţa, dintre care doisprezece erau evrei. Singura femeie din grup era Olga Bancic, dar soarta ei urma să fie diferită de cea a camarazilor săi.
Procesul grupului Manouchian a avut loc în februarie şi toţi membrii au fost condamnaţi la moarte pe 19/02/1944. Cei 23 bărbaţi au fost executaţi la Mont Valérien, în împrejurimile Parisului. Ei au avut cel puţin şansa, după cum au cerut, de a muri împreună.
În cazul Olgăi Bancic situaţia era diferită.
Nemţii nu executau niciodată femeile în Franţa. La pagina 103 a “Manualului de drept criminal al Wehrmachtului” se precizează:

“… bolnavii mintali şi femeile însărcinate nu pot fi condamnaţi la moarte; în ziua verdictului judecătorul fixează ora executării şi o comunică persoanelor interesate, dar nu şi condamnatului; execuţia bărbaţilor se face prin împuşcare, însă femeile vor fi decapitate.”

Execuţia prin decapitare fusese aleasă datorită aspectului ei “brutal şi infamant, pedeapsă dezonorantă rezervată trădătorilor şi adversarilor germani ai regimului nazist”.
Mai multe povestiri, probabil romanţate, descriu lunga perioadă de timp petrecută de Olga Bancic în aşteptarea execuţiei capitale, aproape trei luni.
O variantă vorbeşte despre o promisiune de a i se comuta pedeapsa cu moartea în schimbul unor indicaţii privind locul unde erau ascunse armele grupului. Puţin probabil !
Cert este că Olga Bancic este transferată în Germania, la Karlsruhe, unde ajunge pe 20 martie ’44.
Aici este închisă într-o celulă luminată în permanenţă, zi şi noapte, dar unde i se oferă ţigări şi alcool fără limită. Când întreabă “de ce ?” i se răspunde : “pentru că este celula condamnaţilor la moarte”.
La sfârşitul lunii aprilie, avocatul desemnat din oficiu o anunţă că data execuţiei a fost stabilită pe 10 mai 1944. Este chiar ziua ei de naştere, când urma să împlinească 32 ani. Avocatul o avertizează că “decapitarea este o manieră umană de a proceda”.
Într-adevăr, această operaţie este în Germania însoţită de un ceremonial complicat şi solemn. Până şi călăul este îmbrăcat în redingotă neagră, poartă joben şi mănuşi albe. Numai că, în al III-lea Reich, meseria asta foarte uşoară devenise o corvoadă! Dacă între 1907 şi 1937 fuseseră executaţi în Germania 333 condamnaţi, în cei doisprezece ani ai regimului hitlerist au fost pronunţate 41000 condamnări la moarte ! Aşa că Reihart, călăul oraşului München, care însă trebuia să oficieze şi la Dresda, Weimar, Brugchsal, Viena şi Stuttgart, este obligat să abandoneze decapitarea cu securea şi să facă appel la ghilotină, care-i permitea să obţină un randament superior! Astfel au reuşit autorităţile germane să efectueze la Stuttgart, între 26 martie şi 24 august 1944, 375 execuţii capitale, care includeau, ce e drept, şi unele prin împuşcare.
Execuţia Olgăi Bancic are loc pe 10 mai 1944, la ora 5 dimineaţa.
Însă, înainte de a muri Olga Bancic a scris o ultimă scrisoare, adresată fiicei ei, Dolorès, în care spunea, într-o franceză ezitantă :

“Mica mea fiică iubită, micuţa mea dragoste,
Mama ta îţi scrie ultima scrisoare, mica mea iubită. Mâine la ora 6, pe 10 mai, nu voi mai fi. Dragostea mea, nu plânge, mama ta nu plânge nici ea. Mor cu conştiinţa împăcată şi cu toată convingerea că mâine vei avea o viaţă şi un viitor mai fericit decât mama ta. N-o să mai trebuie să suferi. Fii mândră de mama ta, mica mea dragoste. Am întotdeauna în faţa ochilor imaginea ta. Cred că-ţi vei vedea tatăl, am speranţa că el va avea o soartă diferită. Spune-i că m-am gândit mereu la el ca şi la tine. Vă iubesc din tot sufletul. Amândoi îmi sunteţi dragi. Dragul meu copil, tatăl tău este, pentru tine, ca şi o mamă. Te iubeşte mult. Nu vei simţi lipsa mamei tale.
Dragul meu copil, termin scrisoarea cu speranţa că vei fi fericită toată viaţa cu tatăl tău, cu toată lumea. Vă sărut din tot sufletul, mult, mult, mult.
Adio dragostea mea
Mama ta Olga”

Scrisoarea Olgăi, scrisă puţin timp înainte de a fi executată, a ajuns, după multă vreme, prin intermediul Crucii Roşii, în mâinile fiicei ei. Nu ştiu ce a devenit Dolorès, însă se pare că în anii ’70 ea locuia cu tatăl ei în România.
* * *

Prima decizie anunţată de noul preşedinte al Republicii franceze, Nicolas Sarkozy, chiar în orele ce au urmat intrării în funcţie, a fost recomandarea adresată profesorilor din Franţa ca pe ziua de 22 octombrie a fiecărui an să se citească în clasă scrisoarea lui Guy Môquet, redactată câteva ore înainte de a fi executat de nemţi, în 1941.
Decizia lui Nicolas Sarkozy a luat prin surprindere atât opinia publică, cât şi lumea politică franceză. După primul moment de emoţie, reprezentat de lectura acestei scrisori în faţa monumentului dedicat rezistenţei, aflat în poiana în care au fost executaţi câţiva partizani în vecinătatea capitalei franceze, fiecare a încercat să-şi reamintească cine era Guy Môquet, cunoscut mai ales datorită staţiei de metrou care-i poartă numele.
Guy Môquet s-a născut pe 26 aprilie 1924, într-o familie de militanţi comunişti din regiunea Parisului. Tatăl său, Prosper Môquet, era mândru de faptul că fusese ales deputat al Frontului popular, în 1936. Viaţa lui Guy Môquet a fost mult prea scurtă pentru a fi lăsat amintiri majore sau pentru a-i permite să participe ca un actor important la evenimente excepţionale. Se ştie însă că, elev la liceul “Carnot” din Paris, el avea activităţi sportive şi că, în 1939, s-a înrolat în organizaţia “Jeunesses communistes”.
În octombrie 1939, tatăl său este arestat, închis şi i se retrage funcţia de deputat, acuzat fiind de “atitudine antifrancezà” datorită sprijinului acordat inamicului german, după cum se ordonase dela Moscova. Încarcerat în Algeria, el va fi eliberat de generalul De Gaulle după sosirea sa la Alger, în 1943.
Însă, pe 13 octombrie 1940, Guy Môquet fusese arestat pe când distribuia manifeste în Gara de Est din Paris.
În acea perioadă, în care Partidul comunist francez apăra în mod făţis interesele Moscovei, manifestele distribuite nu vorbeau atât despre acţiunile împotriva ocupantului german, cât despre lupta pentru eliberarea deţinuţilor comunişti şi înfiera “războiul imperialist provocat de magnaţii industriei pentru a obţine noi beneficii”. Şi afirmau că “din ură împotriva clasei muncitoare (ei) ne-au trădat ţara şi au obligat-o să suporte ocupaţia străină.”
Arestat, torturat, la numai 16 ani, Guy Môquet este condus din închisoare în închisoare timp de un an. În octombrie 1941, când comandantul forţelor germane din regiunea Loire- Inférieure este asasinat de un grup de tineri comunişti, ministrul de Interne al guvernului dela Vichy alege 50 militanţi comunişti pentru a fi executaţi în semn de represalii. El comentează că e preferabil să-i aleagă pe comunişti, evitând astfel “să fie împuşcaţi 50 buni francezi”.
Pe 22 octombrie 1941, Guy Môquet este executat la Chateaubriand, împreună cu alţi 27 camarazi. El era cel mai tânăr din acest lot, fiind în vârstă de numai 17 ani. Guy Môquet a înfruntat cu un enorm curaj plutonul de execuţie, refuzând să i se lege ochii. Ba chiar a şi comentat : “Voi lăsa o amintire în istorie pentru că sunt cel mai tânăr dintre cei condamnaţi.”
Însă, înainte de a muri, Guy Môquet a avut ocazia de a redacta o scrisoare adresată familiei, în care spunea :

