Troţki[v=]

20 august 1940 – Asasinarea lui Leon Trotki
Fondatorul Armatei Rosii, politicianul revolutionar marxist si teoreticianul Leon Davidovici Trotki a fost asasinat la 20 august 1940, pe cand se afla in exil in Mexic. Trotki s-a nascut in 1879 la Iakova, Ucraina, intr-o familie evreiasca. A studiat marxismul si a fost unul dintre liderii muncitorilor din zona de sud a Rusiei. Devenit indezirabil, autoritatile tariste l-au condamnat in 1900 la patru ani de exil in Siberia. Cu acel prilej, dupa evadare, el si-a luat numele de „Trotki”, inspirandu-se dupa numele unui gardian de la o inchisoare din Odessa. Vederile lui politice de stanga l-au determinat sa se decida sa plece in exil la Londra.

L-a cunoscut pe Vladimir Ilici Lenin si au inceput o colaborare la ziarul „Scanteia”, al Partidului Social Democrat al Muncii din Rusia (infiintat la Minsk, in 1898). La congresul acestui partid din 1903, de la Londra, ideile politice ale lui Trotki au inceput sa difere de cele ale lui Lenin.

 In 1905, Trotki se intoarce in patrie si conduce o greva generala a muncitorilor din Sankt Petersburg. Autoritatile il condamna la exil pe viata, dar in 1907 evadeaza iar si pleaca la Londra. Din motive politice (nu a incetat activitatea, editand publicatii militante), se muta la Viena, apoi la Paris. Ajunge la New York, dar dupa detronarea tarului Nicolae II ajunge iarasi in tara si participa activ la succesul bolsevicilor in revolutie. Este numit apoi comisar al poporului si apoi devine fondator si comandant al Armatei Rosii. El nu s-a opus ascensiunii lui Stalin, dupa boala si moartea lui Lenin.

 Conceptiile lui Trotki despre construirea economiei socialiste l-au adus in conflict cu Stalin. Acesta nu a ezitat sa-l indeparteze din partid in 1927. In acel moment, Stalin ramanea unic conducator al URSS. Pentru a-i anihila influenta, Stalin l-a deportat si apoi l-a exilat pe Trotki in afara URSS – in 1929. In aceste circumstante, politicianului nu i s-a permis sederea la Paris, iar in Norvegia a avut probleme si a fost determinat sa plece in Mexic. Acolo locuieste in casa unor prieteni, scrie lucrari politice si in 1938 infiinteaza „Internationala IV”. Aflat intr-o suburbie a capitalei Mexico City, el sufera mai multe atentate, iar la 20 august 1940 este ucis de agentul stalinist Ramon Mercader.

PAUL IOAN

Trotki: tragedia marii politici idealiste - de GEORGE CRISTIAN MAIOR

Lev Trotki, o moarte invaluita in mister

Viata in exil a lui Lev Davidovici Trotki

http://cultural.bzi.ro/cat-de-tare-s-a-inselat-trotki-in-privinta-romanilor-8508

http://www.observatorcultural.ro/Leon-Trotki-si-mitul-bolsevismului-cu-fata-umana*articleID_29177-articles_details.html

Troţki, duşmanul de moarte a lui Stalin Omul care a facilitat revoluţia rusă, „liderul revoluţionar înnăscut“, mâna dreaptă a lui Lenin, inamicul urât al lui Stalin, Leon Troţki (născut ca Lev Davidovici Bronstein) a fost una dintre cele mai influente (şi mai detestate) personalităţi ale istoriei moderne. Fără Troţki, este...

Cum a fost asasinat Lev Troţki


Leon Troţki, născut
Lev Davidovici Bronstein, s-a alăturat lui Lenin în Revoluţia Rusă din
1917, a organizat Armata Roşie şi părea destinat să devină succesorul
acestuia. Însă în lupta pentru putere de după moartea lui Lenin,
petrecută în 1924, Iosif Stalin l-a învins pe Troţki şi l-a forţat să
plece în exil, mai întîi în Turcia, apoi în Franţa şi Norvegia, care
l-a expulzat în timpul zarvei stîrnite de presupusul complot împotriva
lui Stalin.

Preşedintele
Mexicului, prin intermediul pictorului Diego Rivera, i-a oferit azil
politic lui Troţki, iar în ianuarie 1937 acesta a ajuns în Mexic, unde
a fost cazat într-o vilă bine păzită din zona suburbană. Stalin
hotărîse să-l asasineze. Însă NKVD - organizaţia poliţienească secretă
care a precedat KGB-ul - se afla într-o stare de dezordine în urma
epurărilor politice operate de Stalin, asasinarea fiind amînată pînă în
1940. Sarcina i-a fost dată lui Leonid Eitington, un ofiţer NKVD care
l-a ales pentru această misiune pe David Alfaro Siquerios, un veteran
al Războiului Civil Spaniol şi un extremist de stînga. Pe 23 mai 1940,
Siqueiros, deghizat în ofiţer mexican, a condus o bandă care a luat
vila cu asalt, a ucis o santinelă, a ciuruit cu gloanţe o curte
interioară şi cîteva camere, şi au lăsat în urma lor materiale
incendiare şi o bombă, toate programate să explodeze. Incendiarele s-au
aprins, însă bomba nu a explodat.
Siqueiros a plecat fiind sigur că
reuşise să-l asasineze pe Troţki. Însă acesta a supravieţuit,
alegîndu-se cu o rană uşoară la piciorul drept. Siqueiros, arestat şi
eliberat pe cauţiune, s-a dus în Chile la invitaţia poetului Pablo
Neruda.
Eitington a început să organizeze un alt complot de
asasinare. Acesta urma să ajungă pînă dincolo de graniţă, în New York
City, şi să implice membri ai Partidului Comunist din Statele Unite.
FBI a început să supravegheze comuniştii americani, fiind conştient de
legăturile lor cu Moscova. Însă FBI nu a ştiut de noua tentativă de
asasinare a lui Troţki. Eitington i-a ordonat lui Ramón Mercader, un
tînăr misterios care avea multe identităţi false, să îşi reînnoiască
legătura amoroasă cu Sylvia Ageloff, o asistentă socială din New York
pe care Ramón o întîlnise la o întîlnire troţkistă din Paris. Ramon era
fiul lui Caridad Mercader, o comunistă spaniolă cu care Eitington
avusese o relaţie romantică în timpul Războiului Civil Spaniol. NKVD
colectase paşapoartele victimelor din cadrul Brigăzilor Internaţionale
- voluntari din multe ţări care au fost ucişi în timp ce luptau
împotriva fasciştilor aflaţi sub comanda generalului Francesco Franco.
Paşapoartele au devenit mai tîrziu utile pentru crearea de identităţi
false, ca în cazul lui Ramón.
FBI îl cunoaştea pe Ramón sub numele
de van Dendreschd sau Jacques Mornard van der Dreschd, numele de pe
paşaportul intrat în posesia NKVD în timpul Războiului Civil Spaniol.
În cele din urmă, FBI va aduna peste 900 de pagini despre van
Dendreschd, Sylvia Ageloff şi alte persoane implicate în evenimentele
din august 1940. În vara anului 1940, Ramón şi-a reînnoit legătura
amoroasă cu Sylvia, care plecase în Mexic pentru a deveni secretara lui
Troţki. Prezentat de Sylvia, cea care se bucura de încredere, Ramón a
ajuns să cunoască paznicii din vila lui Troţki, pe care l-a întîlnit în
persoană. Cei doi bărbaţi au stabilit o întîlnire în cadrul căreia
Troţki urma să arunce o privire asupra unui manuscris redactat de
Ramón. Era 20 august 1940. Ramón s-a aşteptat să-l ucidă pe Troţki
dintr-o singură lovitură. Însă Troţki a ţipat, iar paznicii şi soţia
lui s-au luptat cu Ramón. Dosarul FBI conţine o descriere detaliată a
asasinării.
În cadrul mărturiei sale, Ramón a afirmat că l-a lovit
pe Troţki şi că �omul a ţipat într-un fel pe care nu-l voi uita cît voi
trăi. Ţipătul său a fost un Aaaaaa!... foarte lung, infinit de lung,
încă mai am senzaţia că acel ţipăt îmi străpunge creierul...".
Troţki
a murit pe 21 august. Ramón a fost arestat, judecat şi condamnat la 20
de ani de închisoare. Un agent FBI sub acoperire diplomatică de la
Ambasada Statelor Unite din Mexico City l-a intervievat pe Troţki
înainte ca acesta să moară şi pe Ramón înainte de proces. Interviurile
au fost incluse în bogatul dosar FBI referitor la uciderea lui Troţki,
un dosar care a ajuns la 909 pagini, multe dintre ele inaccesibile
publicului.
Cînd spărgătorii de coduri din cadrul proiectului Venona
au reuşit să decripteze mesajele sovietice din ani '40, ei au
descoperit referiri la planuri de eliberare din închisoare a unui
bărbat purtînd numele de cod �Gnome" - Ramón, asasinul. Mama sa,
Caridad Mercader, apare în mesajele Venona sub numele de cod �Klava".
Ramon
şi-a ispăşit pedeapsa aproape în întregime. Atunci cînd a fost
eliberat, s-a întors la Moscova. Într-o ceremonie la care a participat
mama sa, acestuia i s-a acordat o medalie şi un ceas de aur.
Impactul
asupra istoriei: Investigaţia FBI cu privire la asasinarea lui Troţki a
identificat legăturile dintre Uniunea Sovietică şi anumiţi membri
zeloşi ai Partidului Comunist din Statele Unite, o revelaţie care a
prevestit informaţiile culese în cadrul proiectului Venona. Poliţia
secretă a lui Stalin şi-a demonstrat capacitatea de acţiune, organizînd
o crimă la mare depărtare de Moscova.
THOMAS B. ALLEN



http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=161&format=html

Leon Troţki, un evreu care îi ura pe... evrei!



