IN ROMANIA[2]

Rezumarea primului mesaj :

„Pentru mine Holocaustul nu este un joc de societate” de Andrea Ghita
Preambul: Titlul acestui reportaj are legătură cu conţinutul în măsura în care face referire la ecoul postat anul trecut de „Gioia”, la articolul meu despre prima ediţie a taberei de creaţie de la Borsec, pe tema Holocaustului din România. Între 3 şi 15 august 2010 s-a desfăşurat cea de a doua ediţie a taberei. Am revenit la Borsec pentru a afla de la organizatori despre rezultatele taberei de anul trecut şi a-i cunoaşte pe participanţii din acest an. Sper ca articolul de faţă să răspundă, măcar în parte, îndoielilor lui „Gioia” din care spicuiesc : „ în acest eveniment văd ceva forţat, ceva care obligă la reinventare, căci aceşti tineri artişti nu au şi nu au avut nicio tangenţă cu subiectul…Pentru mine Holocaustul nu e un joc de societate”.
Artişti tineri aleşi pe bază de concurs
Lucrările realizate la ediţia pilot a taberei de creaţie „Holocaustul în România”au fost prezentate la Bucureşti, în 27 ianuarie 2010, cu prilejul Zilei Internaţionale de Comemorare a Holocaustului, într-o expoziţie cu titlul „Cum a fost posibil…”

Adrian Preda: Deportare; lucrare realizată la Tabăra de creaţie de la Borsec, 2009

După opinia istoricului Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel din Bucureşti, evenimentul s-a bucurat de o receptare favorabilă atât în rândul publicului, cât şi al mediului artistic, lucru dovedit şi de numărul mare de persoane dornice să participe la cea de a doua ediţie a taberei de creaţie. Cei nouă participanţi au fost selectaţi din rândul absolvenţilor de arte vizuale, pe baza baremului de vârstă (24 – 35 de ani) şi a portofoliului de lucrări.
„În ultima vreme mă interesează problemele de istorie, istoria României, şi mi s-a părut o bună ocazie să înţeleg ceva mai mult, să desfiinţez nişte stereotipuri şi nişte idei care îmi fuseseră impuse.”- spune Veda Popovici; „Informaţiile pe care le-am aflat au fost impresionante. Nu ştiam multe lucruri despre Holocaustul din România. De fapt, pentru asta am şi venit.” – completează Bogdana Contraş. Arnold Schlachter este de părere că „România de astăzi e influenţată nu numai de comunism, ci şi de perioada anterioară, când a avut loc Holocaustul, şi acest lucru trebuie asumat. Nu este vorba de o modă ci de o încercare de a prelucra trecutul, pentru a înţelege ceea ce se petrece astăzi.”
Oferta
În primele trei zile ale taberei, tinerii artişti au primit informaţii despre istoria Holocaustului din România şi modul în care a fost reflectat în fotografii, filme sau lucrările artiştilor care l-au trăit. Expunerea etno-sociologului Hary Kuller a fost cu atât mai interesantă, cu cât a evocat şi amintirile supravieţuitorului: „Tinerii creatori de aici, oameni foarte destoinici şi de calitate, sunt interesaţi atât de empiria Holocaustului cât şi de ceea ce s-a întâmplat efectiv în anii aceia dramatici. Eu am încercat să le transmit şi o impresie vizuală. Cum arătau cele şase sute de care cu boi, întinse pe kilometri de drum, ducând 3000 de oameni către Bacău. Asta se întâmpla în 1941, a doua zi după deschiderea frontului spre est. Pe noi ne-au evacuat din localitatea Găzărie, spre Moineşti unde trăiau aproape două mii de evrei. Am stat acolo o lună de zile în plin câmp; oraşul era mic şi nu avea posibilităţi să găzduiască atâta lume. Apoi am fost duşi în capitala judeţului, la Bacău, şi lăsaţi de izbelişte. E drept că era vară şi oamenii au stat în corturi… Abia după o jumătate de an am găsit gazdă. Ca să nu spun că o familie de evrei primea a patra parte din raţia unui român. Pâinea costa de trei ori mai mult decât pentru români. S-a purtat steaua galbenă până la sfârşitul războiului. Eram adolescent şi steaua galbenă reprezenta o spaimă continuă pentru că te expunea tuturor batjocurilor.”
Lya Benjamin a vorbit despre artiştii evrei care au pictat cele trăite în timpul pogromului de la Iaşi, al deportării în Transnistria sau în lagărele naziste „Problema este că aceste lucrări sunt plasate într-un context istoric şi ar trebui aşezate într-un context de artă. Mi s-a părut chiar scandalos că niciunul dintre noi, tinerii artişti cu studii de specialitate, nu văzusem aceste lucrări, nu ştiam despre aceşti artişti, în timp ce istoricii care le-au prezentat, le cunoşteau foarte bine. Cred că acest episod arată că taberele de acest gen, ca cea la care participăm, au un potenţial de comunicare între diferitele categorii de specialişti” – remarcă Veda Popovici. Adina Babeş, asistent în cercetare la Institutul Wiesel, apropiată de vârsta participanţilor, a fost prezentă în calitate de specialist, vorbind despre fotografiile document ale pogromului de la Bucureşti.
La Borsec am reîntâlnit-o Sarah Einik, pictoriţa israeliană, care în urmă cu aproape doi ani expunea la Librăria Cărtureşti, o viziune originală despre Holocaust, realizată cu mijloacele artei digitale. S-a apropiat de acest subiect cu multe decenii după momentul consacrării ca pictoriţă, simţind nevoia să prezinte tragedia înaintaşilor ei. De altfel, ea se numără printre cei care au iniţiat tabăra: „Lucrările mele au fost realizate cu sprijinul Institutul Elie Wiesel din Bucureşti şi ne-am gândit că ar fi bine ca în fiecare an să se organizeze câte o expoziţie cu creaţiile unor artişti români inspirate de informaţiile despre Holocaust, pe care le vor comenta cu mijloace artistice.”
Expectative
„Fiecare artist are obligaţia să realizeze minimum două lucrări care intră în proprietatea institutului. Cât priveşte timpul de două săptămâni… Depinde cum îşi împart timpul, ce strategie de creaţie adoptă. Anul trecut fiecare participant a creat două lucrări, şi unul chiar trei. Institutul are o singură grijă, ca în primele trei zile să ofere un training, concretizat prin modalităţile de a prezenta Holocaustul din Europa şi din România. Am speranţa că la 27 ianuarie 2011 vom organiza o a doua expoziţie cu titlul „Cum a fost posibil…” cu alte răspunsuri la aceeaşi temă. Sper să facem o tradiţie din această tabără. În luna octombrie materialul taberei de anul trecut va fi expus la Ierusalim, în Parlamentul Israelului .” – spune Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel din Bucureşti.
„Nu am venit aici ca să reluăm teme deja făcute. Cred că nici organizatorii nu şi-au dorit asta, ci să aducă nişte artişti care să reprezinte subiectul într-o cheie personală. informaţiile şi imaginile pe care le avem la dispoziţie sunt doar nişte indexuri teoretice.”- îşi exprimă opinia, Mihai Coşuleţu, în timp ce Maia Oprea crede că: „Lucrările noastre trebuie să fie un canal de sensibilizare a publicului, nu neapărat doar în legătură cu Holocaustul. Să-i facem să perceapă altfel tot ceea ce s-a întâmplat la noi în ţară, pentru că noi trebuie să fim mai întâi nişte artişti români şi abia după aceea artişti internaţionali.” Mihai Coşuleţ este de părere că „Abordăm acest subiect potrivit personalităţii noastre şi fiecare îşi păstrează stilul, fără ca această tabără să reprezinte un scurtcircuit. Diferenţele sunt mai mult decât bine venite şi cu cât sunt mai mari, cu atât e mai bine. Dacă lucrurile încep să semene atunci trebuie să ne oprim. „Asta era problema totalitarismului şi a Holocaustului, diferenţa nu era acceptată, era eliminată, exterminată” – completează Arnold Schlachter.
„Nu există nici un fel de presiune relativ la ceea ce trebuie să producem. Expectativele sunt de bun simţ, generale. Organizatorii şi cei care au realizat trainingul ne-au dat un input şi ce iese…iese. Suntem într-un proces de căutare în comun. Cred că este o temă care poate fi abordată de fiecare în felul său, iar mesajul nu trebuie să fie legat neapărat de istorie, ci de umanitate în general, de nişte valori. Nu trebuie să privim Holocaustul numai ca un eveniment ancorat în istorie, ci şi ca felul în care putem privi viitorul. Mesajele noastre să aibă un impact în prezent.” conchide Veda Popoviciu. – cuvintele ei se potrivesc perfect în încheierea relatării mele.

http://cultural.bzi.ro/problema-lagarelor-naziste-din-romania-7937
Intr-o campanie pornita de Jurnalul National, in speranta de a descoperi adevarul despre lagarele naziste de pe teritoriul Romaniei acestia au primit urmatorul raspuns : „Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania "Elie Wiesel"  nu a transmis nicio informatie in lsegatura cu acest caz Muzeului Holocaustului de la Washington care are o arhiva documentara foarte bogata pe problematica Holocaustului din Romania.


De altfel, Institutul "Elie Wiesel", la infiintare a primit copii de pe documentele originale din arhivele instituiilor publice din Romania de la Muzeul  Holocaustului de la Washington”.


Dupa treisprezece ani de studii asidue, istoricii de la Muzeul Holocaustului din Washington au conchis ca dimensiunea pogromului nazist impotriva evreilor a fost mult subestimata. Conform studiului prezentat de The Telegraph, in decursul celui de-al Doilea Razboi Mondial au fost exterminati „intre 15 si 20 de milioane” de evrei, in Europa.


Conform estimarilor prezentate in cartile de istorie, Holocaustul a luat vietile a circa sase milioane de evrei. Dupa unii istorici, cifra reala ar fi chiar mai mica – patru milioane.


Autorii noului studiu au pus cap la cap cifre obtinute din documente cunoscute, dar si multe neanalizate pana in prezent. „Am obtinut cifre socante chiar si in cazul lagarelor de exterminare care au fost bine cercetate in trecut. Si multe nu au fost bine cercetate”, a declarat Geoffrey Megargee, conducatorul studiului, pentru The Independent.


Conform studiului, au existat peste 42 de mii de ghetouri si lagare de exterminare si de munca fortata in Europa – dublul estimarilor de pana acum. In „sanatoriile” pentru evrei, femeile gravide erau fortate sa avorteze indiferent de stadiul sarcinii sau pruncii erau ucisi imediat dupa nastere. Studiul ar fi descoperit lagare de exterminare sau locatii utilizate frecvent pentru asasinate in masa in tari precum Franta sau Romania, guvernate de regimuri-marioneta ale nazistilor, in timpul conflagratiei.

http://www.observatorcultural.ro/Inca-o-data-despre-tensiunile-si-convergentele-dintre-memorie-si-istorie*articleID_29541-articles_details.html

La aproape şapte decenii de la consumarea celei mai devastatoare conflagraţii petrecute în secolul precedent, literatura de specialitate despre Al Doilea Război Mondial este enormă. Istoria, sociologia, politologia, antropologia, psihologia, literatura, arta – ştiinţele umaniste în general – au oferit analize şi/sau imagini extrem de detaliate şi de complexe asupra subiectului. Numărul limitat de cuvinte de care această recenzie dispune nu îmi permite să intru în amănunte în această privinţă, aşa că am să trec destul de abrupt la prezentarea unei cărţi care îmbogăţeşte patrimoniul mai sus menţionat prin diversitatea surselor şi prin interpretările curajoase îndreptate împotriva clişeelor istorice şi ideologice prezente în continuare în cercetările alocate războiului şi perioadei postbelice. 
Persecuţiile evreilor şi „problema ţigănească“
Contribuţia Mioarei Anton deschide volumul. Aflăm din minuţioasa ei cercetare despre tehnicile propagandei de război româneşti privind anexarea Transnistriei şi situaţia delicată a guvernului Antonescu în ceea ce priveşte încer cările de recuperare a Transilvaniei, pe care Hitler încerca să le escamoteze promiţînd compensaţii teritoriale în Est, după invadarea Uniu - nii Sovietice. Deşi nu dorea să renunţe sub nici o formă la reîncorporarea Transilvaniei în Statul român, generalului Ion Antonescu nu îi displăcea deloc perspectiva obţinerii teritoriului dintre Nistru şi Bug. Masacrul înfăptuit de Armata română la Odessa, unde peste douăzeci de mii de civili evrei au fost ucişi drept represalii pentru comiterea unui atentat împotriva unor ofiţeri români de care nici măcar nu se făceau vinovaţi – regizorul Florin Iepan a surprins excelent încărcătura simbolică a momentului în documentarulOdessa –, atestă din plin ambiţiile geopolitice ale generalului. Pe măsură ce Armata română avansa pe teritoriul sovietic, propaganda română se achita tot mai greu de sarcina legitimării intervenţiei în baza reîntregirii ţării, falsificînd fără scrupule datele referitoare la componenţa etnică a provinciei pentru a hipertrofia numărul moldovenilor în raport cu cel al ucrainenilor, de aproape zece ori mai mulţi. Capitolul semnat de Diana Dumitru are ca punct de reper persecuţiile la care a fost supusă populaţia evreiască din Basarabia şi Transnistria în anii războiului. Nu de către armatele invadatoare, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere, ci tocmai de către vecinii moldoveni (români). Deşi marea parte a populaţiei a adoptat o atitudine pasivă faţă de soarta comunităţii iudaice, mulţi moldoveni au colaborat cu Armata română la înfăptuirea acestei crime istorice. Motivele sînt diverse: „dorinţa de a obţine avantaje şi privilegii din partea puterii revenite; invidia faţă de un vecin mai prosper şi posibilitatea de a profita; oportunitatea, într-un mediu permisiv, de a-şi găsi un debuşeu pentru instincte sadice personale sau frustrări anterior suprimate. Ceea ce nu fusese permis anterior de nici un regim devine posibil şi chiar imaginabil acum: omor, bătaie, jaf“ (p. 53).
 
Din păcate, acest gen de colaboraţionism nu este limitat la populaţia moldovenească, ci îl întîlnim peste tot în Europa ocupată de nazişti. Cazul comunităţii evreieşti din Jedwabne, Polonia, pentru a aminti doar un exemplu, este elocvent în această privinţă (Jan Gross, Vecini. Suprimarea comunităţii evreieşti din Jedwabne, Editura Polirom, 2002). În continuare, Tatiana Sîrbu ne aminteşte umilinţa şi suferinţele unui alt grup etnic, minoritatea romă. Mai concret, este vorba despre romii din Basarabia, deportaţi în Transnistria. Ceea ce s-a numit în terminologia guvernului Antonescu, „problema ţigănească“ s-a soldat cu inventarierea, tipologizarea şi, finalmente, deportarea a aproximativ două mii cinci sute de etnici romi. Prima diviziune a fost operată între romii sedentari, respectiv cei nomazi, ultimii, deşi mult mai puţini în raport cu primii, fiind consideraţi de către puterea de la Bucureşti adevărata problemă (p. 87). Utilizînd proceduri statistice desprinse parcă din lucrarea lui Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi, „Autorităţile au operat o clasificare a sedentarilor, divizîndu-i în şapte subcategorii: 1. Ţiganii recidivişti; 2. Ţiganii fără mijloace de existenţă; 3. Ţiganii fără ocupaţie; 4. Ţiganii cu cazier; 5. Ţiganii nemobilizabili; 6. Ţiganii mobilizabili; 7. Ţiganii ce constituie un pericol pentru ordinea publică“ (p. 84). Mai departe, Petru Negură urmăreşte adeziunea scriitorilor moldoveni în perioada post - belică la crearea unui „mit fondator“ în literatura şi istoriografia basarabeană, şi nu numai: „Marele Război Pentru Apărarea Patriei“. În termeni ideologici, evenimentul „aprofundează [...] un antagonism răspîndit pe larg în literatura şi propaganda din Republica Moldovenească Autonomă (RASSM), antagonism exprimat pînă atunci, cel puţin la nivelul figurilor «duşmanului», în cheia paradigmei «luptei de clasă» (muncitorii moldoveni versus «burghejii » şi «moşierii» români). Această diferenţă capătă în deceniul postbelic (dar şi, într-o măsură mai mică, în perioada următoare) o dimensiune etnonaţională covîrşitoare: «poporul moldovenesc » va fi reprezentat de acum încolo drept o entitate de sine stătătoare, în ruptură netă cu orice posibilă apartenenţă la naţiunea română“ (p. 90).
 
Din raţiuni ce ţin de crearea sau de păstrarea privilegiilor sociale, de vizibilitate şi, ocazional, din pură convingere, scriitorii moldoveni s-au înregimentat voluntar la eforturile propagandei sovietice de a crea, pentru un stat nou, o identitate nouă, avînd ca pandant negativ „românismul“. Textul lui Igor Caşu se ocupă de volatilitatea sentimentelor politice existente în Basarabia în anul de cotitură 1944, atunci cînd administraţia şi Armata română se retrăgeau, cedînd locul Armatei Roşii. Oarecum firesc dacă ţinem cont de împrejurări, anxietatea şi sentimentul de insecuritate generalizată caracterizau în mare măsură atitudinea basarabenilor. În prima fază a războiului, avînd impresia că Armata română a reocupat şi „eliberat“ provincia, populaţia o privea cu simpatie; ulterior, pe măsură ce frontul de Est avansa în defavoarea aliaţilor celui de Al Treilea Reich, basarabenii au început să oscileze în raportarea la autorităţile române, privindu-le cu mefienţă şi uneori chiar cu animozitate. O notă informativă a Poliţiei române confirmă afirmaţiile din rîndurile anterioare: „«Populaţia este tot aşa de dispusă să rămînă sub regimul românesc, ca şi sub cel rusesc (mai ales dacă se lichidează bolşevismul). Pe basarabeni îi interesează, în primul rînd, stabilitatea regimului»“ (p.126).
 
