Vaticanul

Rezumarea primului mesaj :

Vaticanul regreta botezarile fortate ale evreilor

Papa Ioan Paul al II-lea si-a cerut
scuze pentru botezarile fortate ale copiilor evrei, a afirmat miercuri
cardinalul Walter Kasper, presedintele Consiliului Pontifical pentru
Unitate Crestina si al Comisiei pentru raporturile cu evreii, cu ocazia
polemicilor avand ca tema presupusa lipsa de atitudine a Papei Pio al
XII-lea fata de Holocaust. Cardinalul Walter Kasper a precizat ca "mea
culpa" istorica pronuntata de Suveranul Pontif in anul 2000 in legatura
cu erorile comise de catolici in decursul secolelor trecute se referea
si la botezarile fortate ale copiilor evrei. "Papa a afirmat acest
lucru cu ocazia jublileului, si cuvantul Papei are valoare. In
concluzie, acest lucru nu mai poate fi repetat", a adaugat cardinalul
Walter Kasper, asigurand ca arhivele de la Vatican care contin
documentele din timpul celui de-al doilea razboi mondial - deocamdata
inaccesibile publicului - vor fi deschise.Prietenie inter-religioasa cimentata in ghettoDupa
polemicile din zilele trecute privind rolul Papei Pio al XII-lea in cel
de-al doilea razboi mondial, evreii si crestinii s-au intalnit miercuri
la cel mai inalt nivel. Astfel, cardinalul Walter Kasper a avut o
intalnire in ghetto-ul orasului Roma cu rabinul Capitalei italiene,
Riccardo Segni. "Trebuie spus un "nu!" ferm antisemitismului, fiind
necesar sa transformam inimicitia in colaborare, asa cum recomanda
Biblia, si de altfel cum este posibil", a declarat cardinalul catolic.
Pacea este mai mult decat simpla absenta a razboiului", a conchis
Walter Kasper. La sfarsitul intalnirii dintre reprezentantii
Vaticanului si cei ai comunitatii evreiesti, rabinul Romei Riccardo
Segni a avertizat in legatura cu pericolul ca istoria sa se repete: "In
momentele dificile, evreii sunt agresati".

http://ziua.ro/display.php?id=167210&data=2005-01-15

Ascensiunea Bisericii în secolele X-XII


Încã de la instaurarea dinastiei carolingiene ia fiinţã colaborarea dintre stat şi papalitate. Pepin ce Scund îi dãruieşte episcopului de la Roma pãmânturi din care va lua naştere statul papal. În anul 800 Carol cel Mare devine protectorul Bisericii şi responsabilul de expansiunea religiei pe întregul teritoriu al statului. Creştinismul ajunge un mijloc eficient de guvernare a Imperiului. Carol impune peste tot ritualul Bisericii de la Roma, în vreme ce Ludovic cel Pios impune regula benedictinã în toate mãnãstirile.

Structurile carolingiene se menţin şi în timpul Ottonienilor, care se folosesc de feudalitatea ecleziasticã pentru a se lupta cu marii duci. Pe de o parte episcopiile evolueazã spre un statut de principat teritorial, iar pe de alta se instituie o Bisericã de Stat. Otto I îi preferã pe clerici ca ajutor la conducerea Imperiului, pentru cã aceştia depind de favoarea regalã pentru a fi numiţi în funcţie şi nu erau la fel de autonomi ca laicii feudali. În plus, clericii nu pot avea descendenţi oficiali, deci nu exista pericolul transmiterii ereditare a puterii. Colaborarea cu Biserica mizeazã pe renaşterea Imperiului Occidental, ca urmare a încoronãrii lui Otto I, în 962, ca împãrat, de cãtre papa Ioan al XII-lea. Împãratul cere aplicarea “privilegiului ottonian”, o mãsurã care presupune depunerea jurãmântului de credinţã al papei faţã de împãrat. În 963 Otto obţine de la romani jurãmântul cã nu vor alege papa fãrã consimţãmântul împãratului. Tot legatã de renaşterea imperialã este şi misiunea convertirii principilor pãgâni, ca de pildã regele polonez Mieszko sau principii maghiari Geyza şi Vayk. Asta înseamnã integrare într-un sistem politic şi religios aflat sub auspiciile Imperiului Occidental.

Desãvârşirea colaborãrii dintre Bisericã şi stat se întrevede în timpul lui Otto al III-lea, fiul unei principese bizantine. Ideea sa este aceea a unui consens între papalitate şi imperiu prin care sã domine împreunã lumea creştinã. De aceea Otto îi stabileşte pe tronul papal pe unii apropiaţi ai sãi precum Brunon (Grigore al V-lea) sau Gerbert (Silvstru al II-lea). Totuşi, proiectul lui Otto al III-lea se dovedeşte nerealist, dar cel puţin rãmâne în picioare ideea unei biserici imperiale aflate în strânsã legãturã cu statul.

Spre deosebire de monarhi, cei care deţin puterea la nivel local nu sunt unşi de cãtre clerici, prin urmare nu sunt îndreptãţiţi sã intervinã în treburile Bisericii. Dar totodatã ei ctitoresc lacaşuri pe care le asimileazã cu proprietãţile lor, pretinzând controlul asupra Bisericii şi prin faptul cã membri ai familiilor feudale devin în acelaşi timp deţinãtori de funcţii ecleziastice. Patrimoniul bisericesc se confundã treptat cu cel privat, iar înaltul cler este recrutat aproape exclusiv din rândurile aristocraţiei. Tot acest amestec dintre puterile secularã şi cea spiritualã a generat o mişcare de reformã, declanşatã în secolul al X-lea la mãnãstirea Cluny din Burgundia, ctitoritã de Guillaume de Aquitania, mãnãstire benedictinã scoasã de sub autoritatea laicã şi aflatã sub directul patronaj al Romei. Cãlugãrii îşi aleg singuri abatele, sunt la adãpost de ingerintele strãine şi papalitatea, fiind la distanţã, nu acţioneazã sufocant. Dupã modelul de la Cluny se constituie şi alte mãnãstiri, unde cãlugãrii rostesc rugãciuni pentru pomenirea morţilor. Astfel, începe sã prindã contur conceptul de separaţie între puterea laicã şi cea religioasã.