Autor : MICHAEL SHAPIRO
Omul care a facilitat revoluţia rusă, „liderul revoluţionar înnăscut“, mîna dreaptă a lui Lenin, inamicul urît al lui Stalin, Leon Troţki (născut ca Lev Davidovici Bronstein) a fost una dintre cele mai influente (şi mai detestate) personalităţi ale istoriei moderne. Fără Troţki, este foarte probabil că Lenin nu ar fi reuşit să impună marxismul în Rusia. Istoria lumii de la 1917 încoace ar fi fost cu totul alta dacă tovarăşii Lenin şi Troţki nu ar fi reuşit. Fondator al primului ziar Pravda (Adevărul), Troţki a furnizat o mare parte din argumentele rebeliunii, deşi a aderat mai tîrziu la bolşevism. El i-a arătat lui Lenin cum să folosească o confederaţie de soviete, sau de consilii alese, pentru a-şi consolida puterea. Troţki, şi nu Lenin, a fost acela care a condus şi a organizat revolta armată care, după căderea ţarului, a răsturnat guvernul provizoriu al lui Kerenski şi a instalat conducerea comunistă. În calitate de comisar de război, Troţki a fondat Armata Roşie şi a folosit-o cu brutalitate pentru a suprima masivele tulburări civile care au marcat Rusia după revoluţie. Foarte talentat în procesul revoluţionar şi al războiului civil, Troţki nu a reuşit să fie un „aparatcik“, un birocrat în statul sovietic monolitic care a urmat. Extrem de vanitos şi de arogant, lui Troţki îi lipseau atît îndemînarea politică a lui Lenin, cît şi viclenia lui Stalin. În ultimele zile ale lui Lenin, Troţki a apărut foarte plictisit de şedinţele de partid, citind romane, în timp ce Stalin îşi consolida în tăcere puterea. Subestimarea lui Stalin şi mîndrul lui refuz de a intra în lupta politică i-au asigurat căderea şi exilarea din Rusia. În timpul anilor ’30, Stalin a epurat partidul de aproape toţi fondatorii săi, într-o serie de procese spectaculoase, urmate de execuţii. În 1940, agenţii secreţi ai lui Stalin au planificat asasinarea lui Troţki într-un asalt frontal al casei sale, de tip fortăreaţă, din Ciudad de Mexico, cu mitraliere şi bombe, dar au eşuat. Mai tîrziu, un asasin singur a reuşit să cîştige încrederea unui prieten al lui Troţki, a obţinut o audienţă la marele om şi i-a înfipt un cîrlig de gheaţă în cap. Troţki s-a luptat cu el, dar a murit a doua zi. Mai mult decît oricare personalitate de stînga, inclusiv Karl Marx, „evreul Troţki“ a ajuns să simbolizeze revoluţia şi cominismul. În timpul războiului civil din Rusia, izbucnit îndată după revoluţie, animate de personalitatea „malefică“ a lui Troţki, trupele antibolşevice au masacrat mai mult de 50.000 de evrei nevinovaţi în Ucraina. Mai tîrziu, pe Frontul de Est, în timpul celui de-al II-lea război mondial, soldaţilor nazişti li s-a spus că duc un război sfînt, care va culmina cu înfrîngerea definitivă a evreilor bolşevici, omorîtorii lui Christos. Ororile implementării Soluţiei Finale au fost mai uşor comise de nişte escadre ale morţii, care credeau că şterg pentru totodeauna de pe faţa pămîntului imaginea lui Troţki. Marea ironie a sorţii face ca acest simbol al evreimii, Troţki, să fie un evreu care ura evreii. Mulţi dintre revoluţionarii importanţi ai perioadei au fost evrei. Lideri revoluţionari ca Rosa Luxemburg, din Germania, şi Béla Kun, din Ungaria, au fost evrei neevrei. Aceştia fie şi-au negat originea, fie au mers mai departe şi şi-au umilit confraţii. La unul dintre primele congrese ale marxiştilor ruşi, Bund-ul sau Uniunea Generală a Muncitorilor Evrei, a fost distrusă de Troţki într-un mod feroce. De asemenea, el a trecut cu vederea pogromurile suferite de poporul lui în timpul războiului civil din Rusia. Repetăm, nu Lenin, ci Troţki a fost personalitatea din spatele primelor succese ale comunismului. El a petrecut o mare parte din viaţa sa de adult făcînd revoluţie. Fiu al unui fermier prosper, Lev Davidovici Bronstein a fost trimis, la vîrstă puţin peste 20 de ani, în Siberia pentru activităţi subversive împotriva regimului ţarist. În Siberia, el s-a căsătorit cu altă revoluţionară, au făcut două fete, apoi a scăpat şi a ajuns în Anglia, cu binecuvîntarea soţiei, dar fără familie, şi-a luat numele unuia dintre temnicerii lui, unul „Leon Troţki“, şi a devenit propagandistul personal al lui Lenin. Lenin l-a trimis pe Troţki înapoi în Rusia ca să lucreze în ilegalitate. Troţki a organizat consiliile muncitoreşti, apoi repetiţia în costume a revoluţiei din 1917, conducînd în 1905 o încercare nereuşită de a răsturna guvernul. Judecat, trimis în închisoare, exilat din nou în Siberia, a scăpat încă o dată, plecînd de data aceasta în America. În 1917, el s-a întors în Rusia imediat după Lenin şi a organizat atacul împotriva Palatului de Iarnă. Comuniştii aveau să obţină controlul asupra Rusiei, care avea să dureze mai bine de 70 de ani. Viziunea lui Troţki, a revoluţiei permanente, s-a jucat pe o scenă internaţională şi a fost foarte aproape de îndeplinire. Atît Troţki, cît şi Lenin au presupus că ideea lor de revoluţie a muncitorilor se va răspîndi în Germania, Franţa şi Anglia, pictînd în roşu aprins drapelele europene. Revoluţia rusă a servit drept model pentru revoluţie la fel de sîngeroase în China, Vietnam, Coreea şi Cuba. Ţările Lumii a III-a, ţări mai mult agrare, par să fie mai adaptabile la comunism decît naţiunile imdustrializate. Totuşi, stalinismul, acea excrescenţă deformată a leninismului, a covîrşit toate idealurile utopice, intelectuale, ale lui Troţki şi a devenit un exemplu favorit pentru statele în curs de dezvoltare de orientare stîngistă. În cei 12 ani de exil, Troţki a lucrat din greu ca să dea în vileag terorismul şi ipocrizia lui Stalin. Desigur, Troţki nu a fost un liberal democrat, crezînd tot timpul în supremaţia partidului comunist. Statul sovietic cumplit de uniform, la fondarea căruia a ajutat, nu putea permite existenţa unei voci independente. Cînd exlilul nu l-a mai putut amuţi, Stalin s-a asigurat că rana de la cap făcută de asasin va reuşi.
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=20916

Trotki - profetul inarmat

Fara indoiala ca revolutia bolsevica din anul 1917 a reprezentat unul dintre evenimentele marcante ale secolului XX, un eveniment care va schimba fata lumii si va aduce istoria contemporana pe un nou fagas. Chiar daca declansatorul acestei revolutii, organizatorul si mentorul ei a fost Vladimir Ilici Lenin, istoricii sunt de parere ca omul care a adus victoria bolsevicilor s-a numit Leon Trotki, un personaj carismatic dar extrem de controversat, pana in zilele noastre.

ESEU: Sergiu Matei Lucaci-INTERESE OCCIDENTALE IN RUSIA REVOLUTIONARA - 3742
Frecvent vehiculata ipoteză a originii germane a finanţării lui Troţki pare să fie autentificată de un document al Departamentului de Stat american, declasificat în anii ’70: 9 Martie 1918, către: Consulul american, Vladivostok, de la dl. Polk, secretar de stat în exerciţiu, Washington D.C
Pentru informarea dvs. confidenţială, aveţi în continuare un mesaj din 12 ianuarie din partea lui von Schanz, de la Banca Imperială Germană, pentru Troţki ce confirmă acordarea acestuia unei sume de 5 milioane de ruble prin intermediul comisarului naval Kudrisheff.
Observăm cum această finanţare s-a făcut în 1918, în momentul în care Troţki propunea o alianţă cu Vestul.Însă, acesta nu a fost singurul promotor al bolşevismului ale cărui fonduri proveneau din surse germane.De altfel, este de înţeles demersul Germaniei din Primul Război Mondial de a destabiliza puterea centrală a Rusiei, în scopul retragerii acesteia din război.Prin urmare, mişcarea comunistă părea a fi o foarte bună investiţie de război, după cum afirma şi ministrul de externe german al vremii, von Kühlmann, într-un mesaj adresat Kaiserului, pe 3 decembrie 1917: Nu s-a putut ca bolşevicii, până în momentul în care au primit de la noi fonduri sub diverse forme şi prin căi variate, să-şi construiască principalul organ de propagandă, Pravda, şi să-şi extindă considerabil baza, iniţial restrânsă, a partidului lor.
În această ordine de idei, şi Lenin a fost unul din destinatarii sprijinului german.În aprilie 1917, acesta, împreună cu 32 de revoluţionari ruşi bolşevici, a călătorit cu trenul din Elveţia, unde trăise în exil din 1905, prin Germania, către Suedia şi, ulterior, Petrograd, Rusia.Tranzitarea teritoriului german de către aceştia făcea parte dintr-un plan aprobat de către Statul Major German.Efectele ulterioare ale instaurării comunismului în Rusia, nu au putut fi, însă, pe deplin prevăzute, după cum afirma generalul Max Hoffman, în memoriile sale: Nu am ştiut, nici anticipat, din consecinţele acestei călătorii a bolşevicilor către Rusia, imensul pericol la adresa umanităţii pe care îl reprezentau. Legătura cu Lenin, pe baza căreia aceste finanţări se făceau, îl avea la vârful său pe cancelarul Theobald von Bethmann-Hollweg, un politician cu o carieră deosebit de tumultoasă.Familia Bethmann din Frankfurt, în care acesta îşi avea ascendenţa, era una din cele mai prospere în domeniul bancar, fapt care, fără îndoială, contribuise la numirea sa în funcţie în 1909. Patru ani mai târziu, însă, acesta făcea obiectul primului vot de cenzură al Reichstagului german asupra unui cancelar.Printre altele, Bethmann-Holwegg fusese cel care, în 1914, anunţase că garanţia germană faţă de Belgia era o simplă foaie de hârtie.Înainte de a pierde sprijinul politic al Reichstagului în 1917, fapt ce a determinat demisia sa, cancelarul aprobase tranzitarea Germaniei de către bolşevici, transmisă apoi prin secretarul de stat Arthur Zimmerman către legaţiile din Berna şi Copenhaga.Ministrul german din capitala scandinavă îl utiliza ca mesager pe un anume Alexander Israel Helphand, alias Parvus, şi supranumit ulterior de istorici Negustorul revoluţiei.Treapta finală în această piramidă era reprezentată de Jacob Furstenberg, alias Ganetsky, ce avea contact direct cu Lenin.
Scopurile germane, însă, nu constau doar în destabilizarea puterii din Rusia, ci şi în accesul la piaţa rusă postbelică, fapt contradictoriu cu dorinţa revoluţionarilor de a instaura dictatura proletară. Însă, lipsa unor mijloace de altă factură pentru îndeplinirea acestor scopuri i-a făcut pe germani să apeleze la bolşevici încă din 1915.Pe data de 14 august a acelui an, ministrul german din Copenhaga, Brockdorff-Rantzau, îl recomanda oficialilor guvernamentali pe Helphand (Parvus) după cum urmează: ...un om extraordinar de important ale cărui puteri rare cred că trebuie să le angajăm pe parcursul războiului.Totuşi, nici ministrul german nu are încredere deplină în acesta, declarând: Ar putea fi totuşi riscant să vrem să utilizăm puterea din spatele lui Helphand, dar ar fi în acelaşi timp o recunoaştere a propriilor noastre slăbiciuni dacă am da curs temerilor privind incapacitatea de a-i direcţiona pe cei ca el.După cum vom vedea în continuare, această idee a ministrului german de a utiliza revoluţionari coincide cu cea a unor finanţişti americani de pe Wall Street, în frunte cu John Pierpont Morgan Jr., fiul celui mai faimos bancher din istoria Americii (vezi Anexa II).Unul din asociaţii acestuia, Paul Warburg, a cărui bancă a fuzionat ulterior cu cea a lui Morgan, avea un frate în Germania, Max, ce conducea compania M.M.Warburg, cu ramificaţii în SUA şi Olanda, precum şi banca Manufacturer Hannover Trust, prin care Max Warburg, alături de un industriaş german pe nume Stinnes, a finanţat cu 2 milioane de ruble crearea unei case de publicaţii, ce va edita ulterior ziarul Pravda.
În urma unei analize asupra documentelor din arhiva Departamentului de Stat american rezultă faptul că oficialii din cadrul acestuia, precum şi ambasadorul german la Petrograd, erau foarte bine informaţi în privinţa scopului şi evoluţiei mişcărilor din Rusia.Despre pregătirile pentru re-revoluţie se ştia cu cel puţin şase săptămâni înainte de izbucnirea sa, iar un raport înaintează ipoteza lipsei de rezistenţă a guvernului Kerensky în faţa valului bolşevic.De altfel, guvernul britanic, şi el în cunoştinţă de cauză, a avertizat rezidenţii britanici din Rusia, cu cel puţin şase săptămâni înainte de faza bolşevică a revoluţiei, să părăsească această ţară.Pe de altă parte, fiind constant în sprijinul său faţă de revoluţie, preşedintele american Woodrow Wilson a ordonat, pe data de 28 noiembrie 1917, ca nici o interferenţă să nu fie făcută în desfăşurarea fazei bolşevice a revoluţiei.Se pare că acest ordin venise ca replică la o solicitare a ambasadorului în Rusia, Francis, pentru o conferinţă a Aliaţilor, la care Marea Britanie îşi dăduse deja acordul.Departamentul de Stat american argumenta că o astfel de întâlnire ar fi lipsită de utilitate, chiar dacă ambasadorul american la Paris, colonelul Edward M. House, îi raporta lui Wilson că, deseori, era contactat de reprezentanţi ai Aliaţilor în privinţa problemei ruseşti.
Problema principală cu care forţele aliate se confruntau, odată consumată re-revoluţia, era recunoaşterea Rusiei bolşevice.America va face acest act diplomatic abia în 1933, însă, după cum vom vedea în continuare, va oferi în mod indirect, prin mijloace predominant economice, un sprijin ferm noii conduceri din această ţară.În decembrie 1917, generalul american Wiliam V. Judson i-a făcut o vizită lui Troţki, aparent în mare secret, deoarece, un raport al ambasadorului Francis ce recomanda categoric nerecunoaşterea Rusiei, datat 5 februarie 1918, relevă faptul că administraţia americană realiza astfel de manevre fără înştiinţarea diplomaţilor săi. Interesele Washington-ului erau, aşadar, stabilite clar în favoarea acceptării subtile a noii autorităţi în Rusia, fapt atestat de un raport al unui funcţionar din cadrul Departamentului de Stat american, Basil Miles, în care se spune că trebuie să discutăm cu toate autorităţile din Rusia, inclusiv cu bolşevicii.În ciuda opoziţiei sale, ambasadorului Francis îi este trimis următorul mesaj de la Washington: departamentul doreşte ca dvs. să fiţi într-o legătură ceva mai apropiată şi informală cu autorităţile bolşevice utilizând căi de asemenea natură încât să se evite deocamdată o recunoaştere oficială. Poziţia momentan voalată faţă de actul recunoaşterii este împărtăşită de Secretarul de Stat american Robert Lansing şi ambasadorului francez la Washington, J. J. Jusserand după cum urmează: Se consideră a fi neprielnică orice luare de poziţie care va crea un antagonism cu elementele ce deţin acum puterea în Rusia
Se pare, însă, că ambasadorul Francis nu a adoptat poziţia dictată de la Washington, trimiţând, pe 20 februarie 1918, un raport prin care susţinea ideea că guvernarea bolşevică se apropie de sfârşit. De asemenea, peste două săptămâni, mai exact, pe 7 martie, Arthur Bullard, din cadrul Comitetului american pentru informaţii publice, se pronunţa şi el împotriva sprijinirii bolşevismului din Rusia, reluând ideea finanţării germane a acestei mişcări: ...ar trebui să fim pregătiţi să ajutăm orice guvern naţional cinstit.Însă bani sau echipamente trimise conducătorilor prezenţi ai Rusiei vor fi folosite împotriva ruşilor...Bullard îi trimite un mesaj şi colonelului House, urmând aceeaşi idee: Sfătuiesc cu tărie împotriva acordării de ajutor material guvernului rus curent.Elemente sinistre din cadrul Sovietelor par să preia controlul.

