IN ROMANIA[2]

Rezumarea primului mesaj :

„Pentru mine Holocaustul nu este un joc de societate” de Andrea Ghita
Preambul: Titlul acestui reportaj are legătură cu conţinutul în măsura în care face referire la ecoul postat anul trecut de „Gioia”, la articolul meu despre prima ediţie a taberei de creaţie de la Borsec, pe tema Holocaustului din România. Între 3 şi 15 august 2010 s-a desfăşurat cea de a doua ediţie a taberei. Am revenit la Borsec pentru a afla de la organizatori despre rezultatele taberei de anul trecut şi a-i cunoaşte pe participanţii din acest an. Sper ca articolul de faţă să răspundă, măcar în parte, îndoielilor lui „Gioia” din care spicuiesc : „ în acest eveniment văd ceva forţat, ceva care obligă la reinventare, căci aceşti tineri artişti nu au şi nu au avut nicio tangenţă cu subiectul…Pentru mine Holocaustul nu e un joc de societate”.
Artişti tineri aleşi pe bază de concurs
Lucrările realizate la ediţia pilot a taberei de creaţie „Holocaustul în România”au fost prezentate la Bucureşti, în 27 ianuarie 2010, cu prilejul Zilei Internaţionale de Comemorare a Holocaustului, într-o expoziţie cu titlul „Cum a fost posibil…”

Adrian Preda: Deportare; lucrare realizată la Tabăra de creaţie de la Borsec, 2009

După opinia istoricului Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel din Bucureşti, evenimentul s-a bucurat de o receptare favorabilă atât în rândul publicului, cât şi al mediului artistic, lucru dovedit şi de numărul mare de persoane dornice să participe la cea de a doua ediţie a taberei de creaţie. Cei nouă participanţi au fost selectaţi din rândul absolvenţilor de arte vizuale, pe baza baremului de vârstă (24 – 35 de ani) şi a portofoliului de lucrări.
„În ultima vreme mă interesează problemele de istorie, istoria României, şi mi s-a părut o bună ocazie să înţeleg ceva mai mult, să desfiinţez nişte stereotipuri şi nişte idei care îmi fuseseră impuse.”- spune Veda Popovici; „Informaţiile pe care le-am aflat au fost impresionante. Nu ştiam multe lucruri despre Holocaustul din România. De fapt, pentru asta am şi venit.” – completează Bogdana Contraş. Arnold Schlachter este de părere că „România de astăzi e influenţată nu numai de comunism, ci şi de perioada anterioară, când a avut loc Holocaustul, şi acest lucru trebuie asumat. Nu este vorba de o modă ci de o încercare de a prelucra trecutul, pentru a înţelege ceea ce se petrece astăzi.”
Oferta
În primele trei zile ale taberei, tinerii artişti au primit informaţii despre istoria Holocaustului din România şi modul în care a fost reflectat în fotografii, filme sau lucrările artiştilor care l-au trăit. Expunerea etno-sociologului Hary Kuller a fost cu atât mai interesantă, cu cât a evocat şi amintirile supravieţuitorului: „Tinerii creatori de aici, oameni foarte destoinici şi de calitate, sunt interesaţi atât de empiria Holocaustului cât şi de ceea ce s-a întâmplat efectiv în anii aceia dramatici. Eu am încercat să le transmit şi o impresie vizuală. Cum arătau cele şase sute de care cu boi, întinse pe kilometri de drum, ducând 3000 de oameni către Bacău. Asta se întâmpla în 1941, a doua zi după deschiderea frontului spre est. Pe noi ne-au evacuat din localitatea Găzărie, spre Moineşti unde trăiau aproape două mii de evrei. Am stat acolo o lună de zile în plin câmp; oraşul era mic şi nu avea posibilităţi să găzduiască atâta lume. Apoi am fost duşi în capitala judeţului, la Bacău, şi lăsaţi de izbelişte. E drept că era vară şi oamenii au stat în corturi… Abia după o jumătate de an am găsit gazdă. Ca să nu spun că o familie de evrei primea a patra parte din raţia unui român. Pâinea costa de trei ori mai mult decât pentru români. S-a purtat steaua galbenă până la sfârşitul războiului. Eram adolescent şi steaua galbenă reprezenta o spaimă continuă pentru că te expunea tuturor batjocurilor.”
Lya Benjamin a vorbit despre artiştii evrei care au pictat cele trăite în timpul pogromului de la Iaşi, al deportării în Transnistria sau în lagărele naziste „Problema este că aceste lucrări sunt plasate într-un context istoric şi ar trebui aşezate într-un context de artă. Mi s-a părut chiar scandalos că niciunul dintre noi, tinerii artişti cu studii de specialitate, nu văzusem aceste lucrări, nu ştiam despre aceşti artişti, în timp ce istoricii care le-au prezentat, le cunoşteau foarte bine. Cred că acest episod arată că taberele de acest gen, ca cea la care participăm, au un potenţial de comunicare între diferitele categorii de specialişti” – remarcă Veda Popovici. Adina Babeş, asistent în cercetare la Institutul Wiesel, apropiată de vârsta participanţilor, a fost prezentă în calitate de specialist, vorbind despre fotografiile document ale pogromului de la Bucureşti.
La Borsec am reîntâlnit-o Sarah Einik, pictoriţa israeliană, care în urmă cu aproape doi ani expunea la Librăria Cărtureşti, o viziune originală despre Holocaust, realizată cu mijloacele artei digitale. S-a apropiat de acest subiect cu multe decenii după momentul consacrării ca pictoriţă, simţind nevoia să prezinte tragedia înaintaşilor ei. De altfel, ea se numără printre cei care au iniţiat tabăra: „Lucrările mele au fost realizate cu sprijinul Institutul Elie Wiesel din Bucureşti şi ne-am gândit că ar fi bine ca în fiecare an să se organizeze câte o expoziţie cu creaţiile unor artişti români inspirate de informaţiile despre Holocaust, pe care le vor comenta cu mijloace artistice.”
Expectative
„Fiecare artist are obligaţia să realizeze minimum două lucrări care intră în proprietatea institutului. Cât priveşte timpul de două săptămâni… Depinde cum îşi împart timpul, ce strategie de creaţie adoptă. Anul trecut fiecare participant a creat două lucrări, şi unul chiar trei. Institutul are o singură grijă, ca în primele trei zile să ofere un training, concretizat prin modalităţile de a prezenta Holocaustul din Europa şi din România. Am speranţa că la 27 ianuarie 2011 vom organiza o a doua expoziţie cu titlul „Cum a fost posibil…” cu alte răspunsuri la aceeaşi temă. Sper să facem o tradiţie din această tabără. În luna octombrie materialul taberei de anul trecut va fi expus la Ierusalim, în Parlamentul Israelului .” – spune Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel din Bucureşti.
„Nu am venit aici ca să reluăm teme deja făcute. Cred că nici organizatorii nu şi-au dorit asta, ci să aducă nişte artişti care să reprezinte subiectul într-o cheie personală. informaţiile şi imaginile pe care le avem la dispoziţie sunt doar nişte indexuri teoretice.”- îşi exprimă opinia, Mihai Coşuleţu, în timp ce Maia Oprea crede că: „Lucrările noastre trebuie să fie un canal de sensibilizare a publicului, nu neapărat doar în legătură cu Holocaustul. Să-i facem să perceapă altfel tot ceea ce s-a întâmplat la noi în ţară, pentru că noi trebuie să fim mai întâi nişte artişti români şi abia după aceea artişti internaţionali.” Mihai Coşuleţ este de părere că „Abordăm acest subiect potrivit personalităţii noastre şi fiecare îşi păstrează stilul, fără ca această tabără să reprezinte un scurtcircuit. Diferenţele sunt mai mult decât bine venite şi cu cât sunt mai mari, cu atât e mai bine. Dacă lucrurile încep să semene atunci trebuie să ne oprim. „Asta era problema totalitarismului şi a Holocaustului, diferenţa nu era acceptată, era eliminată, exterminată” – completează Arnold Schlachter.
„Nu există nici un fel de presiune relativ la ceea ce trebuie să producem. Expectativele sunt de bun simţ, generale. Organizatorii şi cei care au realizat trainingul ne-au dat un input şi ce iese…iese. Suntem într-un proces de căutare în comun. Cred că este o temă care poate fi abordată de fiecare în felul său, iar mesajul nu trebuie să fie legat neapărat de istorie, ci de umanitate în general, de nişte valori. Nu trebuie să privim Holocaustul numai ca un eveniment ancorat în istorie, ci şi ca felul în care putem privi viitorul. Mesajele noastre să aibă un impact în prezent.” conchide Veda Popoviciu. – cuvintele ei se potrivesc perfect în încheierea relatării mele.

http://adevarul.ro/cultura/istorie/purificarea-etnica-efectuata-autoritatile-romane-bucovina-basarabia-transnistria-1_533529f10d133766a84b13a4/index.html

Aceasta se va desfășura prin îndepărtatea și/sau izolarea acestora în tabere de muncă în locuri unde aceștia nu puteau să își exercite influența nefastă. După intrarea României în război împotriva Uniunii Sovietice, situaţia evreilor din apropierea teatrului de operaţiuni militare s-a deteriorat ca urmare a deselor ingerinţe ale trupelor germane în sfera de autoritate de ordine internă a administraţiei româneşti.
 După eliberarea Basarabiei, autorităţile româneşti au pregătit deportarea populaţiei evreişti din acest teritoriu în Transnistria. Operaţiunea a fost justificată în acea perioadă prin nevoia de a asigura spatele frontului, evreii fiind consideraţi o masă ostilă, însă autorităţile de la Bucureşti au utilizat pretextul şi pentru a se descotorosi de evreii basarabeni, consideraţi simpatizanţi ai comunismului şi vinovaţi in corpore pentru comportamentul antiromânesc etalat în perioada ocupaţiei sovietice[1]. În vara anului 1941, armata română, jandarmeria şi poliţia în colaborare cu populaţia locală s-au angajat într-o campanie violentă de discriminare împotriva evreilor. În urma acestui val de teroare, estimările arată că au murit între 45 000 şi 60 000 de evrei.
În Memoriile sale, Alexandru Şafran, rabinul-şef, nota că, la 26 iunie, Mihail Ghelmegeanu, ministrul de Interne, i-a convocat pe Şafran şi pe Filderman, cărora le-a cerut politicos să prevină populaţia evreiască din Basarabia să nu facă provocări contra militarilor şi autorităţilor civile româneşti de acolo[2], fapt ce demonstra aşteptările autorităţilor româneşti la eventuale conflicte intre armată şi populaţia evreiască.
Odată cu declanşarea ostilităţilor germano-sovietice, Antonescu s-a deplasat în zona frontului, lăsând la conducerea statului pe Mihai Antonescu[3]. În aceste circumstanţe apar primele documente oficiale administrative destinate funcţionarilor care urmau să restabiliească autoritatea în teritoriile redobândite.
Cu acest prilej, în şedinţa din 3 iulie 1941 a cabinetului antonescian, în calitate de viceprim-ministru şi ministru de externe, Mihai Antonescu dădea îndrumări împuterniciţilor numiţi pentru administrarea Basarabiei şi Bucovinei cu privire la purificarea etnică din aceste provincii: „ Ne găsim în momentul istoric cel mai favorabil şi mai larg pentru o totală descătuşare etnică pentru o revizuire naţională şi pentru purificarea neamului nostru de toate acele elemente străine sufletului lui, care au crescut ca vâscul, ca să-i întunece viitorul…astfel, rezultatele recensământului populaţiei vor orienta desăvârşirea operei de purificare etnică şi socială a acestor provincii româneşti... În acelaşi document este specificat şi în ce constă „purificarea etnică”: „Purificarea etnică se va desfăşura prin îndepărtarea sau izolarea în tabere de muncă, în locuri unde nu-şi vor mai putea exercita influenţele nefaste, a tuturor evreilor, cât şi a celorlalţi străini de neam a căror atitudine este indoielnică. Dacă va fi nevoie, pentru desăvârşirea operei de purificare etnică, guvernămintele provinciale vor aviza şi măsurile de migraţiune forţată a elementului evreiesc şi a tuturor celorlalte elemente străine, care trebuie trecute peste graniţă” [4]. Suspiciunile de neloialitate aveau ca adresă şi alte minorităţi din Basarabia, precum şi etnici români[5]. Aceste principii nu au fost aplicate evreilor din Vechiul Regat ci numai celor basarabeni şi bucovineni.
În ordinul telegrafic nr. 143 din data de 12 iulie 1941, Mihai Antonescu, a transmis  normele generale de conducere a Basarabiei şi Bucovinei, iar ca acţiuni imediate de realizare erau: „Înlăturarea bolşevicilor, a elementelor nesigure şi a evreilor povocatori din teritoriu, înlăturarea evreilor de la sate”. Prin aceste dispoziţii se dovedeşte caracterul politic anticomunist şi nu bazat pe concepţii rasiale.  În acest sens putem adăuga afirmaţia şefului Rabin Alexandr Şafran: „ Naţionalismul român, antisemit prin definiţie, devine, la acea epocă, mai interesant, mai extremist. Ura sa tradiţională faţă de evrei, consideraţi ca străini s-a amestecat ca un anticomunism absolut”, iar în 1944, Mihai Antonescu declara „I-am spus ministrului von Killinger că atunci când este vorba de comunism, considerându-l ca moartea ţării mele, pe această linie merg până în iad”[6].
Aceste ordine, emise de la cel mai înalt nivel, aveau să fie urmate de altele provenind de la subalternii marilor şefi din cadrul birocraţiei. Marele pretor, generalul Ion Topor, ordona la rândul său ca toţi ucainenii şi românii care au fost de partea comuniştilor să fie trecuţi peste Nistru, iar toţi minoritarii să fie exterminaţi[7]. La 8 iulie 1941, din ordinul inspectorului general al jandarmeriei şi al Ministerului Afacerilor Interne, colonelul Meculescu, de la Inspectoratul Jandarmeriei din Chişinău dispunea identificarea şi arestarea tuturor evreilor de orice vârstă şi sex din zonele rurale. La 9 iulie, jandarmii au început acţiunea de „curăţire a terenului„ în Basarabia[8]. Mulţi evrei din Basarabia au fost executaţi ca ostatci, iar pentru aceste execuţii nu au fost date justificări[9].
În ordinul nr. 255 din 4 iulie 1941, transmis unităţilor militare din ţară, generalul Antonescu condamnă abuzurile săvârşite de unii militari şi civili „Cu ocazia evacuării Basarabiei, a fost pentru armata română o adevărată ruşine că s-a lăsat insultată şi atacată de evrei şi comunişti, dar este o ruşine şi mai mare faptul că soldaţii din proprie iniţiativă, de multe ori cu scopul de a maltrata sau de a jefui atacă populaţia evreiască şi omoară la întâmplare…Numai guvernul are dreptul de a lua măsuri necesare pentru a scăpa de plaga românismului, astfel generalul impune „ Nu este permis ca fiecare cetăţean sau fiecare soldat să-şi asume rolul de a soluţiona problema evreiască prin jafuri şi masacre… Opresc cu desăvărşire orice acţiune pornită din iniţiativă individuală … cei ce se vor abate ori s-au abătut  de la ordinul de mai sus vor fi daţi în judecată şi li se vor aplica sancţiunile cele mai severe prevăzute de lege[10].
După eliberearea Basarabiei și Bucovinei autoritățile române vor pregăti deportarea evreilor spre zona Transnistria. Operațiunea a fost făcută cu scopul așa cum se explica ea pentru a asigura spatele frontului evreii fiind identificați ca o masă ostilă.

Conflictul din Transnistria
In timp ce politica oficiala a Federatiei Ruse putin inainte si dupa izbucnirea conflictului armat din 1992 era una de neutralitate, multi soldati si ofiteri din Armata a 14-a au simpatizat cauza RMN si au participat activ in lupte ca parte a fortelor armate ale Garzilor Republicane. In plus, o cantitate considerabila de echipament militar a fost luata fara rezistenta si data fortelor armate ale RMN.
Comandantul armatei, generalul G. I. Yakovlev, si-a manifestat suportul deschis pentru nou creata RMN. A participat la infiintarea RMN, a fost membru in Sovietul Suprem si a acceptat pozitia de Ministru al Apararii a RMN pe 3 decembrie 1991, fiind eliberat, ca urmare, din serviciul si gradul sau militar in Fortele Armate ale Rusiei de catre Comandantul Suprem al Fortelor Armate ale CSI, Yevgheny Shaposhnikov.
Succesorul lui Yakovlev, generalul Yuriy Netkachev a luat o pozitie neutra in conflict.
Incercarile sale de mediere intre Chisinau si Tiraspol nu au avut insa succesul scontat.

Pe data de 23 martie 1992, Shaposhnikov a semnat un decret care autoriza transferul catre Republica Moldova a echipamentului militar al unitatilor Armatei a 14-a stationate pe malul drept al Nistrului. Acest echipament militar a constituit majoritatea materialului utilizat de armata moldoveneasca in conflictul ce a urmat. Un alt decret, emis pe 1 aprilie de Boris Eltin, transfera personalul Armatei a 14-a si tot echipamentul militar din malul stang al Nistrului, inclusiv depozitul de armament de la Cobasna, sub jurisdictia Federatiei Ruse.
Pana in iunie 1992, situatia a escaladat la o batalie militara deschisa. In contextul unei Armate a 14-a in curs de dezintegrare si a luptelor intense din regiunea si pe strazile orasului Tighina generate de ofensiva coordonata a fortelor moldovenesti, General Maiorul Alexander Lebed este trimis la cartierul general al Armatei a 14-a cu ordinul de a opri conflictul prin orice mijloace necesare, de a inspecta armata si a de preveni furtul de armament din depozitele sale, cat si de a asigura evacuarea nestingherita a armamentului si personalului armatei de pe teritoriul Republicii Moldova prin Ucraina. Dupa o scurta evaluare a situatiei, el si-a asumat comandata armatei, l-a eliberat pe Netkachev si a dat ordin trupelor sa devina participanti directi ai conflictului. Pe 3 iulie, la ora 03:00 un foc de artilerie din partea formatiunilor Armatei a 14-a stationate pe malul stang al Nistrului a distrus fortele moldovenesti concentrate in padurea Gerbovetskii, langa Tighina, punand efectiv capat fazei militare a conflictului. Cel putin o sursa din Republica Moldova relateaza ca 112 soldati moldoveni au fost ucisi de salva de artilerie.

http://cultural.bzi.ro/pogromul-de-la-chisinau-din-1903-11789

Pogromul de la Chisinau din 1903 (in rusa Кишинёвский погром, in ebraica פרעות קישינב = Praot Kishinev, in idis קישינעווער שחיטה = Kisinever shite) este un pogrom desfasurat la Chisinau in zilele de 6-8 aprilie 1903 impotriva populatiei evreiesti. El a fost declansat dupa ce ziarul antisemit in limba rusa „Bessarabet” a relatat ca, in februarie in acel an, un copil crestin de origine ucraineana, Mihail Rabacenko, a fost gasit mort la Dubasari. In cursul pogromului au fost asasinati 49 de evrei, circa 500 au fost raniti, circa 2000 de familii evreiesti au ramas fara adapost si 1500 de pravalii si case de evrei au fost ruinate. Chisinau facea in acea perioada parte din Imperiul Rus.

