Like/Tweet/+1
Ultimele subiecte
» TEXT ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE2Scris de Admin 26.08.17 22:37
» TEXT ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE1
Scris de Admin 26.08.17 22:36
» Comunitatea evreiască din Botoșani (2)
Scris de Admin 26.08.17 22:30
» Comunitatea evreiască din Botoșani (1)
Scris de Admin 26.08.17 22:30
» ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE (1)
Scris de Admin 26.08.17 22:19
» ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE (2)
Scris de Admin 26.08.17 22:18
» DESPRE ANTISEMITISMUL MAREȘALULUI ION ANTONESCU
Scris de Admin 04.08.17 23:54
» Romanizarea Romaniei 1940-44 legi antisemite, CNRomanizare
Scris de Admin 04.08.17 21:13
» ROMÂNIA LUI ANTONESCU ȘI LOGICA VIOLENȚEI(3): VIOLENŢA MILIT
Scris de Admin 05.03.17 11:01
» Anunțuri Administrative
Scris de Admin 25.02.17 20:07
ROMÂNIA LUI ANTONESCU ȘI LOGICA VIOLENȚEI(3): VIOLENŢA MILIT
Pagina 1 din 1
ROMÂNIA LUI ANTONESCU ȘI LOGICA VIOLENȚEI(3): VIOLENŢA MILIT
Scris de Admin 05.03.17 11:01
ROMÂNIA LUI ION ANTONESCU ȘI LOGICA VIOLENȚEI (III): VIOLENŢA MILITARĂ
Victime ale pogromului evreiesc pe străzile Iașiului, iunie 1941.
Antonescu voia să impună societăţii româneşti ordinea şi armonia şi să creeze un stat puternic, frumos, cu adevărat naţional. Acestui scop i se subordona, printre altele, „curăţarea ţării de jidani”, decretată în iunie 1941 pentru Basarabia şi Bucovina. „Ruşinea” din 1940 trebuia „ştearsă”, iar ţara, pe viitor, populată numai de români. În realitate, guvernul a pierdut controlul asupra a ceea ce se întâmpla în Est, întrucât i-a dat pe evreii lipsiţi de apărare pradă nesiguranţei, urii şi samavolniciei militarilor şi a impus soldaţilor şi jandarmilor români modelul oferit de Wehrmacht şi de trupele de intervenţie germane.
Marc Bloch a descris dezorientarea psihică provocată de izbucnirea Primului Război Mondial, mai precis de modificarea fulgerătoare a condiţiilor de viaţă, de nevoia bruscă de a supravieţui într-o lume ostilă, de epuizarea fizică şi de perceperea deformată a realităţii [1]. Nici în iunie 1941, în România, nu a fost altfel; în plus, ideologizarea războiului, „satanizarea” duşmanului şi identificarea „bolşevismului” cu evreii au creat o disponibilitate către violenţă ce s-a descărcat asupra populaţiei evreieşti.
Militarii şi jandarmii români au fost trimişi în Bucovina şi în Basarabia pentru a le cuceri, pentru a le curăţa de tot ceea ce era „impur” şi pentru a răscumpăra umilinţa suferită în vara anului 1940. Alături de ei luptau unităţi ale armatei germane şi comandouri de intervenţie SS, a căror misiune era de a-i izola şi de a-i anihila pe iudeo-bolşevici. Limbajul forţelor de ocupaţie era limbajul puştilor, al baionetelor şi al pistoalelor, penetrarea spaţiului şi a oamenilor.
Infernul a durat aproximativ trei luni, după care frontul a fost împins către est, iar soldaţii s-au obişnuit cu războiul şi s-au adaptat vieţii de pe front. În Basarabia, Bucovina şi Transnistria comanda a fost preluată de jandarmi, care au înlocuit trupele combatante.
În următoarele subcapitole vom analiza excesele antisemite înfăptuite de militarii români şi de trupele de intervenţie germane până în octombrie 1941, aşadar în timpul atacului asupra Uniunii Sovietice, până la cucerirea completă a Transnistriei. Vom examina, pornind de la cinci constelaţii situative, factorii concreţi care au favorizat actele de violenţă – întrucât derularea acestora a fost influenţată considerabil de circumstanţele exterioare; în altă ordine de idei, vom descifra şi „semnificaţia” lor „socială”. Este necesară, în acest scop, pornind de la „descrierea compactă” specifică etnologiei, o prezentare exactă, completată de o interpretare detaliată, capabilă să reconstruiască respectiva semnificaţie.
Înainte de război: pogromul din Dorohoi
Este justificat, pentru a înţelege specificul actelor de violenţă din perioada iunie-octombrie 1941, să începem prezentarea cu pogromul din Dorohoi, petrecut cu un an înainte de atacul asupra Uniunii Sovietice.
Situaţia politică a României era, în toamna anului 1940, fără ieşire. Uniunea Sovietică ceruse, printr-un ultimatum, ca statul român să-i cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei, iar Bucureştiul nu putuse obţine nici măcar o scurtă amânare. Pierderii teritoriale i s-a adăugat umilirea armatei şi a administraţiei româneşti de către populaţia locală. Trupele sovietice au ajuns, pe neaşteptate, unităţile române aflate în retragere şi nu le-au scutit de spectacolul unei dezarmări umilitoare; s-a ajuns chiar şi la agresiuni armate [2]. Unica explicaţie dată în Senat pentru cele întâmplate a fost că evreii vânduseră comuniştilor ţara [3]. Ziarele descriau cu caractere supradimensionate condiţiile retragerii din Basarabia şi atribuiau întreaga vină populaţiei evreieşti locale [4].
Cât de incendiară era atmosfera o dovedesc abuzurile soldaţilor care se întorceau acasă din Basarabia. În numeroase rânduri s-a întâmplat ca evreii să fie atacaţi în trenuri şi „azvârliţi afară” pe ferestrele garniturilor aflate în mişcare. Forurile competente au comunicat numeroase decese [5]. Un astfel de gest permite interpretări multiple: act simbolic menit să ilustreze faptul că o convieţuire în spaţiu restrâns era imposibilă, expresie a furiei personale ce trebuia exteriorizată prin intermediul ferestrei, act de curăţenie generală, în cadrul căreia, ca şi în cazul îndepărtării molozului, interiorul e curăţat de tot ceea ce înseamnă gunoi.