“Mămica mea iubită,
Frăţiorul meu adorat,
Tăticul meu iubit,
Voi muri ! Ceea ce vă cer, ţie, în special micuţa mea mamă, e să fiţi curajoşi. Sunt şi eu şi vreau să fiu tot atât cât şi cei ce-au suferit înaintea mea. De sigur, aş fi vrut să trăiesc. Dar ceea ce doresc din tot sufletul este ca moartea mea să servească la ceva. N-am avut vreme să-l sărut pe Jean. I-am sărutat pe fraţii mei Roger şi Rino. În realitate, nu pot s-o fac, din păcate!
Sper că lucrurile mele îţi vor fi trimise şi îi vor servi lui Serge, care, sper, va fi mândru să le poarte cândva. Pe tine, tăticul meu, ca şi mămica mea, dacă v-am făcut să suferiţi, te salut pentru ultima dată. Să ştii că am făcut tot ce am putut ca să urmez drumul pe care mi l-ai trasat.
Un ultim adio tuturor prietenilor mei, fratelui meu pe care-l iubesc mult. Să înveţe bine ca să devină mai târziu un om adevărat. 17 ani şi jumătate, viaţa mea a fost scurtă, n-am nici un regret, doar cel de a vă părăsi pe toţi. Voi muri cu Tintin, Michels. Mamă, ceea ce îţi cer, ceea ce vreau să-mi promiţi, e să fii curajoasă şi să depăşeşti suferinţa. Nu vreau să spun mai mult. Vă părăsesc pe toţi, toate, pe tine mamă, Serge, tată, vă sărut din toată inima mea de copil. Curaj !
Al vostru Guy care vă iubeşte.”

* * *

Guy Môquet, prin sinceritatea sa, prin vârsta încă fragedă, prin determinarea de care a dat dovadă până în ultimul moment al vieţii, chiar şi prin naivitatea ultimului său mesaj, a devenit un simbol al rezistenţei franceze, chiar din timpul războiului. Fotografii şi desene reprezentându-l pe tânărul rezistent circulau deja la câteva luni după execuţie, pe ascuns, la fel ca şi fotografiile generalului De Gaulle.
De altfel, generalul De Gaulle a trimis tatălui lui Guy Môquet, în 1956, câteva rânduri în care spunea :

“N-am pierdut, cu siguranţă, amintirea tânărului nostru Guy, moartea lui pentru Franţa atât de vitejească şi crudă.”

Nenumărate străzi din Franţa, precum şi o staţie de metrou pariziană, poartă azi numele tânărului erou.

Guy Môquet: timbru comemorativ emis de posta franceza in octombrie 2007

Astfel, decizia preşedintelui Franţei privind citirea scrisorii de adio a tânărului Guy în fiecare clasă, la data aniversării execuţiei lui, părea o hotărâre de bun simţ, care nu putea decât să reunească întreaga societate franceză în jurul unor valori tradiţionale ale naţiunii, un simbol pentru tânăra generaţie şi o luminiţă aprinsă împotriva uitării. Cum, în plus, era vorba de un tânăr militant comunist, ne puteam aştepta ca aripa stângă a societăţii, şi mai ales Partidul comunist francez, de ani de zile în pierdere de viteză, să aplaude această iniţiativă cu ambele mâini.
Era un calcul greşit, care nu ţinea cont de starea de sclerozare a societăţii franceze (şi nu numai !) Imediat, Partidul comunist şi, mai ales, una dintre curelele lui de transmisie, sindicatul (stângist) al profesorilor au început să protesteze. Neputând ataca un simbol naţional, pentru a boicota această acţiune au inventat tot felul de argumente, începând cu “dorinţa de recuperare a eroului nostru”, continuând cu pretextul “libertăţii de alegere a pedagogilor” şi terminând cu “lipsa de timp pentru a explica contextul în care a fost scris mesajul”. Timp de câteva săptămâni, înainte şi după 22 octombrie 2007, ziarele, televiziunea, radioul au comentat, dezbătut, analizat, interviuvat în jurul acestui subiect.
Nu este nici locul, nici momentul de a menţiona argumentele pro şi contra. Merită totuşi să amintim două fapte :
- textul scrisorii lui Guy Môquet a fost citit în 93% din licee (după statisticile ministerului de tutelă, contrazise, bineînţeles de sindicatul profesorilor, însă fără nici o cifră în sprijinul afirmaţiilor sale)
- în nenumărate regiuni din Franţa, liceenii au participat la comemorări, prelegeri, proiecţii legate de istoria rezistenţei franceze în prezenţa eroilor acestei epopei care, chiar dacă nu este foarte îndepărtată în timp, pare tinerilor de azi “istorie antică” .
Probabil că una dintre afirmaţiile cele mai interesante la sfârşitul zilei de comemorare a fost cea a unei liceene de vârsta lui Guy Môquet, în momentul martirului său, care spunea :

“Mă simt mult mai implicată decât dacă aş citi-o într-o carte. Mă tulbură faptul că a avut un asemenea curaj, la vârsta mea…”

* * *

La Bucureşti, pe zidul casei de pe fosta stradă Olga Bancic, placa de marmură a fost smulsă din perete pe la mijlocul anilor ’90. Au mai rămas urmele tijelor metalice cu care fusese fixată. Cine a luat decizia să o scoată ? Şi să schimbe numele străzii ?

Fatada pe strada (fosta) Olga Bancic din Bucuresti, 2007

Oare două personalităţi istorice cu traectorii atât de asemănătoare pot fi tratate într-un mod atât de diferit, la cele doua capete ale Europei? Pentru că ziua execuţiei lui Guy Môquet va fi consacrată, începând din 2008, memoriei tinerilor rezistenţi. Şi în urma unei operaţii de negociere, atât de la modă în zilele noastre, cu diferitele autorităţi interesate s-a ajuns la un compromis şi ea va fi perenizată în anii ce vin.
Oare trebuie să aşteptăm alegerea unui nou preşedinte la Bucureşti pentru ca în fine o adevărată dezbatere, cum a avut loc în Franţa, asupra moştenirii trecutului să poată avea loc? Şi, dacă se poate, fără o rescriere a istoriei “la moda zilei”, cum am trăit-o timp de zeci de ani pe vremea comunismului sau, în ultimii ani, în lumea occidentală.
Dezbatere care, cine ştie, poate că va duce la citirea scrisorii de adio a Olgăi Bancic în liceele din ţară !
Adrian Irvin Rozei, Paris, octombrie 2007

Obiecte istorice in muzeu particular
http://www.agenda.ro/news/news/43585/obiecte-istorice-in-muzeu-particular.html
O locomobila ungureasca de 101 ani, inca functionabila, un raboj agricol din 1860 si alte mii de obiecte istorice impresionante sunt expuse intr-un muzeu etnografic particular din comuna Pietroasa, judetul Bihor, numit „La Fluturi”.

Curiosii si nu numai pot face aici incursiuni memorabile in trecutul zonei respective. Muzeul se afla in satul Chiscau, la doar 300 de metri de faimoasa "Pestera Ursilor", un „cimitir subteran” descoperit accidental in urma cu 36 de ani. Aurel Flutur, zis Domnocu este cel care a intemeiat ineditul obiectiv, noteaza skytrip.ro.
Cele peste 2.000 de obiecte expuse la muzeul din Chiscau au fost adunate de Aurel Flutur de-a lungul a peste 30 de ani. Acesta a reusit, astfel, sa salveze de la disparitie o serie de obiecte de arta populara, vestigii istorice si etnografice.
Muzeul particular gazduieste mii de obiecte vechi, multe dintre ele destul de rare si unele chiar unice in Europa. Spre exemplu, un raboj agricol din 1860, salvat de Flutur prin anul 1980. Una dintre cele mai valoroase piese din colectie este o locomobila fabricata in Ungaria. Utilajul secular este o masina de forta, deplasabila, pe roti. Anul acesta, locomobila speciala implineste venerabila varsta de 101 ani de la fabricatie. Cu toate acestea, utilajul este inca in stare de functionare.