Pogromul a izbucnit pe fondul campaniei antisemite incurajate in ultimii ani in presa, mai ales de ziarul „Bessarabet” al lui Pavelaki Krusevan, moldovean asimilat, cu sprijinul guvernatorului guberniei Basarabia, maiorul Von Raaben, a unor comandanti militari si ai politiei locale, si al unor factori din conducerea Imperiului, in frunte cu ministrul de interne, contele Viaceslav von Plehwe. Motorul imediat al pogromului a fost invinuirea de omor ritual adusa, ca in multe randuri in evul mediu si mai tarziu, evreilor, dupa ce, ziarul „Bessarabet”, a relatat ca un copil ucrainean pe nume Mihail Rabacenko, a fost gasit mort la Dubasari, iar alta gazeta locala, „Svet” a sustinut ca baiatul din Dubasari a fost omorat pentru ca evreii sa-i foloseasca sangele la prepararea azimii de Paste. In perioada dinaintea pogromului, si profesorul si faimosul militant antisemit A.C.Cuza din Iasi a fost invitat de Krusevan sa tina la Chisinau un sir de conferinte impotriva evreilor.

O delegatie a evreilor a fost primita de mitropolitul Iakov Piatnitki, caruia i-au cerut sa dezminta acuzatiile pentru a impiedica actele de violenta primise de Krusevan si partizanii sai. Insa mitropolitul nu a luat apararea evreilor, ci, dimpotriva, a declarat ca „nu se poate dezminti faptul” ca la evrei ar exista o secta, cea a hasidimilor, „care obisnuieste sa bea in taina sange de crestini in scopuri rituale”.

Pe ulitele orasului si au facut aparitia bande care strigau in limba rusa „Moarte jidovilor” si raspandeau manifeste in care era scris ca, in cinstea sarbatorii de Pasti, tarul Nicolae al II-lea in persoana, a dat mana libera atacarii evreilor. Pogromul a durat doua zile: 6-8 aprilie dupa calendarul iulian, 19-21 aprilie dupa cel gregorian. Intre cei care au luat parte s-au aflat membri ai tuturor paturilor sociale ale populatiei locale. 49 evrei au fost ucisi, circa cincisute au fost raniti, o mie si cincisute de case si pravalii evreiesti au fost jefuite si distruse. Pogromul s-a remarcat prin numarul mare de victime si prin cruzimea faptasilor care adesea si-au chinuit in fel si chip victimele. In cazurile unde unii evrei au incercat sa se apere, ei au fost arestati de catre politie, ceea ce a incurajat si mai mult pe pogromisti.

Pogromul acesta a cutremurat populatia evreiasca din Imperiul tarist si sub impresia lui ,a scris poetul ebraic Haim Nahman Bialik poemul „B'ir haharegá” („In orasul macelului”) si poezia „Al Hashhitá”,

Poemul „Orasul macelului” a fost publicat prima data sub titlul „Masá Nemirov” (Profetia din Nemirov) in ziarul ebraic „Hazman” (Timpul) al lui Ben Tzion Katz la Sankt Petersburg. I s-a schimbat titlul si cateva versuri au fost eliminate pentru a putea ca publicarea sa fie permisa de cenzorul evreu crestinat Landau. La inceput Bialik a fost consternat de aceste modificari, dar in cele din urma le-a acceptat, pentru ca poezia sa apara. Ea a fost tradusa in rusa de Zeev Jabotinski, si in acest fel a ajuns la cunostinta intregului public evreiesc necunoscator de ebraica.

Pogromul din Chisinau a marcat o cotitura in opinia publica evreiasca. In urma lui a avut loc o noua amplificare a valurilor de emigratie a evreilor din rasaritul Europei spre America, de asemenea o crestere a emigratiei spre Palestina (Eretz Israel). In S.U.A. a crescut motivatia comunitatilor evreiesti locale, o parte buna asimilate, apropiate de curentele reformat si conservativ, de a veni in ajutorul evreilor din Imperiul Rus si al emigratiei acestora, in ciuda diferentelor de rit religios si culturale. In urma pogromului de la Chisinau dr.Theodor Herzl, intemeietorul si conducatorul Organizatiei Sioniste, s-a convins de nevoia urgenta de a gasi un teritoriu destinat constituirii unui stat evreiesc, la nevoie chiar si in afara Palestinei, ca de exemplu, dupa cum suna o propunere britanica, in estul Africii - intr-o regiune aflata azi pe teritoriul Ugandei si Kenyei, ceea ce s-a numit proiectul Uganda, pe care el l-a prezentat spre votare la al Saselea congres sionist. Impotrivirea la abandonarea, chiar si temporara, a planului de intoarcere in Palestina, a venit, insa, tocmai din partea reprezentantilor evreilor din Imperiul Rus.

La 19 octombrie 1905 a izbucnit un nou pogrom la Chisinau. De aceasta data circa 200 de evrei se organizasera intr-un grup de autoaparare, dar numai jumatate din ei posedau pistoale. In acest pogrom au cazut ucisi 19 evrei, 56 de evrei au fost raniti, dar au pierit si cativa dintre pogromisti.

Masacrul de la Ludus
Intre 5-13 septembrie 1944, localitatile de frontiera Ludus si Sarmasu, situate in Transilvania de Nord, au fost ocupate de unitati ale armatei si jandarmeriei ungare. In marginea comunei Ludus (la hotarul Bogata) in data de 13 septembrie 1944 soldatii maghiari au impuscat 13 evrei: Polac Mihai, Polac Vilma si fiicele lor, Rozalia si Maria, Gluck Iosif si fiica lui Rozalia, Fred Mauriciu si Fred Ghizela.

Maria Kopstein, Izrael Adelca si surorile Haller (Sarolta, Fani si Rozalia), au fost impuscate in pivnita locuintei familiei Haller, dupa ce au fost violate.


Dupa eliberarea localitatii, soldatii maghiari care au luat parte la aceste atrocitati comise asupra populatiei evreiesti, nu au putut fi identificati. Cercetarile impotriva celor vinovati de masacrele de la Ludus au inceput in anul 1945 si s-au incheiat in 1946.

In 1946, Curtea de Apel Cluj a stabilit vinovatia unor localnici care au fost condamnati (Szabo Bela si Bartha Elisabeta din Ludus).

Reactia oficiala a armatei in urma pogromului de la Dorohoi
Care a fost reactia armatei asupra incidentului de la Dorohoi? Documentul care semnaleaza incidentul de la Dorohoi este prezentat in extenso:

„TELEGRAMA Nr. 11310 GORUN Catre MARELE STAT MAJOR, Sectia II In dimineata de 2 iulie, Reg. 3 graniceri paza, venind din Basarabia, unde a avut dificultati foarte mari cu evreii de la nord de Prut, trecand prin Dorohoi, s-au razbunat. Au impuscat mortal 40 si au ranit 15. S-au devastat cateva pravalii. Linistea a fost restabilita imediat cu ofiterii si trupa. Regimentul 3 paza nu are nici o pierdere. Comunicarea o face colonelul Haluga, seful de stat major al lui Ghiocel. D.O. Seful de stat major Generalul Tataranu”.

Referitor la incidentul de la Dorohoi, Jurnalul de operatii al Regimentului 29 infanterie precizeaza:

„In ziua de 24 iunie 1940, la ora 0.30, s-a primit ordinul nr. 8 al Gruparii tactice Dumbrava Rosie, ca sa deplaseze o companie de puscasi pe directia soseaua Maghera-Dorohoi cu misiunea de a intalni o companie de graniceri sub comanda capitan Teohari, plecata in directia Maghera, si a cauta prin tact sa opreasca si sa o tempereze, aducand-o la Maghera, intrucat, din informatiuni, ostasii din aceasta companie s-ar fi dedat in Dorohoi la acte de violenta contra evreilor. La ora 1.15 compania 10 sub comanda lt. Petrosanu a plecat pe directia ordonata de unde si-a indeplinit in bune conditii misiunea primita, aducand la ora 4 dimineata Comp. graniceri, care si-a continuat drumul spre Itcani pe itinerarul Maghera-Zvoristea-Itcani. In cursul zilei s-a facut reorganizarea unitatilor, nr. pierderilor, oameni, armament. Unitatile au executat curatirea armamentului, echipamentului etc. Tot in aceasta zi a sosit Compania a 7-a” .

Telegrama GORUN, nr. 162/ 4.7.1940, ora 21.50, contine amanunte in baza carora se poate reconstitui imaginea unei asocieri intre jandarmi locali si militari ai trupelor in retragere:

„Organele Jandarmeriei si Curtea Martiala a Diviziei a 6-a au constatat ca devastarile diferitelor pravalii si locuinte, la Dorohoi, in ziua de 1 iulie a.c. s-a facut de catre soldatii Legiunei de jandarmi Hotin si Regimentul 3 graniceri pe tot axul soselei ce trece prin Dorohoi. Focurile au fost trase de soldati. Sunt 43 de morti dintre care 7 militari. Majoritatea mortilor au fost in regiunea cimitirului evreiesc, adica la esirea sud-est Dorohoi. Victimele sunt evrei. Panica a fost provocata de zvonul lansat poate intentionat ca la gara se gasesc tancuri rusesti care trag. Dupa circa o ora panica a incetat, populatia reluandu-si calmul. Din cauza focurile trase, unitatile ce iesisera din Dorohoi spre Botosani au inceput sa fuga, lansand si ele zvonul ca vin rusii. Au fost linistiti de un ofiter trimis de comandament cu auto in urma lor”.

Pogromul a fost oprit abia la ordinul lui Constantin Sanatescu, comandantul Corpului 8 Armata, al carui cartier general se afla la Dorohoi. El a afirmat ca nu exista niciun ordin oficial de a se trage in evrei si a luat masuri pentru incetarea jafurilor si omorurilor.

Generalul l-a mustrat pe generalul Theodor Serb, comandantul Corpului Granicerilor: ”Ma surprind aceste acte de banditism din partea unei trupe pe care o socoteam a fi o trupa de elita”. Sanatescu a cerut anchetarea celor intamplate si pedepsirea vinovatilor. Corpul 8 Armata si Corpul Granicerilor au efectuat anchete, stabilind ca o mare raspundere revenea capitanilor Gheorghe Teoharie si Constantin Serghie. Niciunul dintre cei invinuiti nu a fost deferit Curtii Martiale. In schimb, armata a dat pedepse administrative (mutari si scurte perioade de arest) ofiterilor si soldatilor implicati.

Portretul unui criminal obișnuit

Holocaustul nu a fost doar rezultatul acțiunii unor figuri dereglate, cu predispoziții sadice sau orbite de ideologie. Fără convertirea la crimă a unor oameni „obișnuiți“ nu s-ar fi ajuns ca violența antisemită să aibă bilanțul catastrofal înregistrat la finalul celui de-al doilea război mondial.
Tema „banalităţii răului“ (H. Arendt) şi cea a „criminalilor normali“ (Cr. Browning) sunt deja vechi în dezbaterile privind Ho­locaustul, dar cercetările teoretice și em­pirice scot mereu la iveală lu­cruri surprinzătoare. Pră­bușirea morală adusă de fas­cism rămâne tul­bu­ră­toa­re și misterioasă. Oameni cu vieți obișnuite, intrați în lo­gica infernală a unei ideo­logii care glorifica crima și în angrenajul unor instituții menite a produce violență într-o manieră organizată, s-au transformat radical.
Expunerea la propaganda antisemită care a declasat evreitatea în zona subumanităţii şi a transformat-o în ţintă, dezangajarea etică sub efectul unui discurs care justifica crima și garanta impunitatea, ideea de răz­boi total, care includea categorii de civili între dușmanii combatanți, banalizarea, ra­­ţionalizarea şi rutinizarea violenţei pro­duse de instituții redirecționate de la mi­siunea lor originară, birocratizarea com­por­tamentelor criminale și, ca efect, com­partimentarea conștiințelor, presiunea de grup, cultura conformismului, ca­rie­ris­mul, frica şi instinctul de autoconservare au contribuit toate la pervertirea oa­me­nilor obișnuiți.
În România, nu se știe mai nimic despre „criminalii obișnuiți“ care au participat la Holocaust. Asocierea regimului an­to­nes­cian la proiectul genocidar nazist este de­seori descrisă ca o catastrofă care s-a pro­dus anonim, într-o schemă narativă în ca­re nu mai contează nici numele cri­mi­na­li­lor, nici cele al victimelor. Jörn Rüsen nu­mea această strategie discursivă „ano­ni­mizare“. Când vine vorba despre res­pon­sabilități, discuția se limitează adesea la Ion Antonescu și anturajul său. Regimul co­­munist i-a catalogat pe oamenii re­gi­mu­lui antonescian implicați în atrocități drept „simpli executanți“ și „unelte oarbe ale fas­cismului“, iar discuția nu a progresat foarte mult de atunci. Agre­sorii nu au chip, nu au pro­fil, iar mo­tivația ac­ți­u­nilor este de­dusă me­canic din pre­­zum­ții despre ca­rac­te­risticile fas­cismului și na­tura uma­nă.
Așa stând lucrurile, este im­portant să re­cu­perăm ori­ce poveste. Este util știin­țific, pentru a revitaliza tabloul, dar și etic, ca o formă de re­parație față de victime.
Familiile Pulver și Iancovici
În urmă cu puțin timp, am fost contactat de un domn din Israel, Dorel Pulver pe numele său, pentru a mă întreba dacă pot afla unde i-a murit tatăl în timpul po­gro­mului de la Iași. Se întâmplă des ca rude ale victimelor să-mi ceară relații despre apropiați, iar în măsura în care găsesc in­formații în baza de date proprie, începe un dialog prin care completez puzzle-ul cu amintiri, acte, documente, fotografii de la cel care mă contactează. Iată ce a ieșit din dialogul cu Dorel Pulver.
Dorel Pulver provenea dintr-o familie obiș­nuită din clasa de mijloc evreiască din Iași. S-a născut în 1936, într-o familie cu pă­rinți și bunici cu bună reputație în oraș.
Mama lui Dorel, Perla Iancovici, s-a năs­cut la Bivolari, târg cu o prezență evre­iască importantă, după care familia s-a mu­tat la Iași, undeva la sfârșitul anilor ’20. Au pornit de la zero. Întâi au deschis o bodegă la gară, care nu a mers, apoi au deschis o alta în zona Halei Mari. Se nu­mea „La Carpați“ și se găsea pe strada Anastasie Panu. Așa a în­ce­put familia Iancovici să fa­că bani și să fie cunoscută în Iași. Țăranii care își vin­deau produsele la hală in­trau apoi la bodegă, unde co­mandau scrumbie și vin, și se veseleau. Bunica lui Do­rel, Ghitla Iancovici, a murit în 1936, iar la în­mormântare a venit foarte multă lume, semn că fa­mi­lia era apreciată în oraș. Bunicul, Solomon Iancovici, și sin­gurul lui băiat, Avram (Au­rel), au rămas să se ocupe în continuare de bodegă.
Cele cinci fete din familia Iancovici aveau, de asemenea, un bun nume și nu au avut probleme să-și găsească soți pe cinste. Per­la s-a luat cu Aron Pulver, un cea­sornicar cu atelier pe Strada Gării. Aron locuia aproa­pe de Curtea Mare, locul unde se găsea res­tul familiei – bunici, părinți, pa­tru frați și două surori. Tatăl lui Dorel a în­ceput să învețe meserie de la 16 ani, iar prăvălia a deschis-o după ce s-a întors din armată, unde a stat un an și jumătate, la Soroca.
Până la pogrom, spune Dorel Pulver, re­la­țiile cu creștinii erau foarte bune. Totuși, es­te posibil să-și aducă aminte doar par­tea frumoasă a copilăriei. Documentele din epocă arată că relațiile dintre creștini și evrei erau complicate și că populația mo­­zaică din Iași era deja ținta a nu­me­roase abuzuri și agresiuni. Primul semn că lucrurile nu erau chiar așa frumoase l-a primit Dorel în toamna lui 1940, când a fost băgat, împreună cu bunica sa, într-o coloană de evrei care au fost escortați la Chestura de Poliție. Au reușit să fugă din rând în ultima clipă.
 
Duminica aceea
Pe 29 iunie 1941, pentru familia Pulver tra­gedia a început la fel ca pentru majoritatea evreilor din Iași: printr-o bătaie violentă în ușă. Firește, Dorel, care avea atunci doar 5 ani, s-a speriat foarte tare. Era du­mi­ni­că, abia trecuse de 6 dimineața, și toa­tă lu­mea era în pijamale. Părinții s-au îm­bră­cat în grabă. Până la urmă, ușa a fost spar­tă. În casă a năvălit un bărbat înalt, îm­bră­cat în uniformă albastră; alți doi aș­teptau la ușă. Intrusul i-a pus pistolul la cap ta­tălui lui Dorel, Aron Pulver, apos­tro­fân­du-l: „Măi jidane, de ce nu ai deschis ușa mai re­pe­de când am bătut!? Măi ji­dane, eu te omor acum!“. Mama lui Dorel a în­ce­put să stri­ge disperată: „Vă rog nu îl îm­pușcați că am copil mic în pat!“. „Ji­dan­co, vii și tu cu noi!“, a fost replica agre­so­rului.

Violentele rebeliunii legionare din Romania

Intre 21 si 23 ianuarie 1941, conflictul latent dintre seful statului de atunci, generalul Ion Antonescu, si vicepresedintele Consiliului de Ministri, Horia Sima, a atins cota de apogeu. 

Conditiile erau create din toamna anului anterior, cand, in data de 27 noiembrie 1940, Nicolae Iorga si Virgil Madgearu fusesera asasinati de Miscarea Legionara. Generalul Antonescu avusese o reactie prompta si virulenta fata de cele doua grave evenimente.

Premise

Ion Antonescu a avut un rol crucial in abdicarea regelui Carol al II-lea, din 6 septembrie 1940. Desi fusese sprijinit in acest demers de marcantii lideri Bratianu si Maniu, sefii partidelor Liberal, respectiv Taranesc, nu au dat curs solicitarilor de a participa la guvernare. Singura organizatie politica dispusa de a forma noua putere s-a numit Miscarea Legionara, condusa de Horia Sima. 

Prin inchegarea unui executiv preponderent militar, alaturi de formatiunea de extrema dreapta, se constituia Statul National Legionar. 

Divergentele de opinie, in ceea ce privea maniera de conducere a tarii, erau tot mai evidente. In vreme ce generalul Antonescu vedea o natiune in care ordinea si legalitatea sa fie pe deplin respectate, Horia Sima urmarea trasaturile unui stat lipsit de toate structurile democratice. Marturie sta si faptul ca, in 1940, legionarii au omorat 64 de fosti demnitari, incarcerati la Jilava.

Evenimentul

Declansarea loviturii de stat, de catre organizatia nationalista creata in 1927, de Corneliu Zelea Codreanu, a avut loc drept urmare a asasinarii la Bucuresti a unui ofiter german, maiorul Doring. 

Seful statului i-a cerut ministrului de Interne, Petrovicescu, un apropiat al legionarilor, sa-i descopere si sa-i aresteze pe vinovati. 

Intrucat acesta nu a reusit sa indeplineasca misiunea, a fost destituit, impreuna cu seful Sigurantei, Ghica. 

Riposta a venit prin ocuparea de catre legionari a cladirilor in care isi aveau sediile Ministerul de Interne si Siguranta Statului. Au urmat edificiile Postei, Telefoanelor si altor institutii de importanta majora. 

S-au inregistrat numeroase victime, cazand sub gloante militari, rebeli legionari, civili. 

In cele din urma, trupele generalului Steflea au infrant rezistenta formatiunii conduse de Sima. La 23 ianuarie 1941, Miscarea Legionara a fost inlaturata de la putere si interzisa. Multi dintre membrii sai au ajuns in inchisori, iar altii s-au refugiat in Germania, potrivit ziare.com.