Pe fondul acestui climat politic tensionat a avut loc, în cimitirul evreiesc din Dorohoi, înmormântarea unui soldat. Alături, în cimitirul creştin, era înhumat şi un oarecare căpitan Buros. Dintr-o dată, s-au auzit împuşcături. Iniţial, lumea a crezut că erau salve de onor pentru ofiţerul decedat, doar că, în loc să înceteze, salvele se apropiau tot mai mult. S-a iscat panică: se spunea că veneau ruşii şi că evreii trăgeau, de la ferestre, asupra soldaţilor. Mai târziu s-a dovedit că împuşcăturile proveneau de la trupele române care se retrăgeau din Herţa; soldaţii luaseră retragerea ca pe o înjosire şi o batjocură din partea evreilor şi profitau de ocazie pentru a se răzbuna pe cortegiul funerar din cimitirul evreiesc. Odată început, masacrul a cuprins periferiile oraşului. Soldaţii au pătruns cu forţa în locuinţele evreilor şi au împuşcat tot ce mişca. Pentru a se proteja, populaţia creştină şi-a pictat cruci pe pereţi sau a pus icoane în ferestre – ca şi cum ar fi fost o sărbătoare religioasă. Evreilor le-a rămas inaccesibilă această simbolistică, fie de teama de a nu fi recunoscuţi de creştini, fie pentru că, pe timp de criză, trebuiau să dea dovadă de solidaritate. Încă funcţiona, chiar şi sub ameninţare, orientarea oferită de comunitatea religioasă. Trădarea simbolurilor ar fi însemnat trădarea comunităţii şi moartea socială.
O rupere de nori a pus capăt infernului. În zilele următoare, comunitatea evreiască a îngropat 200 de morţi [6].
Evenimentele de la Dorohoi au atras într-o oarecare măsură atenţia opiniei publice; ceva asemănător s-a petrecut şi la Galaţi, ce-i drept fără a lăsa în urmă la fel de multe izvoare scrise. Din documente germane se ştie că, din cauza unei suspiciuni de revoltă, evreii basarabeni care voiau să se întoarcă acasă au fost închişi într-un depozit şi, când aparent s-a făcut o încercare de evadare, s-a tras la întâmplare în mulţime. Pentru că soldaţii şi poliţiştii vedeau peste tot comunişti, se temeau de un atac al trupelor sovietice şi erau cu moralul la pământ, masacrul şi hăituiala care i-a urmat s-au soldat cu mai mult de 500 de morţi [7].
Cu toate acestea, ar fi putut fi şi mult mai rău. Unele familii creştine nu au ezitat să-i ajute şi să-i ascundă pe cei urmăriţi, iar parchetul local din Dorohoi şi conducerea militară au intervenit, restabilind ordinea şi ordonând o anchetă severă [8]. Funcţionau încă relaţiile de vecinătate, iar statul de drept mai era încă valabil şi pentru evrei, chiar dacă ordinea statală era considerabil şubrezită. Mai existau însă mecanisme care împiedicau extinderea agitaţiei colective.
Psihoza războiului sub influenţa germană: pogromul de la Iaşi
Primele violenţe îndreptate împotriva evreilor în contextul campaniei din Rusia au avut loc într-un moment în care trupele române nici măcar nu intraseră încă în luptă. Ceea ce s-a întâmplat la sfârşitul lui iunie 1941 la Iaşi ar fi fost, desigur, aproape imposibil în absenţa militarilor germani, aspect care deosebeşte evenimentul de cele relatate mai sus.
Capitala Moldovei se afla la o distanţă de doar câţiva kilometri de graniţa sovietică. Formaţiunile militare germane şi româneşti trebuiau să o apere şi să pregătească ofensiva, dar o protecţie reală nu exista, oraşul fiind expus atacurilor de artilerie şi aeriene sovietice. Civilii care aveau posibilitatea încercau să se refugieze; probabil că au reuşit să facă asta la timp, în primul rând, oamenii bogaţi, influenţi şi cu relaţii. În doar câteva zile, structura socială a oraşului s-a modificat: acesta şi-a pierdut conducătorii, iar numărul de locuitori a scăzut la 105.000, dintre care jumătate erau evrei [9].
Temerile au fost alimentate din nou când, pe 26 iunie 1941, bombardierele sovietice au atacat localitatea şi au produs pagube destul de însemnate. Legăturile telefonice locale au fost întrerupte, îngreunând intervenţia forţelor poliţieneşti [10]. Circula zvonul că evreii trimiseseră semnale avioanelor ruseşti [11]. În ziua de 28 iunie, către orele 22, la secţia de poliţie s-a raportat că asupra soldaţilor germani se trăsese, în plină stradă, cu arme automate, însă nu au putut fi aduse dovezi şi nici nu fusese nimeni rănit. Cu puţin timp înainte, sosiseră veşti cum că soldaţii germani şi români scotoceau şi jefuiau sistematic cartierul evreiesc şi că se înregistraseră şi primii morţi. O anchetă ulterioară a arătat că grupuri de soldaţi rupţi de unitate scăpaseră de sub controlul comandamentului german local şi declaraseră, pe cont propriu, război „iudeo-comuniştilor” [12]. Bandele de rebeli îi învinuiau pe evrei, fără excepţie, de a fi comunişti şi de a se fi vândut ruşilor. Vieţile omeneşti nu mai valorau mult. Ieşind dintr-o curte, tancurile germane au trecut intenţionat peste evreii strânşi acolo [13]. Între timp, mulţimea mânioasă a luat în stăpânire cartierul evreiesc, unde a jefuit şi a distrus tot ce i se părea a fi de valoare. Alţii au hotărât ca, împreună cu soldaţii germani şi români, să-i „prindă” pe evrei şi să-i ducă la sediul central al poliţiei, unde victimele erau primite cu lovituri de ciomag [14].
Antonescu însuşi, aflat pe front, a înrăutăţit situaţia, ordonându-i comandantului român al oraşului, într-o convorbire telefonică nocturnă, să reacţioneze cu toată severitatea la focurile de armă trase din clădiri. În plus, a dispus scoaterea treptată din oraş a populaţiei evreieşti [15].