În iunie 1940, Ramon pleacă la New York. El pretinde că are de rezolvat nişte afaceri. Înaintea plecării sale, vine să-şi ia rămas-bun de la Troţki, lăsîndu-şi maşina la dispoziţia gărzilor, lucru oarecum normal, deoarece tînărul obişnuia să facă servicii mărunte tuturor locuitorilor acelei case.
De fapt, el pleca în Statele Unite, convocat de NKVD, ca să se întîlnească cu şeful Serviciului Secret pentru cele două Americi, care trebuie să-i dea ultimele indicaţii. La New York se întîlneşte cu Silvia şi familia Rosmer. La 1 iulie 1940, tînărul părăseşte America. Spre sfîrşitul lunii iulie, o contactează telefonic pe tînăra femeie, rugînd-o să vină în Mexico.
Fata va ajunge aici la începutul lunii august. Împreună, se instalează într-un hotel liniştit din centrul oraşului. Luni, 29 iulie, la ora 14 şi 40 de minute, Ramon Mercader vine la vila din Coyoacan să-şi recupereze maşina. Timp de o oră şi zece minute stă de vorbă cu gărzile. Acestea sînt puţin mirate de faptul că Ramon nu a trecut pe la cartierul general troţkist din New York, în timpul sejurului său.
Îi spun acest lucru lui Troţki, care le răspunde: "Este adevărat faptul că ŤJacksonť este destul de slab şi nu va deveni niciodată un membru foarte energic al celei de-a Patra Internaţionale. Am putea totuşi să-l atragem mai mult. Pentru construcţia partidului, trebuie să credem cu tărie că oamenii se pot schimba". În următoarele trei săptămîni, Mercader se duce de 5 ori acasă la Troţki.
Natalia şi Silvia vor spune, mai tîrziu, că, în această perioadă, s-a petrecut o schimbare importantă în aparenţa lui Ramon. Devenise palid, nervos, incapabil să mănînce. Tenul său era verzui. Momentul fatal se apropia.
Marţi, 20 august 1940, Leon Troţki se trezeşte la ora 7 şi îi spune soţiei sale:
Mă simt foarte bine în această dimineaţă; de mult timp nu m-am mai simţit atît de bine.
Adeseori, deschizînd obloanele de fier care închideau ferestrele, după atentatul condus de Siquerios, el exclama:
Vezi, pînă la urmă nu ne-au ucis aseară, dar tu nu eşti niciodată mulţumită.
Într-o dimineaţă din luna august, Troţki a adăugat:
Da, Natalia, am beneficiat de o amînare.
În acea dimineaţă, Troţki se îmbracă repede şi se duce în curte, să dea de mîncare iepurilor şi găinilor. Apoi, după două ore de exerciţii, urcă în biroul său, unde lucrează liniştit toată dimineaţa. La aceeaşi oră, "Jackson" părăseşte hotelul. Se va plimba prin oraş, o bună parte din zi. În vila din Coyoacan totul este calm. Natalia îşi aminteşe: "Această zi a fost una dintre cele mai calme. Spre prînz, l-am văzut pe L.D., în picioare, cu capul gol sub soarele de plumb. M-am grăbit să-i duc şapca albă".
După-amiază, Troţki lucrează pînă la ora 5. În jurul prînzului, "Jackson" s-a întors repede la hotel, să-şi ia impermeabilul. Într-un buzunar se află un articol pe care l-a scris personal şi pe care voia să i-l dea lui Troţki, ca să-l comenteze. Acesta era pretextul pentru a intra în biroul victimei sale, cu care trebuia să rămînă singur.
În interiorul impermeabilului de culoare kaki, cusut în căptuşeală, se afla un pumnal. Împăturit în impermeabil se afla un piolet, al cărui mîner a fost tăiat la o lungime de aproximativ 30 de centimetri, ca să fie mai uşor de ascuns. Într-un alt buzunar se afla un pistol automat de calibru 45, cu 8 gloanţe. Ora 17,20. Una dintre gărzi îl vede pe Ramon, în Buick-ul său, apropiindu-se de vilă. El nu vede, puţin mai departe, alte două maşini, una condusă de Eitingon, iar cealaltă de Caridad.
Au venit cu toţii să protejeze fuga asasinului, dacă poate scăpa după comiterea crimei. Ramon, care de obicei îşi parca maşina cu bara din faţă lipită de zidul incintei, o aşează, de data asta, paralel cu zidul, astfel încît să poată pleca repede. El este atît de bine cunoscut de gărzi, încît acestea deschid uşa blindată fără să-şi pună vreo întrebare.

Unul dintre şefii aparatului clandestin al lui Stalin în Mexic este, în toamna anului 1939, pictorul Siquerios. Ramon îl cunoaşte deja. Îi fusese prezentat în Spania, chiar de mama sa, care îl întîlnise pe pictor în timpul primei sale călătorii în Mexic. Siquerios se dusese, în anul 1937, ca mulţi dintre comunişti, să se alăture trupelor republicane de la Madrid.
A plecat cu binecuvîntarea preşedintelui Cardenas, care îi oferise, cu această ocazie, un pistol. Încă din tinereţe, pictorul era un comunist fanatic. La vîrsta de 17 ani, era deja ofiţer de Stat Major al revoluţiei mexicane, apoi, cîţiva ani mai tîrziu, fusese ataşat militar la Paris. În anii '20, făcuse o călătorie la Moscova.
Conform anumitor informaţii pe care le avea Troţki privind poliţia secretă a sovietelor, Siquerios intrase în serviciul NKVD-ului în anul 1938. Imediat ce ajunge în Mexic, Ramon se întîlneşte cu Siquerios, care îi furnizează, drept acoperire, adresa unui birou pe care pictorul îl deţine în cartierul afacerilor. În ianuarie 1940, Silvia soseşte în Mexic "foarte dornică să-l vadă pe Ramon".
Deşi pînă în acel moment, în raporturile sale cu Silvia, nu a arătat nici cel mai mic interes pentru Troţki şi practic nici un interes pentru politică, acum Ramon adoptă o atitudine uşor diferită. "În timpul sejurului meu în Mexic din ianuarie pînă în martie, va spune mai tîrziu Silvia, Ramon va arăta un interes mai mare pentru politică, drept o concesie la propriile idei, dar fără să-mi dea vreo indicaţie privind sentimentele sale".
Ea nu bănuieşte absolut deloc prezenţa în Mexico a mamei lui Ramon, Caridad, care sosie împreună cu Eitingon. Şi, cu toate acestea, bărbatul începe deja să pregătească, la faţa locului, operaţiunea Troţki. Trebuie, mai întîi, să se asigure de fidelitatea partidului comunist mexican. În martie 1940, o şedinţă secretă a Congresului partidului examinează problema "luptei împotriva troţkismului şi a altor duşmani ai poporului". Principalii conducători ai partidului, care se află în funcţii de mulţi ani, sînt izgoniţi şi înlocuiţi cu oameni noi de încredere, care nu vor avea nici un scrupul în a-l extermina pe Troţki.
Printre aceştia se află numeroşi prieteni de-ai lui Siquerios. La ordinele lui Siquerios şi dispoziţiile clandestine ale lui Eitingon, are loc, două luni mai tîrziu, primul atentat adevărat împotriva lui Troţki. Acesta din urmă, în mărturia sa, povesteşte ce s-a întîmplat în noaptea de 23 spre 24 mai 1940: "Dormeam împreună cu Natalia în camera noastră, situată între cea ocupată de nepotul meu şi birou. Brusc, am fost treziţi de nişte detunături... Prima mea impresie a fost că era vorba despre explozia unei rachete sau de focuri de artificii, foarte folosite aici pentru celebrarea sărbătorilor religioase, pentru că ne aflam tocmai în perioada sărbătorii oraşului Coyoacan.
Însă, în scurt timp mi-am dat seama că era vorba de nişte focuri de armă. Am sărit imediat din paturi. Natalia m-a împins într-un colţ al camerei şi m-a forţat să mă culc pe jos. Ea a rămas cîteva clipe în picioare, ca şi cum ar fi vrut să mă protejeze cu corpul ei, pînă în clipa în care am obligat-o să se întindă lîngă mine, pe jos. În mod cert, acest lucru ne-a salvat viaţa amîndurora.
Am putut să ne dăm seama că focul, îndreptat spre interiorul camerei, pleca din mai multe direcţii: de la uşa camerei lui Sieva, nepotul meu, de la cea a biroului meu, de la fereastra camerei noastre şi de la cea din baie. Era un foc încrucişat, iniţial fără nici o scăpare pentru noi. Am rămas întinşi pe podea, nemişcaţi, pînă ce focurile armelor au încetat.
În acel moment am observat că, în dreptul uşii care comunica între camera noastră şi cea a nepotului meu, fusese montată o bombă incendiară. Ne temeam că a murit copilul

Silvia se îndrăgosteşte nebuneşte de frumosul Jacques. Devine amanta lui, rămînînd, de altfel, pînă în ziua asasinatului. Atunci cînd va pleca, în toamna anului 1938, de la Paris spre New York, NKVD ştia deja că a cîştigat. Datorită fetei, Mercader va putea intra, oricînd va dori, în casa lui Troţki. În timp ce anul 1938 se apropie de final, Troţki, vînat în continuare, primeşte un răgaz şi un avertisment.
Mai întîi, răgazul. Putem spune că acesta se datorează lui Stalin şi curăţeniei continue care provoacă distrugerea serviciilor secrete sovietice şi care decimează elitele. O parte dintre cei mai buni agenţi sovietici din străinătate se înspăimîntă şi părăsesc lupta. Stalin îl va înlocui şi apoi lichida pe şeful NKVD-ului. Îl va înlocui cu Beria, care urma să reorganizeze cît mai rapid posibil reţelele din străinătate.
Troţki primeşte avertismentul tocmai de la unul dintre agenţii care au dezertat, generalul Orlov, cel care conducea NKVD-ul în Spania. Acesta îi va trimite o scrisoare la vila din Coyoacan. În acest mesaj, semnat cu un nume fictiv, el îi mărturiseşte lui Troţki că un agent provocator, care a fost mult timp secundul lui Leon Sedov la Paris, a colaborat cu acesta pînă în ziua morţii sale.
Se pare că este vorba despre Zborowski, deşi nu dă nici un nume. Spune doar că acest agent se întîlnea în mod regulat cu funcţionarii de la ambasada sovietică şi îi cere lui Troţki să comande o anchetă la Paris: "Nu există nici o îndoială asupra faptului că tovarăşii noştri îl văd întîlnindu-se cu agenţii sovietici. Sînteţi îndreptăţit să anchetaţi asupra membrilor organizaţiei voastre, chiar dacă nu sînteţi informat că ar fi nişte trădători. Şi, de altfel, nu sînteţi deloc obligat să mă credeţi. Important este să fiţi extrem de atent.
Să nu aveţi încredere în nici o persoană, bărbat sau femeie, care ar putea veni la dumneavoastră, purtînd o recomandare de la acest provocator". Mesajul se termină cu următorul avertisment: "Mă tem că Moscova nu încearcă să-şi introducă asasinii cu ajutorul acestui agent provocator, ci profitînd de nişte agenţi provocatori din Spania, sub masca troţkiştilor spanioli". Troţki şi prietenii lui simt că ceva se pregăteşte şi că Stalin, acum, va acţiona cu brutalitate şi rapiditate toate mijloacele pe care le are la dispoziţie pentru eliminarea acestui duşman, care îl sfidează prin scrierile sale. Cu atît mai mult cu cît un editor american i-a comandat lui Troţki o carte despre Stalin.
Se ia hotărîrea de întărire a securităţii vilei. Poarta de la intrare este înlocuită cu un zid din beton flancat de două turnuri zimţate, între care este instalată o uşă blindată de culoarea plumbului. Această uşă, zidurile înalte, turnurile prevăzute cu mitraliere dădeau vilei aspectul unei fortăreţe. Este mai mult o închisoare sau o cazarmă decît o locuinţă. 1939. În Europa se pregăteşte războiul.
Stalin a semnat cu Hitler un pact de prietenie. Pentru mulţi comunişti, acest lucru reprezintă o durere atroce. El este pentru Troţki dovada că a văzut mereu corect în lupta sa împotriva metodelor dictatoriale şi naţionaliste ale birocraţiei sovietice. În Mexic, Diego Rivera crede în continuare în URSS. Acesta va fi, de fapt, motivul certei sale definitive cu Troţki. Silvia se află la New York.
Din toamnă, ea nu şi-a mai văzut amantul, care s-a întors în aşa-zisa ţară natală, Belgia. Într-o bună zi, ea primeşte o telegramă. Jacques Mornard soseşte în America. Spre marea sa surpriză, tînăra observă că bărbatul şi-a schimbat numele. Acum se numeşte Jackson. El pretinde că a fost obligat să fugă din Europa cu un paşaport fals, pentru a evita să fie mobilizat.
Cuplul se instalează într-un apartament din Greenwich Village, pus la dispoziţie de o prietenă troţkistă. Jackson spune că a cumpărat paşaportul canadian, cu 3.500 de dolari, de la nişte traficanţi şi că mama sa i-a dat 10.000 de dolari să aibă pînă îşi găseşte de lucru. Timp de o lună de zile, cei doi tineri trăiesc o dragoste perfectă. Caridad Mercader pleacă şi ea din Moscova spre continentul american, însoţindu-l pe Eitingon, care era însărcinat cu organizarea asasinării lui Troţki.
La începutul lunii octombrie, Ramon o anunţă pe Silvia că a găsit de lucru în Mexico şi că este nevoit să plece. Îi lasă tinerei suma de 3.000 de dolari, pe care să-i păstreze pentru el şi pe care să îi aducă imediat ce va putea. Pentru echipa de la Moscova, însărcinată cu operaţiunea Troţki, aceasta este o garanţie că Silvia va veni după Ramon în Mexic.
La 6 octombrie, el părăseşte New York-ul cu o hartă de turist făcută de consulul general al Mexicului. Intră pe teritoriul acestei ţări pe 12 octombrie. Aici găseşte un contingent mare de veterani terorişti, din corpul special al lui Stalin în Spania, şi află că şeful lui, Leonid Eitingon, urmează să sosească în curînd, însoţit de Caridad

