GERMANIA[V=]

Din vremuri vechi dateaza si Biserica Sfanta Barbara, inchinata patroanei minerilor, datorita minelor de argint din zona. La jumatatea drumului spre varful dealului se afla capela Sfantul Martin, dar protectorul castelului este considerat Sfantul Evanghelist Marcu. In turn este plasata o capela care ii este dedicata. Aceasta capela este strans legata de o veche legenda care invaluie zidurile batranului castel. Se spune ca aici traia o tanara de o mare frumusete, Elisabeth, fiica seniorului locurilor. Multi pretendenti au batut la usa casei lor, dar ea si-a daruit inima nobilului Siegbert von Lahnstein. Din nefericire tanarul si-a pierdut viata inainte de nunta, in batalia de la Marchfeld, lasandu-si logodnica zdrobita de durere. Pentru a-i usura suferinta, un tanar calugar, Fratele Mark, soseste la castel si prin rugaciuni si cuvinte blande incearca s-o imbarbateze. Dupa un an un alt cavaler, Rochus, purtand o armura neagra si pretinzand ca este var al lui Siegbert se declara mostenitor al unui castel vecin. Obtinand ceea ce isi dorise, cere mana Elisabetei care insa nutrea pentru el o profunda antipatie. Tatal ei nu-i impartaseste sentimentele si incepe pregatirile de nunta.

Tanara se spovedeste Fratelui Mark, iar acesta simte ca e ceva in neregula cu Rochus. In noaptea dinaintea nuntii, calugarul se roaga Sfantului Marcu, implorandu-l s-o protejeze pe Elisabeth. Sfantul i se arata intr-o lumina orbitoare, ii spune ca Rochus este un "print al intunericului" si ii da o cruce cu care sa-l atinga pe mire. A doua zi, calugarul asteapta perechea la intrarea in capela si infige crucea in pieptul tanarului care este inghitit pe loc de pamantul care se desface sub picioarele sale. Este o legenda frumoasa, aruncand un val de romantism asupra constructiei protejata de Sfantul Evanghelist.

Castelul a fost ridicat de cei mai de seama arhitecti si mesteri ai epocii. Fondatorul sau a inteles inca din 1150 importanta strategica a acelui varf de munte, care nu putea fi atacat nici dinspre Rin nici de pe uscat. In 1200, castelul intrat in posesia vasalilor contilor palatini si, in 1219, Eberhard de Eppstein a intreprins importante lucrari, largind si intarind considerabil constructia. In centrul curtii triunghiulare a ridicat un donjon patrat, cu o scara de intrare foarte inalta, de circa opt metri, si o logie romana in partea de nord.

A intarit zidurile si castelul a devenit mult mai sigur si mai confortabil. In 1283 castelul a intrat in posesia contilor Katzenelnbogen care au facut accesul si mai dificil, printr-un sistem elaborat de paza la cele doua usi de la intrarea in castel. In fata uneia dintre acestea era un sant plin cu tarusi ascutiti, in care dusmanii si-ar fi gasit moartea cazand de pe podul mobil de deasupra. Intregul ansamblu era inconjurat de un zid fortificat in spatele caruia erau pantele abrupte. Noii stapani au impodobit donjonul cu un turn rotund, subtire, specific tuturor constructiilor familiei. Eu au ridicat si o locuinta gotica, sprijinita de turnul capelei. Peretii exteriori ai acestuia aveau o grosime de trei metri dar lumina patrunde pe deasupra lor prin ferestrele aflate la o inaltime considerabila.

Constructia este din nou fortificata pe la 1400, dar in 1479, familia Katzenelnbogen se stinge din lipsa de mostenitori si castelul devine proprietatea contilor de Hessen. Acestia construiesc mai multe puncte de aparare, pulberaria, camera tunurilor unde instaleaza baterii de artilerie. Castelul este singurul care rezista in timpul luptelor din 1688-1692, cand francezii le distrug pe celelalte de pe Valea Rinului. In timpul lui Napoleon a fost folosit ca inchisoare, in 1815 a apartinut ducilor de Nassau, iar dupa razboiul Austro-Prusac, din 1866, a revenit Prusiei. In 1900 a fost vandut pe un pret simbolic Asociatiei Germane a Castelelor, dar in 1945 a fost partial distrus de artileria americana. In zilele noastre a fost pus sub protectia UNESCO si a devenit unul dintre cele mai vizitate locuri de pe Valea Rinului.