Post factum

In data de 24 august 1944, Horia Sima a anuntat, din exil, constituirea unui Guvern National Roman, cu sediul la Viena, care isi propunea sa continue lupta, alaturi de Germania, impotriva noilor oficialitati romane si a Armatei Rosii. 

Dupa ocuparea Romaniei de catre sovietici, unii legionari au aderat la PCR sau alte partide. Multi s-au angajat in miscarea de rezistenta, pana in 1956, cand aceasta a fost lichidata. Horia Sima a murit in 1993. 

Miscarea Legionara a fost una din putinele grupari de factura fascista din Europa necondamnate in procesul de la Nurnberg. 

Despre aceasta formatiune, fara program politic oficial, istoricul Neagu Djuvara afirma: "Miscarea Legionara nu a fost o copie a nazismului sau fascismului. A fost o miscare autohtona, nascuta din grupari studentesti anticomuniste".

http://cultural.bzi.ro/incredibila-poveste-a-razboiului-de-trei-zile-din-timpul-rebeliunii-legionare-10163
Un eveniment neasteptat a adancit conflictul dintre Ion Antonescu si Garda de Fier: seful transporturilor Misiunii Militare germane din Romania, maiorul german Doring, a fost impuscat de un spion grec, Dimitrie Sarantopoulos, in fata hotelului Ambasador, pe 20 ianuarie 1941. 

Ca urmare a acestui fapt, ministrul de interne legionar Constantin Petrovicescu a fost destituit, soarta impartasita de altfel si de seful Sigurantei, Al. Ghika, precum si de Constantin Mamuica, director in Ministerul de Interne. Ce se intamplase pana atunci? Inca de la instaurarea Statului National Legionar, la 14 septembrie 1940, guvernul constituit a avut, practic, o conducere bicefala: la sefia acestui guvern se afla Ion Antonescu, Horia Sima fiind numit vicepresedinte al Consiliului de Ministri, scrie ziarulring.ro.


Vezi si Ce trebuie sa stiti despre Miscarea Legionara
Asasinarea lui Nicolae Iorga 

Aflati inca de la inceput pe pozitii diferite, Ion Antonescu si Horia Sima au fost preocupati de consolidarea pozitiilor lor: pe de o parte, Antonescu a intarit armata, cea care ii asigura, intr-un fel sau altul, sprijinul nemijlocit, iar pe de alta parte seful legionarilor a luat masuri de ordin economic, asa-zisul „proces de romanizare” a economiei romanesti prin „numirea comisarilor speciali pe langa intreprinderi si a comisarilor de romanizare” (cf. Mihail Daescu – „Rebeliunea legionara si sfarsitul regimului national-legionar in judetul Alba”). Conflictul progresiv dintre cei doi a dus la un prim eveniment sangeros in noaptea de 26/27 noiembrie 1940, cand legionarii au asasinat la inchisoarea Jilava 64 de fosti responsabili politici ai regimului Carol al II-lea, iar in dimineata de 27 noiembrie pe istoricul Nicolae Iorga si pe economistul Virgil Madgearu.

Vezi si Despre ostilitatea dintre Corneliu Codreanu si Nicolae Titulescu
Demiterea ministrului de externe legionar Mihail Sturdza
Urmare a acestor fapte sangeroase, Ion Antonescu a trecut la masuri drastice: pe 2 decembrie a desfiintat Politia Legionara, iar cu doua zile inainte de Craciun l-a destituit pe ministrul de externe legionar Mihail Sturdza. Cu toate acestea, Politia Legionara si-a continuat abuzurile, recurgand la perchezitii, descinderi nocturne in locuinte si confiscari de averi. Pe de alta parte, formatiunile paramilitare legionare au intensificat procesul de inarmare prin constituirea unor „depozite clandestine de armament” (cf. Mihail Daescu). Vizita lui Ion Antonescu in Germania, pe 14 ianuarie 1941, in timpul careia a fost asigurat de Hitler de tot sprijinul sau, i-a dat mana libera conducatorului statului in vederea inlaturarii legionarilor.
Demonstratie legionara pe strazile Bucurestiului
Asasinarea maiorului Doring a fost fitilul care a declansat evenimentele din 21-23 ianuarie 1941. In dupa-amiaza si seara zilei de 20 ianuarie a avut loc pe strazile Bucurestiului o mare demonstratie legionara, cei 10.000 de participanti avand drept principale revendicari revocarea demiterii ministrului de interne si formarea unui guvern legionar. In romanul „Delirul”, Marin Preda reconstituie cu fidelitate traseul acestei manifestatii: „Si scoasera in strada manifestanti care in dupa-amiaza zilei de 20 ianuarie strigara lozinci in fata Universitatii, a Palatului Regal si a Ambasadei germane. (…) Pe la orele noua seara, cateva mii de manifestanti venind dinspre bdul Lascar Catargiu (…) intrara in Piata Victoriei si strigara aceleasi lozinci in fata Presedintiei consiliului de ministri”. (Marin Preda, „Delirul”, Editura Cartea Romaneasca, ed. a III-a, 1987) „Morti si raniti acopereau Calea Dorobanti” Zilele si noptile care au urmat au semanat groaza pe strazile Capitalei. Locurile fierbinti sunt evocate in continuare de Marin Preda: „Stefan se lua dupa tanc, care in apropierea Palatului Telefoanelor incetini si apoi opri. (…) Urca pe strada Sf. Ionica din nou spre pasajul Vilagros (Macca-Villacrosse – n.r.), pe care il strabatu. (…) Nimeri pe Dorobanti, unde la numai cateva minute dupa ce se adaposti vazu aceeasi scena ca la Palatul Telefoanelor. O alta institutie era atacata si atacul respins.

Vezi si Violentele rebeliunii legionare
Morti si raniti acopereau Calea Dorobanti”
Pentru restabilirea ordinii, Ion Antonescu a ordonat armatei sa intervina in forta. Bilantul rebeliunii legionare din Capitala in zilele de 21-23 ianuarie 1941 este tragic: 236 de morti si 245 de raniti. „Dar, orice s-ar intampla, Fuhrerul este convins ca Antonescu este singurul om capabil de a calauzi destinele Romaniei.”- Adolf Hitler, cuvant din timpul vizitei lui Ion Antonescu din 14 ianuarie 1941

Problema evreiască în România modernă (ultima parte)

Problema evreiască în România modernă (prima parte)

Drama traita de evrei in urma pogromului de la Iasi
Dupa pogromul de la Iasi, prigoana contra evreilor a continuat in Romania. Presa vremii era plina de manifeste antisemite. 


Un exemplu de anti-semitism evident in epoca il constituie un articol aparut in "Almanahul muncii romanesti" din anul 1942, intocmit de redactia revistei "Muncitorul national roman", in care evreii sunt prezentati ca fiind "parazitii muncii romanesti".


Lamurim aici faptul ca expresia nu e romaneasca, ea e extrapolarea afirmatiei lui Karl Marx: "Cea mai murdara dintre toate semintiile se inmulteste ca paduchii", conform lui Albert S. Lindemann, "Evreul acuzat. Trei procese celebre - Dreyfus, Beilis, Frank, 1894-1915", p. 154, Ed. Hasefer, 2002.


"Jidanii traiesc ca paduchii"


Articolul, intitulat sugestiv "Parazitii muncii romanesti", incepe chiar cu definirea termenului de parazit si cu exemplificarea acestuia. Dupa care, accentual trece din lumea necuvantatoarelor pe cea a oamenilor, mai precis, pe evrei. 


"Jidanii traiesc ca si paduchii, din sudoarea si sangele altora. De aceea nu s-au putut aduna la un loc ca sa-si formeze o tara a lor, sa zideasca orase, si s-o ridice cu mainile si puterile lor proprii". ("Parazitii muncii romanesti" in "Almanahul muncii romanesti", 1942, pagina 40).


In continuare, tonul articolului devine dur, intransigent si acuzator: "Jidanii nu se pricep la munca si au oroare fata de ea. Dar fara munca nu ar fi putut trai. De aceea au dat navala peste altii, incredintati ca ii vor robi intereselor lor si vor sti sa profite de casna altora. In realizarea acestui gand s-au bizuit pe viclenie, pe spiritual de inselaciune si coruptie, in care sunt neintrecuti" (Idem, pag 41).


Romania, posibil centru colonial israelit?


Potrivit articolului citat, la ora respectiva in Romania erau peste 2 milioane de evrei, "o cifra care ne punea printre tarile cele mai greu lovite de invazia lor". Ei "nu au venit la voia intamplarii, ci dupa hotarari bine chibzuite. Alianta israelita - asociatia lor universala - cautand sa-si creeze centre de colonizari puternice in anumite puncte strategice ale Europei, a gasit cu cale ca Romania poate deveni depozitul cel mai sigur pentru jidani. Intr-un congres tinut la Varsovia in 1850, s-au infatisat avantagiile pe care le prezenta tara noastra pentru fericirea lui Israel". (Idem).


Calea de patrundere in Romania a fost simpla: evreii "aduceau cu ei chipul jalnic al saraciei si al mizeriei nesfarsite", iar "spiritul nostru de ospitalitate le-a inlesnit si mai mult navala". Ei nu aduceau "dorinta de a munci in rand cu oamenii pamantului nostru". "Aduceau insa un spirit de siretenie si o mare lacomie de castig fara munca". (Articol citat).


Statistici alarmante


Discrepanta intre veniturile evreilor si ale romanilor este ilustrata sugestiv: "(...) vom arata comparativ situatia veniturilor repartizate intre noi si ei: 14 milioane de romani dispuneau de un venit annual de 27 miliarde lei, adica 2000 lei de persoana, in timp ce 2 milioane de jidani aveau un venit anual de 80 milioane lei, sau 40.000 lei de persoana". (Idem, pag 42)


O alta statistica privitoare la intreprinderile si afacerile comerciale arata ca din "716.000 comercianti, 531.000 erau jidani si ca acestia detineau de drept injghebarile cele mai productive si mai rentabile. Restul ne ramaneau noua si celorlalti minoritari. Suma totala realizata din veniturile comerciale ajungea la 35 miliarde lei annual, iar din acestia 30 miliarde le reveneau jidanilor". 


Caracatita guvernamentala


Articolul lauda hotararea "D-lui Maresal Ion Antonescu " prin care s-a inceput romanizarea intreprinderilor industriale si comerciale, prilej cu care "putem vedea si noi veniturile pe care le primeau jidanii aflati aici".


Concluzia este aceea de la inceput si anume ca evreii sunt paraziti. Pentru acest "statut", insa, ei au beneficiat de ajutorul guvernantilor romani ai timpului. 


"Partidele democratice, nepasatoare fata de interesele tarii si ale populatiei romanesti, s-au complacut intr-o mizerabila complicitate cu ei. Le-au lasat libera calea loviturilor in care jidanii erau organizatori priceputi si le-au dat ajutorul pe care-l cereau. 


Politicieni necinstiti, popularizati in fata urnelor prin banii si coruptia jidoveasca, se ridicau in apararea lor si le sustineau planurile de acaparare si parvenire, pentru participarea la castig pe care le-o ofereau jidanii. 


Amestecati in aceeasi cloaca, isi imparteau rolurile: unii pentru a inlesni abuzurile, altii pentru a strange gramezile de bani din care se infrupta deopotriva". (Idem, pag 43)


Finalul articolului este un adevarat elogiu adus maresalului Ion Antonescu. "Prin energia si vointa lui, astazi tara se scutura de parazitismul cumplit al jidovilor si intoarce fiilor sai rodul muncii si al pamantului stramosesc". (Idem, art. cit.).

http://cultural.bzi.ro/anii-in-care-romanii-au-fost-calaii-evreilor-9969

Ce e mai rau: sa mori in camerele de gazare de la Auschwitz sau sa mori de foame in Transnistria? La acesta intrebare nu poti da un raspuns logic, insa poti cauta cateva explicatii pentru genocidul de atunci, scrie Deutsche Welle.

Mihail nici nu se asteapta sa primeasca un raspuns la aceasta intrebare, insa le raspunde reporterilor: "Unul a fost un genocid planificat, celalalt un Holocaust salbatic". Cu Mihail, care este inginer, reporterii se plimba prin Cernauti, un oras cu 240.000 de locuitori din Ucraina, care se afla la 25 km de Romania. Ei discuta despre Holocaustul din Cernauti, dupa atacul Germaniei asupra Uniunii Sovietice, din 22 iunie 1941. In acel moment, evreii constituiau cel mai mare grup etnic din oras.

In muzeul evreiesc local, jurnalistii Deutsche Welle se intalnesc cu Joseph Bursuc, nascut in 1931, care a trait acel Holcaust salbatic. "Familia mea a avut noroc ca nu am fost loviti de napasta. Nu ne-au gasit in ghetou, dupa ce romanii si nemtii au inceput haituiala", spune batranul, care avea pe vremea aceea doar 10 ani.

Atunci au venit si trupe speciale care ii ridicau pe liderii comunitatii evreiesti. Dupa cum povestesc martorii, soldatii romani mergeau din casa-n casa si atacau fara mila copii, femei si batrani. Dupa cateva zile, germanii si romanii au mers mai departe, dincolo de Nistru, o parte dintre soldatii romani ramanand insa in regiune. Inca din primele zile de la inceperea razboiului in aceasta zona au pierit peste 3.000 evrei.

Vezi si Prejudecatile ce au dus la Holocaust inca ne bantuie

Holocaust in Transnistria

In acea vreme, Romania era condusa de regimul fascist al maresalului Antonescu, caruia Hitler i-a pus la dispozitie teritoriul dintre Nistru si Bug, ca multumire pentru sprijinul acordat in atacul asupra URSS. In septembrie 1941, romanii au inceput sa deporteze evreii din Bucovina si Basarabia catre noul lor teritoriu, Transnistria.

"Oamenii din zona au fost incolonati si trimisi in Transnistria pe jos, toti, fara exceptii", spune Joseph Bursuc. Nici pana astazi nu se stie cati dintre ei s-au inecat in Nistru, cati au fost impuscati pe drum, cati dintre cei ajunsi in Transnistria au murit acolo. Se presupune ca numarul victimelor este de aproximativ 400.000.

In cadrul expozitiei de la Muzeul Evreiesc din Cernauti aflam cum comunitatea evreiasca s-a stabilit aici in secolul al XIX-lea, Bucovina si Cernauti fiind un mic rai al evreilor. Asta pana cand, in 1941, a venit cosmarul. Atunci, doar din imprejurimile orasului, romanii au trimis 100.000 de evrei in Transnistria, scrie Deutsche Welle.

Din marturiile vremii ramase in arhiva muzeului, devine clar ce ii astepta pe oameni de partea cealalta a Nistrului: orase distruse, sate parasite si colhozuri pustii.

Inainte de deportarea evreilor, pe acest teritoriu au fost batalii crunte. "Romanii i-au lasat pe oameni sa inghete. Nu aveau paturi, combustibil si haine", spune Bursuc. Au izbucnit epidemii de difterie si tifos, oameni din lagar fiind nevoiti sa presteze munci grele. Nu aveau de unde castiga bani. In fiecare zi mureau cu sutele.


Vezi si Holocaustul intre adevar si fictiune
Au pierit doar 120.000

In Cernauti se aflau 50.000 de evrei. Acestia se pregatisera pentru ce putea fi mai rau. Pe 11 octombrie 1941 a fost dat un ordin conform caruia toti evreii din oras trebuia sa se mute in cel mai sarac cartier al urbei, unde nu puteau locui mai mult de 5.000 de oameni. Cine nu isi gasea un acoperis deasupra capului era nevoit sa stea sub cerul liber.

Ghetoul, insa, s-a dovedit doar o statie temporara, doua zile mai tarziu incepand deportarile. Se vorbeste ca primarul de atunci al orasului, Traian Popovici, s-a adresat guvernatorului Cernautiului cu rugamintea de a nu deporta toti evreii, orasul riscand sa ramana fara meseriasi. In final s-a decis ca 15.000 dintre cei 50.000 sa nu plece din oras. O comisie speciala a decis ce meseriasi pot ramane cu familiile in Cernauti, fiindu-le acordata o viza speciala de sedere. Asa a scapat si Joseph Bursuc si familia sa de deportare.

Dupa ce Germania a fost invinsa la Stalingrad, presiunile asupra evreilor incep sa se domoleasca. Deportarile sunt stopate, persecutiile se raresc. La inceputul lui martie 1944, in Transnistria ajunge armata sovietica.

"In Bucovina si imprejurimi erau in jur de 150.000 de evrei. In timpul razboiului e posibil ca in acele zone sa mai fi ramas in jur de 15.000. Din Transnistria s-au intors 10.000.

Deci, numarul mortilor a fost de aproape 120.000", calculeaza domnul Bursuc. Nimeni nu dispune insa de cifre exacte, iar pentru multi istorici romani Holocaustul din Transnitria este inca un subiect tabu, mai scrie Deutsche Welle.

După negarea Holocaustului, Șova mimează compasiunea pentru victimele fenomenului
În urmă cu câțiva ani, Dan Șova nega Holocaustul stârnind un scandal de proporții internaționale. Acum, acesta pozează în politician care are o mare compasiune pentru această tragedie a istoriei. Ministrul delegat pentru Proiecte de Infrastructură de Interes Național și Investiții Străine, Dan Șova, a declarat că fără memoria Holocaustului, cea mai cumplită dramă a secolului al XX - lea, căreia i-au căzut victime un număr impresionant de oameni nevinovați, nu se poate construi o societate democratică în care diversitatea etnică, culturală și religioasă să fie nu numai tolerate, ci respectate și apreciate.  Nu de aceeași părere era Șova în urmă cu doar doi ani de zile. „Datele istorice arată că la Iași au fost omorați 24 de cetățeni români de origine evreiască de soldații din armata germană (...) Nu au participat soldați romani. Este un lucru lămurit istoric", declarat senatorul și pe atunci purtătorul de cuvânt PSD, Dan Șova, într-o emisiune la Money Channel. „Scrierile istorice de origine evreiască ziceau de o carte interesantă despre pogromul evreilor în România. O să vedem ca Teșu Solomovici are o carte interesantă despre pogromul evreilor. Recunoaște că pe teritoriul României niciun evreu nu a avut de suferit și asta s-a datorat lui Antonescu" a spus Dan Șova într-o emisiune televizată.

http://adevarul.ro/cultura/istorie/saptamana-memoriei-institutul-francez-romania-holocaustul-romania-europa-1_52dfb5a2c7b855ff56b34d33/index.html

Între 22-27 ianuarie, Institutul Francez din România organizează la Bucureşti, Iaşi şi Timişoara cea de-a VI-a ediţie a „Săptămânii memoriei“, unde au loc mai multe conferinţe pe tema Holocaustului, precum şi un concert de muzică clasică evreiască.

Evenimentele îşi propun să extindă semnificaţia „Zilei memoriei Holocaustului şi a prevenirii crimelor împotriva umanităţii“. Invitaţii acestei a şasea ediţii propun o serie de conferinţe şi dezbateri al caror subiect este istoria Holocaustului în România şi în Europa, fiind abordată în special tema istoriei comunităţii evreilor din Bucureşti.
 