În următoarea secţiune a volumului, Irina Rebrova, Ghelinada Grincenko şi Sanda Şarov, împreună cu Igor Şarov, aduc în prim-plan contribuţiile metodologiei istoriei orale în analiza reprezentărilor războiului şi a consecinţelor sale social-politice în Rusia, Ucraina şi Moldova. Păstrînd din prospeţimea şi savoarea memoriei, dar circumscriindu-i apetenţa pentru subiectivitate unui cadru ştiinţific riguros, aceşti autori subliniază avantajele istoriei orale atît pentru memoria colectivă şi pentru cea a protagoniştilor evenimentelor, cît şi pentru istoricii profesionişti. Tensiunea dintre cele două părţi, menţionată în titlu, îşi poate afla în acest domeniu o judicioasă, accesibilă şi onestă reprezentare a trecutului, care astfel înţeles, asumat şi depăşit de către o comunitate interpretativă mai largă decît cea ştiinţifică – se poate constitui într-un indispensabil reper pentru construirea unui viitor cît mai inclusiv şi mai lipsit de prejudecăţi posibil. 
„Politici şi locuri ale memoriei“
Dacă prima parte a cărţii a insistat asupra „reprezentărilor colective“, a propagandei şi a „politicilor represive“ din Basarabia şi Transnistria în timpul războiului şi în primii ani de după finalizarea conflagraţiei mondiale, iar partea a doua pe „istoria orală“ în fostul spaţiu sovietic de factură europeană (Rusia, Ucraina, Moldova), perspectiva geografică este extinsă în a treia parte, unde se discută despre „Politici şi locuri ale memoriei în Estul şi Vestul Europei“. Însă doar primul capitol, cel semnat de Mark Sandle, este axat pe partea de vest a bătrînului continent. Celelalte două contribuţii sînt centrate tot pe reprezentări contemporane ale războiului în cele trei state amintite în rîndurile de mai sus. Cu alte cuvinte, Estul este suprareprezentat în raport cu Vestul în economia generală a cărţii, fapt care nu îi diminuează însă calităţile principale: inovativitate, luciditate, onestitate şi pasiune ştiinţifică. Revenind la analiza lui Mark Sandle, autorul urmăreşte politicile simbolice ale comemorării victoriei, din 1945, în Marea Britanie. Privită iniţial ca o victorie generală a democraţiilor liberale şi mai puţin a Uniunii Sovietice asupra nazismului, comemorarea devine treptat una pur britanică, funcţia ei fiind aceea de a crea coeziune socială şi identitară în faţa neajunsurilor prezentului, oricare ar fi acel prezent. Sandle atrage atenţia că încercarea de a inocula „această mîndrie patriotică nu a fost în totalitate un fenomen specific conservator, de dreapta, ci mai degrabă a fost un patriotism de stînga, care a durat pînă în 1979“ (p.239), an în care Margaret Tatcher a preluat puterea. Gradual însă, ideea efortului comun, de „Război al Poporului“ imaginat sub forma unei comunităţi ferm sudate de valori şi aspiraţii comune, a început să fie reinterogată după 1970. S-a demonstrat atunci, în faţa „crimelor, pieţei negre, grevelor, pierderii de moralitate, disidenţei“, dar şi în ceea ce priveşte „cazurile de corupţie, defetism, rasism“ – fragilitatea mitului „comunităţii unite“ britanice (p.245).
 
 „Aceste reconsiderări“, continuă Sandle, „au mers mînă în mînă cu distanţarea de consensul social-democrat întreprinsă de către Margaret Tatcher. Guvernul de dreapta al acesteia, în dorinţa de a submina egalitarismul anilor postbelici, a trebuit să rescrie istoria celui de Al Doilea Război Mondial, concentrîndu-se mai mult pe patriotismul lui Churchill, pe puterea şi rezistenţa britanică, şi accentuînd foarte mult ideea de Britanie Mare. În timp ce consensul de după război a fost distrus, la fel a fost ştearsă şi memoria celui de Al Doilea Război Mondial care l-a susţinut; totuşi, s-a dovedit destul de dificil să se înlăture acest crez din memoria populară, cu toate eforturile depuse de politicieni şi mediul academic. Poate cel mai semnificativ lucru rămîne faptul că toate partidele politice, indiferent de convingeri, continuă să folosească amintirile celui de Al Doilea Război Mondial pentru a-şi legitima mesajele. Ele se pot angaja într-o revizuire a naraţiunii, dar cel de-Al Doilea Război Mondial rămîne un mit extrem de eficient. Churchill, Dunkirk, Bătălia pentru Marea Britanie, Spiritul Blitz, toate sacrificiile poporului continuă să fie evenimente-cheie, capabile să legitimeze prezentul“ (pp. 245-246). Interesant şi incitant este şi textul Ludmilei Coadă referitor la muzeele din Republica Moldova, înţelese ca depozitare privilegiate ale memoriei simbolice a războiului. Utilizînd o consistentă bibliografie, autoarea identifică originea sovietică a discursurilor pe care le putem întîlni actualmente în interiorul celor mai multe dintre muzeele moldoveneşti. Discursurile acestea cuprind termeni şi expresii ca: „perioada de ocupaţie românească (1917-1940)“, „Marele Război pentru Apărarea Patriei“ sau „ocupaţia «româno-fascist㻓 (1941-1944).
 
De asemenea, „eroii sovietici“ sînt încă la loc de cinste în expoziţiile pe care aceste muzee le organizează, ca de altfel şi uniformele sovietice din timpul războiului. Concluziile vorbesc de la sine: „În toată această luptă pentru recrearea trecutului, muzeele joacă un rol semnificativ – independent de funcţia politică pe care au avut-o în timp şi care a fost rareori cunoscută, ele trebuie să îşi asume, mai ales la început de secol XXI, nu numai sarcina nobilă de a conserva, a proteja şi a restaura vestigiile materiale din trecut, ci şi de a salva evenimentele şi faptele istorice de un tratament abuziv şi de interese de grup“ (p. 274). În final, Tatiana Jurjenko operează o analiză oarecum similară cu cea a Ludmilei Coadă, extinzînd însă anvergura cercetării de la muzee la majoritatea spaţiilor şi a grupurilor sociale aferente, care îşi revendică propriile istorii şi mai ales memorii, de cele mai multe ori conflictuale, pe teritoriile Rusiei şi ale Ucrainei: „veterani“ şi „foşti deţinuţi din lagărele de concentrare“, pe de o parte, respectiv „urmaşii victimelor Holocaustului, ai victimelor represaliilor staliniste, ai foştilor ostarbaiteri“, pe de altă parte. Ca epilog, Jutta Scherrer tratează procesul de recuperare a memoriei războiului în Germania şi în Franţa. În ambele state, dar mai ales în Germania, conştientizarea şi asumarea colectivă a culpei şi ruşinii s-au constituit într-un proces lung, dificil, incomplet şi mai ales politizat, uneori mai mult, alteori mai puţin subtil, în funcţie de interesele de moment. Aşa cum ştim de la Paul Ricoeur, între istorie, ca cercetare ştiinţifică, obiectivă, şi memorie, ca sumă de subiectivităţi, există, pe lîngă rarele puncte de convergenţă, o imbatabilă tensiune. Depinde de fiecare dintre noi ca această tensiune să fie, pe cît posibil, atenuată. Sarcină de care prezenta carte se achită cu succes.

http://cultural.bzi.ro/rebeliunea-legionara-diversiune-evreiasca-7758
La 14 septembrie Romania se declara stat national-legionar, dupa ce printul Mihai a depus juramantul fata de tara si a confirmat puterile acordate lui Ion Antonescu ca prim-ministru. Cea mai puternica garantie a afilierii Romaniei la interesele Germaniei naziste (ideologic angajata impotriva dominatiei evreiesti in Europa si in lume), era prezenta ministrilor legionari la guvernare. In aceasta situatie serviciile secrete sovietice (rusesti) in colaborare cu elementele evreiesti din Romania si din intreaga lume aveau in fata cea mai grea misiune, scoaterea legionarilor de la guvernare. In mod surprinzator pentru neavizati, ei se vor folosi chiar de catre generalul Ion Antonescu pentru atingerea acestui scop. Astazi evreii fac o mare nedreptate memoriei acestuia acuzandu-l de genocid, dupa ce, practic, el i-a protejat de intentiile de exterminare ale unor nazisti, si dupa ce i-a scos pe legionari de la guvernare, adevaratii lor dusmani interni, potrivit foaienationala.ro.


Prezenta legionara la guvernare a determinat o serie de masuri economice cu caracter anti-evreiesc. Aceste masuri le-au provocat evreilor importante prejudicii materiale, urmarind mai intai limitarea activitatii evreilor in domeniul economic si, ulterior, eliminarea lor totala din economie.
Astfel, la:


* 4 octombrie 1940: au fost expropriate marile proprietati funciare rurale detinute de evrei; * 17 noiembrie 1940: a fost expropriat patrimoniul forestier aflat in posesia evreilor; * 4 decembrie 1940: au fost expropriate vapoarele apartinand evreilor; * 28 martie 1941: au fost expropriate proprietatilor funciare urbane evreiesti.


La acea data, sentimentele evreilor fata de Romania erau dintre cele mai ostile. Atmosfera este redata de catre unul dintre fostii lucratori din Informatiile speciale ale armatei, George Magherescu. El evoca momentele retragerii armatei romane din teritoriile cedate de Carol al II-lea Uniunii Sovietice. Soldatii romani “erau huiduiti si batjocoriti de evreii din targurile si orasele basarabene pe care le paraseau… Evreii din Dorohoi si din intreaga regiune erau gata, la cea mai mica ocazie, sa porneasca actiuni ostile, demonstrative, pentru a da mana cu armata sovietica de la Herta. Erau nerabdatori sa-i vada pe rusi la Dorohoi. Ca sef al Informatiilor diviziei – scrie G. Magherescu -, aveam zilnic prilejul sa constat starea de efervescenta in care traia populatia evreiasca din Dorohoi. Romanii traind toata ziua in neliniste, rasuflau mai usor seara, pentru ca in zori sa se trezeasca iar cu teama ca ar putea vedea pe sovietici venind peste ei. Evreii insa, cu urechile ciulite la aparatele de radio, misunand unii la altii cu informatii pe care si le transmiteau neincetat, frematau de nerabdare sa-i vada pe rusi la Dorohoi”. Si aceleasi sentimente le aveau evreii din toata tara. Faptul ca armata sovietica intrase cu forta in Finlanda la sfarsitul anului 1939 ii facea sa spere ca aceeasi soarta o va avea si Romania, iar ei vor fi privilegiatii noului regim politic .


Marea Britanie (Anglia), Statele Unite ale Americii si Uniunea Sovietica (Rusia), erau potential unite la acea vreme ca “aliati” in marea confruntare mondiala ce tocmai se declansa, luptand impreuna impotriva unei Germanii si a unei Italii ce voiau o lume fara evrei la carma economica a statelor. In economia primelor doua dintre viitoarele aliate (Anglia si S.U.A.), evreii detineau privilegii inimaginabile, reusind chiar sa controleze politica respectivelor state prin marii bancheri evrei, asa cu este cazul clanului de bancheri Rothschild . In cazul celui de-al treilea aliat, Uniunea Sovietica, 90% din conducerea statului o detinea o minoritate: evreii .


In marea confruntare militara ce se pregatea, cei mari, dar mai ales oculta internationala evreiasca, isi puneau problema statelor “mici”, in care sfera de influenta vor cadea, pe care dintre giganti ii va urma? Si nu si-au precupetit eforturile pentru a influenta destinele acestor tari, printre care si Romania. Venirea la putere a miscarii legionare era cel mai mare rau imaginabil pentru evrei. Ion Antonescu era o varianta mult preferabila. Acesta luptase in primul razboi mondial impotriva Germaniei, iar la 1907, in Iasi, trasese in taranii rasculati impotriva asupritorilor evrei. Existau deci sanse de a fi “recuperat”.


In ianuarie 1941, la numai patru luni de existenta a statului national-legionar “puterile aliate” organizeaza la Bucuresti un atentat asupra generalului Hansen, seful misiunii militare germane in Romania. Un asemenea atentat nu putea avea nici o importanta strategica in confruntarea militara a celor doua jumatati de lume, generalul Hansen putand fi oricand inlocuit cu alt ofiter german. Inseamna ca alta a fost miza si ca jocul de culise al ocultei pregatise o capcana la Bucuresti, cu miza politica. Se miza pe incurcatura autoritatilor romane, se miza pe disensiunile dintre noii guvernanti, dar cel mai mult, in diversiunea ce trebuia pusa in aplicare, se miza pe unii dintre oamenii din anturajul lui Ion Antonescu.


Iata faptele! 20 ianuarie 1941. Maiorul Doring, seful transporturilor Misiunii Militare germane din Romania este asasinat in plina strada in Bucuresti, in dreptul Hotelului Ambasador, de catre spionul asasin international Dimitrie Sarantopoulos. La ancheta s-a descoperit ca la intrarea in Romania, pe la Constanta, a fost insotit de doi agenti americani, dar se afla in slujba serviciului secret britanic pentru a-l asasina pe generalul Hansen, seful Misiunii Militare germane, si numai dintr-o eroare a fost asasinat un subordonat al acestuia.


Generalul Ion Antonescu a gasit de urgenta un tap ispasitor in persoana ministrului de interne legionar Constantin Petrovicescu, pe care l-a destituit in aceeasi zi cu asasinatul. Destituirea era ilegala si abuziva, deoarece numirea si destituirea demnitarilor (ministri, secretari de stat si prefecti) putea fi efectuata conform actului constitutional de la 14 septembrie 1939 numai prin decret regal, si nu de catre primul-ministru.


Anterior destituirii sale de catre Ion Antonescu, generalul Petrovicescu ordonase insa o ancheta asupra “elementelor care desfasoara activitate ostila Romaniei”, dar nu a mai apucat sa afle rezultatele anchetei, ce au ramas secrete si nu au fost date publicitatii decat dupa anul 1990. “Cu aceasta ocazie a iesit la iveala un lucru socant. Viza de sedere in Romania a agentului Dimitrie Sarantopoulos expirase inainte de comiterea asasinatului si a fost prelungita la cererea expresa a lui Alexandru Rioseanu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, in acelasi timp mana dreapta a generalului Ion Antonescu” (Teodor Filip, Adevaruri explozive ). Reiese din aceasta informatie ca serviciile secrete aliate, fidele intereselor evreiesti la nivel mondial, aveau suficienta influenta pentru a putea determina actiunile celor mai apropiati colaboratori ai generalului Antonescu.


Imediat, legionarii au organizat o manifestatie pentru apararea ministrului de interne legionar Petrovicescu, strigand totodata ca “un brav ostas al armatei germane poate fi ucis in mijlocul Bucurestiului, sub ochii lui Rioseanu, omul jidanilor si al grecilor”. Si nici nu stiau ca Rioseanu ii prelungise viza de sedere in Romania spionului-asasin!


Tot pe 21 ianuarie 1941, generalul Ion Antonescu da o lovitura de stat armata, destituind toti prefectii si chestorii, majoritatea legionari. Acestia fusesera numiti prin decret regal, si conform actului constitutiv puteau fi destituiti numai prin decret regal. Deciziile lui Ion Antonescu au fost astfel si un gest de sfidare la adresa tanarului rege Mihai. Majoritatea prefectilor si chestorilor fiind legionari, ei se sechestreaza in sedii refuzand sa-si paraseasca neconstitutional functiile. Atunci, Ion Antonescu trimite armata pentru a-i evacua fortat. Asa a inceput ceea ce istoria scrisa de istoricii evrei a desemnat ca fiind “rebeliunea legionara”. Printre cei mai mari masluitori ai acestor evenimente a fost acelasi evreul Roller, care dupa instalarea comunismului in Romania a rescris intreaga istorie a romanilor, pentru a le fi servita oficial cu lingurita in scoli si la invatamantul de partid. Este cel putin ciudat sa ii numesti pe legionari rebeli, atat timp cat pozitia lor corespundea dreptului constitutional, iar Ion Antonescu dadea o lovitura de stat folosindu-se de pozitia de comandant al armatei pentru a-si instaura dictatura personala, o noua dictatura pentru romani, dupa cea regala a lui Carol al II-lea.


“Rebeliunea legionara” a fost pregatita din afara tarii si din tara de elementele ostile legiunii, care stiau ca legionarii se vor opune scoaterii de la putere, si de aceea trebuiau compromisi, in Cartea Neagra, editata recent de Comunitatea Evreilor din Romania, se recunoaste deschis ca “evreii au contribuit la prabusirea in sange a regimului legionar” (se auto-recunosc deci parte beligeranta) si ca “o serie de masuri erau din vreme pregatite”. Ministrul de interne legionar Petrovicescu semnalase cu aproape trei luni inainte de evenimente, in cadrul Consiliului de Ministri:“De multa vreme avem informatii ca se produce o penetrare de comunisti in Miscarea legionara”. Serviciile secrete sovietice (rusesti), conduse de evrei, incepusera inca din decembrie 1940 actiunea de dezinformare, raspandind stiri conform carora in Romania situatia este extrem de grea si ca regele Mihai a plecat din tara, ca se pregateste o revolta generala deoarece intre membrii guvernului exista neintelegeri. Chiar cu ajutorul secretarului de stat de la interne, Rioseanu (“omul evreilor”, cum ziceau legionarii), si al unor agenti dubli ai Sigurantei, astfel de informatii erau aduse la urechile lui Ion Antonescu, pentru a i se sugera debarasarea de legionari.