Toată presa comunistă mondială a aflat de acuzaţiile incredibile proferate în timpul proceselor de la Moscova, de către procurorul Vîşinski. Tot de aici aflăm o serie de lucruri înspăimîntătoare: că Troţki era agent de spionaj german din anul 1921 şi al Serviciului Secret din 1926, că el pregătise atentatele împotriva lui Stalin, Molotov, a mareşalului Voroşilov şi a multor altora, că negociase cu Germania cedarea Ucrainei, că ordonase medicilor lui asasinarea celebrului scriitor Maxim Gorki şi că organizase în mod metodic sabotajul finanţelor, agriculturii, apărării naţionale ale URSS. Pe parcursul acestor procese s-a mai vorbit, în încercarea de a convinge audienţa internaţională, de o declaraţie a lui Troţki din anul 1917, în care spunea, în legătură cu duşmanii de clasă: "Duşmanul trebuie să fie nimicit. Intimidarea reprezintă o putere medie politică şi a nu o admite ar însemna să dăm dovadă de ipocrizie". A mai fost citat şi unul dintre articolele sale: "Adevăraţii revoluţionari nu se joacă cu violenţa, însă refuză să recurgă la ea dacă Istoria le închide alte căi... Din acest motiv, în martie 1932, am recomandat executivului central "eliminarea lui Stalin"... Da, bonapartismul stalinist nu va fi lichidat decît printr-o nouă revoluţie politică". În cele din urmă, unul dintre discursurile sale de la congresul care a avut loc la Bruxelles în 1903 putea aduce în faţa staliniştilor rigizi dovada trădării lui Troţki: "Centralismul revoluţionar este un principiu dur, autoritar şi exigent. Adeseori, el ia forme nemiloase faţă de persoanele sau grupurile care ieri împărtăşeau aceleaşi principii cu ale voastre". Vila din Coyoacan este în mod incomplet şi periculos izolată, din direcţia unei străzi care se termină cu un teren viran. Locul în care locuieşte familia Troţki este un parter cu trei camere nedecomandate, perpendiculare pe alte două camere transformate în bibliotecă şi sufragerie; culoarul care se continuă duce la un fel de turn pătrat, înalt de două etaje. De-a lungul zidului, se află patru camere destinate secretarilor. Grădina se întinde pînă la proprietatea vecină, separată doar de un zid despărţitor. Vizitatorul care vine pentru prima oară rămîne surprins, la ieşirea din garaj, descoperind, aliniate, chiar în faţa sa, mai multe coteţe cu iepuri albi. Aceste animale reprezintă una dintre distracţiile favorite ale lui Troţki. El se ocupă de ei, îi hrăneşte, îi îngrijeşte, îi protejează pe cei mai tineri, se asigură de faptul că rasa rămîne una pură. În spatele acestor coteţe se află altele, împărţite în trei grupe: primul este rezervat găinilor albe leghorne, al doilea este rezervat celor din Conchinchina, iar al treilea este ocupat de o varietate de hudan, care aprovizionează casa cu ouă pentru micul dejun. Într-adevăr, majoritatea secretarilor-gărzi sînt americani. Pe acoperişul casei a fost instalată o antenă imensă, pentru a putea culege maximul de informaţii privind mişcările politice şi diplomatice, iar mai tîrziu, operaţiunile militare. În fiecare dimineaţă, Troţki se trezeşte la ora 7 şi citeşte, înainte de micul dejun, cele mai importante două cotidiane din Mexico. Apoi, urmează masa, unde Troţki povesteşte şi comentează noutăţile apărute în ziare. Apoi, Troţki urcă în biroul de lucru. Se instalează în fotoliul său situat în faţa mesei tăiate în mod grosier, care îi serveşte drept birou.

Cu o înălţime medie şi bondoc, cu ochi vii care ieşeau de sub nişte sprîncene groase, Eitingon, în această perioadă, şi-a lăsat barbă şi mustaţă, ca să ascundă o cicatrice pe care o avea la bărbie, făcută în urma unui accident de maşină petrecut în Spania. Asemănarea sa cu Campesino, un ţăran, celebrul şef de gherilă, devine atît de frapantă, încît este deseori confundat cu acesta. Acest lucru îl supără la culme pe agentul rus. Era de aşteptat faptul ca Eitingon şi Caridad Mercader să se întîlnească în curînd, deoarece femeia este şi ea o distrugătoare nemiloasă a troţkiştilor. Conform mărturiilor sale, ea a "executat" personal aproximativ 20 de troţkişti sau alte elemente contrarevoluţionare. Este cunoscută în mediul în care activează pentru calităţile ei strălucitoare de trăgător: poate atinge orice ţintă cu arma sau cuţitul. Încă de la întoarcerea sa în Mexic, intră în legătură cu Eitingon. Foarte repede, relaţia lor profesională se transformă într-una intimă, care va dura ani lungi. Caridad îi confirmă chiar, unei prietene apropiate, că bărbatul i-a vorbit la un moment dat despre căsătorie. Ea este foarte îndrăgostită de el şi speră să fie fericiţi împreună. Caridad a găsit în el un companion minunat, un priceput în ale mîncării, care ştie să arate mult farmec atunci cînd vrea.
Dar, atunci cînd îl va însoţi în Rusia, îşi va da seama că Eitingon are soţie şi copii şi că acesta nu se gîndise niciodată cu adevărat la o căsătorie. Ramon Mercader, înainte să fie rănit, făcuse prima ucenicie de sabotor şi de ucigaş sub îndrumarea lui Eitingon. Iar cînd acesta va fi însărcinat de NKVD să aleagă "nişte spanioli în vederea activităţilor de diversiune a serviciilor de informaţii sovietice", el se va gîndi imediat la Ramon. Unul dintre adjuncţii lui, care mai tîrziu va părăsi partidul stalinist ca să se refugieze în Germania, va declara: "El a recrutat un spaniol, care a fost adus în Uniunea Sovietică, unde a primit instrucţiuni detaliate, înainte să fie trimis în Mexic, sub numele de Mornard". Anul 1938 începe trist pentru Troţki şi soţia sa. După ce s-au instalat liniştiţi în vila din Coyoacan, Troţki a început lucrul, scriind la fel de mult şi luptînd prin toate mijloacele împotriva stalinismului; li se aduce la cunoştinţă o veste îngrozitoare. Leon Sedov a murit la Paris. El rămăsese în capitala Franţei ca să conducă A Patra Internaţională. În timpul iernii din 1937 s-a încercat otrăvirea acestuia. Atentatul a eşuat, dar sănătatea lui Sedov a fost foarte afectată. Medicii preconizau o operaţie urgentă la stomac. Operaţia decurge bine, iar tînărul îşi revine atît de repede, încît după cîteva zile s-a hotărît că nu mai are nevoie de o infirmieră care să-l supravegheze pe timpul nopţii. La ora 4 dimineaţa, după prima noapte petrecută singur, un infirmier îl găseşte mergînd gol-puşcă pe culoar şi strigînd: "Ajutor! Ajutor! M-au otrăvit". Cîteva ore mai tîrziu, moare. Circumstanţele acestei morţi par atît de suspecte autorităţilor medicale, încît hotărăsc să informeze poliţia. Autopsia relevă faptul că decesul lui Sedov s-ar fi datorat unor cauze naturale, însă medicul legist refuză înhumarea corpului. În spital are loc o anchetă. În urma acesteia, se descoperă faptul că unul dintre infirmieri este membru cunoscut al Partidului Comunist francez. Este interogat ore în şir. Procurorul care se ocupă de acest caz consideră că nu există dovezi suficiente pentru a-l închide pe suspect, care este eliberat. Niciodată nu se va putea dovedi faptul că moartea lui Sedov a fost un asasinat. Cu toate acestea, cîţiva ani mai tîrziu, în timpul audienţei preliminare procesului, Mercader, asasinul lui Troţki, a fost întrebat:
- Care este părerea dumneavoastră despre moartea lui Sedov?
El ezită, îşi căută cuvintele şi răspunde cu un aer încruntat:
- Nu cred nimic mai mult decît ceea ce a fost decis în acest caz.
- Deci este mîna OGPU-ului?
- Da, OGPU-ul l-a ucis pe Leon Sedov.
Optsprezece ani mai tîrziu, la New York, aceeaşi întrebare i-a fost pusă lui Soble, spionul sovietic, atunci cînd a fost interogat ca martor în procesul fostului său adjunct, Zborowski. Răspunsul lui a fost:
- Da, a fost mîna OGPU-ului.
Şi seria continuă. Este apoi rîndul secretarului lui Troţki, Rudolf Klement, care a rămas la Paris, deoarece autorităţile mexicane i-au refuzat permisul de sejur. Într-o dimineaţă din luna iulie 1938 el iese din apartamentul său, ca de obicei, şi dispare. Cîteva săptămîni mai tîrziu, cadavrul său decapitat este pescuit din Sena. În acest timp, Ramon Mercader se află la Moscova. Înainte de a părăsi Barcelona, îi face o vizită de rămas-bun infirmierei care îl îngrijise în spital. I-a spus că părăseşte Spania pentru o misiune importantă, dar fără să-i indice nici natura şi nici locul acesteia. El nu se va mai întoarce niciodată în ţara natală. La Moscova, tînărul este iniţiat în tehnica "misiunilor speciale". El a fost selecţionat dintre alţi 8 candidaţi în vederea unei misiuni secrete. Alegerea se face în funcţie de aptitudinea privind sarcinile teroriste: în sensul disciplinei, supunerii orbeşti, lipsei scrupulelor, sînge rece, curaj, viclenie. La Moscova, în cartierul general al NKVD-ului, se pune la punct planul marelui asasinat. Ramon poate studia dosarul voluminos al lui Troţki, care a fost întocmit cu ajutorul lui Soble şi Zborowski, privind modul său de viaţă, locul în care locuieşte, lucrurile sale intime şi gărzile. Într-adevăr, la vila din Coyoacan, situaţia este încordată. Este nevoie de prezenţa gărzilor. După cum ne va aminti mai tîrziu Troţki, "Prima tentativă de asasinat din Mexic a avut loc la începutul anului 1938. A aparţinut unui necunoscut care a intrat la mine în casă, declarîndu-se purtătorul unui mesaj din partea unui personaj politic mexican. În urma acestui incident, care a produs îngrijorare în rîndul prietenilor mei, au fost adoptate măsuri de apărare mult mai serioase". El ne spune, mai precis, că este vorba de o gardă, care păzeşte 24 de ore din 24, şi de instalarea unui sistem de alarmă. De altfel, luna următoare, Diego Rivera observă o agitaţie suspectă într-una din casele vecine cu cea a lui Troţki. Îngrijorat, el insistă ca acesta să abandoneze o perioadă vila de la Coyoacan, ca să aibă timp să verifice identitea acelor personaje. Troţki va locui atunci, pentru cîteva zile, acasă la un alt prieten mexican. Acest prim atentat, foarte prost organizat, era probabil mîna cîtorva comunişti mexicani care, convinşi de propaganda stalinistă care se dezlănţuie în ţară, au crezut că e de datoria lor să încerce să-l elimine pe duşmanul comunismului.