In stanca principala au fost sapate doua culoare, cu intrare din nord-est. Unul se deschide spre rasaritul Soarelui in ziua solstitiului de vara, iar celalalt duce spre o incapere in care se afla o sculptura cu o infatisare grotesca, destinata ritualurilor de initiere si purificare. In partea superioara a uneia dintre stanci a fost sapata o capela, lipsita de acoperis, cu o deschidere rotunda avand diametrul de 37,5 centimetri, in care se ajungea pe trepte si pe un podet din lemn. Amplasamentul acesteia a fost ales astfel incat sa permita vederea deasupra boltii a unor repere astrologice. O capela sapata din initiativa unor preoti adepti ai "cultului luminii". Se presupune ca deasupra au fost realizate constructii din lemn pentru a facilita observarea rasaritului si in alte zile decat in cea a solstitiului de vara dar si a miscarii lunii si a stelelor.

Dupa ce calugarii crestini au luat locul sacerdotilor pagani, au distrus si ar fi modificat o parte din aceste locasuri. O marturie in acest sens o reprezinta o lespede de piatra cu o greutate de 50 de tone, aflata la baza stancilor care facea parte din structura unei laturi a capelei. Inainte de anul 1120, calugarii crestini au sculptat pe una dintre stanci o imagine reprezentand Coborarea de pe Cruce. Un alt basorelief infatiseaza Stalpul Lumii, ce sustine Universul, asigurand uniunea dintre om si fortele cosmice si care semnifica totodata suprematia noii credinte fata de cele vechi.

Sub scena principala a basoreliefului este sculptat Sarpele Lumii, o interventie, probabil, ulterioara, a unui artist plastic anglo-saxon, imagine ce ar simboliza energia telurica a acestui loc. Externsteine atrage anual aproximativ jumatate de milion de vizitatori, printre ei figurand druizi, samani, vrajitori...

Saparea unor grote cu diverse destinatii, toate avand un caracter sacru, s-a practicat in diverse locuri din lume si stau sub semnul credintei conform careia in aceste incaperi se intra in contact cu puterile misterioase care salasluiesc in pamant si care, aidoma celor din cer, guverneaza lumea.

Tatal lui Ludwig al II-lea, Maximilian al II-lea, achizitionase castelul Hohenschwangau din apropiere, sediu al cavalerilor Schwangau in Evul Mediu, si l-a reconstruit din 1832 in stil gotic. Aici s-a nascut, in 1845, Ludwig al II-lea si tot aici si-a dezvoltat pasiunea pentru epoca medievala. A invatat multe despre legende si istorie din picturi si dintr-o lectura avida. Din 1861 a trait sub influenta totala a muzicii lui Wagner, acesta accentuandu-i admiratia pentru vechile legende. A vazut intai "Lohengrin" si "Tannhäuser", apoi "Tristan si Isolda" si "Inelul Nibelungilor" si in cele din urma acea minunata poveste a Graalului, "Parsifal", rege cu care Ludwig se identifica si era chiar identificat cu acesta de catre Wagner. In 1867 a fost renovat si remobilat un alt castel faimos din Germania, Wartburg, care a devenit un model pentru Neuschwanstein, suveranul fiind convins ca va realiza resedinta perfecta.

Ludwig al II-lea a devenit rege in 1864, la numai 19 ani, si doi ani mai tarziu a fost obligat sa accepte infrangerea si dominarea tarii de catre Prusia. Devenit suveran, a fost incapabil sa joace rolul unui monarh constitutional si a creat propria sa lume in care putea trai ca un rege medieval din perioada absolutismului. Aceasta este ideea care a stat la baza constructiei noului castel. Locul ales a fost sus, deasupra unui defileu, avand muntii drept fundal. Constructia a fost ridicata pe ruinele altor doua mici castele medievale cunoscute de rege in copilarie.

Ludwig al II-lea a vizitat Wartburgul in 1867 impreuna cu arhitectii sai, carora le-a cerut sa execute desene dupa ornamentele de aici. Au fost preferate cele executate de un pictor scenograf din München care a folosit, pe langa modelele palatului respectiv, detalii din decorurile din Lohengrin si Tannhäuser. Intr-o scrisoare adresata lui Wagner in 1868 suveranul mentiona ca noul palat va contine elemente care vor evoca aceste opere ale compozitorului.