In timpul “rebeliunii legionare” au fost scoase in strada o multime de elemente, si legionare si, cele mai periculoase, ne-legionare, elemente necesare crearii unei stari de haos si a unor diversiuni care sa justifice desfiintarea statului national-legionar. In acelasi timp, armata rusa astepta la Ungheni sa poata patrunde in tara. Pentru a pacali Berlinul, astfel incat nemtii sa nu ia apararea legionarilor, postul de radio englezesc B.B.C. a difuzat stiri false in timpul rebeliunii, cum ca legionarii s-au rasculat impotriva Axei si a Germaniei. Se pare ca, pentru suficient timp, Ion Antonescu a avut mana libera de la Berlin, iar raportul trimis de Hauffe, seful Statului Major al Misiunii Militare germane din Romania nu mai putea schimba nimic, cartile se facusera. “Tulburatorii ordinii publice  scria Hauffe  nu nu fost legionari, ci comunisti, care incercau sa pescuiasca in ape tulburi, in tara domneste linistea.” Oricum, comunistii – sau agitatorii platiti de sovietici – sunt descrisi de martori ca fiind pleava societatii, scoasa in strada. Ei stalceau, distrandu-se, lozincile specific legionare. Astfel, in loc de “jos masonii!”, se striga “jos nasolii!”

http://cultural.bzi.ro/cum-erau-tratati-evreii-internati-la-ferma-staboli-6918
Aproape 2.500 de locuitori ai ghetoului proveneau din Bistrita, in timp ce restul au fost adusi din restul comunitatilor din judet. Organizarea ghetoului s-a facut sub comanda primarului Norbert Kuales si a sefului politiei Miklós Debreczeni. Ghetoul a fost organizat la ferma Staboli si era format din mai multe baraci si adaposturi pentru porci. 
 
 
De evreii internati raspundea Heinrich Smolka, acesta fiind si responsabil pentru copiii, femeile si barbatii care si-au pierdut viata in ghetou dupa ce au fost lasati sub cerul liber imbracati sumar la temperaturi scazute, au fost privati de apa si hrana sau nu primeau ingrijirea medicala necesara. 
 
 
„Ghetoul era fixat intr-o gradina imprejmuita cu retea de sarma, unde am stat 30 de zile. Evreii au fost lasati sa stea sub cerul liber, fara asternut, fara apa, fara mancare afara de ce au luat fiecare de acasa. Dupa 10 zile s-a distribuit paine 240 de grame de persoana zilnic, iar alte alimente nu s-au dat. (...) 
 
 
Din cauza raului tratament complet neomenos, fara loc de dormit, fara posibilitati de curatire, cu closetele in mijlocul ghetoului, evreii s-au contaminat de paduchi si s-au imbolnavit foarte multi, gasindu-si moartea circa 30 de evrei, si am auzit ca au murit si copii nou nascuti. In ghetou erau internati si doctori evrei, care nu puteau sa intervina in ajutorul bolnavilor fiindca nu aveau medicamente,”  povestea in 1945, Iosif Adolf, un economist de 49 de ani din localitatea Lunca. 
 
 
Conditiile inumane in care erau tinuti evreii sunt confirmate si de catre Herteg Ignatie unul din medicii ghetoului, care spune ca majoritatea evreilor internati in lagar erau supusi la maltratari groaznice si schingiuiri. 
 
 
„Odata, a venit o echipa de la Targu Mures, compusa din mai multi indivizi unguri, au chemat pe internatii evrei intr-o camera si majoritatea, indiferent de varsta au fost batuti cu un baston de cauciuc la talpi, la membru si la testicole. Femeilor li s-a facut – de catre aceeasi echipa din care faceau parte doua femei- perchezitie vaginala, fara respectarea celor mai elementare principii de medicina si ghiena, caci cu aceeasi manusa s-a facut perchezitie vaginala la toate femeile. Mai mult, aceste perchezitii s-au facut in fata barbatului, ignorandu-se orice principii de morala,” relateaza medicul, potrivit adevarul.ro.
 
 
Potrivit Sarei Frank, o tanara care atunci avea 25 de ani, in ghetou se duceau zilnic doua cisterne de apa, adica aproximativ 2000 de litri care se distribuia la 6700 de persoane. Existau zile in care nu se primea apa deloc. 
 
 
„Stiu ca in ghetou mureau cam trei-patru copii pe zi, nu cunosc precis motivul, dar in lagar se vorbea ca din cauza lipsei de apa mor copii”, a adaugat in marturia sa femeia.

http://www.mediafax.ro/politic/directorul-de-arhive-al-muzeului-holocaustului-din-washington-sova-crede-ca-a-facut-deserviciu-psd-spunand-prostii-11552684
Dan Şova crede că a făcut un deserviciu Partidului Social Democat (PSD) atunci când a spus "prostii" referitoare la Holocaust, a declarat, miercuri, directorul secţiei de cercetare arhivistică din cadrul Muzeului Holocaustului din Washington, Radu Ioanid.

• 
  Politic
  
  
  
  • Băsescu: România susţine fără rezerve găsirea unei soluţii de punere în libertate a Iuliei Timoşenko 10:56
    
  • Dragnea admite că abordarea USL faţă de regionalizare e diferită: În 2014 pregătim regionalizarea 10:30
    
  • Băsescu, înainte de plecarea la Consiliul European: Ar fi fost păcat să trimitem acolo un începător 10:15
    
  • Chiţoiu: PNL nu susţine şi nu va susţine orice măsură de creştere a cotei unice de 16% 09:55
    
  • Directorul de arhive al Muzeului Holocaustului din Washington: Şova crede că a făcut deserviciu PSD spunând prostii 01:06
    
  
  

El a susţinut declaraţia după ce a fost întrebat de jurnaliştii care îl însoţeau pe premierul [url=http://politicieni.mediafax.ro/politicieni/?nume=Victor Ponta#search]Victor Ponta[/url] în timpul vizitării Muzeului Holocaustului dacă Dan Şova a fost în acest muzeu să studieze istoria, după ce a contestat pogromul evreilor din România.
"A fost aici. Ce a învăţat, să vă spună dumnealui. A stat trei zile aici, studiind arhivele proceselor de la Iaşi, fotografiile proceselor de la Iaşi. Noi nu mergem pe ideea de condamnare a unui individ, mergem pe ideea că oamenii trebuie să aibă acces la informaţii. Cred că a avut acces la informaţie şi cred că a înţeles. Am avut o discuţie şi după, în care mi-a transmis că a făcut un deserviciu PSD, spunând prostii", a declarat Radu Ioanid.
Reprezentanţii mass-media au dorit să ştie dacă mai sunt persoane cu notorietate, lideri europeni, care au venit să studieze istoria Holocaustului în cadrul muzeului.



"România nu este unicat, bineînţeles. Se întâmplă în fiecare ţară acest lucru. Dacă vor să vină, muzeul e deschis. Noi nu invităm la reeducare", a precizat Ioanid.
Şi premierul Victor Ponta a fost întrebat dacă Muzeul Holocaustului este locul în care l-a trimis pe Dan Şova să se informeze asupra ororilor nazismului, premierul spunând doar : "Dar i-a prins bine".
Dan Şova a provocat reacţii în martie 2012, imediat după ce a fost numit purtător de cuvânt al PSD, afirmând într-un interviu că "niciun evreu nu a suferit pe teritoriul României". În pofida faptului că unii istorici apreciază că aproximativ 13.000 de evrei au fost ucişi în cursul progromului de la Iaşi, în 1941, Şova a declarat în interviul respectiv că "în total 24 de evrei au fost ucişi în progromul de la Iaşi de către armata germană".
Ulterior, PSD i-a retras lui Şova funcţia de purtător de cuvânt şi l-a trimis la Washington, să efectueze o vizită "educaţională" la US Holocaust Memorial Museum. În urma vizitei, Şova şi-a exprimat regretul cu privire la faptul că declaraţia sa a fost neînţeleasă, dar a refuzat să îşi ceară scuze, potrivit site-ului israelian Ynetnews.
Comunitatea evreiască din România şi-a exprimat atunci nemulţumirea faţă de nominalizarea senatorului Dan Şova, care a negat progromul de la Iaşi, în funcţia de ministru pentru Relaţia cu Parlamentul (în prezent ministru delegat pentru Investiţii), iar preşedintele comunităţii evreieşti din Bucureşti, Erwin Simsensohn, a declarat că evreii din România s-au "înfuriat" din cauză că un politician care a făcut unele "declaraţii cinice" a fost nominalizat în funcţia de ministru.
Ulterior, în luna august, Şova a susţinut că astăzi are certitudinea informaţiei istorice care atestă Holocaustul din România şi susţine că se va implica ferm în înăsprirea legislaţiei împotriva rasismului şi antisemitismului.
În luna octombrie anul trecut, el a transmis un mesaj privind Ziua Holocaustului, în care arată importanţa acestei zile şi în care susţine din nou că regretă "profund" declaraţiile sale anterioare pe această temă, arătând însă că statul comunist este cel care i-a blocat informaţiile.
În ianuarie, ministrul Şova a transmis, cu o zi întârziere, un mesaj pentru Ziua Internaţională de Comemorare a Holocaustului, în care îşi transmite compasiunea faţă de victimele Holocaustului, şi susţinea că nu a putut trimite mai devreme mesajul deoarece a fost plecat din ţară şi nu şi-a putut "exprima gândurile".
Statul român şi-a asumat tragedia Holocaustului din România şi responsabilitatea guvernului [url=http://politicieni.mediafax.ro/politicieni/?nume=Ion Antonescu#search]Ion Antonescu[/url] în ce priveşte uciderea a aproximativ 300.000 de evrei, cetăţeni români. În urma prezentării în Parlament a Raportului Comisiei Internaţionale de Studiere a Holocaustului din România "Elie Wiesel", s-a instituit Ziua de comemorare a victimelor Holocaustului, în data de 9 octombrie, s-a înfiinţat Institutul Naţional de Studiere a Holocaustului "Elie Wiesel", aflat sub patronajul Ministerului Culturii, şi s-a construit, în Capitală, Memorialul Holocaustului.

http://cronicaromana.ro/2013/10/15/focus-holocaust-impotriva-uitarii-si-a-negarii-la-muzeul-taranului-roman/?ref=homett
În perioada 14-19 octombrie 2013, Asociația One World Romania organizează la Muzeul Național al Țăranului Român evenimentul intitulat „Focus: Holocaust / Împotriva uitării și a negării“.
„One World Romania încearcă să aducă în prim-plan un subiect neglijat și trucat, a cărui simplă menționare încă irită, tocmai pentru că este atât de important. Pornind de la filme documentare, va fi explorat Holocaustul din România și se va discuta despre repercusiunile acestui tragic episod istoric asupra societății românești de azi“, scriu organizatorii.
De-a lungul celor șase zile vor avea loc proiecții de film, dezbateri, ateliere pentru profesori și elevi de liceu, în încercarea de a crea un context pentru rememorare, împotriva uitării și a negării. În deschiderea evenimentului, pe 14 octombrie, a avut loc vernisajul expoziției Pogromul de la Iași. Expoziția, prezentată în premieră la București, aduce la lumină filmul tulburător al evenimentelor din iunie 1941.
În fiecare seară, la Studioul Horia Bernea vor avea loc proiecții de film, urmate de o serie de discuții cu invitații evenimentului, pe diferite teme – Extremism și xenofobie, ieri și azi; Holocaustul romilor din România; De la fascism la comunism. Filmele proiectate în cadrul evenimentului de la Muzeul Național al Țăranului Român sunt: Odessa (regia Florin Iepan), Turner Film Diaries (regia James T. Hong), Purity Beats Everything (regia Jon Bang Carlsen), Hidden Sorrows: The Persecution of Romanian Gypsies During WWII (regia Michelle Kelso) și Charging the Rhino (regia Simcha Jacobovici).
Pentru a doua oară anul acesta, va avea loc o proiecție maraton a capodoperei lui Claude Lanzmann – Shoah, considerat încă cel mai important film realizat vreodată despre Holocaust. Cele 550 de minute de proiecție, împărțite în patru episoade, sunt programate pentru zilele de joi, vineri și sâmbătă la Studioul Horia Bernea, începând zilnic cu ora 19.00.
Miercuri, 16 octombrie, va avea loc un atelier educațional pentru profesori de liceu, susținut de Florin Iepan, iar sâmbătă, 19 octombrie, reprezentanta Anne Frank House din Amsterdam, Tali Padan, va susține un workshop educațional pentru elevi de liceu.
„Focus: Holocaust / Împotriva uitării și a negării“ este un eveniment organizat de Asociația One World Romania în parteneriat cu Programul Statul de Drept Europa de Sud-Est al Konrad Adenauer Stiftung, Institutul Național pentru studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel“, Centrul Ceh din București şi Anne Frank House.

http://www.george-damian.ro/proiectul-colonizarii-evreilor-din-romania-africa-4923.html
 

Prezentarea faptelor abominabile comise de autori ai "pogromului de la Iaşi" 
https://www.youtube.com/watch?v=r_yBc9QwEXc