Reformarea Bisericii


Încã de la începuturile creştinismului, episcopul de Roma se bucurã de un prestigiu aparte în calitate de urmaş al Sfântului Petru. El se erijeazã în arbitrul problemelor de credinţã şi al neînţelegerilor din rândul Bisericii, iar din momentul în care îi încoroneazã pe împãraţi, s-ar putea afirma cã deţine autoritatea supremã în societatea creştinã. Cu toate acestea, rãmâne un supus al împãraţilor puternici. În secolul al XI-lea puterea regalã decade şi Biserica poate încerca emanciparea. Astfel, în 1059 Nicolae al II-lea decreteazã cã alegerea papei se face de cãtre colegiul cardinalilor, şi nu de cãtre impãraţi. Se doreşte o papalitate eliberatã de tutela laicã. Necesarã este şi o purificare a clerului, care sã se apropie mai mult de idealul primitiv religios. Se declanseazã o campanie serioasã împotriva simoniei (vânzarea şi cumpararea funcţiilor bisericeşti) şi nicolaismului (cãsãtoria preoţilor), în speranţa oferirii unui ideal ascetic care sã fie urmat şi de ceilalţi creştini.

Climatul reformator se exprimã cel mai pregnant în timpul pontificatului lui Grigore al VII-lea (1073-1085), care nu vrea doar independentã, ci şi superioritate asupra puterii laice. Dincolo de discuţiile teoretice referitoare la rolul monarhiei într-o lume creştinã, problema concretã este aceea a înaltelor funcţii bisericeşti. Nu este de mirare cã laicii doresc sã pãstreze controlul asupra ocupãrii funcţiilor, întrucât acestea au ataşate importante domenii teritoriale, ceea ce presupune intrarea titularilor în sistemul relaţiilor vasalice. Politica este popularã în vremea ottonienilor, care se folosesc de clerici ca sã contrabalanseze puterea laicã. În plus, monarhii beneficiazã de veniturile aferente funcţiei când aceasta e vacantã şi pot recruta trupe de pe domenii.

Când papa Grigore al VII-lea interzice în 1075 investirea în înaltele funcţii ecleziastice de cãtre laici, redactând Dictatus papae, tezele supremaţiei papale, izbucneşte conflictul cu Henric al IV-lea, care nu vrea sã cedeze autoritatea asupra episcopilor. Ameninţat cu excomunicarea, acesta îl depune pe papã prin intermediul unui conciliu al episcopilor germani (1076, Worms). Apoi papa, apelând la tezele sale, convoacã un conciliu care îl excomunicã pe Henric în februarie 1076, la Lateran. Unii feudali profitã de acest conflict pentru a susţine un alt candidat la tron, pe Rudolf de Suabia, ceea ce il determinã pe Henric sã cearã iertare papei la Canossa, în 1077. Pare o victorie papalã de proporţii, dar şi Grigore îşi dã seama cã nu poate rãmâne atât de intransigent pentru cã o parte dintre episcopi îi sunt fideli împãratului. De fapt el este cel în câştig, fiindcã nu numai cã îi supune pe feudalii revoltaţi, dar îl depune iar pe papã în 1080, impunându-l pe antipapa Clement al III-lea, care îl încoroneazã în 1084 la Salerno.

Conflictul pentru investitura care continuã sub succesori se încheie în 1122 prin Concordatul de la Worms, semnat de Henric al V-lea şi Calixt al II-lea. Acesta stipuleazã cã episcopii vor fi aleşi de cãtre popor şi cler, in prezenţa suveranului. Autoritatea laicã este simbolizatã de bunurile materiale, în vreme ce cârja şi inelul semnificã puterea spiritualã. Se naşte astfel distincţia între cele douã aspecte ale puterii şi Biserica îşi poate continua ascensiunea în calitate de forta independentã.

HACKERII S-AU SUPĂRAT PE PAPĂ: Site-ul Vaticanului, blocat de Anonymous

Lupte pentru putere în culisele Vaticanului (ARTICOL INTEGRAL)

http://www.ziuaveche.ro/magazin-2/life/vaticanul-isi-expune-comorile-77462.html

http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/100-documente-arhiva-secreta-vaticanului-vor-fi-facute-publice

O colecţie de 100 de documente păstrate în Arhivele Secrete ale Vaticanului, niciodată arătate publicului, vor fi expuse şi accesibile studiului şi publicului într-o expoziţie din 2012 intitulată “Lux In Arcana”.

Codice, pergamente, acte, registre şi alte documente care datează de 1300 de ani, vor fi prezente în Muzeele Capitoline din Roma. Expoziţia va fi organizată cu ocazia a celui de-al 4-lea Centenar al fondării Arhivelor Secrete ale Vaticanului şi scopul lor este de a explica şi descrie arhivele papale.

Ceea ce va stârni cu siguranţă curiozitatea oamenilor este o reţea de teorii şi legende despre secretele din aceste documente deţinute şi păstrate de Vatican. Mulţi producători de film şi romancieri şi-au hrănit imaginaţia literară cu aceste secrete într-o serie de romane şi filme, cel mai celebru fiind “Codul lui Da Vinci” în care naratorul susţine că Sfântul Scaun ascunde adevărul despre linia de sânge a Mântuitorului Iisus Hristos.

Arhivele Secrete ale Vaticanului constau în 85 de kilometri de documente care conţin valori istorice extraordinare, acoperind un timp între secolul al 8-lea şi secolul al 20-lea. “Va fi pentru prima oară şi probabil singura dată în istorie când aceste documente părăsesc zidurile Cetăţii Vaticanului” se scrie în websitul expoziţiei.