Constructia a inceput din septembrie 1869 si prima aripa a castelului a fost completata pana in 1873. Aici a locuit Ludwig al II-lea caruia nu i-a fost destinat sa vada vreodata palatul fara schele. In 1889 au fost terminate camerele sale dar o versiune simplificata, a aripii de sud a fost terminata abia in 1891 iar capela nu a fost niciodata construita. Principalele camere ale castelului sunt decorate in mare parte cu fresce inspirate din mitologia germanica si nordica, povesti care l-au inspirat pe Richard Wagner.

Regele a vrut ca Sala de Muzica de aici sa fie mai mare decat cea din castelul Wartburg. A fost realizata dupa desenele si sugestiile lui Hyazinth Holland, cunoscut istoric literar al vremii. Rezultatul a fost combinatia intre doua sali din Wartburg, "Sala Cantaretilor" si "Sala Festivalurilor", o camera imensa in care nu au fost niciodata prezentate spectacole. Sala Tronului, adaugata in 1881, era o versiune a celei imaginata in Legendele Graalului, desenata de insusi Ludwig. De altfel si alte sali aveau ca sursa de inspiratie creatia wagneriana. Astfel, biroul sau, creat in 1880, era inspirat de grota zeitei Venus din opera Tannhäuser, cu o lumina colorata luminand o cascada reala.

Cu toate ca era inglodat in datorii, Ludwig a vrut sa termine castelul pe care il ridicase din bani proprii. Declarat nebun de guvernantii tarii, a fost inchis in Palatul Berg unde a murit la 13 iunie 1886. Castelul sau, in care strainilor nu li se permitea sa intre, a fost deschis publicului la 1 august 1886. Numit Neuschwanstein ("Lebada de piatra") este considerat una dintre cele mai sugestive evocari ale Graalului si a operei wagneriene.

In 1292 Hamburgul devenise oras liber, dar in 1510 a fost inclus in Imperiu, intre 1521-1529 aderand la Reforma. In 1815 a intrat in componenta Confederatiei Germane pastrandu-si statutul de oras liber, in 1866 in cea a Confederatiei Germane de Nord, fiind declarat porto-franco in 1881. Secolul al XIX-lea a reprezentat pentru Hamburg o perioada de maxima inflorire, datorata in buna parte, traficului de pasageri catre Americi. Chiar cancelarul Otto von Bismark a trebuit sa recunoasca importanta si forta acestui mare port fluvial, acordandu-i statutul de port liber.

Cu toate distrugerile suferite in Cel de al Doilea Razboi Mondial, mai ales ca in urma bombardamentului anglo-american din 1943 cand au existat aici 50.000 de morti, orasul a reusit sa-si vindece, ranile traind un adevarat miracol economic si devenind cunoscut nu doar pentru santierele sale navale ci si pentru turismul practicat pe scara larga. Din vechile constructii se remarca Opera, datand din 1678, Universitatea dar si Primaria, construita in secolul al XIX-lea in stilul Renasterii Italiene, o cladire despre care se spune ca are mai multe camere decat Palatul Buckingham. Acestor impunatoare monumente li se adauga bisericile din secolele XVI-XVIII, dintre care Sfantul Mihail are un turn inalt de 132 metri.

In zona garii orasul adaposteste cinci muzee de arta iar in cartierele de lux Harvestehude si Pöseldorf exista numeroase galerii de arta. Intregul peisaj portuar este dominat de antrepozite, unde se depoziteaza marfurile in regim „duty-free”.

Cartierul franghierilor-Reeperbahn odinioara traind din banii lasati de marinarii care, poposind aici dupa lungi calatorii, isi reinnoiau proviziile, cautand si un strop de distractie, a ramas zona cunoscuta drept „cartier al placerilor”. Atmosfera este aceeasi ca odinioara, o multime de stavilare si catarge deasupra carora pluteste tipatul pescarusilor. Seara apare o procesiune colorata strident, care insa, de curand a inceput sa fie pusa in umbra de existenta unor alte atractii, printre care teatrele cum ar fi Schmidts Tivoli.