Pogromul din 29-30 iunie 1941 de la Iaşi: cine poartă vina?
Publicăm astăzi un text trimis  de către un român plecat din ţară de aproximativ 30 de ani, care s-a stabilit în SUA dar care, în ciuda acestui fapt, nu şi-a uitat rădăcinile.
După o muncă de cercetare asiduă, compatriotul nostru crede că a descoperit o serie de dovezi care infirmă răspunderea României faţă de Pogromul de la Iaşi, şi pe de altă parte, care arată Germania nazistă ca fiind răspunzătoare pentru acest episod de o bestialitate rară.
Ca urmare, semnatarul acestui text (care, din motive strict personale, a dorit să utilizeze pseudonimul IIP) doreşte să supună unei discuţii constructive cele expuse, invitând în acest scop pe toţi cei interesaţi în mod real de adevăr la o dezbatere sinceră, solicitând istoricilor să vină cu elemente noi referitoare la cele expuse, în măsura în care le cunosc sau au posibilitatea de a cerceta şi de a le obţine.
Pogromul din 29-30 iunie 1941 de la Iaşi: cine poartă vina?
Moto:
„… un popor de idioţi” – Petre Ţuţea
„Dacă cineva spune că sora ta este curvă, îţi va fi foarte greu după aia să dovedeşti că tu nici măcar nu ai o soră” – o definiţie a calomniei culeasă în Israel, în perioada 1987-1988
În ultimii 20 de ani a devenit „la modă” termenul „Holocaustul românesc”, o expresie la stabilirea căreia a avut un rol hotărâtor Rabinul Şef Moses Rosen , acela care a „păstorit” Comunitatea Mozaică din România începând cu anul 1948, când a fost instalat cu sprijinul comuniştilor – aceeaşi comunişti care l-au alungat pe Rabinul Şef de drept al Comunităţii, Alexandru Safran.
Holocaust… un cuvânt cu sonoritate parcă de „sfârşit de lume”, un cuvânt care – înainte chiar de a-i afla definiţia – are deja o rezonanţă ce pare a indica o nenorocire. Şi într-adevăr, definiţia arată că aşa stau lucrurile: dicţionarul Merriam-Webster, de exemplu, explică termenul ca inseamnând „sacrificiu consumat prin foc” sau „distrugere sistematică implicând pierdere de vieţi omeneşti, în special prin foc”.
Tot de acolo mai aflăm şi că termenul şi-ar avea originile în limba greacă, şi provine din aceeaşi familie ca şi cuvântul „caustic”. Până în a două jumătate a anilor `70 termenul a fost utilizat pentru a indica o posibilă conflagraţie nucleară între est şi vest. Cam în perioada aia a început să fie utilizat în forma sa capitalizată pentru a desemna genocidul perpetuat de Germania nazistă împotriva evreilor, un genocid în care statul german a jucat rolul de organizator cu participarea, în multe din fazele implementării sale, a însuşi poporului german. La fel au stat lucrurile şi cu genocidul din 1915 împotriva armenilor, denumit astăzi „Holocaustul armenesc”: guvernul Imperiului Otoman a organizat şi condus genocidul impotriva populaţiei armeneşti, ucigând prin diferite metode aproximativ 1,5 milioane de armeni (bărbaţi, femei – tineri şi bătrâni – şi copii); la genocid şi-a dat concursul, ca participant direct, populaţia turcească.
Ce s-ar vrea a însemna deci termenul de „Holocaustul românesc” (sau „Holocaustul din România”)? Ar însemna aşadar un genocid îndreptat împotriva evreilor de către România, unde organzator ar fi fost guvernul român din acea vreme, iar poporul român participant direct.
O primă remarcă ar fi însă că termenul este cel puţin inconsistent, ţinând seama că, de exemplu, genocidul armenilor menţionat mai sus nu este denumit „Holocaustul turcesc” ci „Holocaustul armenesc” (aşadar, cu referinţă la grupul uman care a fost victimă, şi nu la naţiunea care l-a comis). Asta ar putea duce cu ideea la un termen care a fost „adaptat” pentru folosinţă cu un anumit scop. Poate că, reamintind contextul geo-politic al acelor ani când s-a început a se vorbi de „holocaustul românesc”, s-ar putea trage unele concluzii interesante:
- În prealabil avuseseră loc înţelegerile dintre George Bush Sr. şi Mihail Gorbaciov (SUA şi URSS) din Malta, în urma cărora s-a ajuns şi la stabilirea unei noi „ordini mondiale”;
- Tot în anii `90, în condiţiile vidului de putere creat de restrângerea URSS (apoi a Rusiei) şi extinderea SUA/NATO, guvernul SUA (cu precădere guvernul Clinton, pentru care electoratul evreiesc din SUA a constituit unul din sustinatoriii importanţi) s-a implicat în a sprijini activ şi extrem de energic a o serie de organizaţii evreieşti care se pretind ca reprezentând victimile Holocaustului Evreiesc şi care au descoperit că interesele lor (de natură pur economică) pot fi extinse şi la ţări care până atunci nu fuseseră în „sfera lor de acţiune”, ţări care în contextul schimbărilor ce se petreceau cu viteză, căutau să se repoziţioneze politic şi militar; din acele ţări, unele erau conduse de persoane mai interesate de binele ţării, altele mai interesate de… chiverniseală proprie, pentru care erau gata să accepte orice înjosire;
- În condiţiile în care blocul comunist se prăbuşea „controlat”, România era ultima care-şi scutura lanţurile, din păcate trebuind să treacă printr-o luptă sângeroasă;
- Datorită întârzierii, dar şi a altor factori poziţia României atât geografic cât şi politic, de „ţară aflată pe frontiera dintre blocuri” părea a constitui un impediment al înfăptuirii dorinţei naturale, dintotdeauna, a poporului ca ţara sa facă parte din „blocul din vest”, acolo unde îi sunt „rudele” şi unde se simţea mai în siguranţă;
- Datorită situaţiei României în anul 1989, în urma a 25 de ani de regim Ceauşescu, dar şi a caracteristicilor naţionale , ţară nu avea o conducere care să se opună cu tărie absolută eforturilor acestor organizaţii care aveau şi au în continuare un suport propagandistic şi economic colosal .
Dar subiectul acestui comentariu se vrea a fi mult mai restrâns, dorind numai a prezenta unele fapte şi documente referitoare la un episod (poate cel mai important) al ceea ce astăzi este denumit „Holocaustul românesc”: Pogromul de la Iaşi.
Pogromul de la Iaşi: o scurtă prezentare pentru cei ce nu sunt familiarizaţi cu acest episod de acum peste 70 de ani
După cedarea fără luptă a Basarabiei şi a nordului Bucovinei în urma ultimatumului URSS din iunie 1940, urmată de „Diktatul de la Viena”, prin care România a fost forţată de către Germania (secondată de Italia) să cedeze cam 40% din Transilvania către Ungaria, starea de spirit a poporului român era extrem de încordată. Era o perioadă în care poporul căuta vinovaţii de nenorocirea care se abătuse asupra ţării atât înăuntrul graniţelor cât şi în afară. In aceasta conjunctura Generalul (viitor Mareşal) Ion Antonescu, conducătorul statului, către care se îndreptau acum speranţele naţiei, era perceput ca fiind într-un fel întruchiparea căpeteniei care, în momentele dramatice ale neamului, a apărut de fiecare dată şi a condus poporul spre izbândă.
URSS, care-şi avea spionii şi agitatorii bine plasaţi în România, şi în mod special în Moldova, căuta să folosească această „coloană a 5-a” (aşa cum mai târziu a folosit-o şi în perioada comunistă) pentru destabilizarea ţării pe care o percepea, în mod corect, ca fiind unicul stăvilar în calea ambiţiilor sale imperiale pan-slaviste. În scopul ăsta URSS căuta să deflecteze atenţia poporului român, de la vecinul de la răsărit, către „ţinte” în interiorul României, scop în care organiza diversiuni în ţara pe care apoi le punea (tot prin zvonaci) pe seama celor care au jucat mereu rolul „ţapului ispăşitor”, o minoritate la îndemână şi care se ştia că nu putea să se apere: minoritatea evreiască.
Pregătirile de război s-au făcut pe acest fundal de aşteptare, speranţă şi dorinţă de dreptate crescândă, culminând cu ordinul dat de Generalul Antonescu în noaptea de 21-22 iunie 1941:
„Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!”
Însă pregătirile de război nu însemnaseră numai pregătirea armatei române de luptă: însemnaseră o serie de înţelegeri încheiate în perioada toamna 1940 – primăvara 1941 între România şi Germania, prin care România spera ca armata română, slab echipată şi nepregătită de luptă să fie antrenată şi echipată de către Germania, şi totodată că Germania să organizeze apărarea aeriană a ţării (cel puţin în anumite părţi). Ca urmare a cererii regelui Carol II, Germania a trimis o misiune militară în România (care era „misiune” numai de faţă: în realitate era o armată însemnată care avea sarcina de a apăra câmpurile petrolifere de pe Valea Prahovei, extrem de importante pentru Hitler), şi a şi organizat o serie de antrenamente ale trupelor române (dar nu de amploare); în ceea ce priveşte dotarea, promisiunile germane au rămas cam atât: promisiuni.
În fine, ca urmare a pregătirii atacului contra URSS, în Moldova în perioada imediat anterioară acestuia şi după, existau comasate nu numai armatele româneşti, ci şi armate germane – urmând a ataca în sincronicitate.
În aceste condiţii, aşadar, cam la o săptămână de la începerea atacului impotriva cotropitorului sovietic, pe când trupele româneşti se găseau în Basarabia luptând din greu împotriva rusilor, în timp ce privirile ţării erau îndreptate către zona operaţiunilor de unde se aşteptau ştirile cu sufletul la gură, în ţara în perioada 29-30 iunie 1941 a avut loc unul din cele mai odioase momente din istoria noastră naţională: un masacru al populaţiei evreieşti din Iaşi, care a rămas cunoscut în istoria naţională sub numele de „Pogromul de la Iaşi”. În acele zile au fost ucişi mii de oameni a căror singură „vină” a fost faptul că au fost evrei şi că s-au aflat în zona respectivă.
Ce s-a întâmplat poate fi rezumat foarte pe scurt astfel:
Cu câteva zile înainte de pogrom, în condiţiile în care URSS bombardase Iaşiul de câteva ori, s-au lansat zvonuri că aviatorii ruşi au ştiut unde să bombardeze pentru că li s-a semnalizat cu lanterne de la sol; evident că vina a fost aruncată pe „ţapul ispăşitor” obişnuit: evreii. S-au făcut arestări care însă nu au dovedit nimic. În fine, s-a emis ordin ca evreii să se prezinte la Chestura de poliţie ca să li se înmâneze bilete de liberă trecere: de fapt, la Chestură fuseseră deja amplasate mitraliere şi erau deja pregătite trupe care i-au lovit pe cei care soseau cu bâte sau cu patul puştii omorând mulţi dintre ei. În fine, pe la prânz se strânseseră atâţia oameni în curte încât nu se mai putea respira. Atunci trupele au deschis focul în plin, ucigând astfel mii de oameni. Cei care au scăpat au fost încărcaţi în vagoane de vite atât de înghesuiţi încât nu se puteau mişca, şi apoi vagoanele au fost zăvorâte şi ataşate la trenuri care plecau către Muntenia. În cele câteva zile cât a durat acest transport, mulţi au murit de sete sau asfixiaţi, până când au ajuns la destinaţie şi s-au deschis vagoanele. Între timp, în Iaşi au continuat crimele: criminali locali, puşi pe jaf, au profitat de ocazie ca să ucidă evrei pe stradă sau în casele lor, unde îi găseau.
Acest episod macabru a ajuns să fie cunoscut, la scurt timp după ce a avut loc, în toată Europa şi în SUA. Şi, cum era de aşteptat, a devenit o pată neagră pe istoria României.
Astăzi, când se discută despre multe din cele întâmplate în anii `40 în special în lumina unor documente care de-abia acum încep să fie accesibile publicului, Pogromul de la Iaşi este un subiect care a fost redeschis. Şi se pune întrebarea, legitimă: cui îi aparţine vina pentru acest act criminal de o bestialitate rar întâlnită? La această întrebare părerile sunt împărţite: mulţi sunt de părere că vina aparţine poporului român împreună cu regimul antonescian, în timp ce alţii au decis că vina îi aparţine doar regimului antonescian.
În cele ce urmează vom încerca să aducem câteva argumente noi în legătură cu cele de mai sus. Mai precis, comentariul de fata propune argumente în sprijinul următoarei teze:
1. Nu poporul român poartă vina Pogromului din Iaşi;
2. Guvernul român din acea vreme poate eventual fi învinuit de nepăsare, de delăsare, dar nu este cel care a organizat pogromul şi nici ceea ce a devenit cunoscut drept „trenurile morţii” – trenurile cu care au fost transportaţi în condiţii inumane, de exterminare, mii de evrei din Iaşi către „Tara Românească”;
3. De fapt cei direct răspunzători de organizarea şi executarea pogromului au fost germanii, ajutaţi de un grup local de legionari (şi/sau simpatizanţi mai mult sau mai puţin ascunşi ai Legiunii) precum şi de criminali locali puşi pe jaf – aceştia din urmă, desigur, români. Este foarte probabil ca elemente ale Siguranţei Statului (la vremea respectivă sub conducerea lui Eugen Cristescu ) să fi fost nu numai la curent, dar să şi fi înlesnit cele întâmplate, aspect care ar trebui elucidat printr-o cercetare ulterioară şi care depăşeşte scopului comentariului de faţă.
Poporul român
Cum s-ar putea defini şi măsura vina unui popor cu privire la un genocid care a avut loc pe pământul locuit de el? Probabil că cea mai corectă metodă ar fi prin comparaţie cu alte asemenea evenimente şi modul în care poporul respectiv s-a aliniat în spatele guvernului. În cazul genocidului armenesc, este de notorietate că armata regulată a fost ajutată cu râvnă de către populaţiile turceşti şi kurde în realizarea genocidului, cu rezultatul cunoscut: 1,5 milioane de armeni (cea mai mare parte a populaţiei armeneşti din Imperiul Otoman) au fost ucişi.
Tot aşa au stat lucrurile şi cu poporul german: în general, cetăţenii au colaborat la planul scelerat; din această cauză americanii, după capitularea Germaniei, au confruntat civilii în multe comunităţi germane cu rezultatul crimei monstruoase la care se făcuseră părtaşi .
Ca urmare a colaborării guvern-populatie, în Germania la sfârşitul războiului practic întreaga comunitate evreiască era anihilată.
Spre deosebire de exemplele de mai sus, este recunoscut faptul că populaţia evreiască din România a supravieţuit în mare parte războiului, fiind de fapt cea mai mare comunitate evreiască dintr-o ţară aliată Axei care a supravieţuit. Dacă poporul român şi-ar fi dat concursul la uciderea evreilor (aşa cum au făcut-o turcii cu armenii, sau germanii cu evreii, sau chiar polonezii – aşa ocupaţi de germani cum erau – din nou în ceea ce-i priveşte pe evrei), atunci probabil că alta ar fi fost situaţia comunităţii evreieşti din România la sfârşitul războiului, când nu s-ar mai fi aflat în viaţă peste 300.000 de evrei români, care să poată imigra apoi în Israel; şi nu ar mai fi avut motive să mulţumească României preşedintele Israelului, Shimon Peres, în 2010, atunci când a adresat cuvinte de mulţumire poporului român pentru faptul că, datorită lui, au scăpat de ororile naziste aproximativ 400.000 de evrei care au putut apoi emigra către Israel :