Pe 29 iunie 1941, mai multe mii de evrei se aflau închişi în sediul central al poliţiei. Când, dintr-o dată, s-a dat alarma antiaeriană – nemotivat, după cum s-a dovedit după aceea -, forţele de pază au tras asupra lor. Soldaţii germani şi români şi poliţiştii au folosit tot ce le-a căzut în mână: pistoale, puşti, arme automate. Două ore a durat infernul, după care torţionarii s-au săturat şi autorităţile au intervenit [16]. S-a ordonat evacuarea evreilor şi s-au pus la dispoziţie, în acest scop, două trenuri de marfa. De-a lungul drumului până la gară au rămas cadavre – victime ale paznicilor lor, ale mulţimii de bătăuşi şi ale urii ceferiştilor. Probabil în amintirea lui Vlad Ţepeş, capetele unora fuseseră tăiate şi înfipte în parii gardurilor [17]. Se pune întrebarea cât din această simbolistică era imitaţie şi cât servea la „apărarea reală de mort”; sau, ce urmărea, pur şi simplu, jocul cu oroarea şi ce era gândit ca purificare ritualică propriu-zisă. Fără îndoială, a existat un limbaj al formelor violenţei care s-a dovedit obscur chiar şi pentru mulţi dintre contemporani.
Ore şi zile în şir au rămas oamenii închişi în cele două trenuri de evacuare, pe căldură, fără apă, fără mâncare, fără îngrijiri medicale – mulţi fiind răniţi. În mod normal, în vagoanele respective se transporta carbid, astfel încât până şi aerul dinăuntru era viciat. Este dificil de stabilit câţi oameni au murit în timpul „evacuării”. Chiar şi conform cifrelor oficiale, au fost mai multe mii [18].
Pe 29 iulie 1943, comunitatea evreiască din Iaşi a comemorat victimele pogromului din 1941: 13.266 de morţi, printre care 40 de femei şi 180 de copii [19]. Furia se dezlănţuise aşadar mai cu seamă împotriva bărbaţilor, a duşmanilor din interior, a „partizanilor”. Imaginea „iudeo-bolşevicilor” îşi crease propria realitate înspăimântătoare.
Astfel, revoltele îşi urmau propriile reguli; totuşi, nu ar fi fost necesar extrem de mult curaj pentru a pune capăt măcelului. Numai un aparent consens între populaţia românească înfuriată, soldaţi, poliţişti şi criminalii germani – care pretindeau, cu toţii, că acţionau în numele şi pentru o cauză măreaţă – a făcut posibile excesele. Când s-a reuşit aducerea sub control a isteriei antisemite, transa rebelilor a încetat. Ofiţerul de jandarmi Richard Filipescu a putut salva vieţile a 500 de oameni, pentru că a intervenit cu curaj, scoţându-şi revolverul şi apelând la raţiunea rebelilor. Cu mâinile goale, avocatul Petru Şerban i-a oprit pe soldaţi de la a-i mai bate pe evrei [20]. Un ofiţer a sărit într-un tren staţionat şi l-a obligat pe plutonierul de gardă să-l lase să dea oamenilor însetaţi o găleată cu apă [21]. La Târgu Frumos, o reprezentantă a Crucii Roşii nu a putut fi împiedicată să deschidă uşile trenului ce venea de la Iaşi. A obţinut permisiunea ca cei închişi înăuntru să poată coborî, să fie stropiţi cu un furtun, să primească ceva de mâncat şi de băut. Înainte de plecarea trenului, s-a asigurat că în orele următoare aveau să se facă opriri la intervale regulate, pentru ca pasagerii să se poată răcori, spăla şi hrăni [22]. De altfel, riscurile pe care şi le asumau cei ce interveneau în favoarea evreilor erau reduse, atacurile la adresa lor fiind relativ rare. Din partea statului nu aveau, în niciun caz, a se teme de ceva: nimeni nu trebuia să se aştepte la sancţiuni, aşa cum se întâmpla în Germania. România avea, într-adevăr, o dictatură autoritară, dar nu fascistă, iar evreii din Vechiul Regat erau izolaţi pe plan economic, dar rămâneau, din punctul de vedere al statului, oameni. Astfel, o opoziţie deschisă faţă de logica violenţei era pe deplin posibilă.
Începutul războiului: excesele din iulie-octombrie 1941
Unităţile combatante se găseau, dimpotrivă, într-o situaţie total diferită. În primele zile de după atacul asupra Uniunii Sovietice, trupele române au comis incredibile acte de cruzime. Războiul îi smulsese pe tinerii soldaţi şi poliţişti din mediul lor şi distrusese orice raporturi sociale. Nu se ducea un „război normal”, ci o confruntare atotcuprinzătoare, interioară şi exterioară. Antisemitismul cu motivaţii economice, impus de stat, a fost înlocuit de o ostilitate generalizată faţă de evrei, influenţată perceptibil de Germania. Mass-media îi făcea pe aceştia răspunzători pentru tot şi pentru toate. Pe sectoarele de front domnea o adevărată isterie.
S-a dovedit că războiul împotriva Uniunii Sovietice provoca pierderi mult mai mari decât se estimase iniţial. În luptele date în fiecare casă, în fiecare sat, uneori şi în spatele frontului, soldaţii români prost echipaţi treceau prin toate complicaţiile unei campanii împotriva Rusiei. Omar Bartov a vorbit, referindu-se la armata Reich-ului din perioada 1919-1935, de o „de-modernizare a frontului”, observând, în acelaşi timp, dispariţia camaraderiei dintre soldaţi, înlocuită printr-o disciplină impusă din exterior. În înaintarea împotriva soldaţilor şi a civililor duşmani, temerile şi frustrările constituiau singura lor compensaţie [23]. Se poate presupune că această interpretare este valabilă şi în ceea ce priveşte o mare parte a armatei române.
Războiul contra Uniunii Sovietice nu avea ca scop doar un câştig teritorial şi de influenţă, ci se asemăna mai degrabă cu o cruciadă împotriva unei puteri total străine şi imprevizibile, lipsite de o formă concretă.
Unul dintre colaboratorii lui Antoncscu, Gheorghe Barbul, a descris în memoriile sale starea de iritare provocată de această luptă. Noul război părea a nu avea absolut nimic în comun cu confruntările militare cu care lumea fusese obişnuită până atunci. Zvonurile zădărniceau orice acţiune calculată. Soldaţii sovietici fluturaseră steagul alb, scrie Barbul, în semn că se predau; când însă unităţile armatei române s-au apropiat pentru a-i lua prizonieri, au tras, pe neaşteptate [24].