Scrierile oferă o privire în viaţa regelui Henry al VIII-lea, Martin Luther sau Galileo Galilei, printre mulţi alţii, spune cotidianul Daily Mail. Expoziţia conţine şi o scrisoare din secolul al 13-lea scrisă de nepotul lui Gingis Han, în care cere cinstire de la Papă, menţionează cotidianul Daily Telegraph. Într-o scrisoare, datată în 1246, Marele Han Guyuk cere Papei Inocenţiu al IV-lea să călătorească în Asia Centrală în persoană pentru a “oferi cinstire şi omagiu hanului” ca un “act de ascultare”.

“Lux in Arcana” înseamnă “în Tainele Luminii” şi vrea să arate contribuţia acestor documente la istoria universală a umanităţii.

http://cronicaromana.com/2012/01/25/un-prelat-denunta-coruptia-din-administratia-vaticanului/

Vaticanul a vrut să creeze o armată care să lupte împotriva Rusiei comuniste

Papa. pedofilia, abuzul sexual şi Irlanda

Benetton a renunţat la imaginea care a scandalizat Vaticanul

Vaticanul ameninţă cu acţiuni judiciare împotriva presei care ar difuza montajul companiei Benetton

Vaticanul ia cu asalt capitalismul global
Într-un document de 18 pagini intitulat „Pentru o reformă a sistemului financiar internaţional în ...

Incredibil. Vaticanul pledează pentru un Guvern Mondial

Marea Schismă din 1054 - Cum s-a ajuns acolo?

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/marea-schisma-1054-cum-s-ajuns-acolo

Marea schismă din 1054 nu a fost un eveniment surprinzător. Relaţiile dintre Est şi Vest, dintre cele două mari centre religioase – Constantinopol şi Roma – erau complicate de foarte multă vreme. Deşi implicaţiile schismei în istorie sunt semnificative, contemporanii nu au perceput-o ca fiind ceva ieşit din comun. Sursele contemporane vorbesc prea puţin despre conştientizarea efectelor separării celor două biserici. Dar cum s-a ajuns acolo?

Cauzele materiale – competiţia pentru influenţă

Marea Schismă a fost o consecinţă a înstrăinării treptate dintre Roma şi Constantinopol. Putem vorbi, pe de o parte, de cauze de ordin politico-religios şi, pe de altă parte, de cauze dogmatice. În primul rând, Europa creştină devine, din punct de vedere politic, bicefală începând cu anul 800, odată cu încoronarea ca împărat roman a lui Carol cel Mare. Atât acesta, cât şi împăratul de la Constantinopol pretindeau că sunt succesorii vechilor împăraţi romani, având astfel dreptul la moştenirea (teritorială) romană.

Patriarhii celor două oraşe se aflau şi ei în conflict. Ambii lideri religiosi se considerau conducătorii întregii lumi creştine. Patriarhiul de la Constantinopol îşi ia, încă din secolul al VI-lea, titlul de patriarh ecumenic (adică universal), titlu care până atunci aparţinuse exclusiv Papalităţii. Au existat însă situaţii în care, pentru a obţine sprijin în Italia, unde bizantinii doreau să-şi păstreze teritoriile stăpânite, unii împăraţi, precum Vasile I Macedoneanul (867-886), au acceptat să facă unele concesii bisericii romane, susţinând chiar universalismul acesteia.

În secolele IX-X cele două centre religioase s-au aflat într-o competiţie acerbă pentru evanghelizarea lumii slave din Europa de Est şi Sud-Est. După ce slavii din zona Bulgariei, Serbiei şi Rusiei au intrat în sfera Constantinopolului, biserica orientală, mai puternică, nu a mai acceptat supremaţia Romei. Apoi, în secolul al XI-lea, Vasile al II-lea Macedoneanul s-a îndepărtat tot mai mult de Roma. În 1024, Papalitatea s-a arătat dispusă la un compromis, gata să recunoască Biserica din Est ca fiind „universală în sfera sa”, dar împăratul bizantin nu a acceptat propunerea. Totuşi, în aceeaşi perioadă, situaţia tot mai complicată din Italia cerea o apropiere de Roma. Normanzii încep să atace provinciile bizantine din peninsula italică, astfel că în 1052-1053 Bizanţul încheie o alianţă cu Papalitatea direcţionată împotriva normanzilor.

Cauzele dogmatice – diferenţele de ritual

Dincolo de aceste neînţelgeri privind lumea materială şi interesele politice, cauzele dogmatice au jucat şi ele un rol important. Existau trei probleme majore. În primul rând, cea legată de Filioque, un adaos la formula Crezului din 381. În secolele V-VI, două concilii ţinute la Toledo marchează modificarea Crezului în Apus prin adăugarea formulei „Duhul Sfânt care de la Tată şi fiul purcede”. Aceasta e preluată în Franţa, Italia şi Germania, iar la începutul secolului al XI-lea, Henric al II-lea e încoronat împărat de către Papă, ocazie cu care se cântă Crezul modificat. Acest fapt a statuat recunoaşterea de către Papalitate a noii formule. Cea de-a doua diferenţă stă în ritualul împărtăşaniei: folosirea azimei în vest şi a pâinii dospite în est. Apoi, celibatul preoţilor era obligatoriu în occident, în timp ce preoţii bisericii orientale se puteau căsători (o singură dată). În secolele XII-XIII, se va adăuga şi problema purgatoriului, concept pe care ortodocşii nu îl acceptă.

Disputa dintre cele două biserici escaladează în momentul în care în 1050, bizantinii din Sudul Italiei sunt forţaţi de normanzi să se conformeze practicilor latine. Patriarhul de la Constantinopol, Mihail Cerularios, răspunde prin a cere bisericilor latine din oraş să adopte practicile bizantine, renunţând la filioque şi la folosirea azimei. În faţa refuzului acestora, în 1053 închide toate bisericile latine din capitala imperiului. Ulterior va trece la o atitudine mai conciliantă şi acceptă o discuţie cu Papa Leo al IX-lea care, în 1054, trimite pentru negocieri o delegaţie la Constantinopol, condusă de Cardinalul Humbert.