Pogromul din Iaşi din 1941 a reprezentat un eveniment localizat (aşa cum îl arată numele, a avut loc în Iaşi) în cadrul istoriei româneşti în timpul anilor războiului . A atribui întregului popor român vina pentru acel masacru ar însemna să se utilizeze un sistem de justiţie care atribuie vina generalizată unui întreg popor pentru actele criminale ale unui grup restrâns – ori un asemenea tip de „justiţie” ne-ar duce imediat cu gândul la „justiţia” nazistă sau la cea stalinistă: în ambele sisteme, pentru fapta unuia era pedepsită întreaga comunitate. O asemenea „justiţie” însă nu este de acceptat în nicio ţară care se pretinde a fi „stat de drept”: nu este de acceptat în UE, nu este de acceptat în SUA şi nu este de acceptat în Israel – şi atunci de ce ar fi în România? Şi în plus, cum rămâne cu vina dacă se va dovedi că organizatorii şi cei de la comandă nu au fost români?
Guvernul român antonescian
Fără a discuta aici convingerile antisemite ale guvernului român antonescian, întrebarea care se pune este: în ce măsură se poate atribui vina pogromului de la Iaşi acestui guvern, aşadar, elementelor sale de decizie?
Din acest punct de vedere, excelenta analiză făcută de Tesu Solomovici este foarte la obiect şi ca urmare ceea ce ar fi interesant de aflat ar fi răspunsul la întrebările:
- Cine au fost germanii implicaţi în realizarea pogromului?
- Cine au fost românii implicaţi în realizarea pogromului?
La prima întrebare se poate răspunde cercetând ce trupe germane se găseau în acea perioadă în zona Iaşiului: cum România tocmai începuse războiul împotriva URSS, soldaţii români trecând Prutul cu aproximativ o săptămână înaintea declanşării pogromului, nu este de mirare că existau trupe germane atât dincolo de Prut, cât şi în partea de vest a acestuia, dat fiind că aveau loc zilnic deplasări de trupe (atât româneşti cât şi germane) spre front. Ori, aşa cum se ştie, trupele germane erau însoţite sau urmate la scurt timp de către „comandourile morţii” – Einsatzgruppen – care aveau misiunea de a implementa „Soluţia Finală” a Reichului în teritoriile cucerite, adică – începând din aproximativ 1940 şi până către sfârşitul războiului – de a extermina evreii din ţările aliate .
Ori, din mărturia criminalului Otto Ohlendorf, comandantul lui Einsatzgruppe D, care a fost acuzat de genocid între altele în Moldova, şi care în 1951 a fost executat pentru asta, aflăm că Einsatzkommando 10b se găsea staţionată la Făleşti (în Basarabia), la aproximativ 59km de Iaşi. Tot din mărturia acestuia mai aflăm că Einsatzgruppe D a ajuns la Piatra Neamţ la 24 iunie:
Va să zică, înaintea şi în perioada declanşării pogromului, în Moldova se găseau grupele acestui Einsatzgruppe D, ai caror membri între timp, până ce-şi începeau activitatea de eliminare în Ucraina, încercau să „se ocupe” de „problema evreiască” în România – „problemă” de care germanii erau nemulţumiţi că românii „nu se ocupă”.
La a doua întrebare se poate răspunde încercând a se răspunde la o altă întrebare: ce au devenit legionarii după înfrângerea rebeliunii legionare din ianuarie 1941? Manualele şcolare ne învăţa că o serie întreagă de legionari de frunte (în cap cu Horia Sima, conducătorul mişcării după uciderea lui Codreanu) s-au refugiat în Germania: dacă Hitler se hotărâse să mizeze pe Antonescu, nu acelaşi lucru s-a întâmplat la nivelul „eşalonului 2” din conducerea Germaniei naziste, unde Legiunea îşi avea susţinători puternici – în acest fel conducătorii acestei organizaţii căpătând azil politic în Germania acelor vremuri. Dar mai departe manualele nu ne mai spun nimic, în afară de faptul că o altă serie de legionari au fost judecaţi şi închişi – şi astfel s-ar putea crede că peste noapte legionarii de la celelalte nivele au dispărut. Dar a crede asta ar fi o eroare, şi experienţa noastră recentă ne învaţă ceva diferit: după 1989 Securitatea, departe de a se fi „destrămat” odată ce câţiva dintre comandanţii săi au fost scoşi din joc, a „reînviat” bine de tot din propria cenuşă, şi astăzi aflăm că poziţiile de frunte ale SRI-ului sunt deţinute de către vechi securişti. Tot aşa s-a întâmplat în 1941 şi cu Legiunea, mulţi dintre legionari schimbându-şi „culoarea” de aşa manieră încât, după 1947, îi regăsim în… PCR! De aici şi celebrele versuri ale lui Păstorel Teodoreanu:
[url=http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/studii_articole/activitati_plan_intern/Evolutia Miscarii Legionare.pdf]„Căpitane, nu fii trist/Garda merge înainte/Prin partidul comunist.”[/url]
Aşadar, la momentul declanşării pogromului, este foarte probabil ca, în timp ce unii din şefii poliţiei locale să îi fi fost loiali lui Antonescu, alţii dintre ei să fi fost ori legionari, ori dintre cei care „jucau la două capete” (un joc care, din păcate, face parte din cultura naţională). Este deci foarte posibil că dintre aceste elemente să-şi fi „cules” germanii „asistenţii locali”.
În ceea ce-l priveşte pe Antonescu personal, dacă acesta ar fi ştiut dinainte ce urma să se întâmple, şi mai mult, ar fi fost cel care ar fi ordonat acest masacru, ce rost ar fi avut să ordone a se lua măsuri punitive contra celor vinovaţi (din partea română)? Teza potrivit căreia şi-ar fi dat seama că Germania putea pierde şi voia să se pună bine cu evreii nu stă în picioare: în iunie 1941 părea că nimic nu-i poate sta împotriva Germaniei. Şi atunci ce rost ar fi avut să ordone asemenea măsuri punitive?
De altfel, se pare că au fost cunoscuţi foarte bine cei care au avut un rol – din partea română – la pogrom; ca un exemplu, atunci când, în 1947, s-a comunicat decesul Col. Constantin Chirelovici, unul din şefii poliţiei în timpul pogromului, organizaţiile evreieşti au lansat o investigaţie, bănuind această veste ca fiind o înscenare:
În fine, faptul că teoriile germane cu privire la evrei nu prea au prins la „aliatul” român era un aspect cunoscut la vremea aia şi care se pare că îi nemulţumea profund pe germani.
Ar mai exista o posibilitate: anume că, în perioada respectivă, controlul regiunii Iaşiului (şi poate nu numai) nu a aparţinut guvernului român decât nominal: că, în fapt, controlul militar a aparţinut „misiunii” germane în România, misiune care a preluat comanda totală în zona Iaşiului în perioada respectivă.
Teza potrivit căreia guvernul român exercita numai un control nominal in zonele socotite importante pentru razboi, că în fapt România fusese de facto ocupată de germani a fost expusă în „Historia” de către Manuel Stănescu
În această situaţie ar fi nerealist să se presupună că guvernul român exercita în zona principală de război de unde urma să fie lansată Operaţiunea Barbarossa mai mult decât un control nominal; ar fi mai realist sa suspectam cum că în fapt cei care controlau zona militarizată erau germanii.
Din cele de mai sus rezultă că există o probabilitate reală şi care nu poate fi ignorată ca pogromul să fi fost „opera” unui comando din Einsatzgruppe D, ajutat de elemente legionare locale – toate acestea într-o perioadă în care atenţia conducerii Statului era concentrată în direcţia în care se găsea concentrată întreaga atenţie naţională: eliberarea teritoriului luat prin rapt de către URSS, şi spălarea ruşinii naţionale – aceea de a fi părăsit teritoriul românesc fără luptă.
Însă o probabilitate cum este cea expusă, oricât ar fi ea de „posibilă”, nu oferă un răspuns fără echivoc la întrebarea: cine poartă vina?
Germanii
Până la urmă, răspunsul la întrebarea de mai sus poate fi găsit ori cercetând arhivele vremii, în special cele germane (un lucru care astăzi s-ar putea dovedi nu numai anevoios, dar poate că şi îngreuiat de anumite „părţi neinteresate”), ori cercetând presa vremii – o vreme în care interesele erau altele, căci şi primejdiile erau altele.
Se dovedeşte că mergând pe această a doua cale ni se oferă până la urmă răspunsul căutat: anume, că în 1959 Germania (pe atunci, Republica Federală) şi-a admis vina pentru pogromul din Iaşi, precum şi pentru trenurile morţii care au urmat şi a fost de acord să plătească despăgubiri urmaşilor victimelor, ca şi urmaşilor celor din trenurile morţii.
Aceasta a constituit subiectul unei ştiri apărute, între multe alte ştiri, în „Jewish Telegraphic Agency – Daily News Bulletin” din 24 august 1959 (pag. 3) – ştire care astăzi, se vede treaba, este de mult uitată
Traducerea textului ştirii este următoarea:
„GERMANIA CADE DE ACORD SĂ PLATEASC  COMPENSAŢII EVREILOR UCIŞI ÎN POGROMUL DE LA IAŞI
Ierusalim, 23 august (JTA) – Guvernul vest-german a căzut de acord să plătească compensaţii familiilor persoanelor ucise de către nazişti în timpul unui pogrom în Iaşi, România, în iunie 1941, au dezvăluit astăzi surse ale Ministerului de Finanţe.
Un acord acoperă de asemenea plata compensaţiilor moştenitorilor evreilor ucişi în trenurile morţii din Iaşi către lagăre. Autorităţile de la Bonn însă, se menţionează, în continuare au refuzat să accepte responsibilitatea pentru toate cazurile de persecuţii ale evreilor în timpul ocupării naziste a României.”
De ce ar fi acceptat Germania de Vest (ţara subrogată în drepturi şi obligaţii Germaniei naziste până la unificarea celor două Germanii) să plătească compensaţii pentru ceva ce nu fusese înfăptuit de germani ? Dar articolul spune clar: persoane ucise de nazişti (în timpul Pogromului de la Iaşi din 1941). Şi de asemenea acordul prevede compensaţii şi pentru cei decedaţi ca urmare a trenurilor morţii – aşadar, germanii şi-au admis vina pentru întregul episod care, de altfel, poartă amprenta organizării germane: mitraliere în poziţie la Chestură, trenuri pregătite din timp – pe scurt, o operaţiune de exterminare ca atâtea alte operaţiuni de exterminare – domeniu în care erau specialişti germanii.
Şi în finalul ştirii mai apare un element, care confirmă teza lui Manuel Stănescu citată mai sus: „… în timpul ocupării naziste a României.” Va să zică, Germania a admis că România a fost o ţară ocupată (chiar dacă, nominal, şi-a păstrat independenţa).
Este de sperat că cele expuse mai sus, culminând cu cele publicate în 1959 chiar de către „Jewish Telegraphic Agency”, vor constitui parte din dovezile care vor pune capăt noţiunii mai mult decât tendenţioasă a „holocaustului românesc”, ca şi un punct de plecare pentru cei cu adevărat interesaţi de aflarea adevărului, în vederea începerii unor cercetări mai avansate în domeniu.
Concluzii
Astăzi multe lucruri s-au schimbat faţă de anii războiului: inamicii de ieri au devenit aliaţii de azi, alianţele economice sunt şi ele altele… Câteva date însă nu s-au schimbat: la nivel internaţional, fiecare grup şi fiecare ţară îşi vede interesul economic mai presus de orice, aşa încât atunci când e vorba de acesta orice alte considerente pălesc. La nivel naţional, nici apucăturile noastre, ca neam, nu s-au schimbat: la fel jucăm la două capete, la fel nu prea conştientizăm interesul naţional atunci când în joc este cel personal. Şi aşa se face că, atunci când interese economice străine de România şi de poporul ei pun la cale o campanie prin care se „repartizează” vina pogromului de la Iaşi guvernului antonescian şi prin el poporului român, inventând pentru asta termenul de „Holocaustul românesc”, şi mai mult, se ajunge la aberaţia conform căreia „Holocaustul a început în România” , dinspre partea română oficială se aud doar câteva voci slabe, şi alea repede înăbuşite de către personaje înregimentate (de care, ca de obicei, nu ducem lipsă).
Poporul doarme, aşa cum îi este obiceiul, neinteresat de lucruri care se întâmplă mai departe de poarta casei, în timp ce calomnia este lansată şi repetată bine, până prinde rădăcini – după care începe să îşi dezvolte o viaţă proprie, aşa cum numai minciună sfruntată are capacitatea de a o face.
„The English follow the principle that when one lies, one should lie big, and stick to it.” (Goebbels)
Note:
1.Rabinul Şef Moses Rosen îşi exprima, începând cu anii ’90, părerea că de fapt Holocaustul a început în România; ar fi multe de comentat faţă de această poziţie, dar pe moment merită de remarcat pe de o parte faptul că rabinul nu pare să fi avut acest punct de vedere înainte de revoluţia din 1989, când era în graţiile guvernului comunist bucurându-se de un nivel de trăi cu mult peste cel al obştei pe care o păstorea, şi pe de altă parte, că această apreciere (cu evident substrat propagandistic) este contrazisă atât de realitate (oare acţiunile de asasinat zilnice cărora le cădeau victime evreii în Germania începând cu anii `30 nu marchează începutul Holocaustului?) cât şi de cuvintele unora din adevăraţii fruntaşi ai obştei evreieşti din România anilor 30-40, între care Rabinul-Sef Alexandru Safran care a adus cuvinte de laudă poporului român în chiar plenul Parlamentului României în 1995 (e de remarcat faptul că vizita distinsului oaspete şi cărturar a fost posibilă numai după decesul lui Moses Rosen, survenit în 1994).
2.A se vedea in acest sens magistrala lucrare a Prof. Dr. Norman Finkelstein, “The Holocaust Industry” (Industria Holocaustului)
3.Din păcate, furtul căciulii vecinului, trădarea, în general realizarea interesului personal în defavoarea celui naţional sunt racile cu care ne luptăm de secole – cam fără succes.
4.Aşa cum arată Prof. Finkelstein, în spatele acestora se află numele celor mai mari familii de miliardari ai planetei, cum ar fi Bronfman.
5.Unele surse vorbesc de 14.000…15.000 de oameni.
6.Mai multe surse susţin că Eugen Cristescu, oficial mort în închisorile comuniste, în realitate a avut ce „negocia” cu ocupantul sovietic în schimbul libertăţii în anonimat; ba, după unele surse, acesta ar fi fost agent dublu, lucrând şi pentru sovietici. Pentru rolul posibil jucat de elemente ale Siguranţei Statului independent de guvernul român nu trebuie să privim mai departe decât la rolul jucat de Securitate în revoluţia românească din 1989 ca şi la modul în care aceeaşi Securitate, revopsită şi botezată SRI, a contribuit la eşecul preşedenţiei lui Emil Constantinescu.
7.Polonezii nu s-au lăsat nici măcar după război, continuând – când au avut posibilitatea – să-I ucidă pe evrei; de unde aflăm că în iulie 1946 polonezii au organizat un „mic” pogrom în oraşul Kielce unde, din 200 de oameni care se refugiaseră într-o clădire, au ucis 27.
8.Desigur că s-au găsit voci care să-l acuze pe Peres pentru această recunoaştere, pentru că a înţeles să fie un om de character:
.aceste voci, din corul celor care l-au criticat şi pe Sef-Rabinul Safran pentru un discurs asemănător, se înscriu într-o anumită politică.
9.S-ar putea aduce ca şi contraexemplu la această afirmaţie omorurile din perioada rebeliunii legionare, când au fost ucişi de legionari sute de evrei; dar sub nicio formă nu se va putea spune că acei sceleraţi (care au ucis şi o serie de personalităţi marcante, începând cu Nicolae Iorga) au reprezentat poporul român.
10.Einsatzgruppen aveau misiunea de a-i lichida nu numai pe evrei, ci în general pe oricine era „indezirabil” in concepţia germană.
11.Faptul că au mai participat şi criminali cunoscuţi ai oraşului duce la suspiciunea că se urmărise a se utiliza „tehnica” deja clasică în astfel de cazuri: o serie de infractori şi criminali care altfel zac în închisoare sunt lăsaţi liberi cu consemnul (secret) de a ataca acolo unde „e nevoie”; ori aşa ceva nu se putea înfăptui fără cunoştinţa Siguranţei – o dovadă circumstanţială că elemente de vârf ale Siguranţei Statului au fost implicate.
12.Desigur că Germania nu a acceptat să plătească din mărinimie faţă de aliatul uitat (România): nu de alta, dar astăzi vedem că Germania încearcă să scape de responsabilitatea plăţii unei datorii certe către România, contractată din timpul războiului, şi care astăzi ar fi evaluată la aproximativ 20 miliarde de Euro:
15.http://www.rumaniamilitary.ro/tag/datoria-germaniei-fata-de-romania
13.Ar fi fost poate bine ca evreii din Europa să fi avut parte, în timpul războiului, de o soartă asemănătoare cu cea a evreilor români (cu excepţia celor care au avut nenorocul să se găsească în partea din Transilvania pe care România a pierdut-o prin Diktatul de la Viena): asta ar fi însemnat că majoritatea evreilor europeni ar fi supravieţuit războiului, aşa cum a fost cazul comunităţii evreieşti din România, şi nu ar mai fi existat nici pe departe 6 milioane de victime. Asta ar fi însemnat de asemenea să nu fi fost deportat niciun evreu la Auschwitz (a se vedea discursul Rabinului Safran în Parlamentul României din 1995). Din păcate, aşa cum ştim, nu astfel au stat lucrurile – şi 6 milioane de oameni au murit pentru „vina” de a fi fost evrei.

'Problema evreiască' în România. Scrisoare deschisă adresată domnului Matei Cazacu
Trăiesc în afara societăţii. Nu am nici telefon mobil, nici Internet. Am renunţat. Pierdeam prea mult timp în detrimentul cărţilor şi al muzicii. Rog redacţia să mă scuze că voi expedia acest „drept la replică“ prin fax sau prin poştă. Sper, cu toate micile şanse, ca aceste rânduri scrise, ca pe vremuri, să transgreseze Cenzura Tehnologică impusă de unele ziare. Această cenzură îi elimină pe seniorii care ar putea încă depune mărturii despre ce a fost şi ce este. Vorba unui proverb chinezesc: „înţelepciunea se învaţă de la bătrâni: cine nu are bătrâni să-şi cumpere“.
 

 
Întoarsă din vacanţă, am găsit ultimele nu­mere ale revistei 22, a cărei cititoare sunt de mulţi ani. Am citit articolul d-lui Matei Cazacu din nr. 20 (21-27 mai 2013), al cărui titlu apar­ţine redacţiei. El este: Problema evreiască îna­inte şi după 1989.
Nu sunt teolog, nici istoric, am fost medic. Sunt creştin-ortodoxă. Fără credinţă nu aş fi su­pra­vieţuit până la 31 de ani în „lagărul so­cialist“ al României comuniste. Fără credinţă n-aş fi rezistat nici celor 32 de ani de exil. Me­dic fi­ind, am trăit cotidian teroarea şi con­se­cinţele devastatoare ale unei ideologii to­ta­litare, cr­i­minale. Am văzut femei moarte „cu an­drele în vagin“ şi copii care mureau ca muş­tele de to­xicoză sau alte boli grave. Copii care în acea perioadă „istorică“ puteau fi sal­vaţi dacă ajun­geau la timp la spital sau dacă spitalele aveau medicaţia necesară: la ţară a fost prăpăd!! Aş putea scrie o carte despre so­cietatea mul­tila­te­ral dezvoltată şi ororile co­munismului. Ajun­să undeva pe lângă Caracal, am realizat, ca bucureşteancă fără ifose, ce în­seamnă sărăcia lucie a unor români.
Revin însă la amplul articol al d-lui Matei Ca­zacu, pe care l-am citit cu atenţie şi bună-credinţă, dată fiind gravitatea textului.
M-am blocat, ca să zic aşa, la Prohodul din Vi­nerea Mare şi la Noul Testament. Adică, la Bi­blie.
Îmi lipseşte cultura teologică. Am o ru­di­men­tară educaţie religioasă care a încetat odată cu moartea bunicii. Bunica mă ducea de două ori pe an să mă împărtăşesc. Ea m-a învăţat Ta­tăl Nostru, părinţii mei fiind confruntaţi cu mari griji „existenţiale“: procurarea lemnelor, a pâinii etc. Plutea în aer o frică uneori pa­ralizantă. Şcoala ne învăţa că „opiul“ po­po­ru­lui este credinţa. Nu cred că bunica m-a dus la Prohod, eram prea mică şi nici în cei 32 de ani de exil nu am fost decât o dată.
De Paşte şi de Crăciun eram reţinuţi la şcoală pentru diferite activităţi, uneori. Cum să spui „nu“ tovarăşei învăţătoare...
Înţeleg că d-l Cazacu propune suprimarea Pro­hodului, care este cauza declanşatoare a po­gromurilor din acea epocă în Europa şi Rusia. Despre aceste acte de barbarie eu nu am au­zit decât odată ajunsă în Occident. În familia mea a existat o toleranţă creştină care s-ar re­zuma la „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine în­suţi“. Habar n-am avut că în România a exis­tat o „problemă evreiască“. Nu am auzit ter­menul de antisemitism (pe care nici nu-l în­ţelegeam prea bine) decât târziu, iar evreii în­tâlniţi în Israel îmi povesteau de România cu lacrimi în ochi, ca de ţara lor. (Nicoleta Frank a scris la un ziar al exilului: ne apreciau.)
Recunosc că aveam ciudă pe ţiganii care-mi fu­rau bicicleta sau, mai târziu, pe cei care nu veneau la vaccinare. Din cauza bolilor in­fec­ţi­oase cu complicaţii sau a tuberculozei, creş­tea mortalitatea infantilă, care era o problemă de stat. Nouă, pediatrilor, ni se tăia din sa­la­riile şi aşa derizorii.
În lunga mea viaţă, toleranţa a fost semnul educaţiei, aşa că am avut buni prieteni evrei, aici şi acolo. Eu aşa i-am considerat.
Am fost intolerantă, alergică numai la prostie, dar şi prostia trebuie iertată, „dacă nu este îm­­potriva spiritului“, cum scria I.P. Cu­lianu.
Cred deci că textele de cult, textele din Noul Testament nu pot fi modificate de către is­to­rici, medici sau academicieni. Presupun că eli­mi­narea Prohodului implică revizuirea Evan­ghe­liilor, deci a Bibliei. Care este este părerea BOR? – ar fi interesant de ştiut. Ce zic canoa­nele?
Refuz să cred că există un antisemitism fran­cez, polonez, rus sau românesc (ortodox, pro­testant sau catolic) prin simplul fapt că noi, credincioşii, ştim că Mântuitorul, Maica Dom­nului şi toţi apostolii au fost evrei. Hristos a pro­povăduit „iubirea aproapelui de aici şi de pretutindeni“! Aşa ne rugăm. Aşa rostesc pre­oţii ortodocşi la fiecare Sfântă Liturghie. Este scris: „Fericiţi făcătorii de pace... Fericiţi cei prigoniţi... Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî...“.
Închei, d-le Cazacu, rugându-mă ca popa... „Înţelepciune vrem“!

Consideratii. Pogromul de la Iasi. Puncte de vedere

Tesu SOLOMOVICI: A ordonat generalul Antonescu declansarea pogromului de la Iasi?