Ocazii şi motive pentru excese antisemite existau multe. Ofiţerii solicitau să fie trimişi pe vechile secţiuni de front, pentru a putea răzbuna „umilinţa” din 1940 [25]. Maiorul Valeriu Carp şi oamenii săi s-au dezlănţuit în Ciudei [26]. Regimentul 6 de infanterie i-a masacrat pe evreii din Sculeni [27]. Se cunosc doar prea puţine amănunte ale acestui masacru, iar unele provin din relatări orale, fiind distorsionate în memoria celor implicaţi. Pe de altă parte, descrierea atrocităţilor petrecute într-un sat basarabean, realizată de Gheorghe Barbul, oferă o imagine asupra atmosferei din acele săptămâni: în Edineţ – scrie el – cucerirea localităţii de către trupele române a atras după sine moartea mai multor sute de civili. Răspunzător era căpitanul Niculescu, care, în 1940 – deci cu un an înainte, când URSS ocupase teritoriul de până la Prut -, fusese nevoit să se retragă, împreună cu unităţile sale, din Basarabia. Pe drumul de întoarcere îl găsise pe căpitanul Enescu, viu, legat de un stâlp de telegraf, cu hainele murdare de scuipat şi de excremente. Ţăranii evrei şi ucraineni stătuseră la coadă pentru a urina pe el, iar femeile umpluseră o pălărie de paie cu urină şi o îndesaseră pe capul victimei [28]. O interpretare a episodului doar prin prisma unor practici sălbatice rămâne superficială. Astfel de acte de violenţă amintesc, mai degrabă, de nişte modele de comportament arhaice: curăţarea corpului de fluidele otrăvitoare, formalismul onoarei şi mânjirea duşmanului ca mijloc de a anihila existenţa socială a acestuia. Altfel spus, în lupta dintre sexe, o ceată de femei isterice l-au forţat pe Enescu să-şi asume rolul victimei şi l-au vrăjit, făcându-l să ia contact cu urina lor. În definitiv, totul aminteşte de o răsturnare a situaţiei violului [29].
Enescu a fost chinuit în acest fel timp de două ore, până când a sosit escadronul căpitanului Niculescu. Omul le-a povestit soldaţilor ce se petrecuse, apoi s-a îndepărtat de grup, care a crezut că voia să fie singur. În realitate, deoarece nu mai putea suporta umilinţa, şi-a tras un glonte în cap. Mai târziu, soldaţii au refuzat să-l îngroape: prea dezgustător mirosea cadavrul a urină, prea murdar era de sânge şi de excremente. Doar căpitanul Niculescu s-a îndurat de el şi, pentru că voia să ţină minte totul, i-a păstrat şi mantaua. După revenirea sa la Edineţ, în 1941, străzile s-au umplut de cadavre mutilate. Apoi, un glonte a nimerit un soldat: era sortit pieirii. Deoarece, pentru o anumită parte a societăţii româneşti, pierderea onoarei era mai gravă decât pierderea vieţii, dezonoarea nu putea fi răscumpărată decât printr-o jertfa de sânge [30]. Ulterior, ofiţerul a trebuit să-şi justifice faptele în faţa lui Antonescu. Şi-a spus povestea şi a găsit înţelegere din partea conducătorului statului; nu avea să fie deferit unui tribunal militar care să elucideze starea de lucruri, ci i s-a dat, în schimb, posibilitatea de a-şi apăra prestigiul pe front [31].
Mai mult decât orice alt război, ofensiva împotriva Uniunii Sovietice avea ca scop nu doar îndepărtarea fizică ori anihilarea unităţilor armate, ci distrugerea bazelor vieţii sociale a unor întregi grupe de populaţie. Orice convieţuire trebuia făcută imposibilă. Soldaţii români urmau această logică şi acţionau conform ei chiar şi atunci când treceau prin sate, jefuind, distrugând cimitirele evreieşti, incendiind sinagogile şi violând femeile [32]. În mod evident, strategia lor de război se baza pe distrugerea completă a bazelor vieţii comunitare şi pe umilirea victimelor şi a rudelor acestora. Femeile evreice reprezentau familia, comunitatea. Lezarea castităţii, cel mai de preţ bun al unei fete evreice, pângărea totodată şi neamul acesteia, făcând segmentul de populaţie feminin incapabil de reproducţie. De altfel, nimicirea populaţiei evreieşti din Basarabia şi din Bucovina a luat multe forme. Nu peste tot epurarea etnică cerea sânge, dar existau şi situaţii în care doar sângele putea şterge umilinţa.
Beţia de sânge a românilor a atins punctul culminant la Odessa. Două luni a durat asediul oraşului-port, de partea românilor înregistrându-se 70.000 de morţi şi 100.000 de răniţi. Ceea ce se crezuse, iniţial, că avea să aducă glorie armatei române, anume cucerirea fortăreţei, s-a sfârşit printr-o victorie ce nu putea fi considerată altfel decât umilitoare. În prima zi de ocupaţie, pe 16 octombrie 1941, au fost împuşcaţi 8000 de „iudeo-comunişti”, ale căror cadavre au fost aruncate în mare [33]. Acesta a fost însă doar începutul. La numai o săptămână după capitulare, o bombă a distrus – după cum am mai amintit – cartierul general al unităţilor române. Generalul aflat la comandă a murit; totuşi, în total nu s-au înregistrat mai mult de circa 60 de victime [34]. Antonescu a ordonat ca pentru fiecare ofiţer ucis să fie executaţi câte două sute de comunişti, iar pentru fiecare simplu soldat, câte o sută. În plus, toţi comuniştii şi câte un membru al fiecărei familii evreieşti trebuiau luaţi prizonieri. În aceeaşi zi au fost spânzuraţi 5000 de evrei [35], iar mult mai mulţi au fost ridicaţi din case, duşi într-o suburbie şi împuşcaţi pe barajele antitanc. Alţi militari i-au dus pe evrei în port şi i-au închis în depozite, în pereţii cărora s-au tăiat găuri, pentru a servi ca locuri de amplasare pentru mitraliere. Către seară, clădirilor de lemn li s-a dat foc. Soldaţii continuau să tragă, iar ofiţerii îi opreau, aruncând grenade de mână, pe cei ce încercau să se salveze [36]. În zilele însângerate din Odessa au murit, în total, între 25.000 şi 30.000 de oameni [37].