Invitaţii evenimentului sunt Carol Iancu, profesor la Universitatea „Paul Valéry” – Montpellier 3, Franţa, şi director al Şcolii de Înalte Studii ale Iudaismului/ Ecole des Hautes Etudes du Judaïsme, Dr. Aurel Vainer, deputat în Parlamentul României şi Preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, Michaël Iancu, doctor în istorie şi director al Institutului Universitar Euro-Mediteranean „Maimonide” din Montpellier, Sarah Iancu, violoncelistă solo la „Orchestre National du Capitole”, Toulouse şi David Bismuth, pianist în Paris. Evenimentele se organizează la Bucureşti (22-23 ianuarie), Iaşi (24-25 ianuarie) şi Timişoara (26-27 ianuarie).
 
Violoncelista Sarah Iancu şi pianistul David Bismuth vor completa ediţia din acest an a „Săptămânii memoriei” cu un program de muzică clasică evreiască. Altfel spus, evenimente care au un numitor comun, acela al (revalorizării) memoriei.
 
Programul evenimentelor de la Bucureşti: 
 
Miercuri, 22 ianuarie 2014
 
18:00, Sala Elvire Popesco
Intrare liberă în limita locurilor disponibile.
Conferinţa : « Le rôle de l’Ambassadeur Jacques Truelle et de Georges Dementhon, Directeur du Lycée Français de Bucarest dans la défense des droits des juifs de Roumanie pendant la Shoah», susţinută de dl. Carol Iancu şi precedată de o scurtă alocuţiune a dr. Aurel Vainer.
 
Joi, 23 ianuarie 2014
 
10:30, Liceul francez Anna de Noailles
Intervenţie pentru publicul scolar şi didactic.
Conferinţa : „La Shoah en Roumanie" susţinută de dl. Carol Iancu
„Vichy et les Juifs: l'exemple de l'Hérault" susţinută de Michaël Iancu
 
18:00, Reşedinţa Ambasadorului Franţei în România
Acces numai pe bază de invitaţie.
Concert de muzică clasică evreiască
Cu Sarah Iancu (violoncel) şi David Bismuth (pian) Din program: Halphen, Nin-Culmell, Achron, Achron, Alkan, Milhaud, Ravel, Laks, Bloch, Algazi, Ulmann, Sostakovici, Bruch

http://www.jurnalulbtd.ro/articol-Traian-Basescu--In-Romania-nu-exista-un-antisemitism-de-masa-6-3292.html
Presedintele Traian a declarat, intr-un interviu acordat postului de radio Kol Israel, citat de Mediafax, ca in Romania nu exista un antisemitism de masa, insa sunt declaratii sporadice, uneori chiar ale unor oameni politici, el amintind cazul ministrului Dan Sova, care creeaza o impresie care nu reflecta realitatea. Intrebat despre manifestari antisemite care apar in Romania, in ciuda legilor clare in acest sens, presedintele Traian Basescu a aratat ca este in primul rand o chestiune de educatie.
Basescu a amintit faptul ca Romania a preluat, a recunoscut Holocaustul ca fiind o realitate a inceputului anilor '40 si a luat un set de masuri legislative extrem de importante care interzic orice atitudine antisemita.
"Eu am convingerea ca daca vom continua implementarea concluziilor raportului Wiesel, care implineste zece ani, anul acesta - sunt zece ani de cand Romania a recunoscut Holocaustul, printr-un raport al unei comisii conduse de Elie Wiesel - daca vom implementa concluziile acestui raport, cu certitudine, vor fi tot mai putini romani care sa aiba atitudini antisemite", a mentionat Traian Basescu.
Seful statului a tinut sa sublinieze ca in Romania nu exista un antisemitism de masa. "Sunt, insa, declaratii sporadice, uneori chiar ale unor oameni politici, si ne amintim cazul ministrului Sova, care creeaza o impresie care nu reflecta realitatea. Romanii, v-o pot spune cu certitudine, nu sunt antisemiti, dar avem de lucru pentru a-i face sa inteleaga si sa recunoasca existenta Holocaustului pe teritoriul Romaniei", a spus seful statului.
Potrivit presedintelui Basescu, faptul ca pe teritoriul Romaniei s-au tiparit manuale despre Holocaust, anul acesta avand deja 109 scoli in care se invata despre evrei si Holocaust in Romania, este un lucru bun, care va merge inainte.
"Faptul ca am reusit sa avem un Monument al Holocaustului, chiar aici, la cateva zeci de metri de palatul prezidential, in centrul Bucurestiului, este iarasi un element care va ajuta in educarea populatiei si in recunoasterea acestui fenomen dramatic din istoria Romaniei, de catre toti romanii", a mai spus Traian Basescu.
Presedintele Traian Basescu a mai spus ca intentia Romaniei de a prelua, in 2016, presedintia International Holocaust Remembrance Alliance (IHRA) este exact in acest sens. "Vrem sa afirmam si international ca Romania a recunoscut greseala trecutului de la inceputul anilor '40 si vrem sa vada si toti romanii ca nu ne este rusine sa ne recunoastem greselile, prin asumarea presedintiei acestei organizatii", a mai spus Traian Basescu.
Agenţia de ştiri HotNews

http://www.revista22.ro/holocaustul-din-romnia-ntreb258ri-provocatoare-36555.html
Recent a apărut la Editura Hasefer cartea lui Liviu Beris, Holocaust sub Guvernul Antonescu: Întrebări şi răspunsuri. Născut în târgul Herţa, Liviu Beris este un supravieţuitor al deportărilor din Transnistria şi preşedinte al Asociaţiei Evreilor Români Victime ale Holocaustului. În cadrul prelegerilor pe care le ţine adesea elevilor şi studenţilor privind capitolul românesc al Holocaustului, Liviu Beris îi îndeamnă pe participanţi să-i transmită bilete cu întrebări, fie ele şi anonime, fie ele şi negaţioniste sau antisemite. Astfel, Liviu Beris nu numai că nu evită subiectele controversate ale temei, dar le abordează frontal.
El a ales mai multe astfel de întrebări „incomode“ şi a încercat, în cursul cărţii, să răspundă la ele pe larg. Întrebări care hrănesc multe clişee şi legende nefaste. Iată câteva dintre ele: „Ce părere aveţi despre aşa-zisul Holocaust din România?“, „Ce este mai grav: CAUZA (săptămâna roşie – vara lui 1940) sau EFECTUL? Adevărul despre 28 iunie – 3 iulie 1940!“,
„Cum şi de ce au devenit evreii principalii călăi ai regimului sovietic, comunist?“, „Ce părere aveţi despre Holocaustul roşu?“, „Oare mareşalul Antonescu, prin măsurile ordonate, nu a contribuit la evitarea unui Holocaust pe teritoriul României?“, „Atitudinea pe care a avut-o Ion Antonescu faţă de evrei nu-i poate şterge meritele. De ce vă opuneţi recunoaşterii lor?“, „Are poporul român vreo vină pentru ce li s-a întâmplat evreilor în timpul Holocaustului?“, „De ce şi de unde provine ura celor din jur (nu numai a românilor) împotriva evreilor?“. 
Holocaust sub Guvernul Antonescu este o carte polemică, vie, curajoasă, scrisă simplu, pe înţelesul tuturor. Acum, când comemorăm Ziua Internaţională a Victimelor Holocaustului (27 ianuarie), mi-aş îngădui să fac o propunere conducerii Ministerului Educaţiei Naţionale. Să se procure câteva mii de exemplare din cartea Holocaust sub Guvernul Antonescu şi să se împartă gratuit prin licee şi universităţi, elevilor, studenţilor şi, nu în ultimul rând, profesorilor de istorie. Cartea este ieftină şi, cu o sumă modică, s-ar putea produce uriaşe modificări de mentalitate.

Povestea unui criminal de război
Mircea Manoliu este o figură centrală a multora dintre narațiunile despre pogromul de la Iaşi, fie că e vorba de rapoarte oficiale, de rechizitorii construite de diferite instanțe, de abordări științifice, reportaje în presă sau evocări private.
În timpul anchetei care a precedat pro­ce­sul din mai 1946, Ion Antonescu expunea versiunea sa asupra pogromului de la Iași: „Fiind în tren la Galați îmi vine știrea că la Iași a început executarea evreilor și au fost omorâți 2.000 [de] evrei. Am ple­cat la Iași și am văzut realitatea. Am vor­bit cu Generalul german spunându-i că nu tolerez acest lucru. Un legionar pe ca­re l-am dat în judecată s-a pus de acord cu SS[-ul] german și a ridicat 2.000 de evrei. I-a dus la gară și i-a înghesuit în­tr-un vagon până au murit sufocați“. În­trebat pe cine consideră vinovat pentru vio­lențele din Iași, Antonescu a răspuns fă­ră ezitare: „Comandamentul german. Pe acolo a trecut grosul trupelor germane“.
În timpul procesului, Antonescu a reluat în mare aceeași linie justificativă. In­sis­tând că nu își aduce aminte amănunte, pen­tru că era mai preocupat de mersul ope­rațiunilor militare, Antonescu a adău­gat: „Am pus imediat să se facă anchetă, cine sunt, că am aflat imediat că Ges­ta­poul german de acolo, împreună cu ger­manii și n-am aflat decât de un singur le­gionar. Am dat ordin să-l dea în ju­de­ca­tă. Am urmărit chestiunea personal și am văzut că era achitat. Ca să vedeți st­a­rea de spirit care era - trebuie să ur­mă­resc - l-a achitat. L-am dat a doua oară în judecată și m-am interesat ce-a de­ve­nit și mi s-a dat răspunsul: a fost trimis pe front și a murit acolo“.
 
O veritabilă Saturnalie a violenţei
Declarațiile lui Antonescu privind po­gro­mul de la Iași abundă în inexactități. Nu avem nicio dovadă palpabilă că Gestapoul sau SS-ul ar fi fost prezente în timpul eve­nimentelor la Iași; poate fi confirmată doar participarea la violențe a soldaților din Wehrmacht. Antonescu arunca vina ex­clu­sivă pe germani, preluând o strategie de disculpare formulată chiar din 1941, când, de fapt, românii în uniformă și civili au par­ticipat într-o mai mare măsură la atro­cități. Era imposibil ca Antonescu să nu-și fi adus aminte amănunte, pentru simplul motiv că a fost direct implicat, fi­ind in­for­mat în timp real și emițând mai multe or­dine care au dus la escaladarea vio­lenței. Or­dinul lui Antonescu de eva­cua­re a în­tre­gii populații evreiești din Iași și de exe­cu­tare sumară a tuturor evreilor suspectați că au tras în armată a fost esen­țial. Au­to­ritățile și trupele din Iași au în­țe­les că au mână liberă pentru crime, bătăi și jafuri, într-o veritabilă Saturnalie a vio­lenței. Or­dinul era inaplicabil tehnic, pen­tru că era imposibilă evacuarea a circa 45.000 de evrei din Iași, cu trenurile dis­ponibile atunci, mai ales că spre Iași erau mobilizate masiv trupe române și germane care participau la primele lupte ale ope­ra­țiunii Bar­ba­rossa. Iar formularea vagă pri­vind exe­cuțiile sumare a declanșat o si­nis­tră vâ­nă­toare de vrăjitoare. Toți evreii au fost acu­zați de fraternizare cu inamicul so­vietic, pe baza unor automatisme de gân­dire în­tipărite de propaganda vremii (în spe­cial, scheme de atribuire cauzală pen­tru dife­rite evenimente și de echivalare a evrei­tă­ții cu bolșevismul). Militari, po­li­țiști, jan­darmi, gardieni publici, civili, fie la ordin, fie din proprie inițiativă, au por­nit vână­toarea de evrei, arestând, lovind, jefuind sistematic, stradă cu stradă, și omo­rând la întâmplare. Mii de evrei au fost masați în Curtea Chesturii, iar cei ca­re au mai ră­mas în viață după îm­puș­că­turile și bătăile de acolo au fost încărcați în două „trenuri ale morții“, unde au mu­rit iarăși cu miile, sufocați majoritatea. Așa­dar nu au fost omorâți doar 2.000 de evrei cum spunea Antonescu, ci mult mai mulți: istoriografia actuală ridică cifra pâ­nă la 10.000-14.000.
Personajul misterios
Dar cine era misteriosul „legionar“ des­pre care vorbea Antonescu și de la care ar fi pornit totul? Numele lui era Mircea Ma­noliu. Lucrul cel mai important omis de Antonescu era că Manoliu era, în vremea po­gromului, militar, mai precis sergent TR în Regimentul 13 Infanterie.
Manoliu avea să devină o figură centrală a multora dintre narațiunile despre pogrom, fie că era vorba de rapoarte oficiale, de re­chizitorii construite de diferite instanțe, de abordări științifice, reportaje în presă sau evocări private. Unii l-au evocat pe Ma­noliu doar pentru că, din punct de ve­dere cronologic, episoadele legate de el au fost printre primele ale pogromului; alții au văzut în acest caz unul ilustrativ pen­tru ce a urmat; în fine, nu de puține ori, i s-a atribuit rolul de declanșator al vio­len­țelor colective. Matatias Carp, autorul ce­lei mai importante cărți despre pogromul de la Iași până la apariția monografiei lui Jean Ancel, afirma la un moment dat: „(...) nu numai în ordine cronologică, ci chiar din punct de vedere organizatoric, crimele lui Manoliu formează prima eta­pă a po­gro­mu­lui de la Iași“. Ancel îi atri­buie în schimb un rol minor, apreciind că importanța sa a fost supralicitată mai ales de cei care îi învinovățeau pe legionari sau pe germani pentru pogrom. Într-adevăr, încă de la pri­mele anchete, din iulie 1941, cazul „le­gionarului“ Manoliu a servit ver­siunii ofi­ciale a autorităților antonesciene, care îi bla­mau pe legionari pentru inci­ta­rea auto­rităților și a populației civile îm­potriva evreilor. Legionarii au participat și ei la incitări și violențe, dar rolul major l-au avut oamenii în uniformă ai statului an­tonescian. În plus, a fost vehiculată in­for­mația că Manoliu ar fi fost agent al unui serviciu secret german și, astfel, cazul Ma­noliu a servit și celor care dădeau vina pe germani pentru escaladarea vio­lenței.
În ciuda notorietății acestui personaj cen­tral din bestiarul post-Holocaust din Ro­mânia, povestea sa nu este foarte bine tra­tată științific. Aruncând o privire atentă peste ce s-a scris despre Mircea Manoliu până acum, se poate observa că aproape nimic nu este clar: nici cronologia inci­dentelor în care a fost implicat, nici nu­mărul de victime, nici veridicitatea afi­li­erii sale la mișcarea legionară sau la vreun serviciu secret, nici, până la urmă, gradul importanței acțiunilor în care a fost im­plicat în contextul pogromului de la Iași. Cazul Manoliu arată cât de dificil este pen­tru istoric să reconstituie factual detaliile unui asasinat în masă. Deși vorbim despre un singur episod dintre miile petrecute în zilele tulburi ale lui iunie-iulie 1941 și de­și, spre deosebire de alte situații, ne-au ră­mas și numeroase urme pe hârtie, faptele sunt greu de reconstituit. Aceasta din mai multe motive. Manoliu a trecut prin mai multe anchete, dar în niciuna anchetatorii nu au avut priceperea și interesul să pună lucrurile cap la cap pentru a le clarifica o dată pentru totdeauna. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că Mircea Manoliu s-a dovedit un maestru al disimulării, min­țind constant la interogatorii, rectificând informații în timp ce distorsiona altele. La minciunile lui Manoliu s-au adăugat cele ale persoanelor care au interferat cu el în iunie 1941, multe dintre acestea stând, de asemenea, pe banca acuzaților în dosarul po­gromului. Se adaugă problema do­cu­mentelor. Arhivele privind implicarea Ro­mâniei în Holocaust au fost disponibile pen­tru cercetători abia din anii ’90 și, une­le, abia după 2000. Accesul la unele dintre arhive a rămas dificil până astăzi. Unele documente au fost distruse, altele au fost mutate. De exemplu, în cazul de față, o par­te dintre documente au fost ridicate de sovietici și se găsesc în arhivele din Repu­blica Moldova. Cum Manoliu a făcut obi­ec­tul mai multor investigații succesive, s-au adunat straturi de informație, dar cei care au analizat acest caz au avut acces doar la părți din documentație. Se adaugă pro­ble­ma mult mai complicată a codurilor în ca­re au fost formulate documentele în dife­rite perioade. În timpul lui Antonescu, an­tisemitismul a contaminat limbajul oficial - juridic, administrativ, militar etc. Pre­ju­decățile induse cultural și ideologic față de evrei și obișnuința de a le atribui fapte ale căror cauze erau obscure, după mo­de­lul a ce­ea ce Léon Poliakov numea „cau­za­litate dia­bolică“, au influențat modul de a gân­di și a reflecta faptele al func­țio­na­rilor sta­tului. După 1945, tragedia evreilor a fost in­tegrată în metanarațiunea anti­fas­cistă de tip stalinist, Versiunea lui Manoliu
La proces, Ion Antonescu a fost informat că „legionarul“ nu a murit pe front și că se găsea arestat de către Tribunalul Po­porului. Manoliu era, într-adevăr, arestat, din 13 aprilie 1945. Însă pe 9 august 1946, așadar la o lună și ceva de la executarea lui Antonescu, avea să fie eliberat.
Mircea Manoliu a fost reținut în cadrul cam­paniilor de arestări organizate după ins­talarea Guvernului Petru Groza de că­tre autorități, în colaborare cu „gărzile ce­tățenești“ ale Frontului Național De­mo­crat. Motivul arestării era participarea la „ridicări și executări de oameni“ în zilele pogromului de la Iași. Din în­chi­soa­re, Manoliu îl informa pe ministrul de In­terne că pentru faptele din iunie 1941 fu­sese deja judecat în 1941, de Curtea Mar­țială a Corpului 4 Armată, și achitat. În­tr-adevăr, o anchetă sumară și un proces au avut loc în iulie 1941, iar Curtea Mar­țială a decis că Manoliu a respectat legea când a împușcat, pe 27 iunie 1941, cinci evrei care „au încercat să fugă de sub escortă“. Tribunalul Poporului nu a găsit dovezi care să contrazică decizia și astfel Manoliu a scăpat a doua oară. Se întâmpla acest lucru într-o perioadă în care se ob­servau limitele de funcționare ale Tri­bu­nalului Poporului din București. Nu­me­roși alți arestați pentru crime de război au fost atunci eliberați, Tribunalul Poporului, care avea și rol de anchetă, nefiind în sta­re să ducă la capăt investigațiile.
Procesul principal al pogromului de la Iași a avut loc, până la urmă, în iunie 1948, la Curtea București. Mircea Manoliu se nu­măra printre cele 55 de persoane judecate (responsabili din armată, poliție, SSI și ci­vili), dar nu s-a prezentat la proces. Fos­tul militar, devenit comis-voiajor de pro­duse farmaceutice, a fost condamnat în absență și apoi a fost dat în căutare. Și a rămas așa până tocmai în 1950, când, sur­priză, a fost denunțat de fratele său, Mihai Manoliu, care ajunsese locotenent de Se­curitate. A fost găsit în subsolul casei so­ției, cu barbă și plete, în plină criză mis­tică. Nu mai ieșise din casă din 1948, când a aflat de inculpare și de sentință din zia­re. A fost arestată și soția, pentru com­pli­citate. După ce a fost prins, Manoliu a fă­cut o declarație extinsă în care își re­cu­noș­tea faptele și admitea că a mințit la an­chetele anterioare, din 1941 și 1945. Po­ves­tea lui Manoliu și declarația lămuritoare din 1950 au fost necunoscute până acum istoricilor, fiind cuprinse în dosarele date recent în cercetare la CNSAS.
În declarația din 1950, Manoliu povestea că pe 26 iunie, după bombardamentul so­vietic care a făcut victime și pagube im­portante, stârnind panică în oraș, i-au fost încredințați cinci evrei pentru a fi pre­dați comandamentului Diviziei 14. Evreii au fost surprinși în curtea trenului re­gi­men­tar făcând cercuri cu creta în jurul bom­belor neexplodate și au fost acuzați că astfel semnalizau obiective de la sol avi­oanelor inamice. Manoliu i-a escortat pe cei cinci la Divizie, i-a predat unui lo­co­tenent, a primit o foaie de mână ca do­vadă, după care a venit căpitanul Dumitru Mardale, șeful Biroului 2 Informații al Diviziei 14, și a refuzat să-i preia pe evrei, spunând că nu se ocupă de cazuri atât de simple. Manoliu a rămas cu evreii în cus­todie, dar și cu dovada scrisă că îi pre­dase. „Cum eram crescut în spiritul ace­la antisemit în care fusese otrăvită cea mai mare parte a tineretului de aceeași vârstă cu mine, de dinainte de răsboiu (...) a încolțit destul de lesne în inima mea de a face eu împlinirea unei datorii (căci așa socoteam eu pe atunci, potrivit spiritului militarist și antisemit în care fusesem instruit și educat ca ostaș, în cei trei ani încheiați de militărie) (...). Și astfel, în loc să-i conduc pe acei cinci evrei înapoi la unitatea mea, cum îmi ordonase Dl. Cpt. Mardale, i-am condus în Valea Calcaina (între dealurile Șo­ro­gari și Aroneanu) și i-am impușcat (...)“. A nimerit patru evrei, al cincilea a scăpat. Conform declarației, a doua zi, pe 27 iu­nie, i-au fost predați alți trei evrei și de data aceasta nici nu a mai încercat să-i ducă la Divizie. A înscenat o evadare de sub escortă (le-a promis evreilor că le dă dru­mul) și i-a împușcat în același loc. „Nu știu dacă au fost atinși mortal, dar de teamă că vreunul din ei să nu fie nu­mai rănit și să divulge apoi convențiunea noastră de a simula o evadare de sub escortă, le-am mai tras un glonte în cap“, declara Manoliu. Apoi a adunat nu­mele martorilor care l-au văzut fugind du­pă evrei. La ancheta de la Curtea Marțială a scăpat de condamnare cu ajutorul ade­verinței și a declarațiilor martorilor.
 