Pe lângă toate tensiunile deja existente, şi personalitatea celor trei personaje implicate a creat o conjunctură favorabilă rupturii. Papalitatea era puternică deoarece îşi recuperase forţele şi autoritatea după reforma generată de mişcarea de la Cluny; patriarhul Cerularios era un om ambiţios şi foarte influent, iar împăratul bizantin Constantin al IX-lea Monomahul era un lider slab, şovăitor, lipsit de fermitate. În această situaţie, existau puţine şanse ca întâlnirea să ducă la înţelegerea celor două biserici.

După prima întâlnire cu delegaţia papală, Cerularios refuză să mai negocieze, fiind afectat de comportamentul neceremonios al membrilor delegaţiei, care nu respectaseră saluturile uzuale. Cardinalul Humbert răspunde prin obţinerea unei bule de excomunicare împotriva lui Cerularios, bulă depusă la Sf. Sofia în data de 16 iulie 1054. Patriarhul bizantin şi biserica orientală sunt acuzaţi, printre altele, şi de omiterea filioque din crez. Beneficiind de sprijinul Împăratului şi al populaţiei constantinopolitane, Mihail Cerularios convoacă un Sinod pentru data de 24 iulie prin care Humbert este la rândul său excomunicat.

Aceasta a fost practic Marea Schismă. Ruptura nu a fost conştientizată imediat. Relaţiile de încordare paralele cu cele de colaborare continuă. Însă unul din efectele imediate a fost că, ca urmare a rupturii cu Bizanţul, noul Papă, Nicolae al II-lea, singur în faţa normanzilor, îi acordă lui Robert Guiscard, în 1059, ducatul Calabriei şi Aculiei. A început astfel alianţa dintre Papalitate şi normanzi: papa obţinea sprijinul unui aliat puternic, iar normanzii recunoaşterea puterii lor în Italia. Ulterior, organizarea cruciadelor aduce cele două lumi în contact direct, ceea ce face ca diferenţele să fie percepute nu doar la nivel înalt, ci şi în rândul populaţiei. În cele din urmă, anul 1204 – cucerirea Constantinopolului de către latini – a dus la ruptura definitivă dintre Occident şi Orient şi la naşterea unui sentiment general de ură faţă de latini în rândul bizantinilor.

Abuzurile sexuale comise de clerici irlandezi, acte de tortura?

Papa Benedict: "Omul poate să creeze fiinţe umane şi să interzică altor fiinţe umane să fie oameni. El este în măsură să distrugă lumea"

Un parlamentar australian a dat un ultimatum Bisericii Catolice: Revocaţi preotul pedofil sau îl denunţ!

Doi homosexuali s-au filmat facand amor cu 100 de preoti catolici

O noua lovitura pentru Vatican! Aproape o suta de preoti catolici din Italia sunt implicati intr-un scandal urias: momiti pe internet, au intretinut raporturi homosexuale cu doi barbati, care au filmat in secret intalnirile, apoi i-au santajat pe clerici. Detalii»

Un nou scandal sexual zguduie Biserica catolică
Doi bărbaţi au fost arestaţi în Italia, după ce au şantajat aproximativ 100 ...

Vaticanul a decis să publice azi DOCUMENTE DESPRE UN PREOT PEDOFIL

Propaganda Vaticanului

Americanii protestanţi şi corecţi politic au impus în retorica contemporană termeni sofisticaţi precum managementul percepţiilor sau operaţii psihologice/PSYOPS. Acum patru secole, însă, cardinalii europeni din Vatican introduseseră în istorie Propaganda. În fond, aceeaşi Mărie cu altă pălărie.

În imediata vecinătate a Piazza di Spagna din Roma, la intersecţia dintre Via Due Marcelli şi Via di Propaganda, poate fi admirată şi astăzi clădirea proiectată de arhitectul Bernini ce a adăpostit începând din 6 ianuarie 1622 cartierul general al Congregaţiei de Propaganda Fide instituită de Papa Grigore al XV-lea prin bula Indiscutabili divinae. Nou- creata instituţie a Sfântului Scaun – condusă de un cardinal-prefect al propagandei având alături alţi treisprezece cardinali, doi episcopi şi un secretar – avea misiunea de a sprijini răspândirea catolicismului în teritoriile non-catolice şi a readuce la dreapta credinţă din ce în ce mai numeroşii protestanţi.

Actul Papei Grigore al XV-lea din 1622 nu făcea decât să oficializeze în sfera instituţională una dintre preocupările de bază ale catolicismului a cărui vocaţie de prozelitism a fost o constantă peste tot în lume. Tot pe aceeaşi linie, un act semnificativ a fost aprobarea de către Papa Paul al III-lea în 1540 a funcţionării Societăţii lui Iisus – Ordinul iezuiţilor, conceput în 1534 în cadrul Universităţii din Paris de cavalerul, călugărul şi teologul spaniol Ignaţius de Loyola pentru a-i readuce la catolicism pe cei ce îşi pierduseră credinţa în Sfântul Scaun. Acelaşi teolog a iniţiat în 1542 Sfântul Oficiu – Sfânta Inchiziţie Romană şi Universală pentru a apăra Biserica catolică de erezii. Încercând o „traducere“ în termeni actuali a celor întâmplate cu patru secole în urmă, se poate spune că, după ce Vaticanul şi-a creat un instrument soft de influenţare – Ordinul Iezuiţilor, şi-a asigurat şi capacitatea de acţiune hard – Inchiziţia, pentru ca în final să îşi asigure şi instituţia centrală de coordonare – Congregaţia de Propaganda Fide. Dacă Inchiziţia spaniolă (cea mai rezistentă în timp) a fost abolită definitiv în 1834, iar Ordinul iezuiţilor a fost temporar dizolvat de Papa în 1773 (şi de comuniştii români în 1948), pentru a se reactiva ulterior, Congregaţia propagandei a supravieţuit chiar sub acest nume până în 1982, când Papa Ioan Paul al II-lea a numit-o Congregaţia pentru Evanghelizarea Popoarelor.

