Dietrich[v=]

http://www.catchy.ro/femeia-visata-de-toti-barbatii-e-o-simpla-burgheza-indragostita/75332

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/marlene-dietrich-un-talent-oscar

Marlene Dietrich, prima actrita germana care a ajuns celebra in

Marlene Dietrich – Mamă isterică şi brutală (III)


Marlene schimbă şi data naşterii nepoţilor ei, ocupând locul tatălui în faţa sălii de naşteri („Juca la perfecţie rolul soţului“, scrie Maria); cucerea coperta revistei Life, care titrează în 1948: „Cea mai strălucită bunică“; lua asupra ei durerea unui nepoţel născut cu handicap (anunţă în ziare: „Pe mine m-a lovit soarta“). Nu-l va iubi câtuşi de puţin pe acest băieţel, ea care voia copii perfecţi, şi nu-i va îndrăgi nici pe ceilalţi doi, mai mari, în special pe Peter, pedepsit toată viaţa fiindcă a spus, când avea 2 ani: „De-acuma eşti bătrână.“ Ea, care a hotărât că nu va îmbătrâni niciodată!

Sperase atât de mult să nu devină niciodată bunică! Plecând din casa „familiei“, Maria primise, sub formă de cadou… o pompiţă de spălături vaginale, ca să evite sarcina, înainte de numeroasele sfaturi cum să avorteze şi de dispreţul strivitor, după ce catastrofa s-a produs: „Acuma că eşti gravidă n-o să-l mai poţi lăsa pe bărbatu-tău.“

Pe când are deja 51 de ani, maternitatea fiicei îi sugerează Marlenei un capriciu neprevăzut: să-i facă un copil lui Yul Brynner (care n-a exprimat nici un chef în direcţia respectivă). Ore în şir, la telefon, îi povesteşte despre ciclul menstrual şi despre toate speranţele sale Mariei, răbdătoare, dar enervată.

La 70 de ani, Marlene, mai legată ca niciodată de feminitatea sa, îşi „uită“ tampoanele prin cabină, în timpul turneelor de şansonete, sperând să convingă lumea că nu-i la menopauză; în realitate, suferă de incontinenţă urinară! De la 20 de ani, timpul care trece a fost pentru ea o idee fixă.


Atunci când rolul de mamă model se demodează, Marlene preia rolul de mamă martir a unei fete căreia i-a „dăruit totul“. Aşa vorbeşte adeseori în faţa presei despre o casă pe care i-a dăruit-o generos Mariei — în realitate, o moştenire de la Sternberg! Dar Marlene se plânge, mai ales, în public, de nerecunoştinţa familiei: afirmă că n-a primit niciun cadou de ziua ei… după ce le-a interzis cu toată seriozitatea s-o felicite; le trimite ziarelor telegrame ciudate, precum aceasta: „Eram singură când a murit Remarque“ (nota bene: a refuzat să meargă la înmormântarea lui, dar poartă ostentativ doliu după acest amant părăsit cu treizeci de ani mai devreme). Se comportă ca o văduvă a tuturor fostelor ei victime, fără termen de prescripţie sau respect pentru eventualele aventuri din viaţa lor de după despărţirea de ea (căsătoria cu altă femeie, de pildă): a rămas văduvă şi abandonată, inclusiv de către soţul oficial, de la a cărui înmormântare „chiuleşte“, de asemenea, nu înainte de-a arunca vina tot pe fiică-sa!

Consemnează în propriul jurnal nerecunoştinţa „copilului“. Refuză orice ajutor medical sau menajer în lunga perioadă a bolii sale, începând din 1980, dar pretinde ca Maria s-o viziteze în fiecare zi, să-i golească oala de noapte, ori să-i asculte ultimele fantezii sexuale, la telefon, cu un boşorog american. Abrutizată de psihotrope, alcoolică şi violentă, îşi doreşte cu voce tare s-o găsească cineva „moartă de jeg“, ca să afle toată lumea cum s-a purtat familia cu ea. În 1992, are parte de frumoase funeralii în biserica Madeleine, înainte de-a fi dusă la cimitirul Schöneberg, unde a fost îngropată propria ei mamă, în 1945 (evenimentul n-o emoţionase atunci din cale-afară, căci fusese scurt-circuitat de un amant întâlnit pe drum!).


Maria s-a construit ca o reacţie împotriva moravurilor mamei sale, din scârbă şi nu din motive morale, despre care n-a ştiut multă vreme nici măcar că există. Ruptura psihologică s-a produs atunci când Maria părăseşte continentul american pentru a veni în Europa, cu ocazia Eliberării. Marlene se întoarce atunci din celebrul ei turneu muzical, desfăşurat în rândul trupelor aliate din Africa de Nord. Lili Marlene, cântecul german, a devenit imnul puşcaşilor marini, în versiunea englezească interpretată de Marlene pentru ei, stârnind entuziasm în sânul batalioanelor. Actriţa va mărturisi că numai de-un lucru îi pare rău, din tot anul petrecut pe front: că n-a avut decât un singur trup pentru a satisface atâţia bărbaţi, care îşi trăiau poate ultimele clipe. „Pentru Dietrich, moralul trupelor era o misiune sfântă“, glumeşte Maria, care a avut parte de povestea completă a operaţiunilor de luptă.

Atunci când fata pleacă, Marlene o îndeamnă insistent să-şi ia şi prezervative: ce altceva să caute prin Europa? „Măcar ţi-ai pus-o?“ era întrebarea permanentă, atunci când se întorcea de la seratele de domnişoară. Maria nu-şi mai face iluzii că mama ei s-ar putea vindeca vreodată şi mărturiseşte în carte că acesteia i-ar fi plăcut s-o ştie „încă mai decăzută ca ea“, pentru a-şi construi prin comparaţie propria sfinţenie, sau eventual o „lesbiană“, pentru a se răzbuna pe bărbaţii de care considera că n-a fost destul de iubită.

Într-o noapte din adolescenţă, Maria a fost violată. De o femeie. O amantă de-a mamei, instalată pentru o vreme la ei în casă. Efracţia s-a repetat, deşi Maria s-a dus să-i spună mamei, a doua zi. Dar, vai! Marlene era tocmai doborâtă de-o migrenă îngrozitoare şi, până la urmă, a ajuns Maria s-o deplângă şi s-o consoleze, la capul patului. „Copilul“, devenit mare şi lucid, consideră că a fost victima unui aranjament între cele două amante, această iniţiere forţată reprezentând fără îndoială pentru Marlene o formă de a-şi dovedi iubirea. Şi-apoi o fiică lesbiană prezintă mai puţine pericole să te facã bunică.

Alcoolică şi cu impulsuri sinucigaşe între 18 şi 20 de ani, Maria şi-a găsit fericirea la polul opus al spectacolului care i se înfăţişa sub priviri: actriţă ea însăşi, a renunţat la carieră pentru a se consacra familiei sale şi a trăit patruzeci şi cinci de ani de fericire şi fidelitate, alături de un singur soţ, de sex masculin.