Fostul sat de pescari Blankense, este unul dintre locurile preferate de plimbare ale locuitorilor care l-au numit „Napoli din Nord”. Cartierul Karoline este si el un loc indragit de cei care strabat orasul. Amestec de cafenele elegante si de magazine pentru grupuri exclusiviste, este un mediu cultural populat parca de multe alte nationalitati. In 1980 in cartierul Hansa s-a deschis cea mai lunga strada comerciala din Europa. Aici, sub un atrium de sticla, este inglobata o zona intreaga pe care odinioara se ridicau mai multe magazine mici. Constructiile sunt o fericita combinatie de marmura si caramizi de sticla, continuand, intr-o maniera noua, traditiile arhitecturii hanseatice. Exista peste 15 galerii comerciale asemanatoare, permitand evitarea aglomeratiei de pe vechile bulevarde ca Jungfernstieg.

Pe lacurile Alster, dintre care unul are o suprafata de 164 ha, se practica sporturile nautice dar bogatia orasului este adusa in special de Elba, pe ale carei ape navigheaza imense nave de transport care acosteaza in portul constituind „industria cu cei mai multi lucratori” si ocupand o parte importanta din suprafata orasului.

In mintea si in sufletul tuturor localnicilor si a vizitatorilor, batranul oras hanseatic ramane locul in care odinioara se puteau admira corabiile cu panze si in care mult mai tarziu, in anii 1960, s-a lansat vestita formatie The Beatles.

Superba constructie de plan semicircular din Würzburg, de pe malurile raului Main din Bavaria a fost ridicata la initiativa a trei principi-episcopi din familia Schönborn. Cei trei s-au dovedit cunoscatori in arta arhitecturala sugerand nu doar un anume plan ci si multe motive ornamentale. Ei au autorizat constructia unor biserici baroc, trei la numar, in Würzburg si au ridicat palatul parasind vechea citadela europeana de la Marienburg. Lucrarile au durat din 1650 pana in 1750 dar inca din 1744 constructia era considerata una dintre cele mai mari si mai frumoase cladiri baroc din Germania. Johann Philipp Franz von Schönborn l-a ales drept conducator al lucrarilor pe arhitectul Johann Balthasar Neumann considerat unul dintre cei mai de seama arhitecti ai tarii, reprezentant al barocului german tarziu.

Nascut in Boemia, Neumann a devenit cunoscut ca un mare maestru, desenand biserici si palate impresionante atat prin eleganta exterioara si folosirea ingenioasa a spatiului, cat si prin decoratiile exterioare spontane si indraznete. Una dintre specialitatile sale consta in realizarea scarilor de ceremonie. Neumann care a venit la Würzburg in 1711, ca inginer militar, era inca tanar in comparatie cu alti arhitecti experimentati ai vremii cand i s-a propus, in 1720, supervizarea lucrarilor palatului episcopal Residenz. De aceea a simtit nevoia sa apeleze la alti arhitecti ca austriacul Hildebrandt si doi maestri francezi Cotte si Boffrand.

Cu toate ca puternicele influente rococo pot fi atribuite intr-un fel celor doi francezi, grandoarea constructiei poarta in mod evident marca lui Hildebrandt. Acesta a desenat decoratiile abundente a sectiunii superioare al pavilionului central al palatului, interiorul Salii de Onoare si Capela Episcopului. Exista doua elemente arhitecturale care fac faima acestui vestit Residenz.

Acestea sunt cele care ii confera trasaturi specifice, nemaiintalnite in alta parte. Unul dintre acestea il reprezinta Capela Episcopului (Hofkirche), ridicata intre 1732-1741 in care colaborarea lui Hildebrandt cu Neumann a fost foarte stransa, iar cel de al doilea este Marea Scara dubla de la intrare, conducand spre Sala de Onoare (Kaisersaal). Marea Scara, desenata de Neumann este, una dintre cele mai originale si mai ingenioase opere ale artistului.

Construita intre 1737-1742 pentru noul episcop, dubla scara este sustinuta de arcade inalte, deschise. Deasupra acestora tavanul cu bolta acopera intreaga suprafata care pare sa pluteasca in aer. Decoratiile interioare au fost facute dupa terminarea structurii constructiei, in 1744. Remarcabile sunt operele marelui pictor italian Tiepolo din Sala de Onoare si tavanul Marii Scari. Artistul a creat aici o fresca uriasa, decorata cu simboluri ale celor patru continente cunoscute la vremea respectiva. In Sala de Onoare pot fi de asemenea mentionate stucaturile lui Antonio Bossi care adauga artei lui Neumann si barocului insusi un plus de stralucire.