Anticipând cu secole înainte nevoile funcţionării unei instituţii puternice şi stabile cu vocaţie şi interese universale, în 1566 Papalitatea, prin Papa Pius V, şi-a creat alături de sus-numitele instrumente soft, hard şi de coordonare a acţiunilor sale, un indispensabil serviciu secret de intelligence – Sfânta Alianţă, a cărui existenţă nu a fost niciodată recunoscută de statul Vatican, alături de un serviciu de contraspionaj, Sodalitium Pianum, fondat de Papa Pius X în 1910. Succesele propagandistice, politice şi diplomatice ale Vaticanului nu pot fi desprinse de acţiunile secrete ale nerecunoscutei Sfinte Alianţe despre care celebrul vânător de nazişti Simon Wiesenthal spunea: „Cel mai bun serviciu de spionaj din lume şi cel mai eficace pe care-l cunosc este cel al Vaticanului“. De-a lungul secolelor, toate aceste instituţii conjugate sub autoritatea indiscutabilă a Papei au fost redutabilele „arme de luptă“ ale Vaticanului împotriva protestantismului, liberalismului, ateismului, socialismului, comunismului, darwinismului, totalitarismului, feminismului, modernismului, revoluţiei sexuale etc.

Deşi a inventat termenul, Vaticanul nu a făcut niciodată propagandă în felul în care suntem obişnuiţi să o percepem astăzi. Slujbele duminicale, confesiunile, predicile, bulele papale, ritualurile de beatificare sau excomunicare au reprezentat timp de secole formele clasice, etern repetitive de exprimare publică ale Bisericii catolice la care s-a adăugat o extrem de abilă, discretă şi eficientă diplomaţie, dublată de un pertinent şi persuasiv dialog confesional individual, practicat cu succes îndeosebi de foarte cultivaţii şi inteligenţii iezuiţi. Propaganda activă a Bisericii catolice, fie sub forma prozelitismului, fie a discretei interferenţe politice, fie sub forma pastorală sau diplomatică devine evidentă dacă este comparată cu acţiunile sau inacţiunile similare ale celorlalte biserici creştine, îndeosebi cea ortodoxă, care după Marea Schismă din 1054 s-a mulţumit în general să acuze ofensiva catolică pentru convertirea ortodocşilor fără a trece la activităţi similare pe plan internaţional.

Una dintre explicaţii ar fi aceea că nici una dintre celelalte biserici creştine surori nu a beneficiat de-a lungul istoriei de o autoritate ecleziastică şi administrativă unică precum catolicismul. Statul Vatican în forma sa politico-administrativă actuală s-a născut abia pe 11 februarie 1929 ca rezultat al prevederilor acordurilor de la Latran semnate de Benito Mussolini din partea statului italian şi de cardinalul Pietro Gaspari din partea Papei Pius XI. Sfântul Scaun a fost însă recunoscut fără întrerupere drept o puternică entitate juridică suverană încă din timpul Romei imperiale, chiar dacă a fost privat de orice jurisdicţie teritorială între 1870 şi 1929. Cel mai vechi şi continuu serviciu diplomatic din lume aparţine tot Sfântului Scaun, originile sale fiind legate de Conciliul de la Nicea din 325. Istoria civilizaţiei occidentale, a Europei şi a celor două Americi nu poate fi scrisă fără rolul esenţial al Bisericii catolice, fără intervenţiile când evanghelice, când politice, când diplomatice, când războinice chiar ale Papei, fie că este vorba de confruntările dinastice, de războaiele religioase, de iezuitele manevre diplomatice, de aprigile lupte, îndeobşte propagandistice, antireformatoare, de profilul şi evoluţia artelor plastice, literaturii şi arhitecturii sau de impresionantele procesiuni şi ceremonii publice.

După o controversată coabitare cu fascismul lui Mussolini şi nazismul lui Hitler, Vaticanul s-a pronunţat fără nici un echivoc împotriva comunismului încă din primii ani ai Războiului Rece, în iulie 1949 fiind emis un decret, niciodată aplicat, de excomunicare a comuniştilor în condiţiile ascensiunii şi acerbei lupte pentru putere a partidelor comuniste din două ţări tradiţional şi predominant catolice, Italia şi Franţa. În plin Război Rece, la scurt timp după alegerea sa ca Papă, Ioan Paul II a făcut în iunie 1979 un istoric pelerinaj în ţara sa natală, unde prin predicile sale şi apelul la adevărata istorie şi cultură poloneză a declanşat o asemenea revoluţie în conştiinţa polonezilor încât după doar 14 luni a fost posibilă apariţia sindicatului liber Solidaritatea, acel hibrid unic proletaro-intelectual ce a dus la prăbuşirea comunismului în Europa de Est în 1989. Mihail Gorbaciov nu s-a sfiit să recunoască public în 1992 rolul determinant al lui Ioan Paul II în căderea Cortinei de Fier: „Ceea ce s-a întâmplat în Europa de Est în ultimii ani nu ar fi fost posibil fără prezenţa acestui Papă, fără marele rol politic pe care acesta l-a jucat pe scena lumii“. Luând atitudine împotriva avortului sau a comportamentului homosexual – chestiuni controversate şi delicate ale vieţii publice occidentale – manifestând o surprinzătoare tinereţe şi deschidere în probleme ecumenice altădată tabu ale Bisericii catolice, precum gesturile simbolice ale vizitării pentru prima dată de către un Papă a unei sinagogi (cea din Roma) sau a unei moschei (cea din Damasc), carismaticul Papă Ioan Paul II a reuşit de-a lungul celor 24 de ani de pontificat să retrezească atenţia, interesul şi chiar simpatia pentru Biserica catolică pe aproape toate meridianele lumii. Deşi a refăcut în mod considerabil autoritatea morală a Bisericii catolice cerându-şi scuze pentru crimele comise în numele catolicismului, Ioan Paul II l-a beatificat pe 3 octombrie 1998, cu ocazia vizitei în Croaţia, pe arhiepiscopul de Zagreb, monseniorul Alojzije Stepinac, unul dintre susţinătorii catolici ai guvernului pronazist al lui Ante Pavelic care ştia de genocidul săvârşit de acesta împotriva sârbilor, evreilor şi ţiganilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Chiar şi propaganda anti-catolică a servit, în timp, catolicismului şi Vaticanului, prin perpetuarea proiecţiei de mare putere ocultă în conştiinţa oamenilor indiferent de credinţa lor. Astfel, în 1835 a apărut o carte scrisă de Samuel Morse – creatorul alfabetului cu acelaşi nume – ce reflecta noul spirit american anti-catolic, edificator intitulată Conspiraţii străine împotriva Statelor Unite. Deşi astăzi pare hilar, Morse scria atunci despre o conspiraţie a cancelarului austriac Metternich de a împânzi America cu misionari iezuiţi plini de bani în scopul înscăunării unui moştenitor al Casei de Habsburg pe tronul Imperiului nord-american. Astăzi fie că este vorba de filme sau romane a căror acţiune se petrece pe vremea conflictului dintre protestanta regină britanică Elisabeta şi catolicul rege spaniol Filip, sau subiectul este legat de templieri, iezuiţi, Opus Dei, Illuminati, Sfântul Graal, Vaticanul iese în câştig de imagine pentru că astfel se menţine catolicismul viu în retorica oamenilor, la fel cum şi catedralele gotice din Franţa sau Germania trezesc o mereu proaspătă emoţie artistică sau spirituală milioanelor de turişti.