Marlene Dietrich – Mamă isterică şi brutală (II)


Îngerul albastru e mai mult decât un film, e o carte de vizită. Dietrich a devenit simbol sexual internaţional cântând „Sunt făcută pentru iubit din cap până-n picioare“. Îşi consideră libertatea sexuală ca pe-un corolar strâns legat de carieră, ceea ce soţul ei acceptă, cu atât mai uşor, cu cât are deja o parteneră fidelă.

În 1930, Marlene se duce să trăiască alături de Sternberg la Hollywood, unde studioul Paramount i-a propus un contract, în ideea că îi poate face concurenţă Gretei Garbo, de la M.G.M. Fireşte că Rudolf şi Tamara rămân să aibă grijă de casa din Berlin, împreună cu Maria, pe-atunci în vârstă de 6 ani. Marlene o copleşeşte pe fiică-sa cu poze ce o prezintă în rochii de seară, având explicaţiile scrise cu mâna proprie: „Aici e vedeta fermecătoare.“ Are grijă, totodată, să-şi menţină, la faţa locului, imaginea de soţie respectabilă. Rudolf, tip cumsecade, cooperează pentru a salva aparenţele, în timp ce nevasta îi trimite mereu copii trase la indigo după scrisorile ei adulterine, pătimaşe şi porcoase.

Micuţa Maria vine să stea cu Marlene la Hollywood, un an mai târziu, împreună cu tatăl ei şi cu Tamara. O vor urma peste tot, până când actriţa hotărăşte să se stabilească definitiv la Paris. În 1934, pentru a-şi sublinia antinazismul înverşunat, Marlene Dietrich cere şi obţine cetăţenia americană. Atunci când Maria, copil, fireşte în lipsa unor repere, o întreabă care e adevărata sa patrie, actriţa îi răspunde fără să se şifoneze: „Tu eşti a mea.“ Din case luxoase în palate, Maria îşi vede mama trecând dintr-un pat în altul, cu atât mai mult, cu cât Marlene nu ascunde nimic, expunându-se cu femei la fel de frecvent ca şi cu bărbaţi. Maria va avea nevoie de ceva timp până să priceapă că nu toate mamele sunt ca şi a ei. „Nici bărbat, nici femeie, Dietrich era Dietrich“, scrie Maria, căreia un amant al mamei îi va mărturisi într-o zi: „Mama ta avea sex, dar n-avea nici un gen.“ Marlene îi explică după o vreme Mariei că preferinţele i se îndreaptă incontestabil spre raporturile sexuale dintre femei, dar recunoaşte, totodată, că nu poate să reziste în faţa bărbaţilor înnebuniţi de dorinţă, care leşină în faţa mitului în carne şi oase care a devenit ea. Tactica lui Dietrich e să cedeze după unul sau două asalturi, înainte de a-i converti pe bărbaţi la practicile safice.

În palmaresul bogat al iubirilor sale, se remarcă două figuri mai durabile, căci erau cu siguranţă mai înţelegătoare, Josef von Sternberg (între 1929 şi 1935) şi Erich Maria Remarque (între 1937 şi 1939; ulterior, s-a însurat cu Paulette Godard). Dar au fost şi Douglas Fairbanks Jr., Maurice Chevalier, Frank Sinatra, James Stewart (în 1939), Jean Gabin (în 1941), Brian Aherne (care s-a însurat cu Joan Fontaine), Richard Barthelmes, John Gilbert (care a murit în patul vedetei), Yul Brynner (în 1951), Michael Wilding (tot în 1951; s-a însurat cu Liz Taylor), Kennedy tatăl (în 1938) şi fiul (în 1962), o miliardară canadiană, Mercedes de Acosta, o scenaristă spaniolă, fostă parteneră a lui Garbo, delicioasă răzbunare (în 1932), Piaf, după cum s-a spus uneori (în 1952) şi mulţi alţi celebri şi necunoscuţi, pentru care nu ne-ar ajunge o carte întreagă să stabilim lista completă.

N-ar prea conta, dacă Marlene nu i-ar povesti până în cele mai mici detalii totul fiicei sale, amestecând-o în intimitatea ei, încă din adolescenţă, şi urmărind-o în viaţa adultă până la măritiş: întorcându-se de la Casa Albă, unde l-a „văzut“ pe John, i-a pus ginerelui sub nas chiloţii strigând: „Ia vezi cum miroase un preşedinte!“ Ar fi sordid, dacă n-ar fi mai întâi de toate tragic. De la toţi amanţii şi amantele, ea pretinde patimă şi supunere, chiar şi atunci când are trei sau patru relaţii în paralel, îi batjocoreşte atunci când îndrăznesc să se căsătorească, până la urmă vindecaţi de ea. Erich Maria Remarque şi-a pierdut alături de ea inspiraţia, ba chiar şi aproape minţile: „Scumpa mea pumă, se vorbeşte de tine pe toate străzile…“, îi transmite acest scriitor rămas — ca prin minune — un mare romantic, care i-a găsit astfel şi cea mai bună poreclă!

Marlene i-a consumat şi i-a ronţăit pe toţi, cu excepţia lui John Wayne. A încercat să-l cumpere cu cadouri şi l-a copleşit până la urmă cu ura ei eternă, fiindcă i-a rezistat. El îşi va explica mai târziu stoicismul, în confruntarea cu „puma“: „Niciodată nu mi-a plăcut să fac parte dintr-o herghelie.“ Maria, în schimb, n-a avut altă posibilitate decât să se supună.


Marlene şi-a privit întotdeauna fata ca pe obiectul ei propriu. Un obiect considerat uneori stingheritor, ca atunci când Maria a venit la ea în Statele Unite: simbolul erotismului cu aureolă perversă nu prea poate să se acomodeze cu ideea de maternitate. Soluţia este de a transforma „povara“ în accesoriu la modă sau în copil al Sfintei Fecioare. Astfel încarnează Marlene imaginea mamei exemplare, unul dintre rolurile sale preferate. În ciuda diletantismului în materie de prezenţă şi tandreţe, strigă din toţi bojocii: „Fiica mea e iubirea vieţii mele.“

Maria e dresată să fie perfectă ca o demnă reflectare a mamei sale. Dar, mai ales, mută: „Taci din gură! Copiii n-au niciodată lucruri interesante de spus!“ Fata îşi va semna multă vreme scrisorile: „Maria, fiica Marlenei Dietrich“ şi tot ea trimite fotografiile cu dedicaţia actriţei, care o roagă astfel: „Scumpa mea, te rog să fii eu.“ Mai clar nici că se poate! Atunci când, în Împărăteasa roşie, apare în rolul unei fetiţe, Maria îl joacă pe acela al mamei-copil. Ea călătoreşte cu Rollsul şi creşte în studiourile Paramount, fără nici o educaţie sau şcolarizare; îşi ocupă vremea fardându-şi mama în cabină, o coafează, o îmbracă, îi leagă faşa pe sâni, pentru a-i sprijini. Dacă tot e fata de vină că s-a urâţit, actriţei i se pare normal ca ea să-şi repare greşeala! Uneori, Maria e folosită pentru seducerea unui viitor amant („Fiica mea numai de tine-mi vorbeşte“, minte Dietrich cu nonşalanţă), sau pentru a-l consola pe ultimul părăsit (Maria petrece câteva seri ascultându-i şi compătimindu-i pe cei alungaţi, foarte sincer de altminteri). Tot aşa, fetiţa e copleşită de cadourile curtezanilor, care se slujesc de ea ca de-un ambasador. Când şusta e rezolvată, ea rămâne încuiată acasă.