Oras liber din 1241, trece din 1255, in stapanirea consilor de Nassau. Blazonul acestora, reprezentand un leu, impodobeste fantana din piata principala a orasului, zidita in 1537. Tot aici se inalta, din 1609, primaria, devenita in zilele noastre birou de stare civila.

Familia Nassau si-a stabilit aici resedinta si, in jurul anului 1744, a fost ridicat un incantator palat in stil rococo. Intre 1837-1841 a fost construit in plin centru faimosul Stadtschloss, in stil neoclasic, fiind astazi sediul oficial al conducerii landului Hessen. Intre 1806-1866 orasul este capitala Ducatului de Nassau, care este apoi anexat Prusiei.

Noii stapani il transforma in una dintre cele mai elegante si mai vestite statiuni termale din Germania, faima sa raspandindu-se repede pe intregul continent. Viata culturala cunoaste o dezvoltare extraordinara. Staatstheater devine una dintre principalele scene din tara, Cazinoul de pe versantul sudic al muntilor Taunus atrage de asemenea o multime de oameni din lumea intreaga, strazile sunt modernizate dupa modelul celor din Berlin. Trasaturile caracteristice stilului colonial, pe care Prusia l-a imprimat tuturor cuceririlor sale de dupa 1866, n-au supravietuit Celui de al Doilea Razboi Mondial decat in Wiesbaden. Orasul prezinta si astazi bulevarde largi, elegante, marginite de hoteluri si unitati comerciale cu complicate fatade baroc.

Cu impunatoare coloane, asemanatoare celor ale teatrului, a fost ridicata in 1907 o cladire foarte moderna pentru vremea respectiva, o casa de sanatate administrand cel mai important izvor termal din oras. Dupa intemeierea Republicii Federale Wiesbaden a devenit capitala pentru landul Hessen. O retea densa, bine organizata, de mijloace de transport o leaga de orasele cele mai apropiate Frankfurt si Mainz. „Capitala” a trebuit sa se afirme in ciuda concurentei vecine. De aceea si-a creat o personalitate aparte, tinand cont de pozitia sa geografica, de climatul relativ cald, de izvoarele termale si mai ales de spiritul modern, aproape meridional. Noi instalatii termale au fost create special la Aukammtal, satisfacand perfect gusturile vizitatorilor.

In materie de atractii arhitecturale, in Wiesbaden poate fi admirata „Biserica Pietii”, o impresionanta constructie neogotica dar si Capela Greaca cu cupolele aurite, de la inaltimea carora, poate fi admirata privelistea pana departe. Un funicular special face aceste inaltimi accesibile, dar nu aceste detalii fac farmecul batranului oras ci acea atmosfera deosebita care pluteste deasupra lui.

Prin tot ce o inconjoara, Wiesbaden este socotit „marea doamna” a capitalelor regionale.

Lucrarile au inceput in anul 1870 iar locul ales in acest scop a fost cunoscutul Ammergan din Muntii Alpi, având ca model Micul Trianon de la Versailles, realizat dupa planurile lui Ange-Jacques Gabriel, probabil cel mai mare arhitect francez al secolului al XVIII-lea. Mai mult o vila decât un palat, Linderhof are numai patru ferestre in registrul superior al fatadei principale. In interior exista o sala a oglinzilor si un dormitor oficial, la fel de elegante cum sunt cele de la Versailles, dar bogatia lambriurilor, a sculpturilor si a tapiseriilor face sa se resimta mai mult scoala rococoului Germaniei de Sud decât cea a stilului frantuzesc.

Palatul (sau vila) se inalta in mijlocul unui parc recunoscut ca unul dintre cele mai frumoase din epoca respectiva. Acesta combina elementele baroc ale gradinilor frantuzesti cu cele ale parcurilor englezesti. Terasele din centru si axele orizontale cu bazinele elegante, straturile de flori concepute si asezate geometric, cascada lunga cu fântânile elaborate, pavilionul si Templul lui Venus constituie motive baroc. Contururile neregulate ale imprejurimilor parcului si cladirile exotice se bazeaza pe modele englezesti.

Casa Marocana si Chioscul Maur sunt exemple ale culturilor orientale, admirate de asemenea de Ludwig al II-lea. Chioscul Maur a fost creat initial pentru Expozitia de la Paris din 1867, Ludwig l-a cumparat in acelasi an si l-a decorat cu un candelabru de cristal, o fântâna de marmura si un impresionant tron impodobit cu o dantelarie aurita reprezentând cozi de paun, de unde si numele acestuia: Tronul Paun.