Destinul unui evreu înstărit din Gherla
http://www.acum.tv/articol/32471/
Preambul: În primăvara aceasta l-am întâlnit pe Mihai Eisikovits la Gherla. Eu filmam locurile legate de profesorul Kristóf Szongott, cronicarul vestitului Armenopolis[1], iar Nenea Mihai venise de la Baia Mare, să discute cu primarul despre posibila amplasare, pe domeniul public, a unui monument în memoria evreilor gherleni pieriţi în Holocaust. Prima întâlnire cu edilul şef părea să fi fost de bun augur. Nenea Mihai era optimist şi impresionat să se plimbe din nou pe străzile oraşului natal. L-am însoţit pe fosta „stradă evreiască”,

ne-am oprit în faţa sinagogii (aflată, din păcate, într-o stare avansată de degradare), mi-a arătat unde fusese odinioară fabrica de pască şi moara de măcinat făina de pască, am văzut clădirea care găzduia heiderul (şcoala primară evreiască), am poposit în faţa casei în care locuise împreună cu bunicii săi şi a celei de unde i-au fost deportaţi părinţii în primăvara anului 1944. Mihai Eisikovits depăna poveşti despre concitadinii săi, iar eu, uimită de prospeţimea amintirilor sale, l-am rugat să le pună pe hârtie. Nu mi-a promis nimic, dar cu câteva zile în urmă am primit, în cutia mea poştală virtuală, o povestire despre Samoilă Teleki, un nume întâlnit de stimaţii noştri cititori şi într-un articol anterior http://www.acum.tv/articol/28136/. Mie nu-mi rămâne decât să ilustrez povestirea cu câteva desene de-ale lui Nenea Mihai şi să vă doresc lectură plăcută!

Samoilă Teleki evocat de Mihai Eisikovits
În 1920 Samoilă Teleki se hotărî să plece din comuna Jucu, aflată între Gherla şi Cluj. Îşi vându pământul, casa, vitele şi uneltele agricole, adică toată averea şi îşi cumpără o casă, spaţioasă în Gherla, pe strada Regele Ferdinand la numărul 5, unde se şi mută cu familia lui numeroasă: partu fete şi trei băieţi. Curtea sa frumos amenajată cu ronduri de flori îi impresiona pe toţi cei care-i treceau pragul. Casa mai avea o curte, aşa-zis gospodărească, cu intrarea din strada paralelă, Ştefan cel Mare. Aici se aflau acareturile, un grajd mare, o fântână cu pompă şi un sorb lângă ulucul de adăpat animale. Trecerea dintr-o curte în cealaltă se făcea printr-o clădire cu uşi mari care se deschideau la nevoie.
Fiind de acum gherlean, Teleki, om cu spirit întreprinzător, a observat că în oraş era lipsă de pâine şi, doar în câteva săptămâni, puse pe picioare o brutărie mare. Pâinea produsă de el, bine coaptă, crescută şi gustoasă, se vindea în toate prăvăliile din centrul oraşului, dar şi în băcăniile din periferiile ”Kandia” sau în partea opusă, sub deal, în ”Cocoşvar” (Kakasvár).
Ca nici grajdul din curtea gospodărească să nu rămână gol, l-a populat cu vite pentru îngrăşat din rasele căutate de negustori. Apoi cumpără un teren agricol, în vecinătatea comunei Băiţa, ca să practice agricultura pe care o îndrăgise din tinereţe. Îngrăşă pământul cu gunoi din grajdul său şi obţinu o recoltă bogată de porumb.
În acelaşi timp Samoilă Teleki închirie grajdul fabricii de spirt din oraş şi cumpără borhotul ce rezulta de la fabricarea spirtului. Umplu grajdul cu vitele sale de rasă reuşind să le îngraşe atât de bine, încât boii lui re rasă ajungeau şi la o mie de kilograme. Astfel ajunse să exporte vite la Viena şi Praga. Curând înfiinţă şi o crescătorie de porci, nu departe de oraş. Porcii îi preda, pe bază de contract firmei Schenkel din Viena.
Cu timpul Teleki deveni cunoscut în oraş ca un om înstărit, cu moşie şi cu foarte mulţi angajaţi. Prin felul său de a se purta cu oamenii câştigă şi respectul coreligionarilor săi şi deveni preşedintele comunităţii evreieşti din Gherla, care în anii interbelici număra circa 700 de evrei. Îşi antrenă şi copii în afacerile sale, băiatul mijlociu, Eugen, călcând pe urmele tatălui, datorită hărniciei şi priceperii sale. În 1932 Samoilă cumpără izvoarele de ape minerale din Stoiceni – Maramureş şi terenurile aferente şi se apucă de îmbutelierea ei, astfel încât curând apa minerală, recomandată de renumitul profesor Haţieganu din Cluj pentru suferinţele digestive, se vindea în mai toate oraşele din Ardeal.
Samoilă Teleki era un om de statură mijlocie, cu faţa negricioasă. La prima impresie părea taciturn, dar când intrai în vorbă cu el se dovedea prietenos. Niciodată nu şi-a negat obârşia modestă şi ţinea mult la angajaţii lui, ştiindu-i pe toţi după nume. Cunoştea câţi copii avea fiecare şi darurile pentru sărbători erau alese în funcţie de situaţia lor familială.Era vestit şi pentru acţiunile de binefacere. Cu ocazia Anului Nou şi a altor sărbători împărţea pachete de alimente nevoiaşilor.
Activitatea lui Teleki Samoilă se derula nestingherită până în 1940, la cedarea Ardealului, când au fost aplicate legile anti-evreieşti din Ungaria horthistă. Mai întâi i s-a luat dreptul de a exporta animale, apoi i s-a interzis orice activitate comercială. A întâmpinat greutăţi şi în procesul lui de lichidare a afacerii. La scurt timp de la schimbarea regimului, cei trei fii ai lui Teleki au fost înrolaţi în detaşament de muncă şi duşi pe frontul din Ucraina.
Unul dintre ei s-a prăpădit la Dorosici, în spitalul incendiat.
În luna aprilie 1944 în curtea fabricii de cărămizi din Gherla s-a înfiinţat ghetoul pentru evreii din oraş şi comunele învecinate. Aici a fost adus şi Samoilă Teleki cu soţia şi fiicele sale. Evreii, deposedaţi de bunuri şi ajunşi în ghetou doar cu câte o boccea, interogaţi şi torturaţi pentru a mărturisi despre presupusele ascunzători ale aurului şi bijuteriilor. Şi lui Teleki i-au cerut să spună unde şi-a ascuns aurul. A răspuns că a predat tot ce avusese comisiei care mergea în locuinţele evreilor pentru strângerea valorilor: aur, argint şi banii. N-a fost crezut şi a fost supus unor torturi groaznice. În final i-au ars tălpile şi degetele de la picioare cu nişte cuie înroşite în foc. Toate au fost în zadar pentru că Teleki nu avea ce mărturisi. Când evreii din Ghetou au fost înghesuiţi în vagoane de marfă şi deportaţi în lagăr, Samoilă Teleki era mai mult mort decât viu. A murit imediat după sosirea la Auschwitz.