Acest scenariu aproape incredibil poate fi înţeles doar dacă presupunem că acei ce l-au pus în aplicare erau motivaţi de ideea bine înrădăcinată că, prin faptele lor, ştergeau de pe faţa pământului tot ceea ce însemna „nesupunere” şi „rău”. Sângele victimelor a devenit sânge de jertfă, iar fumul gros al depozitelor – fum de tămâie pentru o lume mai bună, în timp ce apa Mării Negre, care a înghiţit cadavrele, a curăţat oraşul de toată ocara. Beţia de sânge avea, dincolo de pura agresivitate, şi un sens mai profund. Iadul războiului împotriva puterii sovietice impunea, cel puţin, dominarea rituală a acesteia.
De bună seamă fără a urma un ordin direct sau un plan clar, soldaţii germani staţionaţi în Iaşi tulburaseră climatul politic într-atât, încât evenimentele au scăpat de sub control şi pogromul nu a mai putut fi împiedicat. În alte locuri, unităţile SS urmăreau obiective clare atunci când stabileau măsurile ce trebuiau luate împotriva evreilor. Pe 4 iulie 1941, armata a III-a română a cucerit Cernăuţiul; două zile mai târziu, a intrat în oraş şi comandoul de intervenţie 10b. Torţionarii din SS au preluat imediat iniţiativa şi au transmis Berlinului, cu promptitudine, că măsurile luate împotriva evreilor înainte de sosirea lor fuseseră complet „nechibzuite” şi „ineficiente” [38]. Într-un raport al unei trupe de intervenţie trimis din Piatra Neamţ, cartierul general din Moldova, se spunea, printre altele: „Faleski grav devastat. Românii se mulţumesc cu jaful total. Pogromul deocamdată irealizabil” [39].
Cu toate acestea, colaborarea dintre unităţile SS şi armata română a funcţionat la început „fără probleme” – dacă facem abstracţie de anumite chestiuni de ordin mai degrabă „tehnic”. Comandanţii români erau probabil fascinaţi de dorinţa de a se impune a elitei naziste, iar atacurile la adresa fruntaşilor evreilor reflectau, de altfel, şi concepţia lor asupra luptei brutale cu duşmanul. Începând din iunie 1941, guvernul Antonescu nu a mai propagat nimic altceva decât războiul împotriva „iudeo-comuniştilor” – chiar şi pe frontul de acasă. Uciderea se făcea încă selectiv, se limita încă la aşa-zişii agitatori, iar sacrificarea ostaticilor era menită să ţină în şah un „duşman” de altminteri prea puţin concret. Bazele colaborării româno-germane s-au modificat abia treptat. La mijlocul lui august 1941, trupele de intervenţie au început să acţioneze din ce în ce mai brutal împotriva populaţiei evreieşti [40]. În acelaşi timp, atenţia militarilor români se îndrepta asupra ucrainenilor, care, la rândul lor, în 1940, sărbătoriseră, în mai multe locuri, anexarea Basarabiei de către URSS.
Cinism şi crime fără voie: „purificarea” ţinuturilor de la şes cu ajutorul Jandarmeriei
Încă înainte de începerea ofensivei împotriva Uniunii Sovietice, Jandarmeria primise ordin să-i „lichideze” pe toţi evreii basarabeni şi bucovineni care nu voiau să se mute în oraşe şi în lagărele de triaj. Termenul oficial, eufemistic, era acela de „purificare a ţării”. Lipsa de precizie a ordinului nu făcea decât să înrăutăţească situaţia şi dădea jandarmilor care trebuiau să-l aducă la îndeplinire o considerabilă libertate de interpretare. Nu fusese stabilit nici măcar care localităţi trebuiau considerate oraşe şi care comune [41].
Trupele de poliţie din ţinuturile de la şes fuseseră reînfiinţate abia cu puţin timp înainte de începerea războiului. Din ele făceau parte reprezentanţi ai fostelor forţe de ordine locale, care, în 1940, prinseseră izgonirea din Basarabia şi din Bucovina şi nu mai găsiseră ulterior posturi. Resentimentari, s-au întors în patrie cu scopul de a demonstra că stăpânirea românească asupra Basarabiei nu mai trebuia pusă niciodată sub semnul întrebării. În trupe se mai înrolaseră şi bărbaţi cu vârstele cuprinse între 18 şi 21 de ani, aşadar prea tineri pentru a putea efectua serviciul militar. Având concepţii extrem de naţionaliste şi de antisemite, nu arareori aceştia îi întreceau pe cei mai vârstnici când venea vorba de tortură şi de masacre [42].
În orice caz, torţionarii din SS nu se puteau „plânge” că aliaţii lor români ar fi dat dovadă de lipsă de cruzime faţă de evrei. Existau însă şi situaţii diferite: evident, nu toţi jandarmii erau sadici; mulţi considerau barbară îndatorirea încredinţată şi, în loc să o îndeplinească, preferau să îi ajute pe oamenii care le fuseseră daţi în pază. Desigur, unele sate au fost jefuite, iar poliţia rurală lua mită din toate părţile – ceea ce însemna şi că evreii îşi puteau cumpăra libertatea, că existau posibilităţi de negociere şi strategii de supravieţuire [43].
Omorul prin lovire, jaful şi violul: forma normală a războiului
John Keegan a explicat, într-un valoros studiu despre cultura războiului, că structura violenţei este determinată de reguli sociale care – deşi pot fi percepute de către partea adversă ca fiind cât se poate de reprobabile, laşe ori josnice – au, în cadrul propriei sfere culturale, o raţiune incontestabilă [44]. Tehnica de cucerire a românilor nu era, poate, mai puţin brutală ori barbară decât altele, dar se deosebea totuşi vizibil de maşinăria ucigaşă, precisă, reprezentată de trupele de intervenţie germane care au acţionat în Est, începând din august 1941. Vom da, în cele ce urmează, câteva exemple în acest sens.