Muzeu al Holocaustului, la Siret
Proiectul unui Muzeu al Holocaustului la Siret a apărut în urmă cu trei ani, când directorul Muzeului Bucovinei, Emil Ursu, vorbea despre o instituţie mică, dar cu o încărcătură istorică mare. „Turismul hasidic ajunge la Cernăuţi, trece graniţa spre Siret, are legătură cu cele două cimitire evreieşti din Siret, însă puţini din cei care trec graniţa ajung şi prin muzeul nostru”, a arătat Emil Ursu. El mai afirma atunci că muzeul de la Siret „ar fi singurul memorial autentic din ţară al Holocaustului”.
Proiectul va fi prezentat şi ambasadorului Israelului în România, Excelenţa Sa Dan Ben Eliezer, care astăzi se va întâlni cu reprezentanţii autorităţilor judeţene. Cătălin Nechifor, preşedintele Consiliului Judeţean, spune că instituţia va fi destinată nu numai localnicilor, ci şi „oamenilor care au plecat din Suceava în Israel sau în alte state şi care au încă o apartenenţă emoţională faţă de Suceava”.
Instituţia din Siret va fi amenajată într-o parte a Muzeului de Istorie din localitate şi va costa aproximativ 1,5 milioane de euro. „Holocaustul din România a avut accentele cele mai mari în Bucovina şi Basarabia. Cifrele istorice converg către 50.000 de evrei care nu s-au mai întors. Nu suntem noi vinovaţi, ne asumăm istoria, n-o comentăm şi nici n-o putem schimba”, a spus Emil Ursu, directorul Muzeului Bucovinei.
Irina Bucşinescu

Medicii şi legislaţia antisemită din Româniade Peter Manu

Un punct de reper tradiţional pentru evoluţia istorică a României în secolul XX este anul 1938, înainte de instalarea la conducerea ţării a guvernului condus de Octavian Goga şi Alexandru C. Cuza. În acel an, ţara, întregită la Marea Unire, avea 8.767 de medici, dintre care 4.386 (50%) erau români, 3.104 (35,4%) evrei, 569 (6,5%) germani, 387 (4,4%) unguri şi 321 (3,7%) de alte naţionalităţi.
Evreii asigurau îngrijirea medicală primară în toate regiunile istorice ale ţării şi erau bine reprezentaţi printre specialiştii de medicină internă, pediatrie şi obstetrică-ginecologie, dar nu şi printre chirurgi. Medicii evrei constituiau o proporţie infimă a corpului didactic ale celor trei Facultăţi de Medicină din România. La Cluj, de exemplu, un oraş în care mai mult de jumătate dintre medici erau evrei, Facultatea de Medicină avea doi preparatori cu această origine etnică. Situaţia era atribuită faptului că până în 1923 o covârşitoare majoritate a evreilor din România nu aveau cetăţenie română şi nu puteau, prin lege, să fie angajaţi în învăţământul public.
La putere numai câteva luni, guvernul Goga-Cuza a “reuşit” să deposedeze mai mult de 200.000 de evrei de cetăţenia română prin Decretul-lege nr. 169 din 21 ianuarie 1938 (v. extrase aici).
Au fost afectaţi, cu precădere, evreii din Bucovina şi Basarabia, iar pierderea cetăţeniei a permis deportarea lor în Transnistria şi Transbug în 1941-1942, cu sacrificii uriaşe de vieţi omeneşti. Pe 8 august 1940, prin Decretul-lege numărul 2650 elaborat de guvernul condus de Ion Gigurtu, s-a formulat definiţia calităţii de evreu, pe baze religioase şi genetice (v. aici textul integral).
În acelaşi text de lege s-a introdus distincţia între categoria “cetăţeni români” (care includea şi evrei) şi cea “români de sânge”. Decretul interzicea evreilor să fie “funcţionari publici, de orice fel, cu şi fără salariu şi colaboratori direcţi la activitatea serviciilor publice”. În urmă acestei legi, toţi medici de plasă evrei, ca şi cei care erau lucrau în spitale publice sau în cadrul armatei, au fost imediat concediaţi.
Legislaţia antisemită a fost continuată de guvernul naţional-legionar prin Decretul-lege nr. 3438 din 14 octombrie 1940, semnat de Ion Antonescu, în calitate de Conducător al Statului Român şi preşedinte al Consiliului de Miniştri, şi de Traian Brăileanu (decanul Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cernăuţi, membru al Senatului Legionar), ministrul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor. În acest act se stabilea că evreii “nu pot funcţiona în calitate de personal didactic şi administrativ şi nu sunt admişi ca elevi sau studenţi în şcolile româneşti de grad primar, secundar sau superior de stat sau particular şi nici în şcolile celorlalte unităţi etnice creştine”.
În urma acestei legi, în Bucureşti, Oscar Sager şi Arthur Kreindler au fost daţi afară de la Clinica de Neurologie de la Colentina, Benedict Menkes şi-a pierdut postul de la Catedra de Anatomie, iar studentul Nicolae Cajal a fost exmatriculat din Facultatea de Medicină. Le menţionăm aici numele, pentru ca aceşti patru medici au devenit, dupa razboi, membri ai Academiei Române.
Marginalizarea medicilor evrei a continuat într-o formă nemaiîntâlnită până atunci în Europa (cu excepţia Germaniei) prin Decretul-lege nr. 3789 din 12 noiembrie 1940, semnat de generalul Ion Antonescu şi de Vasile Iaşinschi (farmacist, comandant legionar al regiunii I, Bucovina), Ministru al Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale. Prin această lege, medicii evrei au fost “excluşi din Colegiu medicilor români”, iar scopul practicii lor a fost limitat la a “îngriji numai bolnavi evrei, fie în particular, fie în sanatoriile şi spitalele evreieşti”. Legea impunea ca firmele profesionale să aibe “înscris în mod vizibil cuvintele “medic evreu”, iar reţetele emise de medici evrei vor avea un timbru sec care “va purta în mod vizibil inscripţiunea “medic evreu”. Medicii evrei nu aveau dreptul să “facă consult medical cu medicii creştini”.
În plus, “medicii evrei nu vor putea edita nici un fel de revistă sau publicaţie ştiinţifică sau profesională” şi “nu vor putea colabora la revistele ştiinţifice sau publicaţiile profesionale româneşti sau creştine”. Se specifică, de asemenea, că medicii evrei “nu pot fi membri şi nici asista la şedinţele asociaţiilor ştiinţifice” şi se impunea obligativitatea purtării unei insigne care să indice calitatea de medic evreu.
Sute de medici evrei din întreagă ţară au pierit în Transnistria, unde se aflau fie că deportaţi, fie că medici trimişi la muncă obligatorie.
Legislaţia antisemită a fost abolită prin decretul regelui Mihai I pe 13 decembrie 1944, care a restaurat egalitatea în drepturi pentru medicii evrei. În 1945 sunt numiţi primii profesori universitari dintre medicii evrei, Oscar Sager şi Benedict Menkes la nou-înfiinţata Facultate de Medicină din Timişoara. Medici evrei au intrat în învăţământul superior şi la Bucureşti, Iaşi şi Cluj, unii fiind promovaţi rapid ca şefi de clinică sau catedră.
Peter Manu, MD
Director of Medical Services, Zucker Hillside Hospital North Shore-LIJ Medical Group
Professor, Department of Medicine, Hofstra North Shore-LIJ School of Medicine

Exclusiv: Premieră Jurnalul Naţional. Prezentarea faptelor abominabile comise de autori ai "pogromului de la Iaşi" (Video)
Am consultat recent rechizitoriul pentru procesul pogromului de la Iaşi. Fapte petrecute în iunie 1941 şi judecate în dosarul Nr. 5260 din 1947, cuprinse în “Rechizitor Nr. 20”, document emis de “Cabinetul criminalilor de războiu, Parchetul Curţii Bucureşti”, procurori Octav Vasiliu şi Costache Bîlcu. Pe 28 mai 1948 erau trimise în judecată 57 de persoane, “actori” ai evenimentelor la care facem referire, de la ieşeni de rând, până la Generalul Gheorghe Stăvrescu sau colonelul Dumitru Captaru, Prefectul de Iaşi. Vă prezentăm scurte pasaje din faptele petrecute atunci, elocvente pentru a descrie evenimentele şi atmosfera vremii. Vom pune accent în special pe incidentele în care au fost implicaţi şi ieşeni de rând tocmai pentru că acestea oferă dimensiunea reală a tensiunii la care se ajunsese în acele momente.

Scobai Stefan, de 24 de ani, era sculptor în lemn, cunoscut ca simpatizant legionar. L-a scos din casă pe evreul Hecter şi l-a aşezat spate în spate cu doi fraţii Walder. A motivat gestul spunând că vrea să-i împuşte pe toţi trei cu un singur glonţ deoarece erau comunişti. Scobai l-a lovit cu pistolul pe Herşcu Herşcovici şi l-a jefuit, iar pe Leib Grumberg, om în etate, l-a tras în mod sălbatic de mustăţi şi l-a lovit cu pumnii în faţă, deposedându-l de ceasul din buzunar şi suma de 4400 de lei. Martorul Rabinovici Benjamin a spus că a fost şi el maltratat şi lovit de trei ori în cap cu un pumnal de acesta, iar soţia sa, datorită loviturilor primite, a încetat din viaţă după 24 de ore de chinuri. Rabinovici a fost deposedat şi el de 18.000 de lei.

Leon Cristiniuc, de 37 de ani, era şef la o secţie de gardieni. Martorul Mişi Katz povesteşte cum acesta l-a “ridicat” de acasă pe cumnatul său, Sigismund Samoileanu, pe care l-a “maltratat îngrozitor”. Nu a uitat să-l şi jefuiască, l-a transportat la gară şi l-a aruncat într-un vagon, nu înainte de a-i aplica “o serie de lovituri de boncanc”. Acesta la scurt timp a şi murit. Gardianul a ajuns în aceeaşi zi de 29 iunie şi acasă la martora Fanny Marcu. “Negăsind nici un bărbat, deoarece soţul şi fiul ei fuseseră ridicaţi, a încercat s-o împuşte”. Femeia a scăpat printr-o minune, deoarece ţipetele sale disperate l-au zăpăcit pe agresor.

Vivovschi Emil era un bănăţean cu domiciliul în str. Aprodul Movilă din Timişoara, însă deţinea şi câteva afaceri la Iaşi. |n dimineaţa zilei de 29 iunie, el dă ordin unei patrule româneşti să spargă uşa de la intrarea locuinţei evreului Elias Leibovici. Acesta împreună cu soţia şi alte persoane sunt scoşi din casă şi duşi în strada Ştefan cel Mare unde Leibovici este împuşcat în abdomen şi abandonat. Acesta râmâne în acel loc până a doua zi (!) fiind găsit cu suprindere încă viu de Vivoschi. Acesta dă ordin unui soldat să-i tragă un glonte în cap după care, tot din ordinul său, o patrulă îl ridică cu o maşină de cărat gunoaie şi-l face dispărut pentru totdeauna. După dispariţia evreului, Vivoschi a avut grijă să care cu geamantanele la el acasă lucrurile de valoare ale evreului.

Constantin Blânduţ nu era blânduţ deloc cum s-ar putea crede citindu-i numele. ”A bătut mai mulţi evrei cu ciomagul şi cu patul armei, iar pe alţii i-a maltratat atât de barbar încât aceştia ulterior au murit din cauza loviturilor primite. Pe alţi evrei i-a schingiuit prin împungerea cu baioneta sau smulgerea firelor de păr din barbă. Pe alţii i-a torturat prin aceia că le-a poruncit să stea cu faţa în jos pe şinele de cale ferată după care a început să joace cu picioarele pe trupurile lor. Şi ca o complectare a tuturor acestor barbarii, a înjunghiat mortal cu baioneta pe fiul hahamului Pincovici şi pe doi tipografi”. El a şi recunoscut faptele sale la primele depoziţii efectuate de martori după primele cercetări.

Gheorghe Parlafes, supravegheat de Blânduţ i-a bătut cu un par, i-a călcat în picioare şi i-a lovit cu bocancii pe mai mulţi evrei, între care pe Bern Bercovici şi pe Moise {trul. Iar Lubaş Rudolf, un legionar ieşean de 51 de ani “a lovit pe evreul Zalman Tirchişor cu ciocanul în cap”, motiv pentru care acesta a decedat peste câteva zile în lagărul de la Podu Iloaiei. Pe evreul Buium Tirchişor l-a lovit cu o rangă de fier lăsându-l infirm pentru toată viaţa. Tot prin lovitură cu ranga a rănit atât de grav pe Saia Tirchişor încât acesta a murit în trenul ce-l transporta către Podu Iloaiei.

Lazăr Constantin (47 de ani), cunoscut antisemit. “A fost văzut pe strada Zugravi însoţit de fraţii Păduraru, toţi înarmaţi cu ciomege, cu care loveau până la sânge pe evreii din coloanele ce se îndreptau spre centrul oraşului, având grijă să-i jefuiască de tot ce aveau asupra lor”. Sălbăticia a mers până acolo încât, smulgând din mână unei mame pe copilul ei de 11 ani, după ce l-a încolonat, l-a lovit cu un par, iar pe un bătrân l-a lovit cu catarama centurei în cap până ce i l-a spart.

Pe alt inculpat, pe nume Dumitriu Dumitru, l-a observat un martor cum stătea în faţa magazinului său cu o carabină în mână. “Orice evreu care va trece pe stradă îl voi împuşca”, spunea el. Cu o zi înainte, acelaşi Dumitriu i-a spus martorului Froimovici că a împuşcat deja şase evrei şi că mai doreşte să împuşte încă cel puţin şase. Inculpatul a fost văzut şi de alţi evrei cum trăgea în oameni cu o armă de vânătoare pe stradă, apoi cum a participat la măcelul de la Chestura Poliţiei, când “trăgea în grămada de evrei ce a reuşit să scape fugind din curtea Chesturii”. El a fost zărit din locuinţa de vizavi de un martor.

Ghiţă Iosub, un vechi infractor al Iaşiului, cu vederi anti-semite, a adunat mai mulţi evrei de la casele lor şi i-a dus condus în acelaşi scop. Pe drum “i-a bătut îngrozitor”, “la Chestură a început să îi lovească cu un par, omorând pe mulţi dintre ei”.

Chicicov Dumitru, un fost poliţist, s-a trezit făcând şi el ordine pe străzile oraşului. |nsoţit de alţi oameni ai legii, a scos cu forţa mai mulţi evrei pentru a-i duce la Chestură, pe unul din ei l-a bătut crunt, “până în aşa grad încât i-a rupt dinţii din gură”.

Acuzatul Miron Nicolae, de 29 de ani, era funcţionar la Primăria municipiului Iaşi. |n ziua de 29 iunie 1941 a ridicat din casele lor un număr de 30 de evrei pe care i-a încolonat şi condus la Chestura Poliţiei. “Pe drum, acuzatul, care avea în mână un revolver i-a lovit pe fraţii Nathan, Leon şi Haim Iţicovici”. Mulţi dintre cei “culeşi” de la domiciliu de Miron nu s-au mai întors acasă. “Pe o femeie de 70 de ani a târât-o afară din casă pentru a fi dusă la Poliţie”.

Un alt inculpat în procesul pogromului este Nicolae Russu. “Numitul avea în mână o bâtă cu care a lovit până la sânge pe unii dintre cei ridicaţi”…Frida Anckeman povesteşte cum “s-a întâlnit cu o bandă compusă din doi jandarmi, un plutonier şi mai mulţi copii de ţigan, cu bâte şi arme cu toţii, conduşi de Russu, care, cu faţa contractată şi privirea tulbure, îi lovea pe toţi, însângerându-i la mâini şi la faţă”.

Alexandru Păsărică, fost agent de poliţie. Inculpatul “a intrat în casă şi a început să-l lovească pe tatăl meu pe care l-au dus şi nu s-a mai întors”, povesteşte un martor. Apoi pentru alţi evrei a recurs la schingiuiri cu cuţitul, lovituri cu patul armei, pentru majoritatea dintre cei maltrataţi aceasta cauzându-le moartea.

Rusu Dumitru, un patron cizmar din Iaşi, însă cu domiciliul în Bucureşti, str. Maica Domnului nr. 25. |i lua pe evreii ce încercau să scape de patrule şi îi împuşca. De mâna bucureşteanului Rusu au murit “sfredeliţi” de gloanţe frizerul Sandu din cartierul Târgu Cucului, evreul Segall şi brutarul Idel Roza, împreună cu ginerele său, Iţicovici.

Vă prezentăm şi un “grup de bătăuşi”, din care făceau parte: Vasile Velescu, 61 de ani, căruţaş, probabil rudă cu cunoscutul legionar Velescu, Dumitru Dumitriu (48 de ani), şi el căruţaş şi legionarii Dumitru Andronic (32 de ani) şi Laur Ioan (38 de ani). Ameninţându-l că trag cu arma l-au făcut pe Moritz David Berenstein să deschidă uşa locuinţei. Laur i-a dat acestuia doi pumni cu atâta putere că i-a căzut evreului doi dinţi. {i au strâns evrei în grupuri ca să-i ducă la Chestură bătându-i pe drum cu sălbăticie. Banda de ciomăgari i-au poruncit lui Iancu Ciuntu să se ridice, cu toate că acesta zăcea în pat, bolnav. Aceştia i-au spus că nu-i nimic că e bolnav, să meargă, chiar dacă moare pe drum, că şi aşa va fi ucis până la urmă. L-au luat şi l-au schingiuit groaznic. Vasile Velescu, după ce îi scotea pe vorbitorii de idiş din locuinţe îi lovea cu biciul pe drum. Banda a scos din case şi a predat patrulelor pe Ulner Moise împreună cu soţia şi copiii, ca şi pe Smadic Marcu şi fiul său, aceştia, împreună cu mulţi alţii, pierind în timpul călătoriei cu “trenul morţii”, la Călăraşi.