Această intimitate va dura aproape 3 ani, pînă la semnarea pactului germano-sovietic din 1939, care va marca ruptura politică dintre pictor şi proscris. 1937. Acest an, care pentru Troţki începea sub auspicii bune, va fi, de fapt, un an îngrozitor, anul în care vor muri sute de prieteni şi partizani de-ai lui, din toată lumea. Va fi un an crucial pentru lupta nemiloasă care îi opune pe Stalin şi Troţki. Cei mai mulţi adepţi ai lui Troţki vor muri în Spania. Nu doar în lupta lor împotriva armatelor lui Franco, dar mai ales de mîna trimişilor speciali ai NKVD. Pentru a înţelege mai bine ce se va întîmpla în acest an, trebuie să ne întoarcem în timp, la situaţia politică din Spania republicană şi mai ales în organizarea comunistă spaniolă. Înaintea începerii războiului civil, partidul comunist spaniol avea o popularitate scăzută în rîndurile clasei muncitoare, care era controlată în special de anarhişti şi socialişti. Cel mai puternic adversar de stînga al partidului comunist era PMUM (Partidul Muncitoresc al Unităţii Marxiste). Acest partid era format din foşti membri ai partidului comunist care se dezlipiseră de Stalin. PMUM se prezenta ca un partid troţkist, fără însă să se alinieze ideilor lui Troţki. Sub conducerea lui Andreas Nin, el devenise mult mai puternic decît partidul comunist. Nin fusese mult timp un comunist convins şi un partizan al revoluţiei bolşevice. Condamnat la moarte în ţara sa pentru activităţi revoluţionare, se refugiase în Rusia. Aici devine membru al Internaţionalei Comuniste a Sindicatelor, unde va rămîne pînă în 1927, cînd va trece de partea lui Troţki, aflat în opoziţie cu Stalin. În anul care a urmat, a fost arestat şi închis. În 1930, este expulzat din URSS, fără bani, fără acte, împreună cu soţia şi un copil mic. Se întoarce în Spania şi organizează PMUM, în Catalonia. În 1937, Stalin trimite în Catalonia un contingent important de stalinişti duri şi experimentaţi ca să dea pe brazdă fracţiunile rivale ale stîngii. Catalonia este principala regiune industrială a Spaniei, cea în care muncitorii sînt cei mai numroşi şi cel mai bine organizaţi. Obiectivul numărul unu al membrilor NKVD este, bineînţeles, distrugerea PMUM. Pentru a reuşi, ei se infiltrează în interiorul organizaţiei şi, urmînd schema deja pusă la punct, organizează "provocarea". În acest fel, au reuşit să aţîţe ceea ce numim revolta din mai 1937, o revoltă a antistaliniştilor împotriva controlului aproape absolut exersat în administraţia republicană de comuniştii ortodocşi. Profitînd de această revoltă, NKVD poate comite un număr mare de răpiri şi crime. Represiunea, sub controlul staliniştilor, este feroce. Aproape toţi conducătorii PMUM sînt arestaţi. Vor fi judecaţi la Barcelona, în octombrie 1938, într-un proces tras la indigo cu cele de la Moscova. Dar nu a fost şi cazul lui Andreas Nin. S-a crezut, mai întîi, că reuşise să scape, dar va fi găsit, la puţin timp după aceea, într-o vilă pe care NKVD-ul o transformase într-unul din bîrlogurile sale. Cadavrul lui Nin va fi descoperit, într-o zi, pe o stradă din Madrid. Mulţi antistalinişti mai puţin importanţi sînt exterminaţi în urma revoltei din luna mai, chiar înaintea dispariţiei lui Nin. Această acţiune părea să dea semnalul unei curăţenii staliniste, destinată distrugerii majorităţii conducătorilor opoziţiei. Printre aceştia, a fost citat şi Kurt Landau, au austriac, care fugise de nazism şi conducea acum revista troţkistă "Der Funke". Şi el este răpit şi executat. Aceeaşi soartă a avut-o Walter Schwartz, unul dintre şefii PMUM, un fost membru al partidului comunist german. Fusese, timp de un an, comisarul politic al diviziei Lenin, pe frontul din Aragon. A fost arestat în august 1937 şi acuzat că ar fi spion al Gestapo-ului. De atunci, nu a mai fost văzut. O altă victimă a fost Camillo Berneri, şeful unei mişcări anarhiste italiene, care fugise din Italia fascistă ca să lupte în revoluţia spaniolă. Într-o seară din noiembrie 1937, agenţi ai NKVD-ului au intrat la el în casă şi l-au arestat. A doua zi, cadavrul lui a fost găsit pe o stradă vecină. Un alt nefericit a fost Hamilton Gold, un radiotelegrafist instalat în Rusia, în 1935, şi care apoi a fost trimis în Spania. Într-o zi a anului 1937, a fost urcat la bordul unui vas rusesc din Barcelona, sub pretextul să repare radioul. Acolo a fost sechestrat şi condus la Odessa, arestat sub acuzaţia de spionaj şi condamnat la zece ani de închisoare. De atunci, nu a mai fost văzut. Se pare că ar fi descoperit prea multe secrete ale NKVD-ului din Spania. În aceeaşi situaţie s-a aflat un american, Russel Blackwell, vechi militant sindicalist, arestat mai întîi de guvernul republican, sub presiunea staliniştilor. Eliberat, în urma intervenţiei Ambasadei Statelor Unite, el nu va scăpa de agenţii NKVD care îl vor răpi de pe vaporul care urma să-l ducă în ţara sa. Nici el nu a mai fost văzut de atunci. Nici pe Erwin Wolf, un fost secretar al lui Troţki, arestat de NKVD, nu-i vom mai revedea vreodată. Un alt dispărut a fost şi Hans Freud, un troţkist eminent, răpit de NKVD. Şi au mai fost probabil sute, dacă nu chiar mii de troţkişti care au avut aceeaşi soartă în Spania. De altfel, ziarul "Pravda", organ oficial al Kremlinului, îşi prevenise duşmanii încă din 17 decembrie 1936: "În Catalonia a început curăţarea troţkiştilor şi a anarho-sindicaliştilor. Aceasta va fi condusă cu aceeaşi energie ca în URSS." Pentru că şi în URSS, acest an este îngrozitor pentru troţkişti. Au loc procese, asasinate, execuţii, deportări în Siberia; nici un opozant nu este la adăpost de mînia lui Stalin. Trebuie să se termine odată cu ei! În acest an vor muri foştii secretari ai lui Troţki: Glazman, Sermux, Posnansky, Butov şi Walter Held, un refugiat german naturalizat norvegian care, în graba sa de a-l ajunge pe Troţki în Mexic, va fi arestat în momentul traversării teritoriului rusesc. Împreună cu el se mai aflau soţia şi copilul acestora. În toată Europa are loc o vînătoare nemiloasă, o succesiune de răpiri şi crime. La Lausanne, la începutul lunii septembrie, va fi omorît Ignace Reiss. Era un personaj bine plasat în NKVD, care se hotărîse, crimă supremă, să-l abandoneze pe Stalin şi să i se alăture lui Troţki. În mai puţin de două luni, foştii lui complici i-au dat de urmă. La originea aproape tuturor acestor asasinate se află un agent secret rus, care va fi, în curînd, organizatorul atentatului împotriva lui Troţki. Era cunoscut în Spania sub numele de generalul Kotov, însă va fi mult mai cunoscut sub numele său de Leonid Eitingon. Pentru o perioadă de timp s-a afişat în cercurile partidului comunist spaniol sub numele de camaradul Pablo.