Atunci cînd Maria împlineşte 12 ani, Marlene Dietrich negociază cu îndemânare un viraj în adolescenţa ei: o trimite la pension în Elveţia, iar de Crăciun o umple de cadouri la Hotelul George al V-lea, la Paris, departe de ea. Într-adevăr, să aibă alături o fiică adolescentă o îmbătrâneşte şi riscă de-a dreptul să-i trădeze minciunile insistente în ceea ce priveşte vârsta. Astfel, anunţă ea într-o bună zi, în faţa întregului platou de filmări, că Mariei i-a venit ciclul, alintându-se: „La 9 ani, fetiţa mea e foarte precoce.“ „Fetiţa“ are de fapt 13 ani şi, adeseori, îi vine să intre în pământ de ruşine.

Marlene Dietrich – Mamă isterică şi brutală (I)


Cine era Marlene Dietrich? Asta e întrebarea pe care i-ar fi plăcut să vadă că ne-o adresăm, o enigmă pe care s-a străduit s-o construiască de-a lungul întregii vieţi, controlându-şi sever propria imagine, măsurându-i impactul în sufletul celor apropiaţi, inclusiv al fiicei sale, Maria. Îngerul albastru îşi mai pierde din pene, de-a lungul celor opt sute cincizeci de pagini ale biografiei pe care Maria Riva i le consacră dupã moartea ei, dar misterul rãmîne. De parcă fiica Marlenei nu se mai putea desprinde de ascendentul legendei Dietrich. „Mama mea, această autoritate a vieţii mele“, a meditat ea deasupra sicriului defunctei. Iluzionistă şi actriţă chiar în relaţiile omeneşti, Marlene a interpretat rolul de mamă; fata ei era să moară din cauza asta.




Marlene s-a născut în 1901. Un secret atât de bine păstrat, încât doar la moarte a putut fiica să-i cunoască adevărata dată a naşterii. Maria-Marlene s-a născut sub numele de Magdalena Dietrich la Schöneberg, în districtul Berlin, într-o familie înstărită unde ea e cea de-a doua fată. La 7 ani, îşi pierde tatăl, despre care va vorbi puţin, mai degrabă amintindu-l pe tatăl vitreg, care se instalează în casa familiei pe când ea are 11 ani. Încă din adolescenţă, rămâne fascinată de bărbaţi, printre care, în primul rând, de tatăl vitreg, ofiţer prusac, la fel ca părintele mort. Dar dispare şi acesta, ucis în luptele din 1916. Marlene nu plânge după el. Deja îi e groază de lacrimi, de slăbiciune. Va munci toată viaţa pentru a se arăta puternică şi va reuşi — până la punctul în care forţa se confundă cu asprimea, ca să nu spunem cu monstruozitatea.

Afişează foarte devreme un temperament afurisit şi vrea să fie altfel decât restul familiei. La 13 ani, le pretinde tuturor să-i spună „Marlene“, tot aşa cum la 25 de ani la va impune s-o cheme doar pe numele de familie „Dietrich“, vorbind de ea însăşi la persoana a treia. Sora sa e o fetişcană placidă, mama o văduvă demnă, în schimb, Marlene visează de timpuriu la un destin măreţ şi la amoruri pătimaşe. Jurnalul intim de la 15 ani arată că e îngrijorată de problema eternităţii sentimentale: „Nu reuşesc să mă bucur de clipele rare de fericire, fiindcă îmi spun mereu: de ce să începi să iubeşti? Oricum, n-o să dureze, iar apoi o să fiu încă şi mai tristă.“ Rezolvă rapid ecuaţia, acumulând pasiuni fulger, urmate de despărţiri prompte.

La 18 ani, şederea la Weimar, patria lui Goethe, nu rezolvă nimic, din păcate, pentru mama ei: profesorul de vioară destinat să-i deschidă cariera muzicală devine primul amant. „Un eveniment care mi se părea deja penibil“, îi va spune Marlene fiicei sale, care va şti mereu totul despre intimitatea mamei, precum şi despre dezgustul ei paradoxal pentru „chestia aia obligatorie“.

Marlene îşi va învăţa amanţii să aibă cu ea „relaţii ca între lesbiene“, ca să reluăm termenii scriitorului Erich Maria Remarque, care i-a promis asta, cu multă amabilitate, după ce-a înţeles despre ce e vorba… prin forţa lucrurilor, ce-i drept. Marlene îi va povesti fetei: „Cînd mi-a zis că-i impotent, m-am gândit pe loc: ce bărbat delicios!“. Delicii care explică cei trei ani ai legăturilor dintre ei, nu lipsiţi de infidelităţi din partea actriţei. A fi un model sexual şi a rămâne astfel a constituit o prioritate pentru Dietrich, chiar dacă familia devenea singura ei oglindă.


Josephine Dietrich, fata cuminte a unui giuvaergiu, măritată cu cine trebuie, ştie prea bine că fiica Marlene nu e uşă de biserică: la 20 de ani, după ce-a picat la examenul de muzică, se îndreaptă spre teatru, fără a reuşi să urmărească integral celebrele cursuri ale lui Max Reinhardt, spre deosebire de ceea ce va spune ea însăşi, de-a lungul întregii vieţi. (Întrucât nu trebuia să se ruşineze de această elevă fictivă, interesatul nu va dezminţi niciodată în mod oficial.)


Marlene Dietrich, Rudolf Sieber si fiica lor, Maria

În Berlinul anilor de exaltare, Marlene pluteşte prin mediile artiştilor, în căutare de roluri mici şi plăceri mari: stau mărturie rochiile transparente şi eşarfele cu pene care i se revarsă din dulapuri! Atunci când îl întâlneşte pe regizorul Rudolf Sieber — nu un aristocrat, dar un bărbat relativ convenabil, spre deosebire de numeroşii amanţi precedenţi —, Josephine încurajează insistent măritişul, în speranţa că fata ei se va cuminţi. Dar, vai! La data de 17 mai 1923, Marlene, de 21 de ani, şi Rudolf, de 27, se căsătoresc într-adevăr, însă numai pentru a petrece mai vârtos împreună prin cabarete, până în zorii zilei. Se mai întâmplă ca Marlene să doarmă pe la alţii; Rudolf înghite în sec, deja depăşit de situaţie, conştient că s-a însurat cu o imagine, mai degrabă decât cu o parteneră. Exigentă, capricioasă, debordantă, îl obligă să recunoască faptul că decadenţa echivalează aproape cu o acţiune militantă, în contextul cultural al Germaniei din acea epocã. Marlene îl iubeşte pe Rudolf, aşa zice ea, dar are o concepţie foarte personală despre relaţia conjugală. Josephine, care priveşte cuplul destrămat cu un ochi sever, o încurajează să devină mamă: dacă rămâne gravidă, responsabilităţile o vor linişti pe fata ei.