De îndată ce au intrat în Herţa, trupele române s-au dezlănţuit împotriva evreilor. Populaţia locală a fraternizat cu soldaţii, jefuind şi scoţând din case tot ce nu era bine fixat în loc. Tinerele fete care încercaseră să se adăpostească în sinagogă au fost târâte afară şi date pe mâna soldaţilor [45] – ca şi cum penetrarea spaţiului cerea şi o penetrare a trupurilor [46]. La Stăneşti, soldaţii şi-au violat victimele de faţă cu familiile acestora [47].
Concludente pentru „perspectiva germană” sunt dările de seamă ale trupelor de intervenţie, din care transpare câte ceva din iritarea pe care le-o producea germanilor tactica de război românească. Pe 11 iulie, de exemplu, s-a raportat că, în Cernăuţi, soldaţii români jefuiau casele şi că atacurile lor se îndreptau, în primul rând, împotriva ucrainenilor [48]. Pe 17 ale lunii s-a raportat, din Bălţi, că, fără a urma vreun plan ori vreun scop, românii provocau incendii şi că se ajungea, peste tot, la jafuri. În zilele şi nopţile precedente avuseseră loc, în repetate rânduri, atacuri brutale ale soldaţilor români împotriva evreilor. Pe germani îi neliniştea modul impulsiv de a acţiona al aliaţilor lor, precum şi faptul că aceştia nu se preocupau câtuşi de puţin de înlăturarea în condiţii igienice ireproşabile a cadavrelor [49]. „«Militarii şi jandarmii români îi ţin pe evrei în şah […], parţial prin mijloace neplăcute spiritului german, şi procedează cu asprimea necesară», a transmis, din spaţiul basarabean, comandamentul de campanie german din Bălţi” [50]. Din Hotin (ucr. Chotin) se raportase că oraşul fusese jefuit aproape în totalitate de trupele române. Peste tot se auzeau împuşcături, iar violurile erau la ordinea zilei. În multe cazuri, în urma încercărilor de a lua soldaţilor români bunurile furate, izbucniseră conflicte [51]. La Cernăuţi, jandarmii au băgat la închisoare, au bătut şi au supus unei percheziţii corporale un grup de evrei, femei şi bărbaţi. După câteva zile au început „negocierile”. Iniţial, comisarul de poliţie Teodorescu acceptase doar o sumă minimă de 60-70 de dolari de persoană, dar mai apoi preţul eliberării a scăzut, iar comisarul a primit şi aur sau diamante. Nimic din toate acestea nu se întâmpla pe ascuns, dar nici nu făcea prea multă senzaţie [52].
John Keegan a arătat că von Clausewitz nu putea înţelege nişte practici de război de tipul celor utilizate de români. Modelul căzăcesc i se părea de-a dreptul abominabil:
„Îl scoteau din sărite obiceiurile cazacilor, ca de exemplu de a se repezi, călare, cu suliţa coborâtă, asupra soldaţilor rătăciţi, de a vinde ţăranilor prizonierii, pe bani gheaţă, şi de a-i despuia pe cei care nu puteau fi vânduţi, pentru a se face stăpâni pe zdrenţele lor. Probabil că îi provoca dispreţ şi faptul că ei, după cum a observat un ofiţer francez, nu opuneau vreodată rezistenţă, […] [nici măcar atunci când] erau de două ori mai mulţi la număr. Pe scurt, cazacii se purtau crud faţă de cei slabi şi ca nişte laşi faţă de cei mai viteji decât ei — exact contrar educaţiei primite de un ofiţer şi nobil prusac” [53].
Pe de altă parte, scene ca acelea petrecute în timpul Primului Război Mondial, amintind mai degrabă de un abator decât de o luptă logică pentru supremaţie şi îmbogăţire, au pus pe fugă populaţiile considerate de von Clausewitz sălbatice.
Soldaţii români ştiau ce voiau şi ce făceau. Luptau în numele naţiunii române – dar, în acelaşi timp, îşi duceau propriul război, în folosul propriu, pentru propria satisfacţie. Comportamentul lor era, de aceea, previzibil, iar învinşii aveau întotdeauna şanse de supravieţuire. E evidentă diferenţa faţă de cruzimea manifestată de germani, chiar dacă suferinţele îndurate de victimele călăilor români nu au fost mai mici decât chinurile datorate sadismului torţionarilor germani.
Justificările şi ritualurile violenţei
Cum de au ajuns să creadă soldaţii, jandarmii şi brutele din SS că aveau dreptul să tortureze, să jefuiască, să violeze, să ucidă oameni? Ce reguli urma punerea în scenă a violenţei?
Este evident că omorul şi omorul prin lovire sunt, în cele mai multe societăţi, dezavuate şi pedepsite – cu excepţia situaţiei în care fapta respectivă are drept scop restabilirea unei ordini încălcate, ca în momentul răzbunării unei crime. Interdicţia de a ucide îşi pierde valabilitatea doar în caz de război şi de execuţii. În mod clar: „A dispune de viaţa unui om nu este la latitudinea individului, ci, dimpotrivă, ţine de consimţământul grupului şi al zeilor sau al străbunilor acestuia” [54].
Tot ceea ce se întâmpla în estul României – în Basarabia, în Bucovina ori în Transnistria – reflecta logica războiului şi, mai mult decât atât, logica unui război al regimurilor dictatoriale. Nimic nu stătea în calea aparentului consens cu trupele care ucideau, jefuiau, violau. Patria era izolată sistematic de front. Nu exista un discurs social despre legitimitatea acţiunilor. Soldaţii şi jandarmii, trupele de intervenţie germane şi batalioanele de poliţie acţionau cu convingerea că îşi înfaptuiau opera violentă în numele unei misiuni nobile.