În familia Mercader are loc un eveniment îngrozitor. Fratele lui Ramon, Pablo, s-a angajat şi el ca ofiţer subaltern într-o unitate militară comunistă. Se îndrăgosteşte de o tînără fată, cunoscută pentru înclinaţiile sale anarhiste. Tînărul primeşte ordinul să rupă această relaţie, însă el refuză. Drept pedeapsă, este pus în fruntea unui pluton însărcinat cu executarea a trei prizonieri politici, care fuseseră prinşi în cursul unei razii. Legea nescrisă a partidului comunist vrea ca astfel de execuţii să aibă loc, cît mai discret, într-un loc îndepărtat, fără spectatori. Pablo împuşcă victimele în plină stradă, lăsînd cadavrele pe trotuar. Pentru că a încălcat a doua oară codul comunist, este ataşat unui batalion disciplinar de şoc, care este trimis într-unul dintre punctele cele mai fierbinţi ale frontului. Nici Ramon şi nici mama sa nu intervin în favoarea lui Pablo. La puţin timp după aceea, cînd acesta este ucis în luptă, Ramon declară, în mod deschis, că fratele său a primit ceea ce a meritat. În casa din Sundby, mai degrabă o închisoare, familia Troţki este în continuare supravegheată. Iarna care urmează să sosească nu prevesteşte nici o îmbunătăţire a acestei situaţii neplăcute. Separat de prieteni, de lumea care îl preocupă atît de mult, Troţki continuă să scrie, să studieze, sperînd în continuare că viitorul va da dreptate teoriilor sale privind revoluţia permanentă. În acest timp, în Mexic, un admirator al lui Troţki, celebrul pictor Diego Rivera, intervine în mod insistent în favoarea sa. Acesta obţine, în cele din urmă, de la preşedintele Cardenas, autorizaţia de a-i oferi lui Troţki dreptul la azil. Imediat ce a aflat vestea cea bună, Troţki îi trimite lui Trygve Lie, prin intermediul poliţiştilor care-l păzeau, următorul mesaj: "Vă rog să aveţi amabilitatea să anunţaţi guvernul că eu şi soţia mea sîntem pregătiţi să părăsim Norvegia în cel mai scurt timp. Cu toate acestea, înainte de a cere viza mexicană, aş vrea să fac demersurile necesare pentru asigurarea siguranţei călătoriei. Trebuie să mă consult cu prietenii mei. Cu ajutorul lor, îmi voi putea procura o escortă şi voi putea astfel să asigur siguranţa arhivelor mele". Trygve Lie, povesteşte Troţki în jurnalul său, "a fost pur şi simplu uluit de extremismul cererilor mele". Cu toate acestea, ministrul va veni, a doua zi, să-şi viziteze prizonierul.
- Pînă şi în închisorile ţariste, i-a spus Troţki, exilaţii aveau dreptul să-şi vadă părinţii sau prietenii, ca să îşi poată aranja treburile personale.
- Da, da, a răspuns ministrul, dar timpurile nu mai sînt aceleaşi... Încîntat de faptul că în curînd va scăpa de prizonierul său stînjenitor, Trygve Lie se străduieşte din greu să obţină vizele pentru Mexic. Face toate aranjamentele necesare pentru transportul şi siguranţa lui Troţki. La 19 decembrie 1936, cîţiva poliţişti şi un înalt funcţionar din poliţia norvegiană îl însoţesc pe Troţki la bordul unui petrolier, Ruth, în portul din Oslo. Secretul este bine păstrat pînă în ultimul minut. Presei i-au fost trimise numeroase comunicate, astfel încît s-o deruteze. Dar tot acest lucru nu este deloc liniştitor. Pentru prima oară de la începutul numeroaselor sale pribegii, Troţki pleacă singur cu soţia sa spre nişte orizonturi nesigure. La bordul vasului norvegian se mai află un singur pasager, un poliţist, Jonas Lie. Armatorul a venit pe vas ca să-şi pună cabina la dispoziţie deportaţilor, apoi a coborît. De îndată ce vasul părăseşte cheiul, Troţki se instalează la lucru, pentru cele 21 de zile de traversare. Pregăteşte o serie întreagă de note despre primele mari procese de la Moscova. Şi el se întreabă, întocmai întregii lumi, în legătură cu marea enigmă: de ce acuzaţii au mărturisit nişte crime pe care nu le-au comis? Pentru a putea răspunde la această întrebare de note despre primele mari procese de la Moscova. Şi el se întreabă, se gîndea el, trebuie urmărită derularea evenimentelor de la formarea opoziţiei, în 1923. În anii care au urmat, anumiţi opozanţi abjurau, găsind corectă noua politică. Dar această aprobare era judecată ca fiind insuficientă pentru reprimirea lor în partid: trebuia să se acuze în mod public de "abatere", să afirme faptul că s-au înşelat în alegerea lor. Stalin avusese mereu dreptate, iar din declaraţiile lor trebuia să reiasă acest lucru. Troţki a scris atunci: "Naivii se întreabă: cum de nu se teme Stalin să-şi vadă victimele denunţînd procesul fals? Acest risc este cît se poate de nesemnificativ. Cea mai mare parte a acuzaţilor tremură nu numai pentru ei, dar şi pentru apropiaţii lor. Nu este atît de simplu să te hotărăşti asupra rezultatului audienţei atunci cînd ai o femeie, un fiu, o fiică în mîinile OGPU. De altfel, cum s-ar putea denunţa impostura? Mărturiile "făcute de bunăvoie" de fiecare acuzat în parte nu fac decît să confirme abjurările sale precedente. Cum poţi determina asistenţa şi întreaga umanitate să creadă că de 10 ani nu ai făcut decît să te calomniezi pe tine? Smirnov a încercat să dezmintă "mărturiile" în timpul audienţei. I s-au pus imediat în faţă mărturia soţiei sale, propriile depoziţii, afirmaţiile celorlalţi acuzaţi... Totul fusese prevăzut dinainte. Acuzatul care, în timpul anchetei, a recunoscut sarcina sa dezonorantă, nu vede nici un motiv să-şi schimbe atitudinea în faţa completului de judecată". Troţki, în timpul acestei călătorii, petrece cu tristeţe, în plină mare, trecerea în noul an. Iată cum povesteşte această noapte: "Cele două sirene ale petrolierului au răsunat brusc; tunul de alarmă a tras de două ori: Ruth saluta noul an. Nimeni nu ne-a răspuns. În cursul întregii traversări, nu am întîlnit, cel puţin aşa cred, decît două vapoare. Este adevărat faptul că urmăm o rută neobişnuită. Ofiţerul poliţiei fasciste care ne însoţeşte a primit de la ministrul său, Trygve Lie, o telegramă de felicitare. Nu-i mai lipsesc decît felicitările din partea lui Iagoda (şeful NKVD-ului) şi a lui Vîşinski (procurorul care a cerut pedeapsa cu moartea la toate procesele de la Moscova)". La 9 ianuarie, petrolierul norvegian intră în portul din Tampico, Mexic. Ce stat este Mexic, singura ţară din lume care a acceptat să primească un proscris? Iată cum era descris într-un ziar francez foarte conservator: "Mexic este, în America de Nord, o ţară care se declară deschisă doctrinei socialiste şi care lasă comunismului toată libertatea pentru manifestări şi propagandă: acesta este Mexicul. În urma tulburărilor interne care l-au agitat de mai bine de un sfert de secol, Mexicul se îndreaptă, din ce în ce mai mult, spre nişte concepţii sociale extrem de avansate, devenind ca un tărîm de experienţe pentru reformele etatiste, în detrimentul proprietăţii private. În acest sens, politica a fost esenţialmente revoluţionară. Este adevărat faptul că regimul capitalist se traducea acolo într-un mod puţin special. Avea ca schelet marea proprietate, care era în mare parte în mîinile străinilor, iar sistemul de concesionări pentru exploatările bogăţiilor naturale ale solului şi subsolului se afla şi el în posesia companiilor şi trusturilor străine. Aşadar, revoluţia s-a făcut în numele ideii naţionale. Acest lucru explică eticheta de "naţional-revoluţionar" a partidului aflat la putere. Guvernul maselor populare a fost, în acelaşi timp, un guvern, dacă nu xenofob, cel puţin hotărît să pună capăt acestui tip de colonizare reprezentat de acapararea străină, în special americană şi britanică... Ardoarea socialistă a fost crescută de lupta "fraţilor" spanioli împotriva "fascismului"". Generalul Lazaro Cardenas se află în fruntea ţării, de cînd a fost ales, cu o mare majoritate, în iulie 1934. Nu i-a fost deloc uşor să-i dea voie lui Troţki să se instaleze în Mexic. Partidul comunist este foarte puternic aici, supunîndu-se ordinelor Kominternului, deci lui Stalin. A fost nevoie de insistenţa pictorului Diego Rivera, care era una dintre figurile cele mai populare din ţară. De altfel, încîntătoarea sa soţie, Frida Kahlo, şi ea o artistă cunoscută, este cea care i-a întîmpinat pe exilaţi, la sosirea lor la Tampico. Aceştia din urmă erau foarte neliniştiţi în momentul acostării petrolierului. Ei i-au dat de înţeles poliţistului norvegian că nu vor debarca decît dacă în port erau întîmpinaţi de prieteni, care să-i primească. Natalia povesteşte această zi: "Sosirea unei şalupe ne-a alungat orice îngrijorare. Nişte feţe cunoscute sau necunoscute, dar cumsecade, ne zîmbeau. Diego Rivera, imobilizat într-o clinică, nu a putut veni, dar soţia lui era aici împreună cu jurnalişti, funcţionari mexicani, tovarăşi prietenoşi şi afectuoşi, fericiţi să ne întîmpine. De la New York ne soseau numeroase încurajări. În această parte a lumii, crima tulbura conştiinţele. Respiram un aer purificat... Un tren pus la dispoziţie de guvernul mexican ne-a condus prin cîmpuri de palmieri şi de cactuşi. La gară, am fost urcaţi într-o maşină şi conduşi la periferia oraşului Mexico. O casă de culoare albastră, un patio plin cu plante, camere răcoroase, colecţii de artă precolumbiană, tablouri din belşug: ne aflam pe o nouă planetă, acasă la Frida Kahlo şi Diego Rivera". De fapt, aceasta nu era locuinţa lui Rivera, ci o casă aflată în apropierea acesteia, casa natală a Fridei. Troţki şi soţia sa vor rămîne aici ceva timp, pînă îşi vor găsi o locuinţă permanentă, vila din Coyoacan, unde vor locui pînă la întîmplarea dramei din 20 august 1940. O dată în plus, aşa cum s-a întîmplat la sosirea lor în Norvegia, Troţki şi soţia sa cred că vor putea respira un moment, că, îndepărtîndu-se din ce în ce mai mult de duşmanul nemilos Stalin, vor putea retrăi ca nişte oameni normali, lucrînd fără să-şi rişte viaţa. Troţki îi trimite o telegramă preşedintelui Cardenas, mulţumindu-i pentru ospitalitatea oferită de statul Mexic şi angajîndu-se să nu intervină în problemele interne ale ţării, angajament pe care îl va respecta cu rigurozitate în ultimii patru ani ai existenţei sale. La începutul sejurului familiei exilate în această casă din Coyoacan, relaţiile dintre Troţki şi Rivera rămîn foarte strînse. Cei doi iau masa împreună foarte des şi chiar fac cîteva călătorii prin ţară. Rivera îl va picta pe Troţki pe frescele sale, reprezentîndu-l ca pe şeful clasei muncitoare revoluţionare din lume, iar Troţki va spune despre Rivera că este "cel mai mare interpret" al revoluţiei ruse.

Prima sa funcţie cunoscută a fost cea de secretar al Uniunii pentru Repatrierea în Rusia, ramură mascată a poliţiei secrete sovietice. Această organizaţie a fost o rezervă de agenţi pentru multe sarcini, inclusive răpirea şi asasinatul. Zborowski intră, pas cu pas, în sanctuarul mişcării troţkiste, al cărei cartier general se afla la Paris. Leon Sedov, fiul lui Troţki, este însărcinat cu operaţiunile celei de-a Patra Internaţionale, fondată de tatăl său, cere să rivalizeze cu Internaţionala Comunistă a lui Stalin.
Sedov este şi directorul principalului organ al partidului, Buletinul opoziţiei, la care Zborowski colaborează sub pseudonimul de Etienne. Acesta din urmă devine mîna dreaptă a lui Sedov şi are acces la toate documentele troţkiste importante, inclusiv la informaţiile secrete privind Uniunea Sovietică, şi care ajung la Paris prin filiere misterioase. Stalin în persoană primeşte rapoartele de la Paris, trimise de spionul său, Etienne. Troţki se îndoieşte atît de puţin de activităţile reale ale lui Zborovski, încît îi
trimite o fotografie cu dedicaţie, primind, la rîndul său drept răspuns, o uimitoare scrisoare de admiraţie. După mai multe luni petrecute la Saint-Palais, dintre care două săptămîni la Bagneres-de-Bigorre, unde a urmat un tratament, lui Troţki i se permite apropierea de Capitală, fiindu-i totuşi interzise departamentele Seine şi Seine-et-Oise. Se instalează la Barbizon, într-o casă oarecum izolată, la marginea pădurii Fontainbleau. Şi-a ras barba, ca să nu mai fie recunoscut. Pentru a evita o forfotă
neobişnuită în jurul propriei case, el se deplasează destul de des la Paris, acasă la nişte prieteni, unde întîlnirile sînt pregătite dinainte. În afară de francezi, vin vizitatori din Belgia, Olanda, Anglia, America. Troţki ascultă, se informează şi dă sfaturi. O indispoziţie generală domneşte la acea vreme în toate partidele muncitoreşti. Umbra neagră a fascismului şi a nazismului se întinde asupra Italiei şi Germaniei. Marea criză economică a ruinat încrederea multora în sistemul capitalist. Aceasta este o perioadă foarte activă pentru Troţki. Numeroasele întîlniri, contactele pe care reuşeşte să le stabilească îi permit pentru prima oară de cînd se află în exil să se simtă în inima evenimentelor, deşi situaţia în care se află îl forţează să fie rezervat. Un accident va compromite totul şi va repune în discuţie
autorizaţia de sejur. Tînărul comunist însărcinat cu trimiterea scrisorilor, care, din precauţie, este primit şi apoi trimis la Paris, este victima unui accident de motocicletă. Jandarmii îl interoghează, iar secretul reşedinţei din Barbizon este destăinuit. Jurnaliştii vin în număr mare. Se instalează în faţa reşedinţei, pîndind cea mai mică mişcare. Cu toate acestea, Troţki reuşeşte să părăsească reşedinţa fără să fie văzut. Acum a luat sfîrşit viaţa liniştită şi organizată; Troţki şi familia sînt nevoiţi să rătăcească prin
toată Franţa, să plece de fiecare dată cînd ascunzătoarea le este descoperită. Guvernul, hărţuit de stalinişti şi de partidele de dreapta, începe să-şi facă griji. Dar nici o altă ţară nu vrea să-l primească pe
acest individ nedorit. Astfel, Franţa este obligată să-l găzduiască în continuare, mărind gradul de supraveghere a poliţiei. Aceasta e o perioadă grea pentru Troţki. Cu atît mai mult cu cît nu se poate abţine să nu critice situaţia politică a ţării. Ea s-a schimbat considerabil de la venirea lui, în vremea în care Daladier se afla la putere. În februarie 1934, au avut loc revolte de dreapta şi de stînga, care ameninţau cu preluarea conducerii Republicii. Daladier a fost nevoit să demisioneze, instalîndu-se un guvern "de uniune naţională". Pentru Troţki, este vorba de un guvern de dreapta, un pas înapoi pe drumul spre socialism. El scrie: "Astfel a fost instaurat un regim instabil, tranzitoriu, bastard, conform nu geniului Franţei, ci decăderii celei de-a treia Republici. În acest regim, trăsăturile bonapartiste apar în mod evident: independentţa faţă de partid şi programe, lichidarea puterii legislative cu ajutorul puterilor pline, guvernul situîndu-se deasupra fracţiunilor aflate în luptă, adică deasupra naţiunii, jucînd un rol de arbitru". Acest limbaj nu place deloc autorităţilor franceze. Presa de dreapta se dezlănţuie. Jurnaliştii ei găsesc în mod succesiv toate locurile în care se află proscrisul: lîngă frontiera elveţiană, apoi în Isere, lîngă Grande Chartreuse. Şi, în spatele jurnaliştilor, sosesc agenţii Kominternului, emigrantţii albi, toţi duşmanii lui Troţki. Permisul de şedere expiră în curînd. Familia Troţki şi prietenii acesteia intră în panică. Ministerul de Interne, Albert Sarraut, cere plecarea acestuia. Este semnat chiar şi un decret de expulzare. Cu toate acestea, Troţki continuă să lucreze. Cartea sa despre Lenin este apropae terminată. El scrie deseori articole în Buletinul Opoziţiei. Este o perioadă fertilă pentru el. În cele din urmă, după luni întregi de pribegie, vine salvarea. Norvegia, unde un guvern muncitoresc tocmai s-a instalat la putere, îi accordă exilul. Iunie 1935. Aflaţi deja de un an de zile în Catalonia, comuniştii şi anarhiştii au intrat în ilegalitate. Greva generală izbucnită în octombrie 1934 se transformase treptat în revoltă separatistă armată împotriva guvernului federal de la Madrid. Revolta fusese sprijinită de insurecţia minerilor care efectuau dinamitări din Austria şi care cereau autonomia provinciei lor basce. Ramon Mercade participase la lupta sîngeroasă, în calitate de membru calificat al unităţilor comuniste. După represiunea foarte dură care a urmat înăbuşirii revoltei, îl găsim pe Ramon Mercader organizator al Cercului Recreativ şi Artistic Cervantes, care nu era decît un paravan pentru o celulă comunistă de tineri din Brcelona. Locuieşte într-o pensiune mică şi se întîlneşte cu restul grupului într-un bar. Aici, secretarul grupului lucrează ca barman. Poliţia efectuează o descindere în acest local, la 12 iunie 1935. Ramon este arestat alături de alţi 17 membri ai grupului. Va sta trei luni de zile în închisoarea din Barcelona, după care este transferat la Valencia. În acelaşi moment, un grup mic de rătăcitori, format din Troţki, Natalia şi doi prieteni, părăseşte Farnţa. Se îmbarcă la Anvers, cu destinţia Oslo. Sosirea şi prima perioadă din viaţa lor petrecută în Norvegia sînt în contrast total cu ultimele luni ale sejurului din Franţa. Ei se instalează într-o casă care aparţine unui socialist în vîrstă, Konrad Knudsen, situată la aproximativ 60 de kilometri de capitală. Locuinţa este spaţioasă, cu o curte a cărei intrare, care dădea spre stradă, rămîne deschisă zi şi noapte. Nu mai există supraveghere, gărzi de corp şi, pentru moment, nici un spion. Vizitatorii sînt însă numeroşi: sindicalişti, simpatizanţi, prieteni. Troţki îl primeşte chiar şi pe ministrul Justiţiei, un individ care va deveni celebru în toată lumea, 10 ani mai tîrziu, ca prim-secretar general al Naţiunilor Unite, Trygve Lie. Acesta va fi pentru Troţki, în perioada primului an de şedere aici, singurul contact cu autorităţile. Natalia ne descrie noua lor locuinţă: "În casa familiei Knudsen avem rezervate două camere confortabile. Luam mesele în familie. Mergeam la cumpărături în satul vecin. Uneori, însoţiţi de gazdele noastre, mergeam la cinematograful din micuţul oraş "Ne simţeam atît de în siguranţă, încît Troţki pleca, uneori, la plimbare prin pădure" Muncea mult, ca de obicei, în special la o carte căreia îi acorda o mare importanţă şi care urma să fie publicată sub titlul Revoluţia trădată". În timpul acelui an au avut loc primele mari procese politice de la Moscova. Stalin i-a arestat pe vechii lui colegi, Zinovoev şi Kamenev, care l-au ajutat să-l doboare pe Troţki. Împreună cu aceştia, alţi 14 bolşevici au fost închişi. Ei vor fi condamnaţi, cu uşile închise, la pedepse mergînd de la 5 ani de închisoare, înainte să fie, un an mai tîrziu, judecaţi din nou, iar de această dată condamnaţi la moarte şi executaţi.