Ce s-a întâmplat de fapt
Declarația lui Manoliu este importantă pen­tru că recunoaște faptele și resorturile care au stat în spatele crimelor, dar în­curcă lucrurile. De altfel, ca urmare a min­ciunilor succesive spuse de Manoliu și cei­lalți anchetați, nici ancheta din 1941, nici investigațiile din perioada 1945-1950 nu au stabilit cu precizie circumstanțele exac­te ale crimei, numărul și numele vic­ti­me­lor. Din fericire, s-au păstrat rapoartele originale și, prin contrapunerea do­cu­men­telor și declarațiilor adunate în anchete, sun­tem astăzi în măsură să spunem cu mai multă precizie ce s-a întâmplat. Cri­mele recunoscute de Manoliu în 1950 pen­tru ziua de 26 iunie s-au întâmplat, de fapt, pe 27 iunie și viceversa. Pe 26 iunie i-au fost încredințați trei evrei - Iosub Cojocaru, Herșcu Volf și Leon Schecther - acu­zați într-un denunț făcut pe nume fic­tiv că ar fi făcut semnale cu rachete avi­oanelor sovietice. Pe aceștia i-a dus Ma­noliu la comandament și apoi în Valea Calcaina, cu intenția de a-i executa. Iosub Cojocaru a fost omorât, Herșcu Volf a fost rănit grav, iar Leon Schecther a scăpat fu­gind într-un lan de porumb. Soțiile lui Co­jocaru, Wolf și Schechter au depus de­cla­rații pentru procesul pogromului.
Iată ce povestește Herșcu Volf: „La un mo­ment dat am simțit un glonte șuierând pe lângă capul meu care numai m-a zgâ­riat, iar al doilea glonte m-a lovit în spa­te, sub brațul stâng, în coapsă. Căzând am văzut că serg. instructor trăsese în mi­ne și tot el mi-a ordonat să nu mai întorc capul. Înspre zorii zilei de 27 iunie 1941, mi-am revenit în simțire, am vrut să mă ridic, nu am putut, însă am văzut înaintea mea cam la 10-12 m pe Iosub Co­jocaru mort“. Soția lui Cojocaru po­ves­tește și ea: „Peste câteva zile pe lângă po­ligonul de tragere al garnizonei l-am gă­sit pe soțul meu împușcat“.
Pe 27 iunie, Manoliu a primit sub escortă alți cinci evrei, care erau utilizați de Apă­ra­rea Pasivă și fuseseră trimiși de șeful Secției V Poliție să încercuiască cu var locu­rile unde se găseau bombe neex­plo­date. Găsiți de militari, evreii, deși erau de fapt în serviciul public, au fost acuzați că fac semnalizări. Manoliu i-a dus și pe aceștia direct în Valea Calcaina și i-a exe­cutat. Cu aceștia a făcut înscenarea ten­ta­tivei de evadare, promițându-le că pot fu­gi fără să li se întâmple nimic, după care i-a împușcat. Probabil acestora le-a tras câ­te un glonte suplimentar în cap pentru a se asigura că nu supraviețuiesc și fug. Știm numele a patru dintre ei: David Fer­bel, Avram Fișman, Șloim Peisich și Chei­mig Leon. Așadar, știm cu certitudine că Manoliu a ucis șase oameni.
 
Profil de criminal
Manoliu a mărturisit, după capturare, re­sor­tul care l-a împins la crimă: antise­mi­tismul. În anchetă a spus că s-a înscris în Mișcarea Legionară în 1936, dar apoi a ne­gat că ar fi fost membru formal. Poliția îl avea în evidențe ca legionar periculos. Cert este că nu a fost o figură marcantă și, ori­cum, în cei doi ani de dinainte de po­grom în care a fost încadrat militar a tre­buit să-și ascundă simpatiile legionare. Nu și antisemitismul. În închisoare, Ma­no­liu s-a declarat legionar, a participat la diferite acțiuni de protest legionare de la Aiud și s-a manifestat violent de mai mul­te ori. Pe lângă documentele de peni­ten­ciar, avem și mărturia lui Demostene An­dronescu din cartea despre Reeducarea la Aiud, care ne spune că Manoliu îl punea pe un alt legionar să facă rugăciuni în ge­nunchi neîntrerupt și să privească fix, ore în șir, un punct de pe perete, până îi vede pe trimișii lui Dumnezeu.
În timpul pogromului, Manoliu i-a decla­rat unui comisar de poliție, atunci când a fost surprins făcând arestări și percheziții la casele evreiești din cartierul Tătărași, pe 28 iunie 1941, că are ordine speciale de la autoritățile militare superioare. În zilele pogromului, mulți militari care participau la violențe au folosit acest argument pen­tru a scăpa de ancheta polițiștilor trimiși să mențină ordinea. Scriptic, nu există nicio dovadă că Manoliu ar fi avut vreo misiune specială din partea coman­da­men­tului armatei române sau germane. Pro­babil militarul se referea la ordinele trans­mise prin comandamentul Regimentului 13 Infanterie, venite de la Antonescu, ca­re indicau să fie executați evreii bănuiți că periclitează armata. În rândul militarilor s-a transmis consemnul că a venit vremea rezolvării „problemei evreiești“ și că răz­boiul oferea cel mai bun cadru pentru ac­țiuni în forță și execuții sumare. Manoliu s-a numărat printre cei care au luat ini­țiativa cu câteva zile înainte de pogromul propriu-zis, făcând percheziții și arestări fără mandat legal, fără participarea po­liției și executând evrei fără ordin și fără o sentință a unei Curți Marțiale. Manoliu, alături de civili i-au incitat cu informații false pe alți soldați români și germani, iar participarea soldaților germani la per­che­ziții a făcut și mai dificilă acțiunea poliției. Cei care interveneau în favoarea evreilor erau acuzați că sunt „jidoviți“ și erau su­puși unei teribile presiuni. Până la urmă, pe 29 iunie, uniformele armatei și ale Mi­nisterului de Interne s-au găsit umăr la umăr, împreună cu soldații germani, în mă­surile de o nemaiîntâlnită brutalitate împotriva evreilor. Incidentele din zona Tătărași-Abator, izbucnite pe 28 iunie, au constituit primul focar important al zvo­nisticii antisemite și al violențelor care s-au răspândit viral în ziua următoare, zi­ua de apogeu a pogromului, când s-au pus în mișcare și instituțiile de forță ale statului antonescian.
Manoliu a fost eliberat din închisoare în 1964, cu ocazia amnistiei generale de care au beneficiat și criminalii de război. S-a mutat la București, a făcut naveta la Com­binatul de la Galați, iar la pensie s-a sta­bi­lit la Reșița. Securitatea l-a avut în vedere prin dosar de urmărire informativă până în anii ’80. A mai fost căsătorit de două ori (prima soție, care a făcut un an de în­chisoare, a divorțat ulterior). A trăit izo­lat, refugiindu-se în fervoare religioasă.

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/povestea-unui-criminal-de-razboi-de-la-iasi-detalii-istorice-in-premiera-cu-pogromul--36320.html

În timpul anchetei care a precedat procesul din mai 1946, Ion Antonescu expunea versiunea sa asupra pogromului de la Iași: „ Fiind în tren la Galați îmi vine știrea că la Iași a început executarea evreilor și au fost omorâți 2.000 de evrei. Am plecat la Iași și am văzut realitatea. Am vorbit cu Generalul german spunându-i că nu tolerez acest lucru. Un legionar pe care l-am dat în judecată s-a pus de acord cu S.S.-ul german și a ridicat 2.000 de evrei. I-a dus la gară și i-a înghesuit într-un vagon până au murit sufocați.” Întrebat pe cine consideră consideră vinovat pentru violențele din Iași, Antonescu a răspuns fără ezitare: „Comandamentul german. Pe acolo a trecut grosul trupelor germane”.
 
În timpul procesului, Antonescu a reluat în mare aceeași linie justificativă. Insistând că nu își aduce aminte amănunte, pentru că era mai preocupat de mersul operațiunilor militare, Antonescu a adăugat: „Am pus imediat să se facă anchetă, cine sunt, că am aflat imediat că Gestapoul german de acolo, împreună cu germanii și n-am aflat decât de un singur legionar. Am dat ordin să-l dea în judecată. Am urmărit chestiunea personal și am văzut că era achitat. Ca să vedeți starea de spirit care era - trebuie să urmăresc - l-a achitat. L-am dat a doua oară în judecată și m-am interesat ce-a devenit și mi s-a dat răspunsul: a fost trimis pe front și a murit acolo”.
 
Declarațiile lui Antonescu privind pogromul de la Iași abundă în inexactități. Nu avem nici o dovadă palpabilă că Gestapo-ul sau SS-ul ar fi fost prezente în timpul evenimentelor la Iași; poate fi confirmată doar participarea la violențe a soldaților din Wehrmacht. Antonescu arunca vina exclusivă pe germani, preluând o strategie de disculpare formulată chiar din 1941, când, de fapt, românii în uniformă și civili au participat într-o mai mare măsură la atrocități. Era imposibil ca Antonescu să nu-și fi adus aminte amănunte pentru simplul motiv că a fost direct implicat, fiind informat în timp real și emițând mai multe ordine care au dus la escaladarea violenței. Ordinul lui Antonescu de evacuare a întregii populații evreiești din Iași și de executare sumară a tuturor evreilor suspectați că au tras în armată a fost esențial. Autoritățile și trupele din Iași au înțeles că au mână liberă pentru crime, bătăi și jafuri, într-o veritabilă Saturnalie a violenței. Ordinul era inaplicabil tehnic, pentru că era imposibilă evacuarea a circa 45.000 de evrei din Iași, cu trenurile disponibile atunci, mai ales că spre Iași erau mobilizate masiv trupe române și germane care participau la primele lupte ale operațiunii Barbarossa. Iar formularea vagă privind execuțiile sumare a declanșat o sinistră vânătoare de vrăjitoare. Toți evreii au fost acuzați de fraternizare cu inamicul sovietic, pe baza unor automatisme de gândire întipărite de propaganda vremii (în special, scheme de atribuire cauzală pentru diferite evenimente și de echivalare a evreității cu bolșevismul). Militari, polițiști, jandarmi, gardieni publici, civili, fie la ordin, fie din proprie inițiativă au pornit vânătoarea de evrei, arestând, lovind, jefuind sistematic, stradă cu stradă, și omorând la întâmplare. Mii de evrei au fost masați în Curtea Chesturii, iar cei care au mai rămas în viață după împușcăturile și bătăile de acolo au fost încărcați în două „trenuri ale morții”, unde au murit iarăși cu miile, sufocați majoritatea. Așadar nu au fost omorâți doar 2.000 de evrei cum spunea Antonescu, ci mult mai mulți: istoriografia actuală ridică cifra până 10.000-14.000. 
 
Personajul misterios
 
Dar cine era misteriosul „legionar” de care vorbea Antonescu și de la care ar fi pornit totul? Numele lui era Mircea Manoliu. Lucrul cel mai important omis de Antonescu era că Manoliu era, în vremea pogromului, militar, mai precis sergent T.R. în Regimentul 13 Infanterie.

 
Manoliu avea să devină o figură centrală a multora dintre narațiunile despre pogrom, fie că era vorba de rapoarte oficiale, de rechizitorii construite de diferite instanțe, de abordări științifice, reportaje în presă sau evocări private. Unii l-au evocat pe Manoliu doar pentru că din punct de vedere cronologic episoadele legate de el au fost printre primele ale pogromului; alții au văzut în acest caz unul ilustrativ pentru ce a urmat; în fine, nu de puține ori, i s-a atribuit rolul de declanșator al violențelor colective. Matatias Carp, autorul celei mai importante cărți despre pogromul de la Iași până la apariția monografiei lui Jean Ancel, afirma la un moment dat: „ş...ţ nu numai în ordine cronologică, ci chiar din punct de vedere organizatoric, crimele lui Manoliu formează prima etapă a pogromului de la Iași”. Ancel îi atribuie în schimb un rol minor, apreciind că importanța sa a fost supralicitată mai ales de cei care îi învinovățeau pe legionari sau pe germani pentru pogrom. Într-adevăr, încă de la primele anchete, din iulie 1941, cazul „legionarului” Manoliu a servit versiunii oficiale a autorităților antonesciene, care îi blamau pe legionari pentru incitarea autorităților și a populației civile împotriva evreilor. Legionari au participat și ei la incitări și violențe, dar rolul major l-au avut oamenii în uniformă ai statului antonescian. În plus, a fost vehiculată informația că Manoliu ar fi fost agent al unui serviciu secret german și, astfel, cazul Manoliu a servit și celor care dădeau vina pe germani pentru escaladarea violenței.  

 
În ciuda notorietății acestui personaj central din bestiarul post-Holocaust din România, povestea sa nu este foarte bine tratată științific. Aruncând o privire atentă peste ce s-a scris despre Mircea Manoliu până acum, se poate observa că aproape nimic nu este clar: nici cronologia incidentelor în care a fost implicat, nici numărul de victime, nici veridicitatea afilierii sale la mișcarea legionară sau la vreun serviciu secret, nici, până la urmă, gradul importanței acțiunilor în care a fost implicat în contextul pogromului de la Iași. Cazul Manoliu arată cât de dificil este pentru istoric să reconstituie factual detaliile unui asasinat în masă. Deși vorbim despre un singur episod dintre miile petrecute în zilele tulburi ale lui iunie-iulie 1941 și deși, spre deosebire de alte situații, ne-au rămas și numeroase urme pe hârtie, faptele sunt greu de reconstituit. Aceasta din mai multe motive. Manoliu a trecut prin mai multe anchete, dar în niciuna anchetatorii nu au avut priceperea și interesul să pună lucrurile cap la cap pentru a le clarifica o dată pentru totdeauna. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că Mircea Manoliu s-a dovedit un maestru al disimulării, mințind constant la interogatorii, rectificând informații în timp ce distorsiona altele.
 

La minciunile lui Manoliu s-au adăugat cele ale persoanelor care au interferat cu el în iunie 1941, multe dintre acestea stând, de asemenea, pe banca acuzaților în dosarul pogromului. Se adaugă problema documentelor. Arhivele privind implicarea României în Holocaust au fost disponibile pentru cercetători abia din anii ’90 și, unele, abia după 2000. Accesul la unele dintre arhive a rămas dificil până astăzi. Unele documente au fost distruse, altele au fost mutate. De exemplu, în cazul de față, o parte din documente au fost ridicate de sovietici și se găsesc în arhivele din Republica Moldova. Cum Manoliu a făcut obiectul mai multor investigații succesive, s-au adunat straturi de informație, dar cei care au analizat acest caz au avut acces doar la părți din documentație. Se adaugă problema mult mai complicată a codurilor în care au fost formulate documentele în diferite perioade. În timpul lui Antonescu, antisemitismul a contaminat limbajul oficial - juridic, administrativ, militar etc.  Prejudecățile induse cultural și ideologic față de evrei și obișnuința de le atribui fapte ale căror cauze erau obscure, după modelul a ceea ce Léon Poliakov numea „cauzalitate diabolică”, au influențat modul de a gândi și a reflecta faptele al funcționarilor statului. După 1945, tragedia evreilor a fost integrată în metanarațiunea antifascistă de tip stalinist, descrierea faptelor și motivațiilor fiind, de asemenea, distorsionată.
 
Versiunea lui Manoliu
La proces, Ion Antonescu a fost informat că „legionarul” nu a murit pe front și că se găsea arestat de către Tribunalul Poporului. Manoliu era, într-adevăr, arestat, din 13 aprilie 1945. Însă pe 9 august 1946, așadar la o lună și ceva de la executarea lui Antonescu, avea să fie eliberat.
Mircea Manoliu a fost reținut în cadrul campaniilor de arestări organizate după instalarea guvernului Petru Groza de către autorități în colaborare cu „gărzile cetățenești” ale Frontului Național Democrat. Motivul arestării era participarea la „ridicări și executări de oameni” în zilele pogromului de la Iași. Din închisoare, Manoliu îl informa pe ministrul de Interne că pentru faptele din iunie 1941 fusese deja judecat în 1941, de Curtea Marțială a Corpului 4 Armată, și achitat. Într-adevăr o anchetă sumară și un proces au avut loc în iulie 1941, iar Curtea Marțială a decis că Manoliu a respectat legea când a împușcat, pe 27 iunie 1941, 5 evrei care „au încercat să fugă de sub escortă”. Tribunalul Poporului nu a găsit dovezi care să contrazică decizia și astfel Manoliu a scăpat a doua oară. Se întâmpla acest lucru într-o perioadă în care se observau limitele de funcționare ale Tribunalului Poporului din București. Numeroși alți arestați pentru crime de război au fost atunci eliberați, Tribunalul Poporului, care avea și rol de anchetă, nefiind în stare să ducă la capăt investigațiile.