Maria se naşte la 13 decembrie 1924, dată care, de asemenea, va cunoaşte modificări, fiindcă, minţind în legătură cu propria sa vârstă, Marlene va trebui să extindă înşelăciunea şi asupra fiicei. Maria învaţă să tacă din gură, atunci când mama o prezintă ca „foarte matură pentru cei 5 ani ai ei“, când ea, de fapt, are 8. Învaţă, de asemenea, încă de tânără, să se simtă vinovată: pentru pieptul căzut al mamei, pretins rezultat al alăptării, ca şi pentru cezariana oribilă, care era cât pe ce s-o pocească.

Marlene joacă pentru scurtă vreme rolul de mamă burgheză, în frumoasa locuinţă unde e suverană, apoi îşi reia locul de muncă, în lumea crâşmelor de noapte berlineze, uneori împreună cu soţul, alteori fără. E începutul unei relaţii materne furtunoase: ba e mamă posesivă (îşi striveşte fata sub sărutări), ba e mamă fantomă (trece pe fugă), Marlene e mereu devoratoare. Declară în 1926: „Acest copil e singura mea comoară. Nu posed nimic altceva pe lume.“


Marlene dovedeşte încă din adolescenţă o energie debordantă şi o sexualitate la fel de dezlănţuită: trăieşte ca o furtună, adoră fără a avea timp să iubească, le spune tuturor „iubirea mea“, pentru a-i uita îndată. Seducătoarea dinainte de Îngerul albastru (1930) îşi încearcă norocul în toate direcţiile, dar nu se menajează câtuşi de puţin pentru rolul de prim-plan: acela de regină a nopţii şi a ambiguităţii.

Măritată, dar liberă, burgheză, dar destrăbălată, inaccesibilă, dar damă de lux, nu-şi ascunde fascinaţia pentru travestiţi şi prostituate, colegii de serviciu din subterană. Rudolf se resemnează, mai mult sau mai puţin complice; Maria nu se va mira decât mai târziu că a văzut-o pe mama ei întorcându-se acasă în zori, cu o blană de vizon pe braţ, în vremea când toată ţara moare de foame.


Josef Von Sternberg si Marlene Dietrich

Până la urmă, se va întoarce cu alt bărbat la braţ, într-o bună dimineaţă: regizorul Josef von Sternberg. El îi oferă primul rol, cel mai bun, acela din Îngerul albastru. Urmează şapte filme banale, până la despărţirea lor din 1935, iar Marlene Dietrich va rămâne femeia unui singur film, chiar dacă luptă împotriva acestei evidenţe, şi se va dedica până la urmă exclusiv cântatului. A fost cu atât mai grozavă în Îngerul albastru şi în ochii mentorului, cu cât a hotărât ea însăşi costumaţia, a ales portjartierele şi celelalte accesorii, strânse în grabă de prin spelunci. Mai adevărată decât în viaţă, i-a făcut plăcere să încarneze această prostituată manipulatoare, în faţa camerelor lui Sternberg. Întorcându-se de la vizionare, ea declară solemn: „Dietrich e minunatã…!“

Foarte rapid, îl instalează pe Josef acasă, pregăteşte nişte ospeţe pantagruelice, care vor rămâne în istorie, cucerindu-şi atât soţul, cât şi amantul, ambii obligaţi să se acomodeze cu viaţa în trei. Rudolf îşi ia totuşi urgent o amantă, Tamara, pe care o va găzdui tot acasă. Ea va fi un înlocuitor de mamă pentru Maria, crescută de patru părinţi, dar singură Marlene fiind cocoşul în casă.

Ofiţer de carieră, distins cu numeroase decoraţii pentru fapte de
vitejie în timpul primului război mondial, Sepp Dietrich s-a dovedit
unul dintre primii susţinători ai lui Hitler. În 1928 devine membru
NSDAP şi este încadrat în Waffen SS. Din momentul numirii lui Hitler
cancelar, la 30 ianuarie 1933, cariera lui Dietrich devine ascendentă,
fiind avansat general (obergruppenfuhrer) şi comandant al celebrei
Divizii Leibstandarte SS Adolf Hitler, cu care a repurtat victorii
remarcabile în campaniile din Franţa (mai 1940), Iugoslavia (aprilie
1941), Grecia (mai 1941) şi URSS (iunie 1941 - martie 1944).
După succesul Operaţiunii Overlord, 6 iunie 1944, Sepp
Dietrich este însărcinat la comanda Armatei a 6-a Panzer SS având
gradul de general colonel (oberstgruppenfuhrer). Armata sa a fost vârf
de lance în timpul ofensivei din Ardeni, în decembrie 1944, fiind
ultima acţiune notabilă a armatei germane pe Frontul de Vest.
Deşi a avut mai multe divergenţe cu Hitler - a protestat chiar
de două ori împotriva masacrării evreilor - aceasta s-a dovedit clipa
din care Sepp Dietrich, care se bucura de o mare popularitate în
Waffen SS şi în "Wehrmacht", a început să se opună insistenţelor
Fuhrerului de a nu le permite comandanţilor să acţioneze din proprie
iniţiativă.
În aprilie 1945, după eşecul ofensivei germane de la Balaton,
Ungaria, Hitler i-a ordonat lui Dietrich să depună brasardele speciale
tuturor militarilor armatei sale. Majoritatea muriseră în timpul
luptelor. Dietrich a refuzat să execute ordinul. S-a retras cu
rămăşiţele armatei sale spre Viena şi s-a predat americanilor la 8 mai
1945, lângă Klagenfurt.
În cadrul procesului ofiţerilor SS de la Nurenberg, Dietrich a
fost condamnat la închisoare pe viaţă pentru rolul jucat în masacrarea
celor 82 de prizonieri americani la Malmedy, în 18 decembrie 1944
(ofensiva din Ardeni), deşi nu s-a putut dovedi că el ar fi dat
ordinul. Ulterior pedeapsa i-a fost comutată la 25 de ani, dar în
octombrie 1955 este eliberat la recomandarea unei comisii de clemenţă
aliato-germane. Anul următor este din nou încarcerat şi acuzat de
sprijin şi instigare în asasinarea lui Ernst Rohn şi a altor lideri
SA, în "Noaptea cuţitelor Lungi", 30 iunie 1934. Un tribunal din
Munchen l-a găsit vinovat de complicitate la crimă cu premeditare şi
l-a condamnat la 18 luni de închisoare. În februarie 1958 este
eliberat din motive de sănătate.
Sepp Dietrich s-a stins din viaţă, în urma unui atac de cord,
în aprilie 1966, la Ludwigsburg. La funeraliile sale au participat mii
de foşti camarazi de arme, precum şi numeroşi foşti adversari pe
câmpurile de luptă.
https://sites.google.com/site/aliirazboimondial/

Masina lui Marlene Dietrich scoasa la licitatie

In trend: Machiaj inspirat de Marlene Dietrich


Ultimele tendinte in machiaj pun accentul pe naturalete si subtilitate. Trasaturile fetei sunt conturate atent si pun in...