Tot anul 1932. Roman Mercader se află în continuare în armata republicană spaniolă, însă convingerile sale politice de la acea vreme par să-l dirijeze spre grupurile anarhiste din Catalonia, profitînd de spiritul separatist care domneşte în această provincie. Este bănuit de participarea la numeroase atentate şi sabotaje comise de grupuri independente unele de celelalte. Pe perioada toamnei, este agitaţie mare în vila din Prinkipo. O asociaţie de studenţi social-democraţi l-a invitat pe Troţki să ţină o conferinţă despre revoluţia rusă la Copenhaga. De această dată vizele sînt acordate. Nu sînt decît nişte vize de tranzit, dar care vor permite, în cele din urmă, lui Troţki să părăsească pentru un timp Turcia. Natalia a povestit această primă călătorie a exilaţilor prin Europa: "La 14 octombrie 1932, am reuşit în cele din urmă să părăsim Instanbulul pentru o scurtă călătorie la Copenhaga. Am plecat însoţiţi de cîţiva tovarăşi. Cînd vaporul a ajuns la Pireu, Leon Davidovici a fost ovaţionat într-un mod neaşteptat. La Napoli, am putut debarca să vizităm ruinele de la Pompei. La Marsilia, poliţia a luat nişte precauţii extraordinare; o barcă cu motor ne-a transportat pînă la coastă, un agent îmbrăcat în civil ne-a însoţit în maşină pînă la Lyon, apoi spre Paris, fără ca presa să fie informată de prezenţa noastră în Franţa. După o zi petrecută la Paris, ne-am îmbarcat la Dunkerque. Eram atît de bine supravegheaţi, încît poliţia nu i-a permis nici măcar secretarului sindicatului docherilor să se apropie de noi. În Danemarca, în gări, mici grupuri staliniste încercau să manifeste, strigînd şi fluierînd. Troţki a vorbit în germană pe stadionul din Copenhaga, în faţa a 2.500 de persoane. După expozeul consacrat revoluţiei din octombrie, cauzelor şi semnificaţiilor acesteia, el termină cu o glorificare a socialismului, "care reprezintă saltul de la domnia necesităţii la domnia libertăţii, în sensul că omul de astăzi, sfîşiat de propriile contradicţii, îşi va putea deschide drumul spre o existenţă mai fericită. Guvernul danez interzisese transmiterea la radio a acestei conferinţe, invocînd unele obiecţii din partea regelui şi a Curţii... Viza nu ne fusese acordată decît pentru 8 zile, iar regele era împotriva prelungirii acesteia. Aproximativ 20 de prieteni politici, toţi cunoscuţi şi cu paşapoarte în regulă, veniseră să discute cu Troţki. Această "conferinţă clandestină", care nu avea nimic clandestin, a suscitat mînia reacţionarilor şi a staliniştilor. Guvernul ne-a cerut să părăsim ţara în ziua expirării vizei: cum nu aveam nici un vapor disponibil în acea zi, am fost nevoiţi să simulăm o plecare şi să petrecem 24 de ore într-o maşină, pe drumuri. Troţki ceruse şi o viză pentru Suedia. Socialiştii de la Stockholm au afirmat că Suedia nu ar fi avut nici o obiecţie, dacă ambasadoarea URSS-ului, Alexandra Kollontai, nu şi-ar fi exprimat ostilitatea guvernului ei faţă de această problemă. Fiul nostru, Leon Sedov, aflat atunci la Berlin, nu a obţinut viza ca să poată veni să ne vadă... La întoarcere, intenţionam să petrecem cîteva zile în Franţa, însă autorităţile franceze nu au fost de accord". Ceea ce nu ne povesteşte Natalia este noua întîlnire dintre Troţki şi Soble, spionul stalinist. Aceasta a fost ultima oară cînd cei doi bărbaţi s-au întîlnit faţă în faţă, deoarece, aşa cum va relata mult mai tîrziu Troţki: "Bănuiam, ca şi alţi prieteni care lucrau în organizaţia germană, că acest aşa-zis troţkist era mai mult sau mai puţin un agent stalinist. El a venit sau mai exact Senine a venit să mă asigure că acest lucru nu era devărat, după care am discutat o oră sau poate puţin mai mult". Povestirea acestei vizite de către Soble este mult mai plină de imagini: "Troţki m-a poftit înăuntru şi, într-un acces de furie, mi-a spus că a descoperit maşinaţiile mele. Apoi a adăugat: Într-o bună zi, veţi regreta ceea ce faceţi. Nu vreau să vă mai văd niciodată!".


La scurt timp după întoarcerea la Prinkipo, izbucneşte din nou un incendiu, cauzînd pagube mari arhivelor; reproducerile fotografice ale documentelor pe care Stalin nu doreşte să le publice. Este distrusă şi o coleţie rară de fotografii din timpul revoluţiei. Troţki este nevoit să apeleze din nou la prieteni ca să-şi reconstituite biblioteca. Anul 1933. Printr-o curioasă ironie a destinului, drumurile lui Troţki şi ale familiei Mercader se vor intersecta, fără să se întîlnească, în Franţa. În vreme ce Ramon îşi continuă în Spania activităţile clandestine, unde îşi termină ucenicia, în special ca sabotor, mama lui părăseşte oraşul Bordeaux şi se instalează la Paris. Aici, Caridad Mercader se dovedeşte a fi o comunistă activă. Ea îndeplineşte sarcini secrete, serveşte drept curier între Paris şi Belgia, iar mai tîrziu, spre Spania, unde probabil îşi întîlneşte fiul, pentru perioade scurte de timp. Aceasta este perioada reorganizării şi consolidării aparatului stalinist în Komintern, datorită serviciilor secrete. Este foarte frecvent faptul ca, întocmai lui Caridad, un agent secret să reprezinte Internaţionala comunistă pe lîngă sediul unui partid naţional. Numeroasele aventuri amoroase ale femeii cu şefii comunişti francezi reprezintă un subiect pe care îl va povesti, mai tîrziu, la Moscova. Unuia dintre prietenii ei, fostă personalitate eminentă a partidului comunist spaniol, îi va oferi unele detalii, care nu pot fi publicate, despre viaţa ei din acea vreme. În Rusia, represiunea se accentuează. Stalin se înverşunează pe toţi vechii prieteni ai lui Troţki. În vila din Prinkipo se instalează îngrijorarea. Autorităţile turce sînt în continuare extrem de corecte faţă de Troţki. Dar încep să circule zvonuri ciudate. Pînă la urmă, Turcia este vecina puternicei Uniuni Sovietice. Poate că, într-o bună zi, pentru a nu se certa cu dictatorul rus, va accepta repatrierea oaspetelui devenit mult prea jenant. Experienţa ne-a arătat deja faptul că guvernele altor ţări, puternice în alt sens decît Turcia, au cedat presiunii conducătorilor sovietici. Mai mult, prietenii, alertaţi, încep demersurile pentru obţinerea de vize pentru familia Troţki, care să le permită îndepărtarea de această zonă devenită periculoasă. În cele din urmă, la începutul lunii iulie, preşedintele Consiliului francez din acea vreme, Edouard Daladier, îi accordă lui Troţki autorizaţia de sejur, cu condiţia ca acesta să trăiască incognito într-o provincie îndepărtată de capitală. Secretul este prost păstrat. Cu o zi înaintea sosirii lui Troţki, "l'Humanite" declanşează o campanie violentă de presă: "Din Franţa, din acest cămin al luptei antisovietice, Troţki poate să atace URSS-ul, partidele comuniste din Franţa, Germania şi Spania. Este un punct strategic. Iată de ce vine domnul Troţki. Iată de ce este primit aici. Atît el, cît şi guvernul francez se înşală dacă au impresia că acest lucru înfiorător se va desfăşura nepedepsit, sub protecţia poliţiei, plătită cu fondurile secrete votate de deputaţii socialişti. În pofida precauţiilor poliţiei şi a comunicatelor false care provoacă incertitudine în privinţa deplasărilor sale, domnul Troţki trebuie, din bîrlogul său de noi gărzi albe, să audă furia muncitorilor revoluţionari din Franţa, solidari cu fraţii lor eliberaţi din URSS". La 24 iulie, Troţki, Natalia şi prietenii care îi însoţesc ajung la Marsilia. Poliţia, temîndu-se de eventuale manifestaţii la locul obişnuit de debarcare din portul cel mare, pusese la punct o sosire aproape clandestină, cu o şalupă, la Cassis. Un funcţionar al Siguranţei i-a condus, cu maşina, pînă la Saint-Palais, lîngă Royan. Acest funcţionar este foarte îngrijorat, deoarece "Royan se află în apropiere de Oleron, unde există o tabără de vacanţă pentru copii comunişti, lucru care face regiunea puţin nesigură". O vilă modestă, "Les Embruns", situată departe de ţărmul oraşului Saint-Palais, a fost închiriată de nişte prieteni pentru familia Troţki, care încerca să se dea ca fiind americană. Cu toate acestea, tocmai în momentul în care îşi scoteau bagajele din maşinile cu care veniseră, izbucneşte un incendiu misterios, care ameninţa vila. "În timp ce pompierii stingeau focul, noi am rămas în maşini, pe drum", povesteşte Natalia. Identitatea familiei Troţki este imediat descoperită. În cele 11 săptămîni cît a durat sejurul lor, vila devine Mecca tuturor tovarăşilor şi simpatizanţilor liderului, care îl vizitează. Printre aceştia, Jennie Lee, membru al Parlamentului englez, şi soţia lui, Aneurin Bevan, care vor fi mai tîrziu miniştri laburişti în guvernul Maiestăţii Sale. Printre vizitatori s-a aflat şi André Malraux, care îşi amintea această întîlnire în cursul unei emisiuni televizate. Iată cum îl descria pe Troţki: "Primul lucru surprinzător era faţa sa albă; avea un ten foarte deschis. Moţul său de pe cap semăna cu cel al lui Tintin. Avea nişte dinţi de copil şi o privire de vultur, puţin ciudată". Discuţia dintre marele scriitor şi marele revoluţionar pare să fi fost extrem de cordială. Au vorbit împreună despre China şi în special de fiul Cian Kai-Şi, care pronunţase un discurs în care îşi făcea tatăl cîine. Iar Troţki a spus cu voce tare: "Avem copiii pe care îi merităm". Atunci cînd Troţki vorbea despre Stalin, povesteşte Malraux, nu îi spunea decît "celălalt". Abordînd situaţia politică, Troţki îi explică lui Malraux că, după el, războiul era inevitabil, fie între Rusia şi Germania, fie între Rusia şi Japonia, vorbind în ambele cazuri despre o alianţă între Germania şi Japonia. Malraux povesteşte că primarul din Saint-Palais era şi el prezent în încăpere. Nu ştia cine era Troţki, credea pur şi simplu că este un oaspete important. Cum alegerile municipale tocmai avuseseră loc, Troţki, ca să fie amabil, îl întrebă pe primar:
Cum au decurs alegerile?
Primarul răspunse cu mîndrie:
Un francez poate înţelege, însă nu şi un străin.
După aceea, primarul nu a mai intervenit deloc în discuţie. Malraux a avut impresia că Troţki se afla în Franţa în aşteptare şi ca să scrie. În acel moment, lucra la cartea intitulată Lenin, care îi ocupa aproape tot timpul. În timpul discuţiei televizate, cineva l-a întrebat pe Malraux dacă credea că Troţki fusese un profet. Nu, răspunse acesta, deoarece era un profet intelectual, deci nu putea fi un profet adevărat. Avea dificultăţi în a face ideologie, dificultăţi care, cel puţin aşa cred, nu erau prea mari în cazul lui Lenin. Printre numeroşii vizitatori care au trecut prin Saint-Palais s-a aflat, probabil, unul mai diferit decît ceilalţi, pe numele său Marc Zborowski. Născut în ianuarie 1908 în Ucraina, elev în Polonia după revoluţie, a devenit comunist de foarte tînăr. Fusese arestat de autorităţile poloneze, fiind bănuit că ar fi fost agent sovietic. După cîteva luni de închisoare, soseşte în Franţa, în 1928, unde studiază medicina şi filosofia la Paris, la Rouen şi la Grenoble.