Comemorare pentru Holocaust
Evreii vor comemora, duminică, 67 de ani de începerea Holocaustului în Cluj. În mai 1944, evreii clujeni au fost închişi în ghetoul de la Fabrica de Cărămizi şi, în decurs de o lună, au fost deportaţi în Auschwitz şi în alte lagăre de concentrare. Evenimentul va avea loc în prezenţa ambasadorului Statului Israel în România, Dan Ben-Eliezer. Diplomatul israelian a asistat, la Cluj-Napoca, la deschiderea primului simpozion ştiinţific referitor la contribuţia evreilor la cultura şi economia clujeană. Manifestarea este găzduită de Institutul de Iudaistică "Dr. Moshe Carmilly", din cadrul. Universităţii Babeş-Bolyai. Ambasadorul israelian a declarat că "Prezenţa populaţiei evreieşti în oraşul Cluj datează din secolul al XVIII-lea, iar influenţa ei a devenit proeminentă. Mari intelectuali evrei, scriitori, poeţi, artişti, sculptori, muzicieni şi chiar mari sportivi au influenţat viaţa acestui oraş".
Marea tragedie
Însă populaţia evreiască a Clujului a cunoscut o adevărată tragedie în anul 1944, când Transilvania de Nord se afla sub ocupaţie maghiară. Guvernul fascist condus de Ferenc Szallasy a decis închiderea tuturor evreilor din Cluj şi din împrejurimi în ghetoul de la Fabrica de Cărămizi. A urmat deportarea evreilor, iar din lagărele naziste ale morţii s-au mai întors foarte puţini. În prezent, "inima" micii comunităţi iudaice este sinagoga de pe strada Horea.

Avocatul Poporului

Drepturile persoanelor care au suferit persecutii din motive etnice

Pentru a veni in sprijinul celor care sint beneficiarii directi ai prevederilor Legii nr.189/2000, respectiv atit al celor care s-au adresat Biroului
teritorial Iasi al institutiei Avocatul Poporului, cit si al celor care nu s-au adresat, insa fac obiectul acestei legi, cu precadere asupra drepturilor de care acesia beneficiza, facem urmatoarele precizari:


Conform prevederilor Legii nr.189/2000 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 105/1999 pentru modificarea si completarea Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in strainatate ori constituite in prizonieri, republicat, cu modificarile ulterioare beneficiaza de dispozitiile prezentei legi persoana, cetatean roman, care in perioada regimurilor instaurate cu incepere de la 6 septembrie 1940 pina la 6 martie 1945 a avut de suferit persecutii din motive etnice, respectiv:

* a fost deportata in ghetouri si lagare de concentrare din strainatate;

* a fost privata de libertate in locuri de detentie sau in lagare de concentrare;

* a fost stramutata in alta localitate decit cea de domiciliu;

* a facut parte din detasamentele de munca fortata;

* a fost supravietuitoare a trenului mortii;

* este sotul sau sotia persoanei asasinate sau executate din motive etnice, daca ulterior nu s-a recasatorit.

In afara de indemnizatia lunara stabilita de legiuitor, care difera in functie de persecutiile suportate, astfel cum sint ele prevazute in art. 2 -4, beneficiarii acestei legi mai au urmatoarele facilitati:

* asistenta medicala si medicamente, in mod gratuit si prioritar, atit in tratament ambulatoriu, cit si pe timpul spitalizarilor;

* transport
urban gratuit cu mijloace de transport in comun apartinind unitatilor cu capital de stat;


* 6 calatorii
dus-intors gratuite, anual, pe calea ferata romana
, cu clasa I;


* 6 calatorii dus-intors gratuite, anual, cu mijloacele de transport auto
sau, dupa caz, cu mijloace fluviale de la localitatea de domiciliu la resedinta de judet, pentru persoanele care nu au posibilitatea sa calatoreasca pe calea ferata;


* un bilet pe an, gratuit, pentru tratament intr-o statiune balneoclimaterica;

* scutire de plata taxelor de abonament pentru radio
si televizor;


* prioritate la instalarea unui post telefonic, precum si scutire de plata taxei de abonament;

* acordarea, la cerere, cu titlu gratuit, a unui loc de veci.

De asemenea, conform prevederilor art.6 din legea mai sus mentionata, perioada in care persoana persecutata din motive etnice nu s-a putut incadra in munca, ca urmare a unei invaliditati de gradul I sau II survenite ca urmare a persecutiei, constituie vechime in munca si se ia in considerare la stabilirea pensiei si a celorlalte drepturi ce se acorda in functie de vechimea in munca.

Consilier coordonator Carla Cozma, Biroul teritorial Iasi - Institutia Avocatul Poporului

http://www.ziaruldeiasi.ro/pulsul-orasului/drepturile-persoanelor-care-au-suferit-persecutii-din-motive-etnice~ni7d6n

Vrea să transforme Transnistria în Noua Zeelandă
Igor Dubenko intenţionează să candideze în alegerile prezidenţiale din ...

Educatia Holocaustului in vederea Invatarii Convietuirii de catre Noile Generatii
Asociatia Divers organizeaza marti, 10 mai, incepand cu ora 11, la Hotel Concordia din Targu Mures, un atelier de lucru organizat in cadrul proiectului Educatia Holocaustului in Vederea Invatarii Convietuirii de catre Noile Generatii, proiect derulat in parteneriat cu Reason Institute din Bulgaria si finantat de Agentia pentru Educatie, Audiovizual si Cultura a Comisiei Europene (Programul Europa pentru Cetateni) si Fundatia SOROS Romania prin Programul Est –Est.

In cadrul atelierului de lucru se vor prezenta si discuta monitorizari de presa care urmaresc prezenta discursului de ura si a prejudecatilor fata de evrei si romi in mass-media din Bulgaria si Romania.

Sunt invitati in primul rand jurnalisti, reprezentanti ai organizatiilor active in combaterea prejudecatilor si a discriminarii, reprezentanti ai autoritatilor locale si ai institutiilor de stat competente in domeniu si profesori, aflam de la Koreck Maria, presedinte Asociatia Divers.

Activitatea doreste sa atraga atentia asupra faptului ca ura devine o constanta zilnica fatala la nivel global, manifestandu-se sub multe forme – extremismul de dreapta, fascism, nationalism extremist, xenophobie, rasism, romaphobie, islamophobie, antisemitism, dar aduce totdeauna aceleasi consecinte otravitoare pentru comunitati si societate, in general. Ura nu doar duce la violenta, discriminare si excludere, dar reprezinta, de asemenea, o amenintare periculoasa la adresa democratiei si a pacii.