 
Procesul principal al Pogromului de la Iași a avut loc, până la urmă, în iunie 1948, la Curtea București. Mircea Manoliu se număra printre cele 55 de persoane judecate (responsabili din armată, poliție, SSI și civili), dar nu s-a prezentat la proces. Fostul militar, devenit comis-voiajor de produse farmaceutice, a fost condamnat în absență și apoi a fost dat în căutare. Și a rămas așa până tocmai în 1950, când, surpriză, a fost denunțat de fratele său, Mihai Manoliu, care ajunsese locotenent de Securitate. A fost găsit în subsolul casei soției, cu barbă și plete, în plină criză mistică. Nu mai ieșise din casă din 1948, când a aflat de inculpare și de sentință din ziare. A fost arestată și soția, pentru complicitate. După ce a fost prins, Manoliu a făcut o declarație extinsă în care își recunoaștea faptele și admitea că a mințit la anchetele anterioare, din 1941 și 1945. Povestea lui Manoliu și declarația lămuritoare din 1950 au fost necunoscute până acum istoricilor, fiind cuprinse în dosarele date recent în cercetare la CNSAS.
 
În declarația din 1950, Manoliu povestea că pe 26 iunie, după bombardamentul sovietic care a făcut victime și pagube importante, stârnind panică în oraș, i-au fost încredințați cinci evrei pentru a fi predați comandamentului Diviziei 14. Evreii au fost surprinși în curtea trenului regimentar făcând cercuri cu creta în jurul bombelor neexplodate și au fost acuzați că astfel semnalizau obiective de la sol avioanelor inamice. Manoliu i-a escortat pe cei cinci la Diviziei, i-a predat unui locotenent, a primit o foaie de mână ca dovadă, după care a venit căpitanul Dumitru Mardale, șeful Biroului 2 Informații al Diviziei 14, și a refuzat să-i preia pe evrei, spunând că nu se ocupă de cazuri atât de simple. Manoliu a rămas cu evreii în custodie, dar și cu dovada scrisă că îi predase. „Cum eram crescut în spiritul acela antisemit în care fusese otrăvită cea mai mare parte a tineretului de aceeași vârstă cu mine, de dinainte de răsboiu ş...ţ a încolțit destul de lesne în inima mea de a face eu împlinirea unei datorii (căci așa socoteam eu pe atunci, potrivit spiritului militarist și antisemit în care fusesem instruit și educat ca ostaș, în cei trei ani încheiați de militărie) ş...ţ. Și astfel, în loc să-i conduc pe acei cinci evrei înapoi la unitatea mea, cum îmi ordonase Dl. Cpt. Mardale, i-am condus în Valea Calcaina (între dealurile Șorogari și Aroneanu) și i-am impușcat ş...ţ”. A nimerit patru evrei, al cincilea a scăpat. Conform declarației, a două zi, pe 27 iunie, i-au fost predați alți trei evrei și de data aceasta nici nu a mai încercat să-i ducă la Divizie. A înscenat o evadare de sub escortă (le-a promis evreilor că le dă drumul) și i-a împușcat în același loc. „Nu știu dacă au fost atinși mortal, dar de teamă că vreunul din ei să nu fie numai rănit și să divulge apoi convențiunea noastră de a simula o evadare de sub escortă, le-am mai tras un glonte în cap”, declara Manoliu. Apoi a adunat numele martorilor care l-au văzut fugind după evrei. La ancheta de la Curtea Marțială a scăpat de condamnare cu ajutorul adeverinței și a declarațiilor martorilor.
 
Ce s-a întâmplat de fapt
 
Declarația lui Manoliu este importantă pentru că recunoaște faptele și resorturile care au stat în spatele crimelor, dar încurcă lucrurile. De altfel, ca urmare a minciunilor succesive spuse de Manoliu și ceilalți anchetați, nici ancheta din 1941, nici investigațiile din perioada 1945-1950 nu au stabilit cu precizie circumstanțele exacte ale crimei, numărul și numele victimelor. Din fericire, s-au păstrat rapoartele originale și, prin contrapunerea documentelor și declarațiilor adunate în anchete, suntem astăzi în măsură să spunem cu mai multă precizie ce s-a întâmplat. Crimele recunoscute de Manoliu în 1950 pentru ziua de 26 iunie s-au întâmplat, de fapt, pe 27 iunie și viceversa. Pe 26 iunie i-au fost încredințați 3 evrei - Iosub Cojocaru, Herșcu Volf și Leon Schecther - acuzați într-un denunț făcut pe nume fictiv că ar fi făcut semnale cu rachete avioanelor sovietice. Pe aceștia i-a dus Manoliu la comandament și apoi în Valea Calcaina, cu intenția de a-i executa. Iosub Cojocaru a fost omorât,  Herșcu Volf a fost rănit grav, iar Leon Schecther a scăpat fugind într-un lan de porumb. Soția lui Cojocaru, Wolf și Schechter au depuse declarații pentru procesul pogromului.

Iată ce povestește Herșcu Volf: „La un moment dat am simțit un glonte șuierând pe lângă capul meu care numai m-a zgâriat, iar al doilea glonte m-a lovit în spate, sub brațul stâng, în coapsă. Căzând am văzut că serg. instructor trăsese în mine și tot el mi-a ordonat să nu mai întorc capul. Înspre zorii zilei de 27 iunie 1941, mi-am revenit în simțire, am vrut să mă ridic, nu am putut, însă am văzut înaintea mea cam la 10-12 m pe Iosub Cojocaru mort”. Soția lui Cojocaru povestește și ea: „Peste câteva zile pe lângă poligonul de tragere al garnizonei l-am găsit pe soțul meu împușcat”.
 
Pe 27 iunie, Manoliu a primit sub escortă alți cinci evrei, care erau utilizați de Apărarea Pasivă și fuseseră trimiși de șeful Secției V Poliție să încercuiască cu var locurile unde se găseau bombe neexplodate. Găsiți de militari, evreii, deși erau de fapt în serviciu public, au fost acuzați că fac semnalizări. Manoliu i-a dus și pe aceștia direct în Valea Calcaina și i-a executat. Cu aceștia a făcut înscenarea tentativei de evadare, promițându-le că pot fugi fără să li se întâmple nimic, după care i-a împușcat. Probabil acestora le-a tras câte un glonte suplimentar în cap pentru a se asigura că nu supraviețuiesc și fug. Știm numele a patru dintre ei: David Ferbel, Avram Fișman, Șloim Peisich și Cheimig Leon. Așadar, știm cu certitudine că Manoliu a ucis șase oameni.
 
Profil de criminal
Manoliu a mărturisit, după capturare, resortul care l-a împins la crimă: antisemitismul. În anchetă a spus că s-a înscris în mișcarea legionară în 1936, dar apoi e negat că ar fi fost membru formal. Poliția îl avea în evidențe ca legionar periculos. Cert este că nu a fost o figură marcantă și oricum în cei doi ani dinainte de pogrom în care a fost încadrat militar a trebuit să-și ascundă simpatiile legionare. Nu și antisemitismul. În închisoare, Manoliu s-a declarat legionar, a participat la diferite acțiuni de protest legionare de la Aiud și s-a manifestat violent de mai multe ori. Pe lângă documentele de penitenciar, avem și mărturia lui Demostene Andronescu din cartea despre Reeeducarea la Aiud, care ne spune că Manoliu îl punea pe un alt legionar să facă rugăciuni în genunchi neîntrerupt și să privească fix, ore în șir, un punct de pe perete până îi vede pe trimișii lui Dumnezeu.
În timpul pogromului, Manoliu i-a declarat unui comisar de poliție, atunci când a fost surprins făcând arestări și percheziții la casele evreiești din cartierul Tătărași, pe 28 iunie 1941, că are ordine speciale de la autoritățile militare superioare. În zilele pogromului, mulți militari care participau la violențe au folosit acest argument pentru a scăpa de ancheta polițiștilor trimiși să mențină ordinea. Scriptic, nu există nici o dovadă că Manoliu ar fi avut vreo misiune specială din partea comandamentului armatei române sau germane. Probabil militarul se referea la ordinele transmise prin comandamentul Regimentului 13 Infanterie, venite de la Antonescu, care indicau să fie executați evreii bănuiți că periclitează armata. În rândul militarilor s-a transmis consemnul că a venit vremea rezolvării „problemei evreiești” și că războiul oferea cel mai bun cadru pentru acțiuni în forță și execuții sumare. Manoliu s-a numărat printre cei care au luat inițiativa cu câteva zile înainte de pogromul propriu-zis, făcând percheziții și arestări fără mandat legal, fără participarea poliției, și executând evrei fără ordin și fără o sentință a unei Curți Marțiale. Manoliu, alături de civili, i-au incitat cu informații false pe alți soldați români și germani, iar participarea soldaților germani la percheziții a făcut și mai dificilă acțiunea poliției. Cei care interveneau în favoarea evreilor erau acuzați că sunt „jidoviți” și erau supuși unei teribile presiuni. Până la urmă, pe 29 iunie, uniformele armatei și ale ministerului de Interne s-au găsit umăr la umăr, împreună cu soldații germani, în măsurile de o nemaiîntâlnită brutalitate împotriva evreilor. Incidentele din zona Tătărași - Abator, izbucnite pe 28 iunie, au constituit primul focar important al zvonisticii antisemite și al violențelor care s-au răspândit viral în ziua următoare, ziua de apogeu a pogromului, când s-au pus în mișcare și instituțiile de forță ale statului antonescian.
Manoliu a fost eliberat din închisoare în 1964, cu ocazia amnistiei generale de care au beneficiat și criminalii de război. S-a mutat la București, a făcut naveta la Combinatul de la Galați, iar la pensie s-a stabilit la Reșița. Securitatea l-a avut în vedere prin dosar de urmărire informativă până în anii ’80. A mai fost căsătorit de două ori (prima soție, care a făcut un an de închisoare, a divorțat ulterior). A trăit izolat, refugiindu-se în fervoare religioasă.

Evreii din România se opun comemorării FASCISTULUI József Nyirö la Gheorgheni. ”…s-a pronunțat în favoarea scoaterii evreilor din viața socială a Ungariei…”.

Scriitorul fascist József Nyirö ar urma să fie comemorat la Gheorgheni de autoritățile publice locale controlate de Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR) și Partidul Civic Maghiar (PCM).

http://www.observatorcultural.ro/Amenda-pentru-colindul-antisemit*articleID_29564-articles_details.html
Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) a decis, în şedinţa de joi, 12 decembrie, să amendeze cu 50.000 de lei Societatea Română de Televiziune (SRTv), din cauză că pe TVR 3 şi TVR Cluj a fost difuzat, pe 6 decembrie, un colind antisemit, care a încălcat legislaţia audiovizualului.
Decizia a fost luată joi, 12 decembrie, de CNA, la propunerea Laurei Georgescu, preşedintele Consiliului, cu şapte voturi „pentru“ (Laura Georgescu, Florin Gabrea, Lorand Turos, Narcisa Iorga, Monica Gubernat, Cristina Trepcea şi Radu Călin Cristea) şi un vot „împotrivă“ (Christian Mititelu), scrie Mediafax.
Sancţiunea a fost aplicată pentru încălcarea articolului 3, alineatul 1 din Legea audiovizualului, potrivit căruia „Prin difuzarea şi retransmisia serviciilor de programe se realizează şi se asigură pluralismul politic şi social, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă, informarea, educarea şi divertismentul publicului, cu respectarea libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului“, şi a articolului 47, alineatul 1 din Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului, potrivit căruia „Este interzisă difuzarea în programele audiovizuale a oricăror forme de manifestări antisemite sau xenofobe“.
Membrul CNA Christian Mititelu a fost de părere că în acest caz nu a fost încălcat articolul 3, alineatul 1 din Legea audiovizualului. „Nu cred că se poate aplica articolul 3. Cred că este aplicat numai ca să putem da amendă“, a spus Christian Mititelu. (după Mediafax)

http://www.observatorcultural.ro/Declaratia-Ambasadei-SUA-cu-privire-la-colindul-antisemit*articleID_29565-articles_details.html
Ambasada SUA la Bucureşti consideră difuzarea din 6 decembrie a unui aşa-zis colind care glorifică Holocaustul şi violenţa împotriva evreilor ca o expresie inacceptabilă de antisemitism ce trebuie condamnată în termeni fermi şi fără echivoc. Intoleranţa şi ura sînt inacceptabile şi nu trebuie să fie încurajate, mai ales prin intermediul televiziunii publice.

 

Apreciem poziţia oficialilor români de condamnare a difuzării colindului şi apelăm la toţi românii, persoane fizice şi persoane publice, să respingă rasismul şi pe cei care susţin astfel de acte ca expresie acceptabilă a identităţii culturale.

 
12 decembrie 2013

http://cultural.bzi.ro/mihai-viteazul-prigonitor-al-evreilor-din-ordinul-imp-ratului-de-la-viena-379
Comunitatea evreiasca din Cluj, una dintre cele mai mari din Transilvania, are o poveste demna de un documentar. De la cei peste 16.000 de evrei care traiau in inima Ardealului in 1941, conform statisticilor, azi, in 2013, figureaza in actele Comunitatii Evreiesti doar in jur de 400.



Primii evrei sunt mentionati in documentele Clujului in a doua jumatate a secolului al XV-lea. Este vorba de o marturie a lui Nicolae Grecu din Targoviste in fata Conventului din Cluj-Manastur (actuala Biserica Calvaria din cartierul Manastur). Acea marturie vorbeste despre conflictul iscat in 1481 de cativa evrei din Cluj cu familia Haller din Buda, spune istoricul clujean Ladislau Gyemant, intr-un studiu din cartea „File din istoria evreimii clujene“, aparuta in 2011.
Populatia evreiasca creste si se dezvolta - reise din numarul mare de evrei prezenti la un targ din Cluj in 1578. Acest fapt determina autoritatile orasului sa ia masuri impotriva evreilor.
Astfel se dau primele masuri restrictive din partea Dietei Transilvaniei (Parlamentul din acele vremuri) care opreste raspandirea evreilorr in restul Principatului.
In 1593 se introduce o dare pe cap de evreu in valoare de 20 de denari (potrivit istoricului P.P. Panaitescu in cartea sa, „Mihai Viteazul“).
Din ordinul Vienei
Acelasi P.P.Panaitescu mai scrie ca izvoarele contemporane lui Mihai Viteazu arata ca acesta, in timpul scurtei sale domnii in Transilvania, a avut o atitudine oscilanta in privinta evreilor.
In august 1601, Mihai Viteazu si generalul Basta revin in Transilvania cu instructiuni clare din partea imparatului de a distruge orasul Cluj „coplesit de arieni, anabaptisti si evrei“.
Prezenta evreilor in Cluj pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea este sporadica si tranzitorie in contextul unor targuri sau evenimente politice si militare, precizeaza istoricul clujean Ladislau Gyemant.
Prima sinagoga, dupa Revolutia din 1848
In prima jumatate a secolului al XIX-la, evreii s-au luptat sa obtina drept de locuire in orasul Cluj si sa isi poata exercita neingraditi activitatile economice si religioase. Dupa Revolutia din 1848 se inaugureaza la Cluj prima sinagoga si este instituit primului rabin.Din 1867, cand isi dobandesc drepturile cetatenesti, evreii clujeni cunosc o perioada de mare dezvoltare, curmata de Holocaust.
Cifre
Prin numar si importanta, evreii din Cluj erau considerati una dintre cele mai mari comunitati izraelite din Transilvania. Exceptand Clujul, in 1930 doar orasele Oradea, Sighetu Marmatiei si Satu Mare aveau o populatie mai mare de 10.000 de locuitori. Recensamantul din 1910 arata ca la Cluj traiau 7.046 de persoare de religie izraelita, in 1930 erau 13.504 iar in 1941 - 16.763. Intre cele doua razboaie populatia evreiasca avea o pondere de circa 13-15% din populatia Clujului. Majoritatea vreilor erau vorbitori de limba maghiara
Robert Schwartz, presedintele Comunitatii Evreiesti din Cluj, spune ca doar 200-300 de israeliti clujeni au mai scapat din lagarele naziste, ca aproximativ 1.700 erau inainte ca Nicolae Ceausescu sa vanda evreii statului Isreal si ca acum, in 2013, in judet sunt, in evidente, in jur de 400 de persoane, adica circa 190 de gospodarii (mixte).
Un traseu clujean in memoria evreilor
Pentru cei care vor sa cunoasca istoria evreilor clujeni, Comunitatea poate fi contactata de luni pana vineri, pana la ora 13.00, la numarul de telefon 0264/596.600.
Traseul memoriei evreiesti din Cluj-Napoca - propus de revista online de calatorii cluj.travel - urmeaza cele mai importante locuri legate de prezenta israelita in oras. Nu este un traseu recomandat celor care se multumesc sa isi faca doua-trei fotografii in fata principalelor monumente ale orasului, pentru a putea spune ca au „vazut” Clujul, ci este pentru cei care vor sa descopere o parte profunda, aproape necunoscuta si uneori ignorata, a orasului.
Traseul curpinde cimitirul evreiesc ortodox cu Monumentul Holocaustului (de pe Calea Turzii, cum mergi spre judetul Alba). Cimitirul vechi evreiesc (Strada Aviator Badescu, nr. 4-12), ghetoul evreiesc din zona industriala a orasului, templul deportatilor, prima scoala primara, sinagoga muncitorilo, sinagoga ortodoxa.

http://cultural.bzi.ro/deformarea-holocaustului-in-perioada-comunista-8097
Ideologia comunista se afla in incapacitate structurala de a trata natura regimurilor fasciste si evolutia lor. Definitia general impusa a „fascismului” a ramas pana aproape de sfarsitul regimului comunist cea formulata de Gheorghi Dimitrov in 1935, in raportul sau la Komintern, conform careia regimurile „fasciste” nu erau altceva decat „dictatura fatis terorista a elementelor celor mai reactionare, sovine si imperialiste ale capitalului financiar”5. Asa cum observa istoricul István Deák, „o ideologie care considera problemele etnice si religioase ca nefiind altceva decat deghizari ale conflictului de clasa nu poate trata adecvat un proces istoric care avea ca scop exterminarea tuturor membrilor unui anumit grup, fie ei progresisti sau reactionari, fie ei exploatatori sau exploatati”6.


In al doilea rand, „antifascismul” nu se constituia intr-o critica precisa a ideologiei si regimurilor fasciste, ci reprezenta, dupa cum a demonstrat temeinic François Furet, interfata unei ample strategii de putere, utilizata in comunizarea Europei de Est7. Definitia dimitrovista era construita pentru a situa fascismul la polul opus comunismului, iar razboiul a intiparit in imaginarul perioadei, cel putin in partea de Est a continentului, scena ideologica a luptei fascism-comunism, desi ea se baza pe o logica binara simplista. Victoria Uniunii Sovietice a consacrat aceasta logica, victoria militara fiind tradusa ca victorie a comunismului in fata fascismului, iar unul dintre efecte a fost ca, din acel moment, comunistii nu au mai recunoscut altcuiva pozitia de adversar si victima principala a fascismului8.


In al treilea rand, dupa razboi au iesit la iveala din nou complicitatea si afinitatea dintre cele doua „isme”. Dupa cum se stie, Uniunea Sovietica, unde antisemitismul,interzis oficial, era in fapt stimulat si raspandit, nu a acordat mai deloc atentie suferintei evreilor, dimpotriva, sovieticii mergand pana la interzicerea oricarei pomeniri a masacrelor de evrei rusi, bielorusi sau ucraineni pe monumentele care comemoreaza crimele naziste savarsite pe teritoriul sovietic. Cartea neagra – o colectie de marturii privind tragedia evreilor, editata de Ilya Ehrenburg si Vasili Grossman, cu sprijinul Comitetului Evreiesc Antifascist – a fost interzisa la scurt dupa ce a fost finalizata, in 1946, si tradusa fragmentar in limbile engleza si romana9. Sovieticii au fost cei care au eliberat lagarul de la Auschwitz, in ianuarie 1945, dar timp de mai multe luni au mentinut tacerea, iar cand au fost somati de englezi sa dezvaluie ce au gasit acolo, comunicatul oficial al Moscovei vorbea, ocultand dimensiunea rasiala a crimei, de „patru milioane de cetateni morti la Auschwitz”10.