Un „curs intensiv de asimilare” era ceea ce impuneau brutele germane şi române evreilor. Bărbile şi părul evreilor ortodocşi deveneau obiectul unei plăceri sadice de a se juca, de exemplu atunci când le dădeau foc la bărbi [55] sau când perciunii a doi copii au fost legaţi bine unii de alţii şi torţionarii au încercat să-i separe, cu patul puştii [56]. Mai evidente decât astfel de lucruri pe care le aveau în comun aliaţii, în cruzimea lor, sunt însă diferenţele înregistrate în repertoriul violenţei: niciunui german nu i-ar fi venit ideea de a cere unui rabin să-şi facă semnul crucii. Antisemitismul ortodox modela comportamentul jandarmilor şi al soldaţilor români faţă de evrei, desigur suprapunându-se, în acelaşi timp, peste nişte forme mai vechi ale purificării rituale a unui spaţiu pângărit de „străini” şi de „necredincioşi”. Violurile, jafurile, incendierea, spânzurarea publică a duşmanilor, înecarea evreilor aveau ca scop, în aceeaşi măsură, atenuarea dezordinii din societate şi fundamentarea simbolic-categorică a propriei stăpâniri. Despre torţionarii români ştim că uneori tăiau degetele, limbile şi organele genitale ale victimelor lor [57]. Era un act de dezumanizare progresivă, în decursul căruia prindea contur acea imagine distorsionată a existenţei umane, percepută de făptaşi ca o ameninţare extremă ce impunea, după toate aparenţele, exterminarea fizică.
Jocul cu imaginaţia evreilor putea lua multe forme. Când nu „asimilarea” oferea un model pentru actele de barbarie, servea ca scenariu Tora. Familia Haass a fost târâtă cale de 33 de kilometri şi silită să traverseze râul Siret printr-un vad îngust – precum Moise, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, a traversat marea, salvând poporul iudeu. La mijlocul drumului, gloanţele i-au doborât, pe rând, pe toţi membrii familiei [58].
Ar fi greşit să interpretăm acţiunile soldaţilor şi ale jandarmilor români exclusiv ca expresie a unui antisemitism viu, nimicitor, care ieşise la iveală în contextul războiului. Izvoarele dovedesc fără echivoc faptul că atenţia cuceritorilor români se îndrepta în primul rând nu asupra evreilor, ci a ucrainenilor. În aceste condiţii, trupele SS se vedeau puse în situaţia de a interveni cu scopul precis de a-i proteja pe colaboraţioniştii ucraineni, de care membrii Organizaţiei Naţionaliştilor Ucraineni voiau să se folosească, pe viitor, în folosul propriu [59]. Germanii dirijau aşadar contra evreilor furia distructivă a românilor – ceea ce facea ca antisemitismul să dobândească, în condiţiile descrise, funcţia unei canalizări a violenţei, în vederea protejării intereselor germane.
După cum era de aşteptat, membrii trupelor SS aveau, de altfel, o părere proastă despre aliaţii lor, întrucât soldaţii şi jandarmii români corespundeau doar în prea mică măsură autoportretului „germanului disciplinat”. Din Cernăuţi – pentru a prezenta modul de a acţiona al chiar trupelor de intervenţie – s-a relatat că germanii i-au ridicat pe toţi bărbaţii dintr-un cartier, i-au împărţit în grupe, i-au supus, pentru a le dovedi „vinovăţia”, unui simulacru de interogatoriu şi, în cele din urmă, i-au scos din oraş şi i-au pus să-şi sape singuri groapa comună. Câte o împuşcătură în ceafă a completat masacrul [60].
Corupţia, violul, jaful, „omorul prin imprudenţă” practicate de militarii români – toate acestea le creau membrilor trupelor de intervenţie impresia de înspăimântător, straniu, sălbatic, arhaic. Nici războiul împotriva evreilor nu reprezenta, în ochii lor, nimic altceva decât o îndatorire dură şi grea, care trebuia îndeplinită conform criteriilor eficienţei şi ale esteticii.
„Oamenii din anturajul lui Karl Jäger, comandantul unei unităţi SS şi, la 53 de ani, cel mai în vârstă dintre comandanţii trupelor de intervenţie […] povesteau că, adesea, acesta nu putea dormi nopţi în şir din cauza împuşcării evreilor, deoarece victimele îl urmăreau până şi în vis. Chiar i-a mărtursit o dată unui subordonat că, în timpul unei permisii, nu îndrăznise să se ocupe de nepoţelul său cu naturaleţea obişnuită, pentru că se temea să nu fie copleşit de amintiri” [61].
Din cauză că fusese trimis pe front, liderul comandoului special 1b, dr. Eduard Strauch, a căzut din ce în ce mai mult în patima alcoolului. Doar anevoie putea, chiar şi într-un cerc de discuţii intern, să justifice acţiunile trupelor SS:
„E adevărat că uneori avem de îndeplinit misiuni dure şi neplăcute, dar mă deranjează faptul că unii cred că trebuie să ne privească de sus. Noi nu putem înţelege asta. Domnilor, noi ne putem exercita meseria doar pentru că suntem convinşi că cineva trebuie să îndeplinească aceste îndatoriri. Eu pot spune cu mândrie că, oricât de grea este datoria lor, oamenii mei au o atitudine corectă şi justă şi pot privi pe oricine drept în ochi. Ei sunt mândri să se afle, din convingere şi credinţă, în serviciul Fuhrer-ului” [62].
Faptul că autoportretul călăilor din SS nu se reflecta mai deloc în activitatea acestora era o altă poveste. Şi printre ei, ca şi printre poliţişti, existau sadici, simpli soldaţi care savurau momentul autorităţii absolute asupra victimelor. Îi satisfăcea cruzimea cu care încercau să-i transforme pe evrei, cu rapiditate, în nişte „germani veritabili” – puternici, eficienţi, disciplinaţi, buni cunoscători ai tehnicii. Condiţiile aşa-zisei tentative de educare erau însă de aşa natură, încât nu obţineau decât o imitaţie urâtă, grosolană, iar rolul de „german” devenea, pentru victime, un chin. În ochii torţionarilor, aceasta constituia pedeapsa potrivită pentru insolenţa revoltătoare de care dădeau dovadă evreii, în încercarea lor „ridicolă” de a trece drept germani:
„Deja [în Bârlad – n.a.] s-a ajuns la excese împotriva populaţiei evreieşti. Membrii comandoului erau încartiruiţi, pe timpul celor circa două săptămâni ale şederii lor, într-o tabără de barăci din apropierea unui aerodrom românesc situat în afara oraşului. În barăcile respective, curăţenia se făcea de către evrei, care trebuiau să se prezinte acolo zilnic, pentru a fi repartizaţi la muncă. Oamenii din SS îi băteau şi le trasau sarcini absurde. Trebuiau, de exemplu, să tragă o căruţă supraîncărcată sau să care pietre dintr-o parte în alta. Aceste munci trebuiau rezolvate exclusiv în pas alergător; în acest scop, lucrătorii erau îndemnaţi cu lovituri de baston şi de cravaşă. […]
A fost organizată şi o aşa-numită „poliţie evreiască”. Era vorba despre evrei echipaţi cu bastoane, care trebuiau să exerseze; în plus, îndatorirea lor era de a-şi îndemna coreligionarii, cu bastoanele, să muncească mai rapid.