MASACRUL DE LA BĂLŢI (1944) – UN HOLOCAUST ŢINUT SUB TĂCERE
Scrisoarea pe care o redau mai jos ar trebui publicată de toată presa din România, iar politicienii, în special c ei de la Ministerul Afacerilor Externe, ar trebui să ia măsuri pentru a fi tradusă în toate limbile de circulaţie internaţională, şi adusă la cunoştinţa opiniei publice internaţionale. Este o srisoare zguduitoare, pe care Ierodiaconul Nicodin Schiopu din Bălţi (Basarabia), a trimis-o pe căi ocolite călugărilor români de la Sfântul Munte Athos, care, la rândul lor, au trimis-o ziarului „Ţara”, publicaţie Frontului Popular Creştin Democrat, în coloanele căreia a fost publicată. Dar iată conţinutul ei:
„În anul 1944, la năvala hoardelor ruseşti care au ocupat Basarabia, Armata Roşie a făcut prizonieri zeci de mii de militari. În oraşul Bălţi, au fost concentraţi circa 50.000 de militari ai Armatei Române, care ţinuseră piept hoardelor dezlănţuite. Dintre aceştia, 80% erau români, iar ceilalţi erau aproximativ 5.000 germani, 2.000 unguri, iart restul cehi şi polonezi. În nord-estul oraşului, unde curge râul Răut şi se formază mlaştini, K.G.B.-ul a găsit locul cel mai nimerit să amplaseze lagărul, înconjurat de garduri înalte cu sârmî ghimpată. Chinurile acestor prozoniei erau de neînchipuit: foamea era flagelul numărul unu, însoţită de lipsa de igienă; bolile, frigul şi umezeala produceau decese fără număr. Din acest lagăr, unii mai curajoşi au încercat să evadeze, dar au fost mitraliaţi. Totuşi, au fost şi fugari scăpaţi, pe care nu i-a găsit nimeni, decât atunci când s-au făcut cunoscuţi, după destrămarea Uniunii Sovietice. Informaţii despre crimele din acest lagăr s-au publicat în „Curierul de Nord”, din oraşul Bălţi, săptămânal al Basarabiei de Nord. Ziarul mai apare şi acum, dar strangulat şi ameninţat de cei care urăsc tot ce este românesc. Din declaraţiile celor evadaţi, s-au stabilit crimele K.G.B.-ului săvârşite la Bălţi: toţi cei 50.000 de prizonieri au fost împuşcaţi în ceafă de militari K.G.B. şi aruncaţi în şanţuri mocirloase. , pe care tot ei le-au săpat, la ordin (exemplu tipic asasinilor K.G.B.-ului, întocmai ca în cazul Katyn-ului, unde diferă numai numărul celor asasinaţi – 14.000). Îndată ce au fost date în vileag cele petrecute, s-au făcut cercetări în mlaştini, în anii 1991-1992. Rezultatele au fost cutremurătoare: nici hârleţele, nici lopeţile nu au putut fi utilizate din cauza mulţimii de oseminte răspândite în aceste mocirle! Inimile îndurerate ale bunilor români, ale evlavioşilor creştini şi ale celor de la săptămânalul „Curierul de Nord” i-au împins pe aceştia să facă o piramidă de oase şi cranii, care au fost strânse pe un loc uscat, peste care s-a aşternut o mare cantitate de pământ bătătorit şi s-a ridicat, în felul acesta, un deluşor mai înalt, o movilă în formă de trepte, tot din ţărână, iar pe partea ei de sus s-a aşezat o troiţă. Troiţa de lemn sculptată a fost darul credincioşilor din raionul Raşcani, din apropierea Bălţilor. Pe data de 7 mai 1992, această troiţă a fost sfinţită de către Preafericitul Petru de Bălţi, cu sobor de preoţi şi monahi, la care sfinţire au participat mii de credincioşi şi autorităţile orăşăneşti. Atunci, prin cuvântul solemn rostit de Ierodiaconul Nicodim Schiopu, s-a lansat apelul ca, pe acest loc, să se construiască o Biserică sau Mănăstire a Oaselor, pentru ca, zi şi noapte, prea-cuvioşii monahi şi cucernici preoţi să pomenească sufletele celor 50.000 de militari, ucişi mişeleşte, cu un glonţ în ceafă, de către militarii sovietici. Preasfinţitul Petru de Bălţi a investit, ca preot paroh al viitoarei Biserici a Oaselor, pe tânărul preot Valeriu Cernei, fost cancelar al Aparhiei Bălţi (în decembrie 1992, Patriarhia Română a reactivat Metropolia Basarabiei). După aceea, lucurrile au luat o întorsătură tragică:Preasfinţitul Petru a fost agresat, cu arme şi bâte, chiar în sediul Palatului Episcopal, de un grup de călugări şi preoţi, agenţi ai arhiepiscopului Vladimir, care ţine de Patriarhia Moscovei. Atacurile au fost extinse şi asupra celor două mănăstiri din Eparhia Bălţi şi mai continuă şi azi, după doi ani, împotriva a tot ce este românesc. În scaunul episcopal s-a aşezat şeful agresorilor moscoviţi, arhimandritul trădător Marchel Măhăiescu. Din lipsă de fonduri, Biserica Oaselor a rămas numai un proiect, un plan făcut de arhitecţi inimoşi. Oare de ce nu se vorbeşte nimic despre acest genocid împotriva Poporului Român? De ce nuj se stabileşte adevărul în privinţa masacrelor făcute împotriva Neamului nostru? Căci şi aceste crime monstruoase nu sunt nimic altceva decât un holocaust, trecut sub tăcere. Oare, nici chiar morţii nu sunt egali în faţa Domnului?”
Aici se încheie scrisoarea. Despre acest Katyn românesc s-a scris foarte puţin după decembrie 1989. Dar prea târziu. Acest îngrozitor masacru ar trebui adus la cunoştinţa întregii lumi. Cei asasinaţi la Bălţi sunt morţii noştri, care au apărat Ţara şi Neamul şi care au avut singura vină de a fi soldaţi români care şi-au făcut datorie. Pe care i-au asasinat mişeleşte „eliberatorii ţării”. În opinia ruşilor şi a Occidentului nu avem dreptul să ne cinstim nici morţii! Şi aşa se scrie istoria: cel puternic, în ciuda crimelor săvârşite, este întotdeauna învingător şi are dreptate…

Cinci motive pentru care Transnistria nu va deveni stat

Radu Mazare, "nazist si rasist", dat in judecata


Christian Gigi Chiru, presedintele organizatiei judetene PDL Constanta, il va da in judecata pe primarul "Mazarica" pentru ca l-a facut tigan. Ii cere despagubiri un milion de euro!

Vreau sa-i dau niste vesti domnului primar Mazarica, pentru ca asa o sa-i spun domnului primar de acum incolo, pentru ca dumnealui intelege sa jigneasca pe toata lumea. Acest mic nazist al vremurilor noastre, pe langa faptul ca ne-a demonstrat ca este nazist, acum ne arata ca este si rasist. Recidiveaza cand imi aduce jigniri. Il voi da in judecata si voi cere un milion de euro despagubiri, iar de acei bani voi repara gardurile cimitirelor din judetul Constanta", a declarat duminica, intr- conferinta de presa, presedintele organizatiei judetene PDL Constanta, Christian Gigi Chiru.
Acesta spune ca limbajul folosit de Mazare este o intentie vadita a primarului de a distrage atentia de la problemele orasului, foarte grave.
Lanseaza tot felul de teme si jigniri referitoare la etnia aromana de cate ori face trimitere catre prefect, vizeaza sa-i jigneasca pe acestia si pe cei din etnia roma cand face trimitere la mine. Ii transmit ca as fi fost mandru si as fi recunoscut in prima secunda daca eram rom, tigan sau machedon, nu aveam nici cea mai mica rezerva sa recunosc acest lucru. Il anunt pe primarul Mazarica ca originile mele sunt pur romanesti", a precizat Chiru, relateaza Realitatea.
Gigi Chiru a mai spus ca Mazare l-a mai numit tigan si intr-o emisiune la un post local de televiziune, in urma cu cateva saptamani, moderatorul acesteia si postul fiind sanctionati de CNA.
Scandalul dintre cei doi s-a accentuat dupa ce gardul cimitirului central din municipiul Constanta s-a prabusit, omorand un om. Gigi Chiru, care este si inspectorul sef al Inspectoratului de Stat in Constructii Constanta, a cerut primarului sa ia masurile necesare pentru a preintampina astfel de tragedii si a cerut primariei sa prezinte cartea tehnica a constructiei si proiectul tehnic al gardului. Presa locala a scris ca, la momentul prabusirii zidului, Mazare a reactionat dur la acuzele lui Chiru. “Ce ar putea sa spuna un tigan pedist care face campanie electorala pe cadavrele oamenilor?”
Detalii»

Institutul Wiesel îl contrazice pe Florin Iepan în problema Odessa

Institutul „Elie Wiesel” susţine, într-un drept la replică trimis Evenimentului Zilei, că a colaborat cu regizorul Florin Iepan în realizarea unui film documentar despre masacrul evreilor din Odessa, contrar spuselor regizorului.


Iepan i-a reproşat ieri, în cadrul unei dezbateri, unui reprezentant al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel" că, în cazul campaniei de "awareness", "în afară de un sprijin moral şi câteva cărţi, (aţi spus că – n.r.) nu puteţi să mă ajutaţi cu nimic".

„În cadrul acestei colaborări, Institutul “Elie Wiesel” a oferit expertiză istorică, acces la documente de arhivă şi la bibliografia pe care o are în cadrul bibliotecii. De asemenea, ne-am exprimat întreaga disponibilitate pentru a susţine, sub forma unui parteneriat, promovarea de proiecte care să înlesnească acces la resurse financiare , ca premisă pentru continuarea acestui proiect deosebit de important”, susţin reprezentanţii institutului în dreptul la replică trimis astăzi.