Marlene Dietrich, actriţa germană care l-a urît pe Hitler


Marlene Dietrich a fost o mare actriţă, dar nu a cîştigat nici un premiu Oscar. Ea a primit cea mai riguroasă şi spartană educaţie, învăţînd la o şcoală cu un regim aproape cazon: „Augusta Victoria“, din Berlin. În paralel cu şcoala, studiază vioara şi pianul, dar nu este admisă la marea Academie Weimar, motiv ce o determină să-şi schimbe numele în Marlene Dietrich, avînd să urce pe culmile succesului şi gloriei. Cine este celebra Marlene? Pe numele adevărat Maria Magdalena Dietrich, s-a născut la 27 decembrie 1901, într-o suburbie a Berlinului, fiind al doilea copil al ofiţerului prusac Louis Erich Otto Dietrich şi al Wilhelminei Elisabeth Josephine Felsing. Are o singură soră, de care niciodată nu a vrut să audă. Prin concurs, în 1921, intră la Şcoala de Arte „Max Reinhard“ şi, de la început, i se observă talentul, motiv pentru care începe să obţină roluri pe scena teatrelor şi în filme. În 1924, se mărită cu regizorul Rudolf Sieber, aducînd pe lume o fată, Maria. Deşi cei 2 soţi trăiesc despărţiţi, căsătoria lor a durat mult peste o jumătate de secol. Cu toate acestea, ea „se aruncă“ în braţele multor bărbaţi. Compania vieneză „UFA“ îi propune cineastului Josef von Stenberg să o distribuie în filmul „Îngerul Albastru“, graţie frumuseţii sale stranii şi a talentului. El, Stenberg, este cel care o transformă fizic şi psihic, fiind un rebel cu multă personalitate, căruia Marlene îi permite s-o domine. Îl respecta, dar nu-l iubea. În schimb, sentimentele lui erau foarte puternice. După nenumăratele succese europene, primeşte contracte din SUA şi îşi lasă fiica la Berlin. La un moment dat, pleacă în America, împreună cu soţul ei, unde trăiesc o viaţă retrasă, în Beverly-Hills. Dar şi în America tot Stenberg îi ghidează cariera de mare succes, deşi ea nu e mulţumită de rolurile primite. Urăşte nazismul şi pe Hitler.
Cînd Hitler vine la putere, ea duce o campanie împotriva politicii acestuia, renunţînd la cetăţenia germană şi sprijinind refugiaţi europeni, mai ales oameni de cultură. Totodată, ea susţine enorm moralul trupelor americane în campaniile din Africa, Italia şi Franţa. Pentru contribuţia ei pe front, este răsplătită cu numeroase medalii de către guvernele american, francez şi israelian. În 1945, merge la New York, unde joacă foarte puţin. Din motive necunoscute, în 1950, Hollywood-ul îi întoarce spatele şi, atunci, ea decide să se lanseze în lumea muzicală. Cutreieră lumea, avînd un mare succes şi rămîne pe scenă pînă la vîrsta de 80 de ani. În 1966, plictisită, părăseşte America şi se stabileşte la Paris, locuind pe Str. Montaigne nr. 12, retrăgîndu-se pentru a duce o viaţă liniştită. Datorită inteligenţei şi personalităţii ei puternice, Marlene Dietrich a fost o artistă care a incomodat, lucru pentru care a plătit scump, neprimind, niciodată, vreun premiu pentru rolurile magistral interpretate, ea făcînd un „regal“ din fiecare spectacol, sau film. Ce fel de bărbaţi îi plăceau? Trebuia să fie frumos, neapărat cu umerii laţi. Tuturor le reproşa lipsa de cultură, de aceea îi folosea numai în pat. A fost văzută în compania celor mai frumoşi actori de la Hollywood: James Stewart, Gary Cooper, John Wayne, Yul Brynner şi chiar a tatălui clanului Kennedy, cu care era şi foarte bună prietenă. I-a adorat pe scriitorul Erich Maria Remarque, pe actorii Raf Vallone, Jean Gabin, dirijorul Burt Bacharach, animatorul francez Louis Bozon. Trece prin probleme financiare grele şi apare, pentru ultima oară, pe scenă, în 1975, într-un musical.
Heterosexuală şi alcoolică, Marlene Dietrich îşi găseşte sfîrşitul în singurătate. În 1976, îi moare soţul, la ferma lor din California. Ea începe să aibă probleme cu picioarele, diverse fracturi imobilizînd-o într-un scaun cu rotile. Tot în 1976, dispare bărbatul pe care l-a adorat toată viaţa, Jean Gabin, ea declarînd: „Am rămas văduvă pentru a doua oară“. Încearcă să mai urce pe scenă, dar în zadar. Spunea, întotdeauna, că: „Asta este bătălia cîştigată împotriva morţii“, lucru declarat, mai tîrziu, şi de Jean Cocteau. Lumea întreagă s-a întrebat, la acea vreme, de ce Marlene a lansat moda costumului cu pantaloni?! Răspunsul l-a dat chiar ea: „Am iubit, deopotrivă, bărbaţii şi femeile. Sînt heterosexuală“. Nu suportă uşor lipsa scenei, a succesului şi a bărbaţilor, înecîndu-şi singurătatea în alcool. Strălucitoarea stea a filmului se stinge din viaţă, însingurată şi fără Dumnezeu, la 6 mai 1992, în apartamentul ei din Paris. N-a avut niciodată sentimentul familiei prea dezvoltat. Cu un tată ofiţer prusac, ea, o rebelă ce-l ura pe Hitler, a fost singura persoană din lume de care, nici o zi sau noapte, FBI nu s-a despărţit. FBI considera un pericol frumuseţea, inteligenţa, personalitatea şi ideile ei. La moartea acesteia, sicriul i-a fost acoperit cu 3 drapele: al Franţei, al Americii şi al Germaniei, ea fiind înmormîntată cu onoruri militare. Şefi de state au declarat la moartea ei: „A fost cea mai puternică, a avut foarte mult curaj şi o personalitate de neînvins“.