Atunci cand martiriul evreilor nu se pierdea in martiriul umanitatii in general, se pierdea in cel al natiunilor. Uitarea genocidului evreilor a fost incurajata de sovietici in statele est-europene mai ales ca multe dintre ele fusesera parte a proiectului genocidar11. Moscova nu a adoptat un discurs acuzator in aceasta privinta, pentru a nu-si atrage ostilitatea populatiei din tarile pe cale de a fi comunizate si pentru a canaliza sentimentul difuz de vinovatie al acestora in folos propriu.


Romania postbelica se afla in continuarea acestei tendinte de ocultare si deformare a Holocaustului. Semne ca partidul comunist si autoritatile postbelice nu erau dispuse sa recunoasca suferintele evreilor si rolul institutiilor si al populatiei romanesti in savarsirea atrocitatilor au aparut incepand chiar cu anul 1945. In iulie 1945, regionala comunista din Iasi a incercat, fara succes, sa impiedice comemorarea pogromului din Iasi12. Autoritatile s-au opus distribuirii lucrarii in trei volume a lui Matatias Carp, Cartea neagra privind suferintele evreilor din Romania in perioada 1940-1944 – care a ramas, pana la caderea comunismului, singura lucrare serioasa privind genocidul evreilor aparuta in Romania13. Cartea, tiparita in tiraj redus, a fost, la scurt timp, retrasa din vanzare si nu a mai fost reeditata dupa 1948, ulterior autoritatile comuniste plasand-o in fondurile speciale ale bibliotecilor14.


Procesele criminalilor de razboi romani, incepute in 1945 si continuand pana la inceputul anilor ‘50, au avut parte de atentie publica doar pentru o scurta perioada, relatarile din presa disparand pe masura ce regimul comunist isi consolida puterea. Dupa cum observa istoricul Jean Ancel si dupa cum se poate constatata si dintr-un subcapitol al prezentului raport, inca din ultima faza a proceselor locale care au urmat asa-zisului „Proces al Marii Tradari Nationale” intentat lui Ion Antonescu si colaboratorilor sai, se remarca o tendinta de distorsionare a naturii crimelor judecate, evreii incepand sa fie eliminati din pozitia de victima principala a ororilor15.


La sfarsitul razboiului si imediat dupa, in interiorul partidului comunist se aflau in competitie doua modalitati de tratare a trecutului recent. Una este ilustrata de Lucretiu Patrascanu care, in Probleme de baza ale Romaniei (scriere inceputa in 1942, publicata in 1944 si reeditata pana in 1946), se ocupa, intr-un capitol separat, de „antisemitismul de stat” si de „exterminarea sistematica si metodica, in masa, a populatiei evreiesti” in Romania regimului Antonescu. Patrascanu facea o analiza de pe pozitii marxiste a „chestiunii evreiesti” si, cu aceasta ocazie, mentiona responsabilitatea statului roman in „sirul lung si oribil de cruzimi antisemite”:


„De la asasinatele individuale si colective, comise de legionari, s-a trecut la exterminarea sistematica si metodica, in masa, a populatiei evreiesti. S-au organizat pogromuri oficiale, soldatii si organele Statului fiind puse sa le execute. S-au condamnat la moarte – prin foame si inghet – mii si zeci de mii de oameni, barbati, femei, copii, batrani, prin deportarile in plina iarna, peste Nistru, in tinuturi complet pustiite. Cand se vor cunoaste toate cele faptuite, dupa iunie 1941, in Moldova si peste Prut, cand vor fi date in vileag miile de executii, fara judecata si fara alta vina a celor astfel suprimati decat faptul de a se fi nascut Evrei, cand se va face procesul tuturor acestor crime, atunci nu doar oamenii dictaturii care le-au ordonat, nu numai acei care le-au infaptuit, dar insusi regimul in numele caruia au lucrat toti acestia va trebui sa raspunda” 16.


Mentionand influentele nazismului asupra Romaniei, Patrascanu adauga: „Antisemitismul in Romania ramane insa un fenomen totusi romanesc, care trebuie cercetat in ceea ce are specific, si nu doar in ceea ce imita” (subl. aut.)17.


Explorarea trecutului recent in maniera recomandata de Patrascanu nu s-a mai produs. Probleme de baza ale Romaniei s-a vandut foarte bine, in trei editii, dar a primit referate negative de la ideologii stalinisti18. Patrascanu a iesit repede din scena, fiind arestat in 1948, ca urmare a luptei pentru putere de la varful partidului comunist, si executat in 1954. In 1968, a fost reabilitat, dar volumul Probleme de baza nu a mai fost reeditat19.


In schimb, o alta modalitate de a prezenta trecutul recent a devenit canonica. Modelul normativ a fost furnizat de Istoria Romaniei (ulterior Istoria RPR), faimosul manual unic redactat sub coordonarea lui Mihail Roller20. Manualul lui Roller preia definitia dimitrovista a fascismului, prezentand miscarea fascista din Romania drept expresie a „capitalului monopolist”, lipsita de sustinere populara, controlata strict de Germania nazista, vizand jefuirea tarii si terorizarea adversarilor politici. Referintele la politicile antisemite sunt rare, ambigue si nu sunt insotite de explicatii. Distorsionarea cea mai evidenta apare la mentionare victimelor, evreii nefiind amintiti: „Inscaunarea dictaturii legionaro-antonesciene a insemnat inasprirea masurilor de teroare impotriva maselor populare si a conducatorilor ei. S-au infiintat lagare in care au fost inchisi mii de cetateni democrati”. Mai departe, manualul pomeneste de lagarele din Transnistria, lasand sa se inteleaga ca acolo au fost transportati si asasinati in mod „organizat” adversarii politici, in special comunisti. Concluzia trasa imediat este formulata astfel: „Prin aceste acte de cruzime, dictatura legionaro-antonesciana si-a dovedit afinitatea cu crimele faptuite de hitleristii germani in lagarele mortii de la Auschwitz, Treblinka, Mauthausen etc”21. In alta parte, se vorbeste despre „nedreptatile rasiale”, „represiuni rasiale” si „masuri de aservire a natiunilor conlocuitoare”22, fara a se preciza, insa, ca acestea i-au vizat in primul rand pe evrei si pe rromi.


Asadar, spre deosebire de abordarea contemporana a lui Patrascanu, Istoria lui Roller ii substituie evreilor si rromilor pe comunisti sau pe romani in general in postura de victime principale ale fascismului si ignora antisemitismul ca trasatura definitorie a politicilor dictaturii Antonescu. Acest mod de tratare a trecutului recent va prevala in toate manualele ulterioare23 – chiar si dupa intrarea in dizgratie a lui Roller, la sfarsitul anilor ‘50 – si, in general, in istoriografia comunista privind perioada interbelica si cel de-al doilea razboi mondial24. Faptul ca, in primele doua decenii postbelice, multi dintre istoricii proeminenti erau de origine etnica evreiasca nu a impiedicat aceasta tendinta deformatoare, semn ca ei isi treceau evreitatea in plan secund, pentru a fi, in primul rand, fideli partidului si cauzei comuniste.


Imediat dupa razboi, documentele vremii inregistreaza o resuscitare a antisemitismului, atat la nivel social, cat si politic25. „Antisionismul” si „anticosmopoli-tismul” sovietic – de fapt, o campanie antisemita de epurare a partidului si a institutiilor – se propaga, la sfarsitul anilor ’40 si in deceniul urmator, in tot blocul comunist, marcand lupta pentru putere din partidele satelit. Emigrarea masiva a evreilor provoaca, de asemenea, probleme politice26. In aceasta atmosfera, la care putem adauga tensiunile razboiului rece si problemele reconstructiei dupa un razboi distrugator, delicata chestiune a Holocaustului este evitata sistematic la nivel politic si academic. Istoriografia trece printr-un proces de marxizare fortata, nationalismul si tema minoritatilor etnice nefacand parte dintre prioritatile de cercetare fixate prin comandamentele staliniste. Cenzura stricta, ingradirea accesului la documentele privind cel de-al doilea razboi mondial, epurarile din lumea istoricilor si promovarea „istoricilor militanti” formati la Institutul de istorie a partidului, infiintat in 195127, contribuie, toate la obnubilarea temei Holocaustului.


Incepand cu anii ’60, discursul oficial si istoriografia dau semne de re-nationalizare, ca urmare a eforturilor conducatorilor PCR de a se indeparta de Uniunea Sovietica si de a mobiliza intelectualitatea si societatea in sprijinul partidului. In general, este evidenta revenirea la tendinta antebelica (si caracteristica intregii Europe Centrale si de Est) de focalizare asupra istoriei nationale din perspectiva etnoexclusivista. Logica etnocentrista elimina, ca nerelevanta, preocuparea pentru istoria minoritatilor, chiar si atunci cand este vorba de evenimente dramatice si de masuri extreme, precum deportari si masacre in masa. Rezultatul va fi continuarea eludarii acestui capitol din istoria contemporana a Romaniei.


Denuntarea rollerismului, la sfarsitul anilor ’50, si re-nationalizare treptat al discursului istoric nu schimba modul de tratare a Holocaustului, dar modifica sensibil abordarea fascismului. Manualul lui Roller a fost criticat, printre altele, pentru ca proclama o ruptura prea radicala intre prezentul comunist si istoria antecomunista. Noile comandamente ideologice aparute spre sfarsitul anilor ‘60 solicita reintegrarea comunismului in istoria nationala, pentru a aparea ca un rezultat al evolutiei organice a acesteia28. Ca urmare, trecutul problematic nu mai este denuntat in bloc, ci recuperat selectiv prin cateva strategii discursive, constituind o adevarata „gramatica a disculparii”29.


Aceste schimbari pot fi urmarite foarte bine in perioada Ceausescu (1965-1989), cand regimul se repliaza pe o formula de national-comunism in care nationalismul extrem intra in combinatie cu neo-stalinismul.


Pentru a afla care erau coordonatele discursului despre trecutul recent in contextul re-nationalizarii istoriografiei, am facut o analiza de continut pe un esantion reprezentativ pentru anii ‘70 si ’80, constituit din principalele surse de informatie cu autoritate si mare circulatie: doua sinteze de istorie a Romaniei – singurele lucrari importante scrise despre miscarea legionara, dictatura Antonescu si pogromul de la Iasi – si volumele de istorie militara privind participarea Romaniei la cel de-al doilea razboi mondial30. Iata cateva observatii care s-au desprins:


a) Fascismul este descris ca un produs preponderent de import („strain poporului roman”, „respins organic” de acesta), fara nici un fel de sustinere populara (nu era „expresia unui curent de mase”), „impus din afara” „in ciuda opozitiei tot mai energice a maselor populare”, intr-o conjunctura internationala „nefavorabila”, „transplantat” „ca avanpost” la presiunea cercurilor imperialiste straine si cu complicitatea unei minoritati „retrograde” din Romania31.


b) Romania este victimizata si deculpabilizata, lucrarile citate glosand, pe de o parte, pe tema „tradarii” puterilor occidentale, care „au lasat Romania singura”, „au aruncat Romania in bratele Germaniei” si, pe de alta, blamand, preponderent sau exclusiv, Germania pentru evolutia politica din Romania (Germania a adus la putere Garda de Fier si pe Ion Antonescu, a controlat strict viata politica, economica si sociala etc.), pentru deciziile luate de aceasta (a determinat intrarea Romaniei in „aventura razboiului”, a fortat implementarea unor politici „teroriste” etc.) si pentru atrocitatile comise (asupra acestui aspect revenim mai jos)32.


c) Populatia Romaniei este inocentata. Instaurarea dictaturii, deciziile luate, atrocitatile comise nu au fost, se spune, rezultatul „vointei maselor populare”, fiind in „flagranta si ireconciliabila opozitie cu majoritatea covarsitoare a poporului roman”. Populatia nu s-a putut opune, initial, dar, la scurt timp, si-a manifestat „ura neimpacata”, „opozitia tot mai energica” fata de regimul dictatorial si „indignarea” in fata „exceselor”, opunand un „zid de netrecut al umanitarismului”33. Chiar si atunci cand aceste idei erau greu de sustinut – in cazul pogromului de la Iasi, la care au participat Armata si Politia romana, precum si populatia locala34 – autorii gasesc o solutie: vinovatia este deflectata asupra trupelor germane, fiind astfel extrateritorializata, sau asupra periferiei, inregistrandu-se implicarea in atrocitati doar a unor „soldati razleti” sau a unor „soldati izolati, fugiti de la unitatile lor”, „a unor elemente degenerate din organele de paza si supraveghere”, a legionarilor si a unor civili „in stare de ebrietate”35.


d) Spre deosebire de anii ‘50-’60, in deceniul al optulea si, mai ales, in deceniul al noualea, interstitiul guvernarii legionare este tratat separat si in termeni mai severi fata de dictatura Antonescu de dupa infrangerea rebeliunii. Relatarile despre legionari sunt, de obicei, incadrate intr-o structura tropica prin care sa fie sugerat caracterul marginal, periferic, nereprezentativ al miscarii. Cel mai des, legionarii sunt criminalizati si declasati, fiind descrisi ca „banditi”, „huligani”, „talhari”, „asasini”, „teroristi”, „tradatori” („agentura a hitlerismului”) etc., pentru care ideologia nu este decat un „pretext”36. In schimb, Antonescu nu are acelasi profil patibular, sanguinar, iresponsabil, ca al legionarilor, desi diferite crime comise sub comanda sa sunt mentionate37. Apoi, lucrarile luate in discutie insista pe gratuitatea actiunilor criminale ale legionarilor, in vreme ce perioada Antonescu este descrisa, preponderent, prin intermediul retoricii cominatiei si al starii de necesitate, sugerandu-se astfel ca libertatea sa de miscare era limitata si ca deciziile ii erau impuse de situatia de razboi, de contextul intern si international38.


e) In caracterizarea fascismului, antisemitismul apare arareori ca definitoriu. De exemplu, in lucrarea despre miscarea legionara, antisemitismul este amintit ultimul intr-o lunga lista de determinanti ai fascismului (dupa anticomunism, antidemocratism, irationalism, misticism, caracter antinational, antimuncitoresc, cultul mortii, anticulturalism, apologia razboiului etc.), si atunci este definit ca expresie a unor interese economice si ca diversiune „menita sa ascunda cauzele reale ale crizei economice, sociale si politice a epocii, sa abata atentia oamenilor muncii de la lupta impotriva exploatatorilor …”39. In cartea despre pogromul din Iasi, formula „antisemitismul romanilor” este calificata drept „o definitie pe cat de simplista, pe atat de mistificatoare”, dupa care se afirma apodictic: „spre deosebire de mari parti ale Europei Centrale si de Est, glia romaneasca nu s-a dovedit prielnica pentru semintele otravite ale urii”40. De cele mai multe ori, antisemitismul este doar mentionat, intr-o enumerare, fara a fi explicat. Doar intr-una dintre lucrari, este analizat ca rasism si sunt trecute in revista masurile antisemite. Tot aici se afirma ca antisemitismul a fost „transformat in politica de stat inca din timpul lui Carol al II-lea”41.


f) La fel cum se straduiesc sa diminueze importanta antisemitismului pentru credoul fascist, lucrarile discutate trec in plan secund victimele evreiesti ale atrocitatilor si minimalizeaza dimensiunile tragediei lor. Istoria romanilor mentioneaza doar „presiunile si violentele impotriva evreilor” ale legionarilor42. Compendiul, dupa ce face referire la comunistii si antifascistii aruncati in lagare si inchisori sau executati, afirma: „La sirul crimelor savarsite in timpul dictaturii antonesciene s-a adaugat pogromul organizat la Iasi, unde au fost asasinati peste 2 000 de oameni, in cea mai mare parte evrei. Numerosi alti cetateni, indiferent de nationalitate, dar in special evrei au fost internati in tabere de munca, unde prin diferite metode erau de asemenea supusi


Prefatatorul, Nicolae Minei, aloca o nota de subsol deportarilor in Transnistria, dar rostul mentiunii este distorsionarea realitatii si deflectarea vinovatiei. Participarea Romaniei la infrangerea exterminarii fizice”43. In Garda de Fier, este relatat un binecunoscut episod al pogromului de la Bucuresti, din timpul rebeliunii legionare, in care 200 de evrei au fost inchisi intr-un sediu legionar, dupa care 90 dintre ei au fost impuscati in padurea Jilava. Este citata Cartea neagra a lui Matatias Carp, cu diferenta ca cei 200 de evrei devin „200 de cetateni”. Cateva pagini mai incolo, mai este citata o data, acum corect, Cartea neagra, care da un numar de 120 de evrei morti in timpul pogromului de la Bucuresti44. Contributii la studierea regimului politic din Romania ofera – bineinteles, dupa ce enumera victimele dintre comunisti si antifascisti – cele mai multe informatii despre politicile antisemite si aminteste, lucru foarte rar, despre deportarea in Transnistria. Oricum, fraza este destul de ambigua si inexacta: „Una din formele de reprimare a populatiei evreiesti a fost internarea celor considerati ca «periculosi pentru securitatea statului», de regula comunisti, militanti antifascisti, in lagare de concentrare din Transnistria (Rabnita, Vapniarca s.a.)”45. In Zile insangerate la Iasi este citat Nicolae Ceausescu, cu o fraza binecunoscuta despre pogromul de la Iasi: „Imediat dupa declansarea razboiului antisovietic, a fost organizat un adevarat pogrom impotriva fortelor antifasciste, in cursul caruia, la Iasi, au fost asasinate peste 2 000 de persoane”46. La final, A. Karetki si M. Covaci ajung la concluzia ca, in timpul pogromului, au murit 3 233 de evrei, desi toate documentele citate – la care autorii au avut acces preferential, intr-o perioada in care cercetarea pe aceasta tema era strict supravegheata – indica bilanturi ale victimelor mult mai ridicate4748


Germaniei naziste ofera informatii care nu se gasesc in alta parte. In primul rand, este recunoscuta implicarea trupelor romane in atrocitatile comise in „teritoriile pe care s-au desfasurat operatiile militare”: „Au fost savarsite acte de cruzime initiate de Armata a XI-a germana, condusa de generalul Richter von Schobert, si trupe SS, angrenate fiind unitati romane de jandarmi participante la operatiile militare, precum si unii militari din armatele II si IV”. Apoi, sunt mentionate cateva „tabere de munca si, ulterior, lagare de munca la Chisinau, Falesti, Limbienii Noi si Balti, unde in primele zile ale lunii iulie (1941 – n.n.) au fost internati circa 5 000 de evrei”. Dupa aceasta, autorii consemneaza ca 115 520 de evrei au fost deportati „spre est”, doar 50 741 dintre acestia supravietuind (ceilalti fiind rapusi de nazisti, de epidemii, malnutritie si de conditiile aspre de munca). In fine, se precizeaza ca „masuri similare au fost aplicate, de asemenea, tiganilor nomazi”. Pe scurt, desi bilantul victimelor este mult subevaluat si desi reconstituirea faptelor este inexacta si distorsionata, lucrarea semnata de Gh. Zaharia si I. Cupsa reprezinta o exceptie in peisajul istoriografic comunist. Exemplul nu va fi urmat. Lucrarea in trei volume privind Romania in anii celui de-al doilea razboi mondial dedica doar doua paragrafe victimelor regimului Antonescu si acelea sunt sarace in informatii. Intr-unul se afirma ca Partidul Comunist a fost tinta principala a represiunii antonesciene, „numerosi” comunisti fiind „executati” sau „internati in lagar, in scopul izolarii de societate”, iar in celalalt se consemneaza doar ca evreii au fost supusi la „o politica discriminatorie”. In volumul trei, sunt mentionate lagarele de concentrare si exterminare naziste, dar nu si faptul ca evreii au fost victimele acestora. Nici din Istoria militara a poporului roman cititorul nu poate afla ca in timpul razboiului au murit evrei din cauza regimului Antonescu, volumul VI inregistrand doar politica de „represalii sistematice impotriva Partidului Comunist Roman”. Marea conflagratie merge mai departe pe aceasta linie a falsificarii istoriei. Dupa ce sunt trecute in revista lagarele de exterminare naziste, se afirma: „In lagare au fost inchisi comunisti si alti antifascisti, partizani si oameni din Rezistenta, prizonieri de razboi polonezi, francezi, iugoslavi si sovietici, olandezi, belgieni, totalizand milioane de oameni. Soarta acestora era una singura: munca pana la epuizare, in conditii de totala subalimentatie si de mizerie fizica si morala, iar apoi camera de gazare si crematoriile sau gropile comune”. In mod surprinzator, volumul face mentiune la episodul masacrului de la Odessa, evitat de toate celelalte volume. Nici de data aceasta evreii nu apar ca victime: „Jandarmeria de campanie a efectuat executii in randurile populatiei. Opinia publica romaneasca a fost indignata si a respins cu dezgust si cu manie astfel de acte criminale. Aceasta era si starea de spirit a majoritatii militarilor romani”. 53


g) Lucrarile analizate insista pe diferentele dintre Germania nazista si Romania regimului Antonescu, precum si pe exceptionalismul romanesc in aplicarea „Solutiei Finale”. In Contributii la studierea regimului politic din Romania, sta scris: „In ce priveste Romania, realitatea istorica a consacrat adevarul ca regimul instituit in septembrie 1940 nu a ridicat violenta politica la dimensiunile folosite in Germania nazista, Ungaria horthysta sau alte tari”. Si, mai departe: „Violenta, teroarea fizica, mai cu seama dupa rebeliunea din ianuarie, nu au constituit practica si arma principala de exercitare a puterii de stat, in prim plan situandu-se metodele dictatoriale, militare, represiuni politice, juridice, economice, guvernate si determinate de ideologia fascista”. Mihai Fatu mai afirma: „… Antonescu nu era dispus sa urmeze calea nazista de reprimare a populatiei evreiesti”, adaugand ca acesta „anunta o politica mult mai moderata in problema evreiasca fata de nazism”54.