Cartea Neagră a Shoah-ului românesc
Matatias Carp s-a documentat, atât înainte de 23 august 1944, cât mai ales imediat după aceea, cu privire la legislaţia antievreiască şi consecinţele sale criminale. Matatias Carp s-a documentat, atât înainte de 23 august 1944, cât mai ales imediat după aceea, cu privire la legislaţia antievreiască şi consecinţele sale criminale.
Matatias Carp a fost un avocat evreu din Bucureşti, martor direct al persecuţiilor rasiale la care au fost supuşi în mod nedemn, inuman, inacceptabil evreii din România, începând din anul 1938 şi culminând cu perioada antonesciană, 1940-1944. Sub titlul Cartea Neagră, Matatias Carp a descris suferinţele îndurate de evreii români (şi nu numai) din anii terorii naziste, legionare şi antonesciene, îndreptată împotriva unui segment important al populaţiei din ţara noastră. Este vorba de o pată morală, contra drepturilor omului celor mai elementare, care va rămâne indelebilă nu numai asupra conducătorilor de atunci ai României, dar şi asupra a numeroşi făptaşi, criminali sau simpli jefuitori, care au contribuit la Shoah-ul românesc, dar şi asupra celor ce au ştiut, dar au tăcut.
Matatias Carp s-a documentat, atât înainte de 23 august 1944, cât mai ales imediat după aceea, cu privire la legislaţia antievreiască şi consecinţele sale criminale. Documentele şi mărturiile strânse de el au fost publicate şi comentate în Cartea Neagră, care a apărut în 3 volume succesive între anii 1946 şi 1948. Graţie unor prieteni, am putut citi cele 3 volume, la epoca apariţiei lor, de altfel editate într-un mic tiraj. Cartea era cutremurătoare, întrucât cele mai negre pagini ale Shoah-ului au fost comise în secret, fără ca populaţia să ştie despre ce era vorba, decât destul de vag, prin zvonuri care ajungeau la urechile publicului, cu excepţia acelora care locuiau în zonele în care au fost înfăptuite crimele. Unele dintre evenimentele de groază ale acelei epoci mi-au fost relatate de martori oculari sau subiecţi ai terorii, întrucât după 1944 am avut în facultate colegi evrei, care mi-au povestit lucruri care i-au marcat pe viaţă.
Comuniştii au interzis publicarea lucrărilor pe această temă. Matatias Carp a emigrat în Israel, unde a şi decedat după un an. Abia după 1990 crimele regimului antonescian au început a fi făcute cunoscute publicului. Cartea lui Matatias Carp a fost reeditată în 1996. Am studiat-o pe îndelete, cu sentimentul celei mai mari orori posibile la adresa regimului respectiv, care din păcate şi azi îşi mai găseşte adepţi sau negaţionişti, ba chiar şi admiratori ai lui Antonescu!
Acţiunea de ocultare a acestei perioade, ordonată de PCR, era subordonată unor scopuri mincinoase. Mai întâi se dorea a se răspândi minciuna cum că întregul popor român ar fi luptat contra nazismului, sub „conducerea“ fictivă a PC(d)R, o grupare minusculă, în slujba directă a Moscovei, grupare care militase pentru dezmembrarea ţării de-a lungul anilor. În al doilea rând, se dorea a se victimiza falşii „eroi ai clasei muncitoare“, dintre care niciunul nu fusese omorât. Victimele reale ale perioadei antonesciene trebuiau ignorate, pentru că Shoah-ul nu se înscria în mincinoasa mitologie comunistă.
Revin asupra traducerii cărţii la Paris, sub titlul: Cartea Neagră. Le Livre noir de la destruction des Juifs de Roumanie (1940-1944) par Matatias Carp, la editura Denoël, 2009. Cartea cuprinde în 708 pagini totalitatea celor 3 volume ale autorului, în traducerea Alexandrei Laignel-Lavastine.
LExpress din 15 martie 2009 a publicat o largă recenzie–dialog cu traducătoarea cărţii, sub titlul: Juifs roumains – De sang et de larmes, semnată de Marianne Payot. S-a publicat cu acest prilej o fotografie, reprezentând un simulacru de execuţie a unui grup de evrei în lagărul de la Palas, în 1941, precum şi o altă fotografie, a unei scene de îmbarcare în vagoane de vite – un adevărat „tren al morţii“ –, a unui mare grup de evrei disperaţi, păziţi de soldaţi şi jandarmi; victimele vor fi transportate spre o ţintă şi un destin necunoscute.
Traducătoarea a explicat condiţiile în care Matatias Carp şi-a redactat lucrarea, un adevărat proces-verbal al Shoah-ului din România. Începând din 1940, data instaurării dictaturii antonesciene, autorul şi soţia sa au ţinut o cronică aproape zilnică cu privire la persecuţiile şi crimele ce se săvârşeau. Acţiunea era periculoasă, orice percheziţie putând să le fie fatală. El a strâns date sigure de la comunităţile evreieşti din toată ţara şi a trimis anchetatori clandestini, ba chiar şi-a procurat fotografii, contra plată, de la un ofiţer german.
După 23 august 1944, când Regele Mihai a răsturnat dictatura antonesciană, Matatias Carp a redevenit un om liber, dar nu avea acces la arhive, pentru aprofundarea cercetărilor sale. Şansa a făcut să aibă un prieten la Ministerul de Interne, care i-a facilitat accesul la arhivele poliţiei şi ale jandarmeriei, dar numai duminicile, în lipsa personalului, iar prieteni jurişti i-au facilitat accesul la dosarele unor persoane acuzate de crime împotriva umanităţii comise în perioada 1940-1944.
D-na Lavastine explică apoi cum dictatura antonescienă a decimat populaţia evreiască, a treia ca mărime din Europa (760.000 evrei în 1939), şi particularităţile guvernării lui Antonescu împreună cu Garda de Fier. În ianuarie 1941, ca urmare a rebeliunii Gărzii de Fier, înăbuşită de general, continuarea persecuţiilor antievreieşti se intensifică odată cu participarea armatei române la războiul contra URSS, început la 22 iunie 1941. Este explicat pogromul organizat de legionari în momentul rebeliunii de la Bucureşti, din ianuarie 1941, cu scena insuportabilă de la abator şi a marcării victimelor cu acel incredibil de odios marcaj: „carne cusher“.
Se vorbeşte apoi despre pogromul de la Iaşi din iunie 1941, în care au pierit 14.000 de evrei.
Cea de a treia temă a discuţiei se referă la drama din Transnistria: mai întâi sunt expuse crimele din Basarabia şi Bucovina de Nord, în 1941, imediat după ocuparea vechilor teritorii româneşti, anexate de ruşi în mod abuziv în 1940, în urma pactului germano-sovietic. Evreii rămaşi în viaţă în teritoriile menţionate, dar şi cei din Bucovina de Sud şi judeţul Dorohoi, cum şi unele persoane din restul ţării au fost deportaţi în teritoriul dintre Nistru şi Bug, administrat de români, începând din septembrie 1941.
Coloanele de deportaţi în convoaie, pe jos, erau un fel de marş al morţii, cei neputincioşi fiind executaţi la fiecare 10 km. Strângerea lor s-a făcut uneori şi cu sprijinul populaţiei civile, cum şi al organizaţiilor germane „Einsatzgruppe“. La destinaţie, aceştia au fost osândiţi la o viaţă mizerabilă, în barăci insalubre, subalimentaţi şi fără îngrijiri medicale. Unii au fost executaţi, mulţi alţii au pierit de foame şi boli. Chiar şi unii germani ar fi fost îngroziţi de cruzimea călăilor. În toamna anului 1941, cel puţin 70.000 de evrei şi 25.000 de ţigani se aflau în aceste oribile condiţii în câteva lagăre de exterminare, cel mai „vestit“ fiind cel din Bogdanovka, pe Bug. Aici, pe un ger de –35°, au fost împuşcaţi şi arşi 48.000 de evrei.
Autoarea traducerii explică salvarea celorlalţi evrei rămaşi pe teritoriul României ca urmare a declinului germanilor pe front, din 1942, chiar înainte de Stalingrad. Planurile de evacuare a tuturor evreilor români în lagărul morţii din Belzec, pregătite minuţios cu germanii, sunt brusc anulate. Generalul Antonescu simte că Germania este pe cale să piardă războiul şi preferă să-i păstreze pe evrei ca monedă de schimb faţă de Aliaţi. Chiar şi în Transnistria, după Stalingrad, soarta deportaţilor de aici cunoaşte o uşoară ameliorare.
Recenziei–dialog pe tema traducerii Cărţii Negre, LExpress îi adaugă mărturia dr. Serge Moscovici, cunoscut specialist în psihologie socială, onorat de multe universităţi, tatăl actualului om politic şi deputat Pierre Moscovici. Serge–tatăl s-a născut în Basarabia în 1925 şi a trăit ororile antisemitismului românesc. Dureroasele sale amintiri le-a descris în cartea Mémoires.
Cronique des années égarées, publicată în 1997, la Paris, la editura Stock. În 1930, familia sa se mută la Bucureşti, unde la 17 ani este exclus din liceu pentru motive rasiale. Trăind sub teama permanentă a deportării, Serge Moscovici apreciază în cel mai înaintat grad opera lui Matatias Carp. În 1951, Serge pleacă în mod clandestin din România. Prieten cu poetul Paul Celan şi cu etnologul Isaac Chiva, cei trei au decis să nu mai utilizeze niciodată limba română!
Post scriptum personal
În anumite împrejurări, mi-e ruşine să spun că sunt român. Peste noi zace blestemul antisemitismului şi al crimelor înfăptuite de acesta, păcatele colaborării cu atrocităţile comuniste, minciunile din 1989 şi de după aceea, iar în prezent infracţiunile comise de cetăţenii români în ţările occidentale, unde au imigrat economic şi s-au făcut vestiţi în cele rele, stricând şi murdărind tot ceea ce diaspora românească a reuşit să creeze de-a lungul anilor ca model de comportare civilizată recunoscută. Un blestem.