Filmul lui Clint Eastwood Million Dollar Baby, laureat a patru premii Oscar în 2004, a fost privit nu numai ca o dramă umană, ci şi ca o pledoarie privind euthanasia în opoziţie cu politica de respingere a Bisericii catolice. Asemenea, un film istoric tot de Oscar, Elisabeth: the Golden Age, cu Cate Blanchet în rolul titular, este acuzat de unii istorici italieni – de orientare catolică – drept un fals profund şi pervers prin portretizarea protestantei Elisabeta I drept personajul cel bun, în timp ce catolicul Filip este băiatul cel rău.

Controversele şi disputele nu puteau ocoli nici mai recentul thriller Îngeri şi demoni, atât romanul lui Dan Brown, cât şi filmul lui Ron Howard cu Tom Hanks în rolul principal fiind acuzate a fi nici mai mult nici mai puţin decât un complot de propagandă catolică pentru cosmetizarea flagrantă a imaginii actuale a Vaticanului şi ascunderea adevărului.









Vaticanul dispune în prezent de următoarele capacităţi media şi de relaţii publice pentru a-şi face cunoscută poziţia şi activitatea în întreaga lume, toate aflate în proprietatea Bisericii Romano-catolice:

• Oficiosul L’Osservatore Romano, ce apare din 1861

• Agenţia de ştiri Fides Service, fondată în 1927 şi care funcţionează chiar în palatul Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor din Roma

• Agenţia de ştiri a Serviciului Misionar Internaţional, acoperind diverse popoare, conflicte, teritorii şi evenimente

• Serviciul de Informare al Vaticanului, care oferă informaţii şi despre activităţile pastorale ale Sfântului Părinte şi ale Curiei Romane

• Biroul de presă al Vaticanului

• Consiliul Pontifical pentru Comunicare Socială

• Centrul de televiziune al Vaticanului, creat în 1983 şi deplin integrat Sfântului Scaun în 1996

• Radio Vatican, ce funcţionează din 1931

• Canalul You Tube al Vaticanului

• Site-ul oficial în engleză al Vaticanului

• Site-ul pentru tineret al Vaticanului Pope2You

Bust al Papei Ioan Paul al II-lea, dezvelit luni, la Bucuresti

Un bust al Papei Ioan Paul al II-lea va fi dezvelit, luni seara, la intersectia dintre strada Constantin Stahi si Bulevardul Schitu Magureanu, din Bucuresti, in cadrul unei ceremonii organizate de Nuntiatura Apostolica in Romania.
"Evenimentul are loc in amintirea vizitei istorice pe care Ioan Paul al II-lea a efectuat-o in Romania in 7-9 mai 1999 si cu ocazia ridicarii la cinstea altarelor a fericitului Papa (1 mai 2011). Amplasarea bustului Papei Ioan Paul al II-lea in Bucuresti este o initiativa a Nuntiaturii Apostolice in Romania, in colaborare cu Primaria Generala a Capitalei", informeaza un comunicat de presa remis de Nuntiatura Apostolica in Romania.
Sculptura, realizata in bronz, este opera sculptorului sloven de origine bosniaca Mirsad Begic, considerat unul dintre cei mai cunoscuti si apreciati artisti din Slovenia.

La ceremonie vor fi prezenti Arhiepiscopul Francisco-Javier Lozano, Nuntiu Apostolic in Romania, Inalt Preasfintitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucuresti, Preasfintitul Cornel Damian, Episcop auxiliar de Bucuresti, Sorin Oprescu, primarul general al Capitalei, reprezentanti ai ambasadelor acreditate la Bucuresti, oameni de cultura.

SCANDALUL PREOŢILOR PEDOFILI: germanii părăsesc masiv Biserica Catolică

Peste 180.000 de germani au părăsit oficial Biserica Catolică anul trecut, an marcat de numeroase scandaluri legate de violenţele sexuale comise de preoţi asupra copiilor, indică raportul anual al conferinţei episcopale germane, făcut public vineri şi citat de AFP.