Aici se afla, credem, semnificatia schimbarii terminologiei pentru desemnarea dictaturii Antonescu din „dictatura fascista”, cum apare in primele documente comuniste, in „dictatura militaro-fascista”. Autorii luati in discutie se straduiesc sa arate ca masurile represive ale regimului Antonescu nu se bazau pe un ethos antisemit si pe politici pe criterii etnice – fapt care ar fi asociat Romania Germaniei naziste –, prezentandu-le, in schimb, ca masuri represive cu caracter politic sau nascute din necesitati militare, in conditii de razboi55. La sfarsitul anilor ’80, este scoasa din uz si sintagma „dictatura militaro-fascista”, pentru ca aceasta sugera implicarea Armatei in


sustinerea dictaturii si a politicilor acesteia. Astfel regimul Antonescu devine „dictatura personala”, „regim totalitar”, istoriile militare insistand asupra faptului ca Antonescu a luat singur deciziile si ca responsabilitatea ii apartine doar lui56. De altfel, si celelalte lucrari fac eforturi pentru a disculpa Armata57, care, dupa cum se stie, este, intr-o ideologie nationalista, un epitom al natiunii si al statului.


Exceptionalismul este modalitatea prin care se exprima negationismul selectiv si cel deflectiv. Romania in anii celui de-al doilea razboi mondial da urmatoarea sentinta: „… Romania a fost singura tara din sfera de dominatie a Germaniei naziste unde nu s-a aplicat asa-numita «solutie finala», adoptata de Hitler pentru exterminarea populatiei de rit mozaic din Europa”58. Formulari la fel de transante ale exceptionalismului se gasesc in Zile insangerate la Iasi, in special in Prefata semnata de Nicolae Minei. Acesta afirma: „In Romania, holocaustul nu a avut loc tocmai pentru ca, cu foarte putine si nesemnificative exceptii, calaii cu zvastica nu numai ca nu s-au bucurat de concursuri binevoitoare, oferite din proprie initiativa, dar s-au lovit de refuz in tentativele lor de a recruta complicitati, cu caracter privat sau oficial, pentru organizarea deportarilor sau a altor actiuni de genocid”. Sau, in alt loc: „… dintre tarile aflate sub ocupatie nazista, Romania s-a remarcat prin cateva trasaturi distincte, fiind singura care nu a cunoscut nici ghetourile, nici lagarele de exterminare si nici deportarile spre cuptoarele Auschwitzului sau Maidanekului, singura care a oferit azil evreilor de peste hotare”59. Minei a fost prima voce publica din timpul comunismului care a afirmat ca Romania, in timpul razboiului, nu a exterminat evrei, ci i-a salvat in masa60, creditand astfel ideea sustinuta de reprezentantii regimului Antonescu in timpul proceselor postbelice.


h) Cum se poate observa si din citatele de pana acum, termeni precum „Holocaust”, „Solutia Finala”, „genocid” sunt sistematic evitati pentru a numi ceea ce s-a intamplat sub administratie romaneasca, dar isi gasesc utilitatea atunci cand sunt de descris actiunile altora. Iata inca doua exemple. Primul este luat din Contributii la studierea regimului politic: „Supralicitarea violentei de catre unele regimuri fasciste, precum cel din Germania, Ungaria etc., pana la holocaust, a fost si o expresie a politicii


agresive, expansioniste, anexioniste a acestora pe seama altor popoare si tari”61. Celalalt provine din Romania in anii celui de-al doilea razboi mondial: „De la inceputul ocupatiei horthyste (a Transilvaniei de Nord – n.n.), masurile luate de autoritati au purtat caracterul incontestabil al unui veritabil genocid etnic, pregatit cu minutiozitate, in scopul de a schimba realitatile etnice de pe acest teritoriu”. In capitolul din care este extras citatul, termenul „genocid” este utilizat pentru a desemna politica horthysta fata de populatia romaneasca62.


Asadar, Ungaria are parte de o atentie speciala, fiind asociata Germaniei naziste in politica de distrugere fizica sistematica a evreilor sau fiind prezentata ca practicand acelasi tip de politica fata de populatia romaneasca din Transilvania ocupata. Aceasta este o particularitate a istoriografiei perioadei Ceausescu: in timp ce atrocitatile de pe teritoriul Romaniei sau din teritoriile administrate de aceasta sunt ignorate sau minimalizate, politica antisemita a Ungariei horthyste este abordata cu multa atentie. Exponentiala, in acest sens, este lucrarea coordonata de Mihai Fatu si Mircea Musat, Teroarea hortysto-fascista in nord-vestul Romaniei, care va beneficia si de o editie in limba engleza, unde participarea Ungariei la Holocaust este tratata pe larg, laolalta cu politica antiromaneasca a regimului Horthy63.


Diferenta de tratament se explica prin politica nationalista antimaghiara practicata de Romania ceausista, in special in anii ‘80. Un numar substantial de articole despre Ungaria horthysta, din revistele de istorie64 si din presa comunista, participa la „razboiul de imagine” cu tara vecina. In aceasta campanie este angrenat si sef-rabinul Romaniei, Moses Rosen, ale carui opinii antimaghiare sunt perfect aliniate, din acest punct de vedere, politicii regimului65. La fel se explica statutul special al lui Oliver Lustig, supravietuitor al lagarelor de exterminare naziste, deportat din judetul Cluj de jandarmeria maghiara, caruia i se publica mai multe lucrari despre politica de exterminare nazista, continand si accente antimaghiare66. Profitand de pozitia lor, Moses Rosen si Oliver Lustig au reusit sa strecoare si cateva mentiuni publice la atrocitatile comise sub administratia romaneasca, dar impactul lor a fost redus67.


Cateva concluzii se impun in urma acestei analize de continut. In primul rand, este frapanta omogenitatea modului distorsionat de tratare a Holocaustului, fascismului si, in general, a evenimentelor din timpul celui de-al doilea razboi mondial, in conditiile in care lucrarile luate in considerare sunt scrise de autori diferiti si in perioade diferite. Aceasta este o dovada in plus ca istoriografia era strict controlata politic, lucrarile respectand un protocol ideologic fixat in documentele de partid68. De altfel, autorii care sunt autorizati sa scrie despre astfel de subiecte delicate sunt bine pozitionati in PCR, fiind, in majoritate, afiliati Institutului de studii istorice si social-politice de pe langa CC al PCR sau Centrului de studii si cercetari de istorie si teorie militara, dirijat de fratele presedintelui comunist, Ilie Ceausescu.


In al doilea rand, este evident ca mesajul ideologic prevaleaza asupra stiintei, istoriografia privind cel de-al doilea razboi mondial participand la propaganda oficiala menita a victimiza, a eroiza si a disculpa Romania. Prin urmare, nu este de mirare ca tonalitatile discursului istoric se schimba o data cu modificarea profilului regimului politic: inaintand in deceniul al noualea, cu cat nationalismul oficial este mai strident, iar cultul personalitatii mai apasator, cu atat istoriografia devine mai nationalista si mai selectiva69.


A treia observatie concluziva: modul de tratare a fascismului este inca prizonier definitiei dimitroviste, fata de care autorii romani iau distanta doar pentru a cosmetiza in


plus istoria Romaniei70. Oricum, antisemitismul nu este vazut ca determinant pentru caracterizarea fascismului, si nici ca relevant pentru cultura politica romaneasca. Subsecvent, evreii nu sunt priviti ca victime principale ale politicilor criminale de factura nazista. Lucrarile citate tradeaza intentia autorilor de a distorsiona specificitatea Holocaustului – in cazul Romaniei, comunistii si romanii in general fiind substituiti in postura de victime principale.


Aceasta practica este contemporana cu o resuscitare a antisemitismului – tolerata de regimul Ceausescu – prin activitatea unor scriitori „de curte”71 care vor deveni, dupa 1989, figuri de prim rang ale negationismului. Pe ansamblu, politica regimului comunist fata de evrei este de o extrema ambiguitate, Romania comunista oferind, dupa cum observa B. Wasserstein, „unul dintre cele mai paradoxale amestecuri de toleranta si represiune din Europa de Est”72. In plan international, spre deosebire de celelalte state din blocul comunist, Romania a intretinut relatii bune cu Israelul. Motivatiile tineau, in general, de ratiuni de politica externa si de beneficiile materiale aduse de emigrarea evreilor spre Israel. Preocuparea lui Ceausescu de a avea o buna imagine in exterior a facut ca, in mod formal, antisemitismul sa fie repudiat, iar comunitatii evreiesti sa-i fie recunoscuta o anumita autonomie73. Din aceeasi preocupare, a fost initiata, in 1980, o colaborare intre istoricii de partid si Yad Vashem, pentru schimbul de documente si experienta de cercetare pe subiectul Holocaustului. Efectele, in deceniul al noualea, asupra istoriografiei romanesti ale acestei colaborari au fost de mica amploare, din cauza puternicelor constrangeri ideologice74. Tot din ratiuni de politica externa, mai multe lucrari in care Romania admite, sotto voce, comiterea unor atrocitati din vina regimului Antonescu au fost prezentate in exterior, in limbi de circulatie internationala, fara a fi, insa, reproduse si in Romania75.


A patra observatie: tratarea dictaturii antonesciene se diferentiaza, treptat, de cea a guvernarii legionare, ca simptom al unei tendinte semioficiale de reconsiderare a pozitiei Romaniei in cel de-al doilea razboi mondial si de reabilitare discreta a maresalului Ion Antonescu. Semnele acestei tendinte apar, dupa cum apreciaza mai multi specialisti, in anii ’70 si se accentueaza in deceniul urmator76. Sursele ei sunt multiple: preocuparea istoricilor de partid de a disculpa statul roman si societatea pentru implicarea in atrocitati antisemite, presiunile istoricilor militari de a scoate din cauza Armata si pe comandantul acesteia, scrierile unor scriitori gravitand in jurul partidului, care romanteaza profilul lui Antonescu77 etc. Nu in ultimul rand, este important rolul pe care il joaca pe langa Nicolae Ceausescu, fostul simpatizant al Garzii de Fier, devenit miliardar in Occident si, ulterior, colaborator semioficial al dictatorului roman, Iosif Constantin Dragan. Convertit in avocat infocat al lui Ion Antonescu, Dragan a intrat intr-un joc de potentare reciproca cu regimul Ceausescu, participand la campania externa de reabilitare a regimului Antonescu si ducand-o mai departe, recrutand noi sustinatori, in Romania si in afara (Mihai Pelin, Gheorghe Buzatu, Larry Watts s.a.). Sub coordonarea lui Dragan, au fost publicate in Occident patru volume de documente78, care contureaza un portret pozitiv al maresalului Ion Antonescu – documente inaccesibile majoritatii cercetatorilor inainte de 1989, dar si multa vreme dupa, obtinute in urma bunelor relatii cu regimul comunist si, in special, cu Mircea Musat si Ion Ardeleanu, cenzori ai Sectiei de Propaganda a CC al PCR79.


In al cincilea rand, este evident ca toti autorii luati in discutie fac efortul de a minimaliza dimensiunea atrocitatilor comise pe teritoriul Romaniei sau in teritoriile administrate de aceasta si de a nega participarea Romaniei la Holocaust. In istoriografia comunista se gasesc radacinile majoritatii formelor negationismului postcomunist. Victimizarea si eroizarea romanilor, substituirea acestora in postura de victime principale ale nazismului, deflectarea responsabilitatii, minimalizarea dimensiunilor atrocitatilor, exceptionalismul flatant, reabilitarea lui Antonescu si altele se vor regasi, sub diferite forme, in negationismul postcomunist.

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/duminica-neagra-a-evreilor-ieseni-video-320536.html
Conform Memorialului Yad Vashem, în dimineaţa zilei de sâmbătă, 28 iunie 1941, soldaţi români şi germani, membri ai Serviciului Român de Siguranţă, Poliţia şi grupuri de locuitori au comis crime şi jafuri la adresa evreilor din Iaşi. Mii dintre aceştia au fost ucişi în casele lor şi pe stradă. Alte mii au fost arestaţi de patrule de soldaţi români şi germani şi duşi la sediile poliţiei.



În următoarea zi, soldaţii români au impuşcat mii de evrei care fuseseră încarceraţi în secţia de poliţie. Aproximativ 4000 de evrei, strânşi din toate părţile oraşului, au fost înghesuiţi în vagoane şi camioane de marfă.

„Trenurile morţii” au fost închise ermetic şi au circulat dus-întors între mai multe gări. 2650 de evrei au murit de sufocare sau de sete, iar alţii şi-au pierdut minţile. Cu totul, în acea zi au murit peste 13.000 de persoane, unul dintre cele mai mari pogromuri din istoria lumii.
Trei dintre ultimii supravieţuitori spun povestea acelor orori în documentarul Duminica neagră, realizat de Mihnea Chelariu.

Ambasada SUA susţine că difuzarea, la TVR3, "a unui aşa-zis colind
care glorifică Holocaustul şi violenţa împotriva evreilor" reprezintă
"o expresie inacceptabilă de antisemitism".

Cultură-MediaTeleviziunea Giga TV îşi va relua emisia în 20 decembrie
20:47 Radioul Public, somat după ce Dan Puric a spus într-o emisiune
că România este "un cuib mafiotic" 20:25 CNC prelungeşte termenul de
depunere a dosarelor pentru concurs până pe 14 februarie 2014 20:16
Poziţii contrare între membrii CNA în privinţa unui spot publicitar cu
Ecaterina Andronescu 19:53 Ambasada SUA: Aşa-zisul colind care
glorifică Holocaustul e o expresie inacceptabilă de antisemitism 18:23
Ambasada SUA: Aşa-zisul colind care glorifică Holocaustul e o expresie
inacceptabilă de antisemitism (Imagine: Mediafax Foto/AFP)
Într-un comunicat remis MEDIAFAX se arată, de asmenea, că Ambasada SUA
apreciază poziţia oficialilor români de condamnare gestului legat de
difuzarea colindului.

"Ambasada SUA la Bucureşti consideră difuzarea din 6 decembrie a unui
aşa-zis colind care glorifică Holocaustul şi violenţa împotriva
evreilor ca o expresie inacceptabilă de antisemitism ce trebuie
condamnată în termeni fermi şi fără echivoc. Intoleranţa şi ura sunt
inacceptabile şi nu trebuie să fie încurajate, mai ales prin
intermediul televiziunii publice", se arată într-un comunicat al
misiunii diplomatice.

Totodată, Ambasada face apel la toţi românii, persoane fizice şi
persoane publice, "să respingă rasismul şi pe cei care susţin astfel
de acte ca expresie acceptabilă a identităţii culturale".

Postul public TVR 3 a difuzat, vineri, în cadrul emisiunii de
relansare a canalului, un colind antisemit, fiind reclamat la
Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) şi Consiliul Naţional
pentru Combaterea Discriminării (CNCD) de către Grupul pentru Dialog
Social şi Revista 22.

Grupul de colindători Ansamblul "Dor transilvan" a cântat, în cadrul
emisiunii, un colind în care este folosit de mai multe ori termenul
"jidov", în mesaje antisemite.

"A născut un fiu frumos / Anume Iisus Hristos / Toată lumea i
se-nchină, / Numai jidovii-l îngână. / Jidovan afuristit / Nu l-ar
răbda Domnul sfânt / Nici în cer, nici pe pământ.. Numai la corlan [=
horn], la fum, / Acolo-i jidovul bun, / Să iasă şfară [= fum] în
drum", potrivit unui fragment din colind.

Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) a decis, în şedinţa de
joi, să amendeze cu 50.000 de lei Societatea Română de Televiziune
(SRTv), din cauză că pe TVR 3 şi TVR Cluj a fost difuzat, pe 6
decembrie, un colind antisemit, care a încălcat legislaţia
audiovizualului.

Decizia a fost luată joi de CNA, la propunerea Laurei Georgescu,
preşedintele Consiliului, cu şapte voturi "pentru" (Laura Georgescu,
Florin Gabrea, Lorand Turos, Narcisa Iorga, Monica Gubernat, Cristina
Trepcea şi Radu Călin Cristea) şi un vot "împotrivă" (Christian
Mititelu).

Sancţiunea a fost aplicată pentru încălcarea articolului 3, alineatul
1 din Legea audiovizualului, potrivit căruia "Prin difuzarea şi
retransmisia serviciilor de programe se realizează şi se asigură
pluralismul politic şi social, diversitatea culturală, lingvistică şi
religioasă, informarea, educarea şi divertismentul publicului, cu
respectarea libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului", şi
a articolului 47, alineatul 1 din Codul de reglementare a conţinutului
audiovizualului, potrivit căruia "Este interzisă difuzarea în
programele audiovizuale a oricăror forme de manifestări antisemite sau
xenofobe".
http://www.mediafax.ro/cultura-media/ambasada-sua-asa-zisul-colind-care-glorifica-holocaustul-e-o-expresie-inacceptabila-de-antisemitism-11762166