Dumitru Cercel, de 25 de ani, agent la Circa II de Poliţie Iaşi, “a pătruns cu forţa în locuinţe ale evreilor, de unde i-a scos dându-i pe mână ucigaşilor de la Chestură, unde se spune că au fost împuşcaţi cu mitraliera sute de evrei. Pe mulţi dintre cei ridicaţi din grădinile lor i-a omorât chiar el, pe unii pe drum, pe alţii chiar în casă. La un moment dat, unul dintre cei prinşi reuşeşte să fugă, însă este prins de Cercel şi omorât. Aceeaşi soartă a avut şi tatăl unuia din martori, un bătrân evreu ridicat împreună cu cei doi feciori, aceştia sfârşind în mâinile agentului.

La atrocităţile comise au luat parte chiar şi elevi de liceu. Gramatiuc Aurel sare gardul şi intră în curtea colegului său de şcoală evreu. |mpreună cu alţi “justiţiari” nu se înduplecă să lase acasă familia acestuia. Mai mult, după ce-i încolonează, începe să-i lovească cu ce îi cade la mână.

Dumitru Constantinescu, de 62 de ani, bărbat venerabil s-a dedat şi el la fărădelegile comise atunci. “Acuzatul umbla din casă în casă, însoţit de soldaţi germani. Înarmat cu o măciucă îi lovea pe toţi cei care îi întâlnea în cale, omorând pe cei mai mulţi în urma loviturilor sale sălbatice.

Nicolae Lupu, gardian public de 37 de ani, a lovit cu cruzime inclusiv oameni bolnavi de peste 60 de ani pe care i-a ridicat din pat pentru a-i preda poliţiştilor.

Ioan Mânăstireanu, de 33 de ani, fost gardian, a participat şi el la acţiunile violente. El a pretins lui Pavel Lipa suma de 20.000 de lei pentru a-l lăsa în libertate. După ce a primit banii, acesta a fost eliberat. Apoi Mânăstireanu i-a păzit pe evreii îmbarcaţi în trenurile morţii. Johan Marcu a povestit cum acesta nu permitea ca aceştia să bea apă decât după ce plăteau anumite sume de bani. Cei care nu aveau bani le vărsa apă sub nas contribuind astfel de înăsprirea suferinţei lor, atât fizică cât, mai ales, psihică.

Gheorghe Bocancea, de 38 de ani, gardian public, a pătruns prin ameninţare cu revolverul în locuinţa ceasornicarului Aronovici pe care l-a dus la gară. Acesta nu s-a mai întors niciodată acasă. Pe 30 iunie Bocancea l-a bătut pe evreul dr. Rozin cu ce altceva decât cu…bocancul în cap ironizându-l pe acesta cum că “nu doreşte să servească cafea la pat”. Dr. Rozin a fost urcat într-unul din trenuri şi a murit la scurt timp. Bocancea nu s-a ferit în a-I bate în stradă şi pe bătrânul Moritz Gratz, precum şi pe tatăl şi pe fratele acestuia până la leşin. Acelaşi gardian a fost recunoscut ca fiind unul din cei care înarmaţi cu bâte au participat la măcelul din curtea Chesturii Poliţiei.

Grosu Gheorghe, guardian public, însoţit de alţi civili a intrat în curtea casei croitorului Bercu David pe care l-a împuşcat cu revolverul ce-l avea asupra sa. Ciobotăraşu Dumitru, şi el gardian, l-a jefuit pe Avram Grumbarg, l-a ridicat şi l-a dus de acasă. Acesta nu s-a mai întors niciodată.

Gheorghe Condurache a împuşcat pe Zalman Bergher, Aron Berger, M. Weismann şi Izu Weisman. El a făcut parte din echipa care a dezlănţuit jafurile din strada Aurel Vlaicu la începutul masacrelor şi a participat la instigări în cartierul Ciurchi.

Ion Ciobanu, legionar, cu o rangă de fier pe care o avea, maltrata pe cei găsiţi cu ocazia percheziţiilor efectuate. El este şi cel care a dat foc unui adăpost în care se găseau oameni, aducând personal fân pentru a-l înteţi, tot Ciobanu oferindu-se să aducă frânghia cu care să fie legaţi cei prinşi. A lovit, de asemenea, pe bătrâna Tipa Mendelovici, care ulterior din cauza rănilor produse a încetat din viaţă.

Vă veţi întreba cum au fost pedepsiţi toţi aceşti infractori. Ei bine, ei nu au primit pedepse drastice, mulţi dintre ei scăpând prea uşor. Insă au fost şi cazuri unde s-a făcut în cele din urmă dreptate, cum e cel al Prefectului de Iaşi. Colonelul Dumitru Captaru a fost trimis pe front imediat după pogrom. Comandant de regiment de infanterie, el a căzut prizonier în timpul luptelor de la Stalingrad, în noiembrie 1942. A revenit în ţară în anul 1946, fiind arestat şi judecat drept “criminal de război”. Tribunalul Poporului şi Curtea Marţială de Casaţie au întreprins cercetări, găsindu-l nevinovat, iar Ministerul de Război a clasat cauza (sentinţa nr. 6.704/26 noiembrie 1946). Dumitru Captaru a fost arestat din nou în anul 1948 şi de această dată a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, 100 milioane lei amendă şi degradare civică pe timp de 10 ani, pentru implicarea sa în Pogromul de la Iaşi din iunie 1941. În anul 1960 se afla cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, unde a şi murit trei ani mai târziu.

IMAGINI NOI cu POGROMUL de la Iaşi. EXECUŢIA din strada Vasile Conta, fotografiată de un soldat german care a participat la operaţiunea Barbarossa (GALERIE FOTO)

Pogromul din 1941, marcat printr-un grandios spectacol de teatru
Reputatul regizor Alexander Hausvater va pune în scenă la Teatrul “Vasile Alecsandri” spectacolul „GOLEM”.
Teatrul “Vasile Alecsandri” va marca pe 28 iunie împlinirea a 72 de ani de la Pogromul din 1941 printr-un spectacol pus în scenă de reputatul regizor Alexander Hausvater. Publicul ieşean, cu care apreciatul artist susţine că are o relaţie specială, considerându-l superior celui canadian, va avea prilejul să vizioneze „GOLEM” în avanpremieră, întrucât lansarea propriu-zisă a acestuia este programată în toamnă.
Pe lângă reprezentaţia de pe 28 iunie, oferită începând cu ora 19, în Sala Mare, va avea loc şi o repetiţie cu public, cel mai probabil în această vineri. „Suntem în faţa avanpremierei unui spectacol de la care aşteptăm foarte mult, fiind creaţia lui Alexander Hausvater. E un regizor care la fiecare spectacol a creat ceva nou şi foarte des a creat şi probleme, adică nu a vrut nicio secundă ca spectacolele lui să treacă neobservate. Le-a dorit şi contemporane, şi polemice întotdeauna. Spectacolul va avea avanpremiera oficială pe 28 ale lunii, pentru că suntem obligaţi să comemorăm Pogromul de la Iaşi din 1941. Va fi şi o repetiţie cu public, deci există două propuneri în această lună iunie de a observa spectacolul în două forme deosebite. În cadrul programului nostru, vrem să comemorăm continuu şi faptul că teatrul evreiesc s-a născut la Iaşi, dar şi faptul că Iaşul în sine a fost timp de cel puţin două secole o comunitate puternic marcată de convieţuirea dintre români şi evrei”, a precizat Cristian Hadji-Culea, director al Naţionalului ieşean.
 
Aluzii la politicieni
 
Alexander Hausvater a mărturisit că ar fi trebuit să monteze spectacolul în cimitirul evreiesc din Praga, spaţiu pe care îl consideră unic în lume, colaborând cu Teatrul Naţional din acelaşi oraş. La Iaşi, nu ar fi fost posibilă realizarea spectacolului în cimitirul evreiesc, în principal din motive financiare. „E foarte dificil astăzi să convingi un teatru care se zbate pentru orice ban să creeze o producţie neconvenţională”, a explicat nonconformistul regizor. Montarea adaptată pentru Sala Mare nu este însă mai puţin spectaculoasă, atmosfera din sânul comunităţii evreieşti pentru care rabinul a creat un monstru protector fiind redată cu ajutorul decorului, muzicii, mişcării scenice şi interpretării actorilor. Alexander Hausvater nu a oferit numai detalii despre spectacol, ci şi-a exprimat totodată dezamăgirea că Iaşul nu ocupă în prezent locul pe care l-ar merita. „Mă irită câteodată gândul că Iaşul nu este capitala culturală permanentă a României şi a Europei. Mă irită gândul că politicienii au rămas aşa de în spate şi au o vină aşa de teribilă”, a punctat artistul.
 
„Avea creaţii mult superioare”
 
În opinia sa, nici teatrul ieşean nu este apreciat şi promovat la adevărata sa valoare. „Istoria teatrului ieşean e pentru mine o istorie destul de tragică deoarece, pe parcursul acestor 15 ani, am văzut cum a fost combătut, neglijat de un oraş numit Bucureşti, care a încercat să provincializeze un teatru pentru că la un moment teatrul ăla avea creaţii mult superioare creaţiilor sale. Măcar primele spectacole pe care le-am făcut la teatrul ăsta sunt absolut sigur că erau fără comparaţie în România. Mi se pare foarte important de a sublinia că Teatrul Naţional din Iaşi era şi poate să fie un teatru vârf în România”, a adăugat Alexander Hausvater. Artistul s-a arătat dezamăgit şi de atitudinea pe care o au românii în legătură cu viaţa pe care o duc. „Trăiesc într-o ţară în care oamenii sunt nenorociţi şi ei se întreabă de ce sunt nenorociţi şi răspunsul întotdeauna e Băsescu sau Ponta. Ei sunt nenorociţi pentru că au pierdut capacitatea să se iubească, să-şi iubească semenul, să-şi iubească vecinul, să-şi iubească colegul. Necesitatea negativului şi a urii a distrus cea mai intrinsecă calitate umană, cea mai profundă, fără de care nu putem să existăm, care este iubirea”, a concluzionat Hausvater.

Regele Mihai: Holocaustul, legionarii şi propaganda contemporană
Chiar m-am plictisit de propaganda din ultima perioadă pro-ex-regele Mihai. Este lipsită de logică şi consecvenţă în afirmaţii. Fără să intru prea mult în detalii nu mă pot abţine să nu observ următoarele:
Regele Mihai şi Legiunea Arhanghelului Mihail
Noii propagandişti pro-monarhici spun că maiestatea sa nu a avut nici o legătură cu legionarii. Da, nici o legătură în afară de semnarea decretului prin care era înfiinţat statul naţional-legionar. E drept, tot regele Mihai a semnat şi decretul de desfiinţare a statului naţional-legionar.
Regele Mihai şi Holocaustul
Noii propagandişti trag tare pe ideea: regele Mihai nu are nici o responsabilitate asupra Holocaustului deoarece el nu lua nici o decizie. Singur mareşalul Ion Antonescu este vinovat, el era conducătorului statului, iar regele era lipsit de orice puteri. Aici se intră în contradicţie cu teza de mai jos.
Regele Mihai şi comunizarea României
Ni se spune pe toate canalele că regele Mihai nu are nici o responsabilitate pentru comunizarea României. “Nu avea ce face” – cam acesta este argumentul (la fel ca în cazul regele Mihai şi Holocaustul). Cam este o problemă cu “lipsa de putere” a regelui Mihai. Adică monarhul nu avea nici un fel de putere în ceea ce priveşte legionarii, Holocaustul şi sovietizarea – dar a avut putere atunci când a fost vorba de demiterea şi arestarea mareşalului Ion Antonescu! Destul de paradoxal raţionamentul: regele nu avea putere, dar îl lăudăm pentru ce a făcut când a avut putere.
Regele Mihai a plecat sărac din România
Asta este cea mai emoţionantă. A plecat sărac şi a trebuit să muncească. Bietul de el! Bineînţeles, documentele care atestă că nu a plecat sărac sunt “comuniste”. Bun, să zicem că aşa este. Dar să luăm un caz în care aceste documente nu mai sunt “comuniste”: safirul reginei Maria. Este vorba de al treilea safir din lume ca dimensiune: 478 de karate. A fost purtat de regina Maria la încoronarea de la Alba Iulia şi a fost lăsat moştenire regelui Mihai. Ultima dată a fost văzut la nunta lui Mihai în iunie 1948 (l-a purtat mireasa Ana de Bourbon-Parma). După această dată a dispărut din spaţiul public şi a intrat în colecţia unui bijutier american. A fost vândut la licitaţie în anul 2003 pentru 1,5 milioane dolari. În jurnalul lui zilnic Carol al II lea era furios pe Mihai că se apucase să vândă din colecţiile de timbre. Regele Mihai nu a plecat sărac din România, a plecat foarte bogat. Asta fără să ne mai uităm la documentele “comuniste”.
De ce avem nevoie de rege?
Eu nu înţeleg de ce am avea nevoie de un rege care a fost “neputincios”. Regele Mihai nu a “putut face” nimic, mai puţin lovitura de stat de la 23 august. Tot ce s-a întâmplat mai înainte şi mai apoi nu are legătură cu el. Chiar aşa să fie?
Plus că e aiurea toată emoţia asta. O să vină regel Mihai în Parlament! Şi ce o să facă regele Mihai în Parlament? O să proclame monarhia?!?

O contribuitie valoroasa la istoria evreilor din Romania :

Florin C. Stan , "Situatia evreilor din Romania intre anii 1940-1944" , editura Argonaut, Cluj-Napoca,2012

N-am ajuns inca la Ierusalim , dar cele de mai jos sunt valabile pentru toate regimurile asa-zis democratice !


La muzeul Holocaustului din Ierusalim se poate citi urmatoarea strofa: "Mai intai au venit sa ii aresteze pe sindicalisti si am tacut pentru ca nu eram sindicalist; Apoi i-au arestat pe comunisti si nu am protestat, intrucat nu eram comunist; Apoi i-au arestat pe evrei si nu am spus nimic pentru ca nu eram evreu; Cand au venit sa ma aresteze pe mine am vrut sa protestez, dar nu mai era nimeni care sa ma auda!"

Ierusalim. Conferinţă internaţională despre Holocaustul din România

reuniune a participanţilor la Conferinţa internaţională de la Yad Vashem cu supravieţuitori ai Holocaustului din România, în prezenţa oficialilor români şi israelieni şi reprezentanţi ai organizaţiilor originarilor din România se desfăşoară luni, la Ierusalim, la Parlamentul israelian.



Radu Ioanid, director al Programului internaţional de arhivă din cadrul Memorialului de la Washington, a confirmat, într-un interviu pentru Radio România Actualităţi, că problema accesului la informaţie a fost depăşită. “Avem acces la o bază de date, care este absolut impresionantă, discutăm de milioane de pagini, pe care le avem din arhiva Marelui Stat Major, Ministerul Apărării, SRI, Arhivele Statului, Arhivele Ministerului de Externe, nemaivorbind de arhivele judeţene. Deci avem o bază de date absolut impresionantă. Atunci când discutăm despre cercetători din România sau din străinătate, care se ocupă de acest domeniu, fie despre cei calaţi pe România, fie despre cei care fac studii interdisciplinare, pot spune că foarte des apar noi informaţii, care confirmă ceea ce ştiam până acum, dar apar noi amănunte, apar detalii, pe care nu le cunoşteam. Problema mare a fost depăşită, problema fundamentală a accesului la informaţie a fost depăşită”, a precizat Radu Ioanid.

De asemenea, o cercetare având ca subiect emigrarea evreilor din România în anii ’40, în perioada Holocaustului, a fost prezentată la o conferinţă internaţională de la Ierusalim despre tendinţe în cercetarea Holocaustului din România. Lucrarea Adinei Babeş de la Insitutul Naţional “Elie Wiesel” din Bucureşti are la bază documente de la Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor, copiile documentelor de la Memorialul din Washington, precum şi decizii legislative din România acelor ani.

“Ca o concluzie, dacă vreţi, a lucrării “Emigrarea evreilor din România în anii ’40″ era văzută de statul român ca o altă variantă, pe lângă deportare de curăţare etnică a României. Doar că dacă deportarea depindea în mare parte de statul român, emigrarea depindea şi de contextul internaţional din acea perioadă, emigrarea spre Palestina, şi tocmai acest lucru mi se pare foarte interesant, pentru că există un alt tip de contextualizare, adică trebuie să vezi care sunt relaţiile dintre ţări pentru a putea înţelege modul în care ea s-a desfăşurat. De exemplu, Germania nazistă era împotriva acestei emigrări, pentru că putea să-i pericliteze relaţiile cu ţările arabe din zonă, în acea perioadă. Şi, de asemenea, statul roman a avut un discurs dublu în relaţie cu ţările vest-europene, cu diferite instituţii internaţionale şi în ţară”, a declarat Adina Babeş.

Pogromul de la Iaşi: Atunci s-a întrebat dacă există Dumnezeu. Un prieten mort atârna...