Cum a fost asasinat Troţki, din ordinul lui Stalin

În acelaşi mod, Troţki încearcă să obţină o viză de intrare în Anglia, Franţa, şi chiar şi alte ţări. Toate încercările se vor solda cu acelaşi răspuns negativ. Nici un guvern, cu atît mai puţin cele conduse de socialişti, nu vrea să rişte să vadă instalîndu-se în ţara sa această persoană stînjenitoare, cu peniţa ascuţită şi care nu va accepta niciodată să tacă. În aşteptarea obţinerii unei vize, Troţki rămîne în Turcia, într-un colţ al acestei Europe deja cuprinse de agitaţiile care o vor conduce, 10 ani mai tîrziu, la un mare cataclism. 1932. Cu un an în urmă, în primăvară, a izbucnit revoluţia spaniolă. Regele Alfons a fugit.
Este declarat vinovat de trădare de către coaliţia republicano-socialistă care a preluat puterea. Tînărul Ramon Mercader are 19 ani. Trăieşte în familia tatălui său, în buna burghezie conservatoare. Pînă acum, nimic nu pare să-l fi remarcat dintre adolescentţii mediului în care trăieşte. Revoluţia spaniolă va fi evenimentul care îi va transforma viaţa, ducîndu-l, peste aproape 10 ani, pînă la acea vilă din Coyoacan, la periferia Mexico-ului, unde va lua sfîrşit viaţa lui Troţki. La vîrsta de 18 ani, Ramon este antrenat în vîltoarea revoluţiei. Chiar înainte să fie chemat, se angajează ca voluntar în regimentul de infanterie de la Jean, în iulie 1932. Ajunge repede caporal şi va fi propus pentru gradul de sergent. Familia sa catalană constată în el o schimbare profundă. În prezenţa lui, aceştia sînt foarte rezervaţi. De altfel, nu mai vine în vizită pe acasă decît foarte rar. Atunci cînd, din întîmplare, vorbeşte despre politică, este foarte amar în privinţa conducătorilor ţării, care sînt mult prea moi. Tînărul intrase în angrenajul fatal. La Prinkipo, în acel an, viaţa era foarte bine organizată. Troţki se trezeşte de la ora 7 dimineaţa, beneficiînd de zile lungi pentru lucru. Îşi împarte timpul între redactarea articolelor sau a cărţilor şi discuţiile cu numeroşii discipoli care vin, din întreaga lume, să-l vadă. Citeşte la fel de mult ziare, cărţi de politică. Prin intermediul reţelei sale clandestine, este ţinut la curent cu toate evenimentele care se petrec în Rusia. Ştie că ţara este devastată de o foamete înspăimîntătoare. Revoltele şi atentatele se înmulţesc, iar ţăranii îşi aruncă ultimele forţe în lupa împotriva colectivizării integrale, hotărîtă de Stalin încă din 1929 şi aplicată cu o rigoare din ce în ce mai mare, în anii care urmează. Milioane de persoane sînt arestate şi deportate... Bineînţeles că Stalin aruncă responsabilitatea acestei situaţii asupra politicii urmate de Troţki şi de trădătorii troţkişti, duşmani ai poporului şi susţinători ai capitalismului. Troţki, aflat la Prinkipo, răspunde pe toate căile: comunicate de presă, articole, broşuri, discuţii cu toţi vizitatorii. El contraatacă, acuzîndu-i pe Stalin şi birocraţia sovietică pentru toate actele criminale. Din cauza politicii autoritare şi naţionaliste, URSS-ul se află acum în aceste circumstanţe dramatice. Viaţa la vila din Prinkipo este foarte activă. Troţki iese foarte rar. În cei 4 ani cît a locuit pe insulă, nu s-a deplasat decît o singură dată la Istanbul, pentru că trebuie totuşi s-o vezi pe Sfînta Sofia. Apropierea de mare îi permite, prin ieşirile la pescuit, să facă exerciţiile de care are nevoie. Nu este vorba despre divertismentul liniştit al unui pescar, ci de o operaţiune pentru care este mobilizată toată casa. Din barcă, se va întinde o plasă de aproape 40 de metri. Apoi, în viteză, se revine la mal pentru încărcarea bărcii cu pietre mari. Reîntorşi în larg, pietrele sînt aruncate în apă, pentru a împinge peştii în plasă. Troţki dirijează mişcările, motivîndu-i pe puturoşii care par interesaţi mai mult de peisaj decît de peşte. Seara, este foarte mîndru de el atunci cînd poate aduce la cină o cantitate mare de peşte. După masă, se odihneşte uneori. De la balconul biroului său, în compania soţiei sale, Natalia, şi a vizitatorilor din ziua respectivă, se bucură de feeria luminilor de pe cer şi de apa calmă a Mării Marmara. Dar, destul de repede, vor intra cu toţii în casă. În timpul discuţiilor interminabile, el le povesteşte vizitatorilor despre dezvoltările luptei din Rusia sovietică, pe care nu le vor găsi evocate în cărţile sale, decît mult mai tîrziu; el îi întreabă despre situaţia generală şi despre starea partidelor comuniste, de mişcarea muncitorească din ţările lor. Ce diferenţă, în comparaţie cu ultimii lui ani petrecuţi în URSS, atunci cînd, prigonit de Stalin, fusese îndepărtat, puţin cîte puţin, din toate posturile de responsabilitate, şi, în cele din urmă, în 1928, să eşueze într-o reşedinţă păzită din Alma-Ata, situată la piciorul munţilor din Turkistan! Aici va petrece, mai bine de un an, o perioadă neplăcută, grea, stresantă.
Acelaşi an 1932. Troţki, din vila sa de la Prinkipo, organizează şi înmulţeşte numărul grupurilor de militanţi în întreaga lume. Acum, ei sînt prezenţi în China, America, Argentina, Germania, Franţa. Publicaţiile troţkiste denunţă încontinuu abuzurile regimului stalinist şi masacrele din URSS. Furios, Stalin încearcă în van să-l facă să tacă. De mai bine de un an, a trimis pe urmele duşmanului său şi ale aliaţilor acestuia spioni şi sabotori. Dar încă nu a trimis ucigaşi. Un incendiu, probabil criminal, a distrus casa din Prinkipo. Ca prin minune, nu au fost victime, iar arhivele lui Troţki au fost salvate. Dar Stalin nu abandonează. Putem spune că a devenit o obsesie această înverşunare împotriva duşmanului său exilat. El trimite în Turcia un lituanian, pe nume Soble. Mult mai tîrziu, la 25 ianuarie 1957 mai exact, Soble va fi arestat la New York, acuzat fiind de spionaj pentru Rusia. El va mărturisi că a fost, încă din tinereţe, agent al lui Stalin. Fiul unui om de afaceri înstărit, Soble s-a înscris, la vîrsta de 27 de ani, în partidul comunist din Lituania natală. În anii '20, a fost student la Leipzig. În 1931, ajunge şeful unui grup troţkist din Berlin. În această calitate este primit de Troţki la Prinkipo, dar sub numele de Senine. "Am intrat în poliţia secretă a Sovietelor în anul 1931, va mărturisi Soble. Rolul meu era să-l spionez pe Troţki, în folosul lui Iosif Stalin, care era obsedat de ideea de a şti tot ceea ce făcea şi gîndea rivalul său, pe care îl ura, chiar şi în exil... Timp de 2 ani, în 1931 şi 1932, i-am iscodit şi Troţki şi pe oamenii pe care îi avea în jur. Troţki, care nu bănuia nimic, m-a invitat în casa lui din Prinkipo, în Turcia. Am informat Kremlinul, spunînd tot ceea ce acesta mi-a spus, inclusiv remarcile dure la adresa lui Stalin". Troţki nu ştia în acel moment că Stalin introdusese un spion în cercul său intim, însă a fost informat, destul de repede, de faptul că se pregăteşte un atentat împotriva sa. Din acest motiv, va scrie, la 4 ianuarie 1932, o scrisoare Biroului politic al Partidului Comunist de la Moscova, în care spune că "Stalin ajunsese la concluzia că a făcut o greşeală" exilîndu-l într-o ţară străină, că "birocratul de Stalin nu şi-a dat seama de faptul că Troţki, fără resurse, nu era neputincios", că "ideile aveau propria putere" şi că Stalin hotărîse: "Trebuie neapărat să corectăm greşeala". Prima măsură luată de Stalin în acest sens nu va întîrzia să apară. La 20 februarie 1932, guvernul sovietic a publicat un decret prin care i se retrăgeau lui Troţki, soţiei lui, Natalia, fiului său, Liova Sedov, şi fiicei sale, Zinaida, cetăţenia rusă, fiindu-le interzisă intrarea pe teritoriul Rusiei. De fapt, sînt condamnaţi la o existenţă precară, în exil, întotdeauna în căutarea unui refugiu, sub ameninţarea constantă a unui atentat din partea ruşilor albi sau roşii. Problema pe care ne-o punem pînă şi astăzi este să ştim de ce Stalin nu a încercat să-l asasineze pe Troţki în timpul primei părţi a exilului acestuia. La acea vreme, sistemul de securitate organizat mai tîrziu de către prietenii liderului revoluţionar se afla abia într-o stare embrionară. Practic, nu exista nici o gardă de corp în jurul vilei din Prinkipo. Totuşi, chiar dacă OGPU a primit, în mod evident, ordine formale de formare în jurul lui Troţki a unei reţele strînse de informatori şi de spioni, nici o tentativă reală de asasinat nu a avut loc în aceşti ani. Întorcîndu-ne şi mai mult în timp, ne întrebăm de ce Stalin a preferat să-l exileze pe Troţki decît să-l aresteze, să-l judece şi să-l condamne, după o campanie de calomnie ca acelea pe care a ştiut atît de bine să le organizeze împotriva numeroşilor lui duşmani. Bineînţeles că Troţki rămăsese pînă în 1925 figura cea mai populară a revoluţiei, după Lenin. Totuşi, tot ceea ce a făcut Stalin pentru eliminarea aproape a tuturor "şefilor istorici" ai revoluţiei ar fi putut face şi împotriva lui Troţki. Chiar dacă acest lucru ar fi declanşat un anumit număr de tulburări locale, întreprinderea birocraţiei staliniste asupra populaţiei era suficientă ca să nu-i pună în pericol autoritatea. Dovada o reprezintă modul în care au fost reprimate revoltele foametei din 1932 din tot URSS-ul. Să-şi fi făcut Stalin un calcul greşit? I-a fost oare frică? Sau poate consilierii lui i-au transmis rapoarte prea îngrijorătoare? Este greu de aflat adevărul în privinţa acestui subiect, deoarece, după cum ştim foarte bine, arhivele Kremlinului sînt inaccesibile.