Marlene Dietrich, un talent fără Oscar

Nãscută pe 27 decembrie 1901 la Schöneberg, în Germania, Marlene Dietrich (Maria Magdalene Dietrich) se va impune ca o imagine emblematicã la Hollywood, parcurgând o lungã viaţă în cinematografie. De la cântăreaţă de cabaret la actriţă în filmele germane, Marlene Dietrich şi-a explorat toate laturile talentului său, jucând, până la sfârşitul carierei sale în peste 50 de filme.
“Îngerul albastru” - rolul care îi va marca definitiv cariera
Rolul care a lansat-o a fost cel din filmul regizat de Josef von Sternberg, “Îngerul albastru”, o adaptare după romanul scriitorului german Heinrich Mann. Filmul o va propulsa nu numai ca actriţă, ci şi ca o voce deosebită, marcându-i definitiv traseul cinematografic. Pe tot parcursul carierei sale, va fi identificată cu acest rol, spre mâhnirea actriţei.
Fiind conştient de talentul nativ al actriţei, regizorul Josef von Sternberg va continua să o promoveze şi peste Ocean, unde Marlene obţinuse un contract din partea companiei Paramount. Prin urmare, Marlene se va stabili în Beverly Hills, unde va trăi o viaţă retrasă, lăsându-şi soţul, Rudolf Sieber şi fiica, Maria, în Berlin.
În America, va juca între anii 1930 şi 1935 în şase filme regizate de către Josef von Sternberg: “Morroco”, “Dishonoured”, “Shanghai Express”, “Blonde Venus”, “The Scarlet Empress” şi “The Devil is a Woman”, impresionând publicul american atât prin frumuseţea sa, exotică, misterioasă, cât şi prin vocea sa.
Marlene Dietrich şi războiul
Opiniile sale politice au determinat-o pe Marlene Dietrich să combată ferm nazismul, declarând în numeroase interviuri faptul că a refuzat să se întoarcă în Germania tocmai din cauza noului regim politic. Va renunţa la cetăţenia germană şi va susţine moral soldaţii care luptau pe fronturile din Africa, Franţa şi Italia. Eforturile sale vor fi răsplătite cu medalii oferite de guvernele american, israelian şi francez.
Sfârşitul războiului- Sfârşitul carierei de actriţă
În 1945 va reveni la New York însă succesul său va scădea dramatic. Hollywood-ul îi va întoarce spatele, iar Marlene se va simţi nevoită să-şi reinventeze cariera, organizând recitaluri în întreaga lume.
Spre sfârşitul vieţii, va mai apărea sporadic pe marele ecran în filme precum “Stage Fright”, regizat de Alfred Hitchcock, “Witness for the Prosecution” şi "Procesul de la Nürenberg”, regizat de Stanely Kramer .
Ghinioanele o vor însoţi la sfârşitul carierei, actriţa fracturându-şi de câteva ori picioarele. Nenumăratele sale accidente o vor împiedica să participe la funeraliile soţului său, Rudolf Sieber cu care avusese un mariaj de aproape o jumătate de secol. În ciuda lungii sale căsnicii, cei doi trăiseră mai mult separaţi, actriţa având numeroase relaţii cu bărbaţi celebri ai acelor timpuri.
Retrasă, de o frumuseţe misterioasă, despre această veritabilă femme fatalle s-a spus că ar fi fost bisexuală (vestimentaţia sa cu puternice influenţe masculine fiind un motiv) şi alcoolică, niciunul dintre aceste zvonuri nefiind însă confirmat de către actriţă. Din contră, Marlene a depus nenumărate plângeri în justiţie, devenind o adevărată procesomană. În urma ei rămân talentul său incontestabil, nerecompensat însă cu niciun premiu Oscar, ambiţia şi inteligenţa sa.

Marlene Dietrich




Marlene Dietrich s-a născut la 27 decembrie 1901, sub numele de Marie Magdalene (sau Maria Magdalena) Dietrich, în Berlin-Schöneberg, Germania.
În 1932 ea a jucat într-un film produs de Paramount Pictures, după care a depus jurămîntul pentru obţinerea cetăţeniei americane în Los Angeles. Fără a avea probleme de ordin financiar, Dietrich a primit în 1942 o înştiinţare din partea celei mai temute organizaţii, Internal Revenuie Service, conform căreia datora o sumă considerabilă şi trebuia să demareze toate demersurile necesare pentru achitarea de urgenţă a acesteia, în caz contrar fiind pasibilă de sancţiuni severe. Dietrich a plătit toţi banii. Surse FBI menţionează: În iunie şi iulie 1943, Dietrich s-a deplasat în Midwest, pentru o tranzacţie financiară cu Treasury Deparment's War Bond. Era căsătorită cu un cetăţean german şi aveau împreună o fiică. Ambii au însoţit-o la New York, unde soţul ei îşi petrecea o mare parte din timp, în vreme ce actriţa locuia în Los Angeles. D-na Dietrich a fost victima unei tentative de extorcare în 1940 şi a unei ameninţări de răpire alături de o altă colegă de la studio. Citeste mai mult...

O stea pentru Marlene Dietrich pe Bulevardul Starurilor, la Berlin



INAUGURARE. Prima stea de pe strada care copiază modelul Walk of Fame de la Hollywood va fi dezvelită astăzi, în ziua deschiderii prestigiosului festival de film din capitala germană. [Citeste]

Afiş cu Marlene Dietrich, disputat de fiul unui colecţionar evreu şi de un muzeu berlinez


Un american al cărui tată,
evreu colecţionar, a fost spoliat de nazişti în 1937, a cerut unui
muzeu berlinez să îi restituie afişul filmului din 1932 "Blonde Venus",
regizat de Josef von Sternberg, reprezentând-o pe Marlene Dietrich. Peter
Sachs, în vârstă de 70 de ani, care trăieşte în Florida, a depus
plângere împotriva Muzeului istoric german, cerând restituirea afişului filmului "Blonde Venus",
de Josef von Sternberg, în care starul german din perioada de dinaintea
celui de-al doilea război mondial îi dădea replica lui Cary Grant, a
explicat, pentru AFP, Matthias Druba, avocatul lui Sachs.
Afişul face parte dintr-o prestigioasă colecţie de aproximativ 4.000
opere de artă grafică, această aparţinând, la rândul ei, unui ansamblu
de 12.000 de afişe confiscate în epoca nazistă de la Hans Sachs, tatăl lui Peter.
Avocaţii lui Peter Sachs sunt angajaţi de ani de [color:527d=#0494E1 ! important]zile într-o bătălie cu muzeul pentru a încerca să recupereze această colecţie, în prezent proprietate a statului german.
Dar, deocamdată, ei au decis să-şi concentreze eforturile juridice numai pe "Blonde Venus" din [color:527d=#0494E1 ! important]cauza costurilor procedurilor, în speranţa că o victorie pe acest front ar putea fi apoi extinsă la restul colecţiei.
Hans Sachs, dentist evreu berlinez, s-a exilat în 1938 în SUA, unde
a şi murit, în 1974. După război, el şi-a crezut mult timp colecţia
dispărută şi a acceptat, în 1961, o despăgubire de 225.000 mărci
(echivalentul a peste 500.000, la valoarea de azi), plătită de Germania
de Vest, cu puţin timp înainte de a afla că circa 3.500 de afişe
apăruseră în Germania de Est comunistă.
Muzeul istoric german, unde colecţia este stocată în rezervă şi nu a
fost nicicând prezentată publicului, consideră că problema proprietăţii
colecţiei a fost definitiv reglată prin acordul încheiat în anii 60 şi
acceptat de Sachs tatăl.
Însă fiul colecţionarului, care doreşte ca, într-o [color:527d=#0494E1 ! important]zi,
operele să poată fi văzute de publicul larg, consideră că tatăl său a
acceptat acordul întrucât atunci nu exista nicio speranţă de a-şi
revedea colecţia, la acea vreme "înţepenită" de cealaltă parte a
Cortinei de fier.
Colecţia Sachs include, în afară de numeroase afişe
de cinema, opere ale unor mari artişti de la finele secolului al
XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, printre care Käthe Kollwitz,
Max Slevogt, sau Max Klinger.