“Dacă ajungem în cer după ce murim, acolo o să mă întâlnesc cu tatăl meu, cu fraţii mei, cu toţi cei dispăruţi atunci”, mi-a spus. Pentru că familia sa nu a recuperat corpurile tatălui şi al fratelui său, pieriţi în acele zile, se hotărâse ca anul acesta să depună câte o floare la toate gropile comune cu eroi necunoscuţi existente în judeţul Iaşi, gândindu-se că doar aşa ar putea aduce un omagiu chiar la căpătâiul lor. N-a mai apucat să o facă. A plecat să le înmâneze direct câte o floare, în cer. Dialogul nostru reprezintă ultimul interviu acordat presei de unul dintre puţinii supravieţuitori ai trenurilor morţii, Leizer Finchelstein (90 de ani). S-a stins cu câteva zile în urmă. O boală nemiloasă l-a doborât fulgerător. Când ne-am întâlnit ultima oară m-a privit cu ochii lui blânzi, sfredelitori. Mi-a strâns mâna bărbăteşte, aşa cum numai el ştia să o facă. Un munte de om, o mare de blândeţe. Înalt cât un brad, îţi lăsa palmele însetate de sânge după ce îţi întindea cu dragoste braţul său în semn de salut. După fiecare frază rostită din povestea calvarului prin care a trecut îl cuprindea plânsul. Simţeai Iaşiul de altădată doar când îl vedeai pe acest om. Era ca un bunic neasemuit de bun, frumos la suflet şi voinic. Abia aşteptam să-mi întindă mâna, să-mi rămână urmele strânsurii sale în palme. Şi asta pentru că, de fapt, salutul său venea din suflet. De aceea, poate, îmi plăcea nespus de mult să “dau noroc” cu el, aşa cum spun copiii. Tot aşa îndrăgeam şi felul său deosebit de a povesti.

Imaginea mamei sale când i-au scos pe tata şi pe toţi cei şase băieţi de lângă ea a fost cea mai dureroasă

Evenimentul prin care a trecut eroul nostru, “pogromul de la Iaşi”, s-a petrecut în iunie 1941. În Duminica neagră au fost împuşcaţi mii de evrei aduşi cu forţa şi bătuţi. Mulţi au fost ucişi în curtea Chesturii Poliţiei. Apoi, în urma unor atrocităţi de nedescris, 4000 de evrei strânşi din toate cartierele Iaşiului au fost înghesuiţi în vagoane şi transportaţi fără apă, fără nimic, pe o căldură de 40 de grade în scopul exterminării. Din cauza condiţiilor inumane la care au fost supuşi, 2650 dintre ei au murit.

Reporter: Care a fost momentul cel mai dificil prin care aţi trecut atunci? Când aţi asistat la primele atrocităţi?

Leizer Finchelstein: Am simţit nenorocirea din momentul în care ne-au scos din casă. Noi eram nouă copii acasă, şase băieţi şi trei fete. Au venit să ne ia în duminica aceea care pentru noi era una obişnuită. Auzisem deja că se întâmplă câte ceva prin Tătăraşi sau la abator, dar nu ne-am putut imagina că se va împrăştia în tot oraşul şi va urma acel măcel, care după toate documentele este cel mai mare pogrom din istoria crimelor împotriva evreilor. În foarte scurt timp, în doar două zile, au fost omorâţi, potrivit cifrelor scoase recent la iveală, între 12.000 şi 14.000 de oameni. Să-i omori în condiţii barbare…Eu am fost luat de acasă împreună cu ceilalţi cinci fraţi ai mei. Am un frate mort în pogrom, şi soţia mea şi tatăl meu au fost omorâţi atunci. Şi noi, toţi fraţii, alături de tata, am fost în vagoanele morţii. Împărţiţi în două trenuri, tata cu doi fraţi au fost în trenul spre Călăraşi. Eu şi trei fraţi eram într-un vagon care a pornit spre Podu Iloaiei.…Un frate s-a pierdut, nici până azi nu ştim în ce groapă comună este. Eu am rămas ultimul frate din familie. În zilele când se va face comemorarea pogromului din 2013 mă voi urca în autobuzul care este pus la dispoziţie de comunitate şi voi cutreiera toate cimitirile din apropierea Iaşiului, la Podu Iloaiei, la Tg. Frumos şi în alte locuri ca să pun câte o floare la fiecare mormânt. Poate fratele sau socrul meu se află într-una din aceste gropi….Momentul cel mai greu… A fost imaginea mamei mele, când au fost luaţi de lângă ea tata şi toţi băieţii, nu vă puteţi închipui ce durere era. N-aş dori niciunei mame, indiferent de etnie (plânge - n. red.), să treacă prin ce a trecut ea cu şase flăcăi scoşi din casă, nu neapărat omorâţi, că mama îşi făcea deja programul la cine va merge mai întâi… S-a aflat pe drum că nu va mai fi întoarcere, dar a dat Dumnezeu şi ne-am şi întors. Ne-am întors fără un frate şi fără tata…O altă imagine, cea mai violentă poate, a fost la Chestură. Dureroasă a fost şi cea în care eram înghesuiţi 120 de oameni în vagoane de 10 tone şi unde maximul era de 40 de persoane.…Bunul nostru Dumnezeu, care are grijă de noi, a dat o căldură de 40 de grade atunci…Noi fusesem scoşi de duminică dimineaţă din case, de la ora 10.00 nu pusesem pic de apă în gură, cu toate excrementele pe noi, pentru că nu ne-a lăsat să ne ducem la toaletă, când ne-au urcat în tren deja eram pe jumătate morţi. Stăteam ca sardelele, înfiorător a fost când s-a înteţit căldura şi noi eram murdari de fecale. Este ceva care nu se poate povesti. Am băut urina, am supt transpiraţia din cămaşa care era deja murdară ca o cârpă de spălat pe jos. Şi după ce s-a terminat urina, stăteam cu palma căuş să prindem o boabă de rouă de undeva de pe drum, dar ne-aveam de unde. Şi apoi, să stai cu toţi cei care mureau în vagon era cumplit! Ca să eliberăm un pic vagonul am făcut “bănci” din cadavre, vă puteţi închipui ce înseamnă să stai pe morţi. Să stai pe fratele tău sau pe tatăl tău. Sau un tată să stea pe fiul lui mort. Nu mai aveam nicio speranţă. Credeam că vom muri toţi, nu era decât o chestiune de timp. Vagonul s-a transformat într-o cameră de gazare ecologică, fără fum şi fără foc...

Dar nu puteaţi să despindeţi un lemn din podeaua vagonului?

Nu puteam să rupem, să desfacem ceva, pentru că un vagon este solid construit. A doua zi, dimineaţa, ne-au adunat să înmormântăm morţii. Nu ştiu cine i-a descărcat, dar în faţa fiecărui vagon erau mormane de cadavre dezbrăcate, stivuite unele peste altele. Şi misiunea noastră, dată de şeful de jandarmi, era să le întindem pe câmp şi să le căutăm actele în buzunare ca să fie oarecum o evidenţă a celor decedaţi. La unii le-au găsit, la foarte mulţi nu. Imaginea pe care o aveam în faţă, fiecare cu atâţia morţi, fraţii şi semenii noştri, nu se poate uita. Eu nu aveam decât 17 ani şi jumătate. Noi, evreii, suntem scutiţi de a vedea cadavre, pentru că dacă cineva a decedat dimineaţa, la prânz deja îl îngropăm. Adolescent fiind, să stai cu atâtea cadavre nu era uşor. Multe dintre ele erau în stare avansată de putrefacţie sau cu capetele umflate de la căldură ca o minge de baschet.

Am auzit că adolescent fiind aţi fost nevoit să vindeţi ziare cu caracter antisemit…

Da, am vândut şi ziare legionare. Înainte de război, eram ucenic tâmplar. Pentru că nu era de lucru, am început să vând ziare, am obţinut la un moment dat chiar un chioşc. Şi eram obligat să pun în faţă “Porunca vremii”, “Sfarmă piatră”, prinse în cuie cu toate imaginile antievreieşti…Era ca o ironie a sorţii. Dorinţa mea este să nu se mai întâmple niciodată aşa ceva. Mama l-a plâns foarte mult pe fratele meu. În ziarele săptămânale apăreau pe atunci povestiri despre pogromuri şi unii oameni care şi-au pierdut memoria şi s-au întors acasă după 10-15 ani. Ea credea în aşa ceva şi tot aştepta să vină….Chiar dacă aş găsi acum scheletul fratelui meu, nu se mai poate recunoaşte…Dacă ajungem în cer, după cum spune religia, poate că acolo o să ne întâlnim…

Aţi fi mai liniştit dacă aţi şti unde sunt înmormântaţi fratele şi tatăl?

Sigur că da. La toate popoarele şi religiile se comemorează împlinirea unor anumiţi ani de la naştere. Sau la anumite sărbători sunt pomeniţi morţii. Şi mergi la mormânt, aprinzi o lumânare, faci rugăciuni…Noi n-am putut să facem aşa ceva şi ne-am frânt inimile din acest motiv.

După toate atrocităţile la care aţi asistat, în zilele ce au urmat, v-aţi mai întâlnit cu vreunul dintre asasini?

De văzut am văzut mulţi dar totuşi nu a fost nicio dorinţă a mea de răzbunare…I-am văzut în timp ce ne-au transportat spre gară, când ne-au urcat în vagoane. Împiegatul…

Cum arătau acei oamenii?

La faţă arătau ca oameni, dar oameni nu erau. Pentru că în timpul ăsta stai şi te întrebi, cum o persoană ca şi tine să dea dovadă de atâta neomenie, dintr-un om normal care are creier şi este socotit o fiinţă întreagă să emane atâta neomenie. Să dai cu ciomagul în capul oamenilor să-i omori, unul, doi , trei, zece, am văzut cu ochii mei. Şi să laşi oamenii într-un vagon din acesta fără să dai un pic de apă. Mai mult, să vină cu căldarea de apă să o răstoarne în faţa ta! E de neînchipuit.

Finchelstein a dat referinţe unui fost torţionar pentru a căpăta o slujbă


Dar aţi discutat după 1945 cu un astfel de torţionar?

Da. Lucram la CFR şi îl cunoşteam pe fostul şef al postului de jandarmi din Podu Iloaiei unde a oprit “trenul morţii”. Jandarmeria s-a desfiinţat odată cu venirea comunismului. Nu ştiu cum a aflat el că eu lucrez la CFR. Pentru că nu avea de lucru mi-a cerut să-i dau o referinţă ca el s-o prezinte la serviciu. El era fostul şef al postului de jandarmi însă s-a purtat oarecum omeneşte adică a executat ordinele de pază dar n-a mai omorât pe nimeni…

Şi i-aţi dat referinţe?

Da, i-am dat. Eu în genere sunt un fenomen, cine mă cunoaşte. Eu am reuşit în cei 91 de ani ai mei care îi împlinesc anul acesta în noiembrie am reuşit să nu mă cert cu nimeni, nici cu vecinii, nici cu fraţii, nici cu colegii, nici în viaţa particulară, nici în căsnicie. Am aniversat 65 de ani de căsnicie acum o vară. Eu încă nu i-am spus lui nevastă-mea du-te mai încolo. Am cheile de la bloc dar eu sun când ajung acasă să-mi deschidă nevasta, să fiu primit cu zâmbetul pe buze. Soţia trăieşte, a împlinit 88 de ani.

Am dus o viaţă cu greutăţi pentru că ne-am căsatorit imediat după război. Erau necazuri mari după război şi după ce-am intrat la CFR. Eu vă spun că în timpul socialismului n-am avut probleme. Am făcut munca de jos şi n-am avut probleme. Mi-am văzut de serviciu, eram fruntaş în producţie, eram trimis în staţiunile de odihnă în concediu, n-am avut probleme. Nu eram nici membru de partid, eram doar membru de sindicat cu cotizaţia plătită la zi.

Pe cine invitaţi în general de ziua dvs?

N-am pe cine . Comunitatea evreiască a luat o iniţiativă ca la fiecare două luni să fie sărbătoriţi cei născuţi în cele opt săptămâni. Şi atunci ne întâlnim în comunitate la fiecare acest interval. Speranţa noastră era în omenie. Pentru că noi am trăit în armonie. Sunt născut în Iaşi. La CFR între 120 de muncitori eram singurul evreu şi am reuşit să trăim omeneşte. Sistemul socialist a avut şi părţi rele, şi părţi bune, în special pentru noi, oamenii nevoiaşi. Pentreu muncitori. Nefiind băieţi deştepţi cu diferite afaceri, ne-am văzut de treabă, am avut locul de muncă asigurat. …

Finchelstei priveşte cu simpatie Germania în ciuda atrocităţilor făcute de nazişti


Aţi fost întotdeauna voinic?

Am fost voinic şi sănătos. Şi asta a fost şi norocul mamei noastre că eram copii sănătoşi. Singurul lucru pe care îl doresc ca om este să scoatem războiul acesta din vocabularul omenesc. Pentru că atâtea atrocităţi se petrec în numele acestui cuvânt. Chiar acum câteva zile am văzut un documentar pe Discovery unde arătau bombardamentele germane asupra Londrei şi asupra oraşelor engleze, care au fost nemiloase. Ei au căutat pur şi simplu să distrugă. Nu s-au orientat spre obiective militare sau alte ţinte. Au căutat să distrugă şi să demoralizeze. Atunci se credea că Germania plănuieşte debarcarea în Anglia aşa cum au făcut-o nemţii în Franţa, cum a fost blitzkriegul, dar cu Anglia n-a prea reuşit. Şi când britanicii şi-au pus la punct aviaţia cu ajutorul bombardierelor americane B12 cu 3000 kg de focoase la bord s-au răzbunat la fel de inuman pe Germania. Şi am văzut câteva oraşe germane bombardate de aliaţi şi atrocităţile acestea nu-şi au locul. Am avut ocazia să merg în Germania şi să văd cum au făcut germanii mai multe decât a făcut Hitler. Au dat drumul la muncitorii străini în ţară şi au făcut lucruri deosebite. Cât e de frumoasă Germania! Cea mai puternică şi mai bogată ţară din Europa. Chiar i-am felicitat când am ajuns la ei.

Primul său drum cu trenul l-a făcut cu “trenul morţii” (Profil)

Leizer Finchelstein avea 17 ani şi jumătate când a avut loc pogromul evreiesc de la Iaşi. A lucrat ca ucenic de la o vârstă fragedă. Tatăl său, care era tâmplar, l-a dat în mod intenţionat pe mâna altui meşter pentru a fi tratat cu severitatea cuvenită. Locuia împreună cu familia în Tg. Cucu, un cartier evreiesc renumit al Iaşiului. Erau nevoiaşi. Locuiau la curte într-un imobil cu mai multe familii, 14 locatari. Nu aveau curent electric, aveau wc-ul în curte şi de multe ori tatăl său nu făcea faţă cheltuielilor, fiind şi numeroşi membrii familiei sale: 11 guri de hrănit. Locuinţa lor din strada Conductelor avea două camere şi o bucătărie, împreună cu cei şase fraţi şi trei surori locuiau şi cei doi părinţi. Pentru că lipseau comenzile de la meşterul său, Leizer s-a apucat de vândut ziare. “Ziarul puteai să îl iei la jumătate sau la un sfert de preţ şi după ce în citeai îl dădeai înapoi”, se confesa cu ani în urmă Leizer Finchestein istoricului Adrian Cioflâncă. În atelierul de tâmplărie toate sculele şi uneltele erau germane. De aceea nu i-ar fi trecut prin cap că cei care realizaseră astfel de minuni tehnice s-ar fi putut deda la astfel de grozăvii criminale. Ca o ironie a sorţii însă primul său drum cu trenul l-a făcut cu “trenul morţii”. În sâmbăta aceea neagră din iunie 1941 unul din fraţii săi, care locuia pe Abator, a venit îngrozit să le spună că evreii sunt scoşi din casă, bătuţi şi omorâţi.Încolonaţi şi cu mâinile sus au fost bătuţi pe drumul către Chestură. În dreptul Filarmonicii, unde era un spital de campanie german, li s-au aruncat cu mizerii în cap. În curtea Chesturii i-a întâmpinat doi jandarmi ce purtau cască de război cu însemnele SS. Nemţii aveau bâte de baseball cu care le sfărâmau capetele. A călcat peste morţi până s-a refugiat într-un colţ al curţii dominate de o mitralieră care trăgea în oameni. Acolo a fost locul unde a văzut pentru prima oară morţi. Chiar un prieten de-al său atârna de gard. După miezul nopţii i-au dus la Gară şi i-au îmbarcat. El a nimerit în cel de-al doilea tren. “Era întuneric de îţi scoteai ochii din cauza camuflajului”, povestea Finchelstein lui Cioflâncă. Au mers opt ore în condiţii de neimaginat. “Din cauza căldurii, a lipsei de hrană şi apă oamenii mureau ca muştele. Am băut urina unii de la alţii. Ne pălmuiam unii pe alţii ca să rămânem treji. În îngrămădeala aceea, am aflat ulterior că în celălalt tren, peste un frate de-al meu au căzut morţi. El nu a putu să îşi tragă piciorul şi a intrat în putrefacţie având de suferit toată viaţa. Atât Leizer Finchelstein cât şi acel frate al său au supravieţuit printr-o minune. Dintre cei peste o sută de oameni din vagon nu au rămas în viaţă doar 22. Însă în momentele cele mai grele Finchenstein l-a pus la îndoială pe Dumnezeu. Era dezamăgit că el îi cerea disperat ajutorul prin rugăciuni iar El nu îi răspunde în niciun fel.