În plus, pentru prima oară numărul retragerilor depăşeşte numărul celor nou botezaţi, care a fost de 170.000 în 2010. Astfel, 181.193 de germani au făcut demersurile necesare pentru a nu mai plăti impozite religioase Bisericii Catolice în 2010, aceasta fiind a doua cifră printre cele mai ridicate de când există ea şi aproape cu jumătate mai mult decât în 2009. În Germania, comunităţile protestantă, catolică şi evreiească sunt finanţate printr-un impozit religios strâns de stat de la cei înscrişi drept credincioşi la fisc şi redistribuit în consecinţă. Această prelevare reprezintă - potrivit landurilor - 8-9 % din impozitul pe venit.
Cu toate acestea catolicismul rămâne prima religie în Germania, cu 24.650.000 de credincioşi, având un mic avans faţă de protestanţi 24.200.000 de membri

http://www.gandul.info/international/scandalul-preotilor-pedofili-germanii-parasesc-masiv-biserica-catolica-8545692

Ce citesti?


Despre moartea persecutorilor

Profetia papilor – adevăruri despre un viitor care bate la uşa

Sindromul apocaliptic a fost „activat” în zilele noastre de două evenimente tragice care aveau în comun moartea neaşteptată a mai multor oameni şi moartea naturală a unui singur om: tragedia -aranjată sau nu de serviciile secrete americane – a prăbuşirii Gemenilor din New York, din 11 septembrie 2001, şi decesul Papei loan Paul al Il-lea.

Primul eveniment a schimbat multe în configuraţia geopolitică a lumii – prin implicaţiile sale asupra politicii SUA la nivel mondial şi a trezit interesul americanilor pentru profeţiile apocaliptice. S-au epuizat atunci toate cărţile – fie bine documentate şi serioase despre sfârşitul civilizaţiei umane, fie maculatură specula­tivă, fără nici un suport – fie el religios sau paranormal. S-au vândut chiar cărţi de ficţiune în care numele Antihristului era Nicolae, iar acesta era originar din… România!

Al doilea eveniment – moartea Papei loan Paul al ll-lea – marca atât spiritualitatea creştină la început de mileniu, în aprilie 2005, dar şi politica Vaticanului urbi et orbi. Personalitatea Papei Karol Wojtila (născut la 18 mai 1920 în timpul unei eclipse de Soaie!) s-a impus în perioada războiului rece dintre SUA şi URSS din anii ’80, după un pontificat care este al şaselea ca lungime din istoria papalităţii!, ca un factor politic de echilibru între Est şi Vest Pontificatul său a fost de la cap la coadă o sumă de recorduri: astfel, el este ales papă în 1978 după opt balotaje în Colegiul Cardinalilor!

In plus, Sanctitatea-Sa loan Paul al ll-lea a fost primul papă – după 455 de ani – care nu era din Italia şi primul papă slav din istorie! La oficierea liturghiei în centrul Cracoviei, din Polonia comunistă, au participat peste un milion de polonezi! El a supravieţuit atentatului din 13 mai 1981 – când a fost rănit, în timpul unei audienţe generale în Piaţa Sf. Petru, de turcul Meh- met Aii Agca, din or­ganizaţia teroristă turcă Lupii cenuşiu După atentat, în piaţa principală din Cracovia, un milion de oameni s-au rugat pentru Papă! Moartea sa a suscitat – iarăşi – temerile apocaliptice,ca urmarea profeţiilor Sf.Malachi, care descrie în câteva cuvinte latineşti o carac­teristică definitorie a tuturor papilor care s-au succedat la tronul Sf. Petru, la Vatican, de la începuturile catolicismului.

[b]Sf. Malachi, un profet creştin -simbioza intre druidismul celtic şi catolicism[/b]

In 2.000 de ani de creştinism s-au succe­dat pe Tronul Sf. Petru 264 de papi, Papa Benedict al XVI-lea fiind al 265-lea. Despre succesiunea lor până la „sfârşitul lumii” a scris o serie de profeţii magistrale, care s-au dovedit a fi adevărate, un călugăr catolic de origine irlandeză - Mael Maedoc na Morgair sau, după numele lui din Sfânta Scriptură, Malachi. Călugărul irlandez s-a născut în 1094 şi, ulterior, a devenit arhi­episcop de Armagh şi prieten foarte bun cu Sfântul Bernard din Clairvaux (vezi Istoria Templieră). în anul 1139, Sf. Malachi merge la Roma spre a cere sprijin pentru depăşirea greutăţilor cu care se confrunta dioceza sa din Irlanda. Aflat acolo, el are o viziune despre viitorul Bisericii Catolice şi îi dă Suveranului pontif Inocenţiu al Il-lea lista papilor care aveau să conducă Biserica Romano-Catolică până la „sfârşitul lumii”. Manuscrisul său a rămas neştiut în arhivele de la Vatican până în anul 1590. Un călugăr dominican – Arnold de Wion – l-a descoperit şi publicat şi a pretins că, după ce Papa Inocenţiu al ll-lea l-a citit şi l-a aprobat, l-ar fi închis in arhivele Vaticanului, unde a rămas neatins cinci secole. Profeţiile – având drept scop identificarea trăsăturii determinante a papi­lor care se vor succeda din vremea sa până la sfârşitul lumii – conţin scurte motto-uri latine referitoare la 112 papi, ale căror pontificate acoperă o perioadă de 900 de ani. Lista papilor începe cu Papa Celestin al Il-lea, motto-ul acestuia fiind, de pildă, „Vremea sfârşitului”.

Unul dintre primii papi menţionaţi este LeonalXI-lea, descris ca „Omul care produce valuri”, întrucât a venit ca vântul şi a plecat ca apa. Papa Leon a condus numai 27 de zile, iar în 1605 a fost succedat de Paul al V-lea, al cărui motto profetic a fost „Oameni perverşi”. Perioada sa de conducere a sta­tului papal a fost caracterizată de greutăţile cauzate de creşterea rapidă a numărului protestanţilor în Europa, ceea ce a adeverit motto-ul. Abatele Malachi a fost şi mai exact în ceea ce-l priveşte pe Papa Alexandru al Vll-lea, care a condus din 1655 până în 1667 şi al cărui motto a fost „Gardianul dea­lurilor”. Blazonul familiei lui Alexandru avea reprezentate trei dealuri luminate de o stea.