http://www.mediafax.ro/life-inedit/afis-cu-marlene-dietrich-disputat-de-fiul-unui-colectionar-evreu-si-de-un-muzeu-berlinez.html?4728;2432398

Omagiu postum pentru Marlene Dietrich
A fost frumoasa, charismatica si misterioasa, una dintre cele mai impresionante figuri ale Berlinului din anii ’20. La 10 ani dupa ce a murit, intr-un mic apartament la Paris, Berlinul i-a acordat (joi 16 mai 2002) titlul de „Cetatean de onoare“. Gestul simbolizeaza mai mult decit impacarea postuma a berlinezilor cu celebra actrita, care dupa razboi a fost hulita si injuriata ca „tradatoare“ vinduta americanilor. Pentru ura irationala a germanilor fata de cei care, in timpul dictaturii naziste, au preferat exilul, Marlene Dietrich a fost una dintre tintele preferate. Motiv pentru care actrita nu s-a mai intors niciodata in Germania, preferind sa traiasca in America si, mai apoi, in Franta. Familia a inmormintat-o intr-un cimitir berlinez. Necunoscuti care n-au iertat-o nici dupa moarte i-au profanat in repetate rinduri mormintul.

Berlinezii au urit-o, dar au si iubit-o. Cind s-a intors pentru prima data in patrie, imbracata intr-o uniforma militara americana, germanii au primit-o cu raceala si dispret, asa cum au facut-o si cu alti opozanti ai regimului nazist. Imediat dupa razboi, cercurile nostalgice au lansat atacuri vitriolante impotriva unui Thomas Mann sau Willy Brandt, acuzindu-i de tradare si lasitate. Aceste atacuri exprimau, in fond, atitudinea unei mari parti a populatiei care refuza sa-si recunoasca vinovatia pentru tot ce se intimplase in timpul dictaturii. Incercarile de reconsiderare critica a trecutului au fost blocate pina in anii ’60, cind noua generatie postbelica s-a debarasat in mod programatic de erorile rusinoase ale acestuia. Analizind toate aspectele acestui refuz al asumarii critice a trecutului nazist, Alexander si Margarete Mitscherlich si-au publicat, in 1967, un studiu intitulat Incapacitatea de a fi indoliati. In acest studiu de referinta, valabil pentru intelegerea unor mecanisme patologice de respingere – tipice popoarelor care au trait in sisteme totalitare –, autorii evidentiaza complexele psihice care faciliteaza anumite atitudini. De pilda, existenta unor nostalgii autoritare, pe de o parte, iar, pe de alta parte, invidia fata de cei care s-au sustras de la a sprijini colectiv dictatura, prin refuzul lor materializat in asumarea individuala a exilului.

Marlene Dietrich, care in 1930 devenise o vedeta internationala datorita rolului Lolei din filmul lui Josef von Sternberg Ingerul albastru, a fost rapid invitata in America. A jucat aici in mai multe filme de succes, iar dupa venirea la putere a nazistilor, in 1933, a refuzat sa se intoarca in Germania. A respins toate incercarile lui Goebbels de a o readuce in tara natala. Ministrul propagandei i-a cerut, in 1934, „sa se intoarca in patria sa, pentru a intra in rolul istoric de simbol al industriei cinematografice germane“. Ca raspuns, vedeta a solicitat cetatenia americana. Nici o clipa nu si-a ascuns dispretul fata de regimul nazist, participind, in Statele Unite, la dezavuarea lui. In timpul razboiului si-a intrerupt activitatea artistica, preferind sa lucreze in cadrul armatei americane si sa colaboreze la postul de radio care transmitea emisiuni de contrapropaganda dedicate militarilor germani.
Dupa razboi si-a reluat cariera de cintareata si actrita, jucind in numeroase filme celebre, cum ar fi Procesul de la Nürnberg. S-a intors in Berlinul natal abia in 1960, cind a fost intimpinata de demonstranti scandind lozinci defaimatoare (de pilda: „Tirfa americana, go home!“). Alti berlinezi au primit-o cu simpatie.
Impacarea s-a produs acum, postum, prin acordarea titlului de „Cetatean de onoare“. Piata centrala a orasului, unde se desfasoara anual Festivalul international al filmului de la Berlin, ii poarta numele. In timpul decernarii onorantului titlu, primarul-guvernator al Berlinului a descris-o pe Marlene Dietrich drept „o personalitate fascinanta“ care s-a opus national-socialismului, devenind astfel un simbol pentru o Germanie democratica.



http://www.observatorcultural.ro/Omagiu-postum-pentru-Marlene-Dietrich*articleID_2562-articles_details.html

Marlene Dietrich, vedeta Muzeului Filmului din Berlin
Daca lui Marlene Dietrich i se acorda trei sali, Leni Riefenstahl e expediata intr-una singura.

Cea mai reusita sala e cea consacrata lui Fritz Lang, unde ecranele sunt multiplicate de oglinzi.