70 de ani de la Pogromul de la Bucureşti
La sfârşitul lunii ianuarie a anului 1941, pe fondul unui conflict armat pentru putere între Garda de Fier şi generalul Ion Antonescu, până de curând aliaţi la guvernarea României, legionarii au declanşat un pogrom de proporţii la Bucureşti.
Întreaga propagandă şi practică politico-economică a guvernării Ion Antonescu în alianţă cu legionarii nu au fost decât o imensă incitare la pogrom. În condiţiile de haos create de lupta armată pentru putere între Legiune şi Antonescu, legionarii au crezut că sosise momentul „marelui pogrom“.
Într-adevăr, în timpul pogromului de la Bucureşti, o „noapte de cristal a României“, au fost ucişi la Bucureşti cel puţin 120 de evrei. Cartea neagră a lui Matatias Carp conţine lista nominală a 116 victime, la care se adaugă 4 cadavre neidentificate.
Această listă coincide aproape în întregime cu lista victimelor rebeliunii legionare publicată la 20 septembrie 1941 de The Record, Monthly Bulletin, editat de United Romanian Jews From America. Pe această listă a victimelor, publicată la New York, figurează, de asemenea, numele lui Teodor Gherber şi al lui Lucian Rosen, ucişi de legionari înainte de rebeliune, ca şi numele lui Max London, asasinat de legionari după rebeliune. În cursul unei întrevederi între Ray Atherton, şeful Diviziei pentru Europa a Departamentului de Stat al SUA, şi Brutus Coste, însărcinatul cu afaceri al României la Washington, acesta din urmă indica cifra de 118 evrei morţi la Bucureşti, afirmând că aceste crime s-au datorat unor elemente „iresponsabile“ şi „marginale“.
Majoritatea asasinatelor din timpul celor 3 zile ale pogromului de la Bucureşti au avut loc în Pădurea Jilava. Au mai avut loc asasinate la Abator, pe şoselele Fundeni şi Pantelimon, în cartierul Bucureştii Noi, pe diverse străzi sau în case particulare. În ziua de 21 ianuarie 1941, la sediul legionar „Ing. Gheorghe Clime“ din Calea Călăraşi nr. 37 au fost aduşi aproximativ 200 de evrei, care au fost închişi în podul şi pivniţa casei. Întâi au fost jefuiţi de toate obiectele de valoare şi apoi obligaţi să circule pe scări între pod şi pivniţă sub o ploaie de lovituri, pe fiecare treaptă aflându-se câte un legionar care lovea cu bâta sau cu ranga de fier. De asemenea, erau loviţi şi într-o cameră specială, cu vâna de bou şi cu vergi metalice; loviturile se aplicau pe faţă, pe fese, pe palme şi pe tălpi. Arestaţilor li s-a dat să bea apă dintr-o oală în care rabinul Gutman, unul dintre cei torturaţi, se spălase de sângele provenit dintr-o lovitură la cap. În dimineaţa zilei de 22 ianuarie cei arestaţi au fost împărţiţi în două grupuri, la întâmplare. Primul grup a fost dus la Străuleşti, o periferie a Bucureştiului, unde au fost bătuţi încă două zile. S-au tras gloanţe deasupra capului lor, după care, jefuiţi de haine şi încălţări, au fost eliberaţi. Numai în cămaşă, au mers pe jos 16 km până în oraş. Al doilea grup, compus din aproximativ 90 de evrei, a fost încărcat în autocamioane şi dus pe Şoseaua Giurgiului, unde, în Pădurea Jilava, au fost toţi împuşcaţi cu 1-3 gloanţe, trase mai ales în cap. Câteva dintre victime, aflate în primul camion, au fost împuşcate lângă podul peste râul Sabar. Li s-au furat îmbrăcămintea, încălţămintea şi dinţii de aur din gură. Au fost găsite în Pădurea Jilava 86 de cadavre. Câteva victime, doar rănite, au reuşit să scape. Printre ele şi rabinul Gutman, salvat ca prin minune, deşi se afla lângă fiii săi Iancu şi Iosef Gutman, care au fost împuşcaţi. După plecarea asasinilor, rabinul Gutman a pornit spre Bucureşti pe şosea. A întâlnit 2 jandarmi români care l-au lăsat să-şi continue drumul. Dar a fost apoi arestat de santinele germane care l-au condus la primăria comunei Jilava, unde se mai aflau 7 evrei, unii răniţi. Seara, toţi au fost duşi din nou în pădure, unde au fost împuşcaţi. Dar rabinul a supravieţuit şi de data aceasta. Doi legionari care jefuiau cadavrele de haine au cerut să-l împuşte, dar s-au răzgândit. Ajuns din nou la primăria Jilava, a fost crunt bătut, i s-a smuls părul din cap şi din barbă şi i s-a spus că va fi împuşcat. Totuşi, a fost eliberat de către jandarmi. Însoţit de unul dintre ei, s-a reîntors în pădure, unde, căutând trupurile fiilor săi morţi, a scris pe ele cu un creion chimic numele lor, pentru a putea fi identificaţi mai târziu.
Martiriul rabinului Gutman este descris şi în relatarea lui Miguel A. Rivera, fostul însărcinat cu afaceri al statului Chile la Bucureşti, care indică un număr de 123 de victime ale pogromului de la Bucureşti. La abatorul oraşului Bucureşti au fost găsiţi asasinaţi 13 evrei; alţi 2, grav răniţi, au supravieţuit masacrului. Alţi evrei au fost asasinaţi la domiciliile lor. Astfel, au fost masacraţi soţii Frânghieru din Intrarea Colentina nr. 15 şi 4 dintre copiii lor între 14 şi 28 de ani. Doi copii aflaţi în pat, Aron şi Haia, au scăpat ca prin minune, deşi s-au tras câteva gloanţe şi asupra lor. Cele mai multe dintre aceste victime au fost împuşcate după ce fuseseră sălbatic bătute. Un alt copil împuşcat a fost Rodrigues Honores Brickman (str. Mihai Vodă nr. 9).
În timpul pogromului de la Bucureşti, evreii au mai fost torturaţi la Prefectura Poliţiei Capitalei, la Sinagoga Malbim (aproximativ 300 de evrei), la sediul Uniunii Comunităţii Evreieşti şi la circumscripţia XV de Poliţie. Majoritatea femeilor torturate au fost eliberate, aceasta explicând prezenţa printre morţi a unui număr mic de persoane de sex feminin. Tipic privind torturile a fost tratamentul la care au fost supuşi evreii la circumscripţia XV de Poliţie din strada Matei Basarab.
Torturile au fost conduse de doi comisari de poliţie legionară ajutaţi de 40 de muncitori legionari de la fabrica „Parcomet“. Victimele torturilor au fost în număr de 150. „Au fost bătuţi în permanenţă între 21 ianuarie orele 18 şi 23 ianuarie orele 13. Au fost jefuiţi de tot ceea ce aveau asupra lor... Toţi au fost tunşi cu o foarfecă de tăiat iarbă. Tuturor li s-au vârât cu forţa în gură cantităţi masive (100-150 grame) de sare amară amestecată cu petrol, benzină şi oţet. După ce au înghiţit doze atât de puternice de purgative, toţi au fost înghesuiţi într-un spaţiu restrâns din pivniţă şi ţinuţi vreme îndelungată sub pază strictă pentru ca nimeni să nu poată ieşi de acolo. În tot timpul celor 46 de ore de deţinere veneau la fiecare ceas «vizitatori» de la alte centre legionare, rămâneau 10-15 minute, în care timp băteau pe toată lumea şi plecau... Fiecărui deţinut i s-a găsit un cap de acuzare pentru care a fost pedepsit cu 50-100 lovituri cu vâna de bou... “. Au fost simulate şi execuţii în masă şi redactate, sub ameninţare, confesiuni de dorinţă de sinucidere.