Este însă uluitoare o altă profeţie. Aceasta se referă la Papa Clement al X-lea, care a condus numai şase ani, din 1670 până în 1676; după Malachi, motto-ul de identificare era „Referitor la răul cel pu­ternic”. Biografia Papei Clement al X-lea consemnează că, atunci când era copil, Tibrul a depăşit malurile şi i-a inundat casa, gata-gata s-o măture de pe faţa pământului. S-ar fi înecat dacă doica nu l-ar fi ţinut strâns în braţe. Motto-ul Papei Inocenţiu al Xlll-lea (1721 – 1724) era „Religie Bună”. Şi nu se poate nega faptul că acest papă provenea dintr-o familie deosebit de religioasă. Succesorul său, Benedict al Xlll-lea (1724 – 1732), era opusul lui Inocenţiu al Xlll-lea; familia sa a dat generaţii întregi de soldaţi – iar motto- ul său era „Soldat în luptă”.

Celui de-al 94-lea papă de pe listă, Malachi i-a asociat motto-ul „Trandafirul din Umbria”. Clement al Xlll-lea, căruia îi corespundea această caracterizare, a trăit în Umbria înainte de a deveni papă, iar sim­bolul Umbriei era un trandafir! Clement al XlV-lea (1769 – 1775) şi familia sa aveau pe blazon un urs alergând – şi, încă o dată, profeţia abatelui Malachi s-a dovedit exactă în ceea ce priveşte motto-ul – „Ursul cel iute”.

Odată cu Papa Leon al Xlll-lea, profeţiile lui Malachi traversează în secolul al XX-lea. Motto-ul său era „Lumină în cer”, iar bla­zonul său reprezenta o cometă pe un câmp albastru. In acest timp, în cercurile reli­gioase s-au făcut speculaţii în legătură cu cel de-al 104-lea papă. Motto-ul său era „Religia depopulată”. Acest motto pare a fi însoţit de o predestinare sinistră şi s-a dovedit a fi foarte adevărat, pentru că cel de-al 104-lea papă, Benedict al XV-lea, a fost ales în 1914, anul izbucnirii Primului Război Mondial, care a făcut milioane de victime – cele mai multe fiind de religie creştină. Apoi, în 1917, a avut loc Revoluţia din Rusia, iar sub noul regim sovietic milioane de oameni au fost forţaţi să renunţe la credinţa lor, multe dintre bi­serici fiind transformate în grajduri de ateismul conducătorilor comunişti.

Lupta împotriva acestui flagel ideologic – comunismul – care a făcut mai multe vic­time în timpul represiunii staliniste decât victimele din Primul Război Mondial, a ca­racterizat perioada Papei Pius al IX-lea (1922 – 1939), succesorul lui Benedict, întrucât Pius al IX-lea s-a confruntat cu comunismul „exportat” de „revoluţia sovie­tică” în Spania şi în alte ţări occidentale.

Venind aproape de zilele noastre, cel mai important pontificat a fost cel al Papei loan Paul al ll-lea – care a avut o con­tribuţie hotărâtoare la încetarea războiului rece şi răsturnarea regimurilor comuniste din ţările Europei de Est şi care, după moartea sa recentă din aprilie 2005, a fost propus pentru sanctificare. Trebuie reamin­tit că într-o perioadă de 900 de ani numai trei papi au fost sanctificaţi de influentul Consiliu pentru Sanctificări de la Vatican!

Papa loan Paul al ll-lea, pe care l-a desemnat „De labore Solis” (Efortul Soarelui), s-a născut într-adevăr într-o zi în care a fost eclipsă totală de Soare! Pe numele său adevărat de Karol Wojtyla, s-a născut în Polonia, în timpul eclipsei de Soare din 18 mai 1920.

Potrivit profeţiilor Sfântului Malachi, urmează ultimul papă cu un pontificat de durată, numit „De Gloriae Oliviae” (Mă­reţia Măslinului), înaintea celui care va încheia, de fapt, şirul papilor.

Contrar celor care interpretau profeţia Sf. Malachi literal, considerând că – potri­vit motto-ului „Gloria Măslinului” – ar fi urmat să fie ales, în 2005, ca succesor al Papei loan Paul al ll-lea, cardinalul Francis Azize, pentru că acesta era originar din Nigeria sau un alt cardinal având culoarea pielii mai închisă, cum ar fi fost un cardinal din America Latină, Conclavul cardinalilor I-a ales pe cardinalul german Joseph Ratzinger sub numele de Papa Benedict al XVI-lea, care fusese şeful Consiliului pontifical pen­tru unitatea credinţei. Singura asociere care s-a putut face, deocamdată, între alegerea acestuia şi motto-ul său a fost aceea că Papa Benedict al XVI-lea s-a declarat un pro­motor al păcii, conştient de vremurile tul­buri în care a început pontificatul său.

Partea înfricoşătoare a profeţiilor Sf. Malachi este că, după acest papă, va mai urma doar un singur papă, până la apariţia în lume a Anticristului care va aduce Apocalipsa prevăzută de ultimul capitol al Bibliei. Acest ultim papă se va numi „Petru al ll-lea Romanul” (Petru fiind chiar Sf. Apostol Petru – care a păstorit Biserica Catolică între anii 32 şi 67 d.Hr.).

Profeţia Sf Malachi despre acest papă şi sfârşitul papalităţii dă fiori: „în ultimele necazuri care lovesc Biserica Romană, Petru al ll-lea îşi va paşte turma prin multe năpaste, după care oraşul celor 7 coline (Roma – n.n.) va dispărea, iar înfricoşătorul conducător – Anticristul – va asupri poporul!”

Rămâne totuşi consolatoare încura­jarea adresată tuturor creştinilor de actu­alul papă, chiar înainte de a fi ales: „Dacă oamenii se vor ruga şi vor face pocăinţă pentru păcatele lor, atunci Dumnezeu va anula profeţiile”.