Desi in timpul berlinalei, in fata Muzeului Filmului si Televiziunii din Berlin se proiectau imagini din Potsdamer Platz filmate in 1933, vedeta muzeului e Marlene Dietrich. Normal, actrita s-a nascut doar in Berlin. Trei sali ii sunt consacrate divei, cele 130 de exponate fiind o parte din obiectele,fotografiile si documentele care alcatuiesc Colectia Marlene Dietrich. Am vazut expuse bratari primite de la Jean Gabin, Ernest Hemingway si Josef von Sternberg (ultima avand gravate cuvintele: "femeie, mama si actrita mai mult ca niciodata"). Inconjurate de oglinzi se afla valizele divei, unele mari cat sa incapa doi oameni in ele, sau cutii de palarii cu fermoar rotund. si etichetele hotelurilor care schiteaza un univers ideal, eteric, alcatuit din lampadare de cristal si esente fine in eprubete izolate - Hotel Fenix, Hotel Cap, Grand Hotel Stockholm. O scrisoare de la Eric Maria Remarque. Un porttigaret, tot de la von Sternberg. Un melon. Totusi, cel mai mult timp l-am petrecut in primele doua sali, destinate inceputurilor cinematografiei germane. Regele Wilhelm al II-lea in imagini. Filmele fratilor Skladanowski, Max Skladanowski realizand primul film german pe rola, in 1892. Prima proiectie cinematografica publica din Europa au organizat-o fratii Skladanowski, la 1 noiembrie 1895, in "Wintergarten"- Berlin. Le poti vedea filmuletele pe un monitor, in timp ce pe un ecran mai mare ruleaza nonstop secvente din filmele celor trei dive ale Marelui Mut german – Asta Nilsen (care a lansat tunsoarea bob in anii ‘20), Fern Andra (prima diva germana si cea care a lansat rochia cu spatele gol) si Henny Porten. In aceeasi sala ai ocazia sa vezi pe un monitor cum arata Berlinul in ochii (si prin aparatul montat, normal, intr-un singur loc) fratilor Lumière. Unter den Linden, Potsdamer Platz, Friedrichstrasse filmate intre 1896–1897.


Muzeul se afla in Casa Filmului de pe Potsdamer Strasse nr. 2, intr-o cladire cu multe etaje care mai adaposteste cinematograful Arsenal, Facultatea de Film si Televiziune, Societatea Prietenii Arhivei Germane de Film si o biblioteca de film cu 80.000 de carti, reviste, filme etc. Cladirea e moderna si functionala, iar muzeul ocupa trei etaje, economisind spatiul la maximum (oricum, pare mult prea mic fata de cat de bogate sunt colectiile Cinematecii Germane). De pilda, sala consacrata national-socialismului e gri si sumbra, iar in pereti sunt incastrate sertare de metal greu care contin fotografii, documente sau ecrane cu imagini din filme. Mult mai putin loc ii e consacrat lui Leni Riefenstahl – o sala numita "Olympia", in mijlocul careia troneaza macheta stadionului din Berlin, unde in 1936 cineasta a filmat celebra olimpiada. In sala numita "Exilul" si consacrata cineastilor care au trecut Oceanul, un ecran interactiv iti permite sa urmaresti biografiile celor stabiliti in SUA, biografii dispuse pe forma ideala a unui transatlantic. La primul nivel se afla Eric von Stroheim, F.W. Murnau, Ernst Lubitsch – cu biografii, fotografii si scurte secvente din filme. La nivelul doi – Fred Zinnemann si William Dieterle. Mai sus, adica mai inspre zilele noastre — Elizabeth Bergner, Peter Lorre sau Billy Wilder, si mai spre noi – Armin Muller-Stahl si Elke Sommers. Tot in aceasta sala se afla doua superbe fotografii – mici si un pic sterse – realizate de Fred Zinneman in anii ‘30. Una reprezinta New Yorkul vazut de la fereastra hotelului sau, alta vilele aerisite si cam conformiste din Hollywood.

Cel mai spectaculos loc din muzeu e, fara discutie, sala imbracata in oglinzi si cu o singura latura alcatuita din ecrane cu imagini din filmele lui Fritz Lang – "Testamentul doctorului Mabuse", "Metropolis" si "Spionul". Ai acces in sala si de la etajul trei, dar dupa ce cobori niste scari de melc perspectiva se schimba cu totul. In alte sali poti urmari o istorie a efectelor speciale, care culmineaza cu trei personaje care stau unul langa altul ca trei cepe intr-o legatura: Alien (din filmul lui James Cameron, din 1986), Darth Vader (din "Imperiul contraataca") si Robocop. In sala alaturata, un Om-Paianjen mai mare decat "in realitate" si in doua ipostaze, in vreme ce evolueaza si pe ecran, explicandu-ti-se si efectele speciale.
Museum für Film und Fernsehen e legat intrinsec de Arhiva Germana de Film si Televiziune, fondata in 1963, care numara azi circa 13.000 de filme germane si straine, mute sau vorbite. Timp de multi ani, arhiva a functionat ca un muzeu fara expozitii, pana cand in 2000 a primit acest spatiu care-i permite sa scoata la aer o mica parte din arhivele sale.

Marlene Dietrich naste inca pasiuni

Dietrich, în haine bărbăteşti
Marlene Dietrich, actriţa contrastelor, cea care a surprins de-a lungul carierei sale prin feminitate, reformă şi “ţinută”, atât în rolurile cinematografice, cât şi în viaţa particulară…

Corina o joacă pe Marlene Dietrich

Dietrich + Hemingway = Love
El e hirsut, brutal, afemeiat si cam betiv. A avut patru neveste si, ciudat pentru un personaj atat de vital in aparenta, cel putin la fel de multe depresii grave. In 1961 s-a impuscat in cap in propria...

Anne Hathaway poarta inelul Marlenei Dietrich
Actrita din „Diavolul se îmbraca la Prada”, Anne Hathaway, 23 de ani, este numita în cetatea filmului „noua Julia Roberts”. „Îmi place aceasta comparatie, ma flateaza”, marturiseste Anne. Ea este fiica unei actrite de teatru si a unui avocat si se poate lauda ca este foarte rationala. Tânara vedeta este îndragostita de 2 ani de finantistul Raffaello Folierri, 38 de ani, din New York. „Ma fascineaza eleganta lui. Deseori îl întreb cum sa ma îmbrac. El arboreaza întotdeauna o tinuta simpla, clasica, foarte eleganta... nu poarta decât camasi. De ziua mea, l-am rugat sa puna un tricou. Si ce credeti? Raffaello s-a conformat”, povesteste actrita, la fel de irezistibila ca si Julie. Înainte de a începe filmarile pentru „My Fair Lady”, Anne si iubitul ei vor pleca la schi, în Alpi. Raffaello i-a oferit un inel cu diamant pe care l-a purtat Marlene Dietrich si, pe pârtie, o va cere de nevasta.
http://www.independent-al.ro/content/view/1085/37

Star flash: "Surprizele" Marlenei Dietrich
A murit saraca. Actrita Marlene Dietrich era atat de saraca spre sfarsitul vietii, incat a acceptat sa-i cante unui fan, la telefon, de cinci ori pe saptamana, contra unor sume de bani.

Aceasta dezvaluire, dar si alte amanunte din viata Marlenei Dietrich, una dintre cele mai mari actrite ale secolului XX, vor fi publicate in cartea „The Grand Surprise”, care va fi lansata in curand pe piata. Volumul va mai cuprinde articole nepublicate pana acum, scrise de Leo Lerman, fost editor al revistei „Vanity Fair” si prieten al artistei
http://www.evz.ro/article.php?artid=290063