Casa marocana a fost ridicata pentru Expozitia de la Viena din 1873 si cumparata de rege in 1878. A fost zugravita si mobilata in stil marocan având câteva camere in care Ludwig petrecea cu placere scurte perioade. In camera centrala, semnând mai degraba cu o curte interioara, lumina patrunde pe sus prin geamuri colorate, asezate in forma de piramide. In parc mai pot fi admirate capelele si asa-zisele „colibe” decorate astfel incât sa aminteasca personajele din operele lui Richard Wagner, Parsifal si Walkiria.

Tot din opera marelui compozitor este inspirata si pestera lui Venus, o pestera artificiala, creata pe un deal, pe malul unui lac. Acesta pare decorul cel mai potrivit pentru opera „Tanhäuser”. Din 1878 pâna in 1881 a fost imbogatita cu echipamente moderne si lumina electrica. Cu ajutorul unor discuri de sticla ea poate fi luminata in culori diferite, suveranul preferând culoarea albastra care ii amintea de Grota Albastra din insula Capri. Pestera lui Venus cu efectele sale iluzorii a impresionat mult la vremea respectiva, fiind un exemplu desavârsit al sintezelor artistice realizate in secolul al XIX-lea.

Printre personalitatile care desfasurau aici o intensa activitate, un loc de frunte l-a avut Johann Wolfgang Goethe (1749-1832). El a invitat la Weimar o seama de arhitecti, dintre cei mai faimosi in epoca, asa cum erau socotiti si Heinrick Gentz si Johann August Areus care au raspuns imediat la chemarea poetului. Multi dintre cei prezenti contribuisera la remodelarea palatului regal din Berlin intr-un stil german, mai nationalist, si tot ei au fost cei care au lucrat la restaurarea Palatului Ducal din Weimar cand acesta a fost serios avariat de un incendiu, in 1774. Cu acest prilej constructia a fost refacuta in cel mai pur stil clasic si a fost primita in Germania ca un serios motiv de mandrie nationala.

Goethe a calatorit in Italia unde numeroasele exemple de arhitectura clasica romana si greaca au avut asupra lui o mare influenta, capatand nu doar cunostinte, ci si un gust deosebit in ceea ce priveste lucrarile de constructie. Astfel a putut conduce lucrarile de restaurare a Palatului Ducal din Weimar care au inceput in 1789, liniile neoclasice exprimand atat idealul clasic cat si vechile trasaturi ale artei gotice germanice.

Impresionanta este scara interioara a Palatului, desenata de Grenzt in stil doric intre 1800-1803, cel mai evident exemplu de stil neoclasic. Inainte de asta, Arens a construit in parc o casa eleganta in stil doric, a carei intrare (crypto-portians) este impodobita de coloane masive grecesti. Asemanatoare intrucatva celei admirate de Goethe la Paestum, cunoscutul poet a sugerat si a condus restaurarea acesteia, intentionand ca ea sa devina un loc de retragere pentru Marele Duce Karl August.

Palatul Ducal a fost terminat in 1803, intreaga cladire fiind dominata de vechiul si inaltul turn cu ceas, singurul care supravietuise focului din 1774 si care acum parea sustinut de noile constructii. In 1914 insa, Palatului i s-a adaugat o noua aripa, cea dinspre sud, deoarece planul initial al acestuia prevedea patru aripi.

Palatul Ducal ramane cea mai importanta cladire din Weimar. Cea mai frumoasa camera, holul in stil neoclasic, supervizat de Goethe ramane o piesa indelung admirata. De fapt cladirea este acum un muzeu dedicat scriitorilor Goethe, Schiller, Wieland si Herder. Galeriile gazduiesc faimoasele colectii de arta ale marilor duci de Saxa-Weimar si o serie de apartamente private, expunand picturi, sculpturi si argintarie din Renasterea Italiana. Orasul Weimer a devenit un oras emblematic pentru cultura germana.

In 1906 Marele Duce a intemeiat aici o scoala de arte si meserii, care a pus bazele unei importante miscari culturale. Orasul este locul de nastere al Scolii Bauhaus, in 1919, scoala care, a functionat aici pana in 1925 si a jucat un rol de prim ordin in istoria culturii si artei mondiale.