În timpul Pogromului de la Bucureşti au fost devastate şi jefuite temple şi sinagogi din Bucureşti: Templul evreilor de rit spaniol din str. Negru Vodă, Sinagoga „Beyth Homidraş Vechiu“ din Calea Moşilor, Templul „Podul Mogoşoaia“ din str. Atena, Templul Coral din str. Sf. Vineri, Templul „Fraterna“ din str. Mămulari şi Sinagoga Mare din str. Vasile Adamachi. Patru dintre aceste edificii au fost şi incendiate, iar două au ars complet. Patru dintre aceste lăcaşuri fuseseră construite între anii 1836 şi 1858. Conform unui document al Securităţii din 1950, la devastarea sinagogii din str. Antim a participat şi Teoctist Arăpaşu, viitor patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (onorat astăzi cu o medalie comemorativă a Băncii Naţionale a României). Cartea neagră a lui Matatias Carp conţine lista nominală şi adresele a 1.107 evrei ale căror locuinţe sau magazine au fost jefuite şi devastate în cursul rebeliunii legionare... Unii au fost ucişi cu acelaşi prilej. Altora, după jefuire, li s-au incendiat locuinţele sau magazinele. Au căzut victime, fără alegere, oameni înstăriţi şi oameni foarte săraci. Un număr de 615 persoane, deci peste jumătate dintre cei jefuiţi, locuiau pe Calea Dudeşti sau în cartierul Dudeşti, zonă de mare concentrare a populaţiei evreieşti, în general nevoiaşi. Calea Moşilor şi cartierul Moşilor au dat peste 150 de victime ale acestor jafuri. O situaţie aproape identică s-a înregistrat în cartierul Văcăreşti, iar în Calea Rahovei şi cartierul din jurul ei au căzut victime aceluiaşi tip de jefuire 136 de evrei. Peste 30 de victime locuiau în diverse alte cartiere bucureştene. Numărul familiilor evreieşti lovite de jafuri şi devastări a fost de cel puţin 1.360.
Ce soartă au avut legionarii care au instigat, ordonat şi executat masacrele antisemite din perioada rebeliunii? Unii conducători legionari au fost ascunşi de diverşi înalţi funcţionari ai serviciilor diplomatice sau poliţieneşti germane (SD) din România şi transportaţi ulterior, clandestin, în Germania (aliata generalului Antonescu şi susţinătoare ideologică a Gărzii de Fier). Mulţi membri ai Gărzii de Fier şi unii dintre conducătorii ei s-au predat armatei, fiind internaţi în lagăre, de unde, la începutul războiului împotriva URSS, au fost trimişi pe front. În luna iulie 1941, au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă 10 lideri ai mişcării legionare dintre care 9 în contumacie. Au mai fost condamnaţi la pedepse de muncă silnică sau cu închisoare între 5 şi 15 ani alţi foşti înalţi funcţionari legionari. Până la sfârşitul lunii februarie a anului 1941, fuseseră arestaţi în România pentru participare la rebeliune 9.352 de legionari din care aproape jumătate în Bucureşti. Până în august 1941 fuseseră judecaţi 2.980 de legionari dintre care 1.842 fuseseră condamnaţi la închisoare pe diverse termene. Cu excepţia a 3 legionari, executaţi în aprilie şi iulie 1941 pentru asasinarea unui evreu şi tentativă de asasinare a altuia, fapte comise în acele luni, nu s-au pronunţat, în timpul regimului Antonescu, condamnări explicite pentru crime comise contra populaţiei evreieşti în timpul rebeliunii legionare.
Pogromul de la Bucureşti nu a fost un incident spontan. El a fost pregătit de ani de antisemitism oficial. Până la venirea generalului Antonescu împreună cu legionarii la putere, în toamna anului 1940, începând cu luna decembrie a anului 1937, toate guvernele Carol al II-lea au contribut la aruncarea evreilor români în afara legii. Primii miniştri ai României Octavian Goga, Miron Cristea (onorat astăzi cu o medalie comemorativă a Băncii Naţionale a României), Ion Gigurtu i-au aruncat pe evreii români în afara legii şi au incitat la violenţă, prin anularea cetăţeniei lor şi prin promulgarea de legi rasiale şi o propagandă vehementă antisemită.
Încă înaintea Pogromului de la Bucureşti evreii au fost desemnaţi ca ţintă a omorului în masă care avea să vină. Propaganda legionară i-a desemnat pe evrei ca adversari ai Legiunii şi ca autori ai conflictului dintre aceasta şi generalul Antonescu. Într-un manifest semnat de Viorel Trifa, preşedintele studenţilor legionari, se cerea: „... înlocuirea tuturor persoanelor jidovite din guvern“. Alt manifest legionar publicat în ziarul Cuvântul se intitula: „Cum a fost organizat complotul iudeo-masonic“ şi preciza, cerând unirea dintre armată şi Legiune: „Dacă e vorba de tras cu arma nu facem ţintă unii din alţii; avem, ştiţi bine, în cine să tragem“. În legătură cu evreii ucişi în cursul rebeliunii legionare, Horia Sima, liderul mişcării legionare, avea să afirme mai târziu: „Aceşti evrei au căzut victimă instinctelor necontrolate ale unor elemente de la periferia Legiunii, scăpate de sub comandă, în momentul când şefii de unităţi legionare erau ocupaţi să îndiguiască rebeliunea. Victimele populaţiei evreieşti din Capitală trebuie aşadar mai degrabă trecute în contul riscurilor pe care şi le-a asumat conducerea ei când a uneltit provocarea conflictului intern“. Deci, conform şefului asasinilor, responsabilitatea masacrelor antisemite din Bucureşti ar fi revenit... conducerii comunităţii evreilor şi „elementelor periferice“ ale legiunii.
Crimele legionarilor contra populaţiei evreieşti din România nu s-au încheiat odată cu Pogromul de la Bucureşti. În ciuda faptului că, după rebeliune, Garda de Fier a devenit ilegală în România, că membri ai agenturilor serviciilor secrete din România, legionari rămaşi în libertate au participat în 1941 la Pogromul de la Iaşi şi la asasinatele masive, în Basarabia şi Bucovina de Nord, de această dată la ordinul expres al generalului Ion Antonescu, vinovat şi el în faţa istoriei.
Pogromul de la Bucureşti nu a fost decât unul dintre primele capitole ale Holocaustului din România. Sub guvernele conduse de Ion Antonescu, cu şi fără Legiune, au căzut victime cel puţin 280.000 de evrei români şi ucraineni. Fie ca memoria lor tragică să continue să existe ca avertisment generaţiilor viitoare!