Într-un alt caz, un evreu cu bustul dezgolit a trebuit să se strecoare sub un camion, să deschidă baia de ulei şi să lase uleiul de motor fierbinte să-i curgă pe bustul gol” [63].
Chiar şi actul uciderii era menit să dovedească perfecţiunea germană. Unui torţionar român nu i-ar fi trecut niciodată prin minte să le impute evreilor lipsa cunoştinţelor tehnice, de vreme ce, în România, evreii erau mecanici auto, muncitori calificaţi, ingineri.
Rezumat
Ce cauze avea violenţa împotriva evreilor practicată de jandarmii şi de soldaţii români? Cum se explică o izbucnire atât de puternică de ură şi de dispreţ faţă de semeni? Extinderea dictaturilor fasciste şi comuniste în sud-estul Europei a distrus toate structurile stabile, ducând la colapsul ordinii sociale şi politice. Antisemitismul impus de stat la mijlocul anului 1940 a făcut, dintr-un întreg segment de populaţie, o pradă uşoară. Cu toate acestea, abia războiul a legitimat măcelul, ducând la pierderea valabilităţii interdicţiei creştine de a ucide. Confruntarea unor ideologii diferite, ciocnirea militară dintre diversele culturi şi antagonismul violent între regimurile dictatoriale au distrus orice sentiment de siguranţă şi orice aşteptări, făcând ca indivizii şi grupurile să revină la o serie de modele de comportament cvasiarhaice.
Violenţa manifestată împotriva evreilor în anii 1940-1941 poate fi înţeleasă doar dacă e interpretată ca expresie a comportamentului colectivităţii, în condiţii sociale şi politice specifice. Se deosebesc cinci situaţii:
1) Pogromul din Dorohoi, de la sfârşitul lui iunie 1940, a fost primul caz în care, ca urmare a unei izbucniri de duşmănie din partea soldaţilor aflaţi în trecere, şi-au găsit sfârşitul numeroşi oameni. În acelaşi timp, incidentul a dovedit că, în împrejurări normale, tulburările nu puteau cuprinde decât spaţii restrânse şi că, în condiţiile în care funcţionau încă relaţiile de vecinătate, iar puterea de stat intervenea, agitaţia putea fi stăvilită fără întârziere.
2) Crimele săvârşite împotriva evreilor în vara anului 1940 s-au petrecut fără implicarea soldaţilor germani; dimpotrivă, zilele însângerate de la Iaşi ar fi decurs cu totul altfel, dacă aceştia nu ar fi înrăutăţit situaţia, făcând imposibilă o intervenţie a forţelor poliţieneşti locale şi manifestând faţă de viaţa umană un dispreţ care şi-a câştigat rapid discipoli. Desigur că evenimentele de la Iaşi dovedesc şi faptul că agitaţia colectivă era cât se poate de receptivă la influenţele din exterior. Doar aparentul consens între toţi participanţii la „vânătoarea” de evrei a făcut posibile crimele. De îndată ce unele personalităţi influente au opus rezistenţă celor din „celula de bază”, iar consensul a fost pus sub semnul întrebării, revolta s-a prăbuşit în sine.
3) Aceste condiţii restrictive şi-au pierdut ulterior valabilitatea, în vreme de război şi într-un spaţiu recucerit, respectiv străin. Atacul împotriva Uniunii Sovietice a dezlănţuit o spirală a violenţei, explicabilă prin nevoia de răzbunare pentru „înjosirea” din 1940, din timpul retragerii din Basarabia şi din nordul Bucovinei, precum şi ca expresie a frustrării şi a nesiguranţei cauzate de dificultăţile legate de asediul şi de cucerirea Odessei. În primele luni de război nu se punea doar problema câştigării de spaţiu; ciocnirea conţinea elemente ale unei confruntări simbolice care a degenerat, în cele din urmă, într-o logică a vendetei.
Punerea metodică în scenă a crimelor împotriva evreilor a devenit apanajul trupelor de intervenţie germane. Violenţele la adresa minorităţii evreieşti aveau rolul de a-i distrage pe români de la atacurile contra ucrainenilor şi de a introduce mai mult „sistem” – în sensul german al termenului – în administrarea teritoriilor cucerite. Colaborarea a funcţionat surprinzător de lin. Ca eroi războinici neînfrânţi, germanii se bucurau încă de admiraţie, radicalismul lor lipsit de scrupule fascina încă, iar acţiunile îndreptate împotriva anumitor grupe ale populaţiei evreieşti, cum erau aşa-zişii „iudeo-comunişti”, aveau încă o oarecare „logică”, acceptabilă şi de către partea română.
4) Şi comandanţii români au ordonat uciderea evreilor: în Basarabia şi în Bucovina trebuiau anihilate până şi ultimele rămăşiţe ale existenţei iudaice. Au avut de suferit evreii care nu plecaseră la timp în lagărele de triaj şi în oraşele din Basarabia, respectiv din nordul Bucovinei, precum şi cei prea neputincioşi pentru lungile marşuri pedestre către lagăre. Jandarmii şi-au îndeplinit misiunea în diverse moduri: unii cu un entuziasm sadic, alţii cu repulsie, în timp ce alţii au profitat de ocazie pentru a-i lăsa pe evrei în viaţă, în schimbul unor bogăţii materiale.
5) Forma „normală” a războiului era reprezentată, în varianta românească, de jaf şi de viol. Ambele aveau ca scop ancorarea simbolică a noii stăpâniri, dar în acelaşi timp făceau ca războiul să fie, pentru fiecare soldat în parte, logic şi mulţumitor. Uciderea civililor nu avea, într-o astfel de concepţie, nicio relevanţă, fiind – cel puţin în cazul exterminării în masă, nediferenţiate, a unor întregi grupe de populaţie – străină şi golită de sens. Genocidul radical, manufacturier, era posibil doar în condiţiile în care uciderea se supunea criteriilor unei etici denaturate a muncii, în care crima însăşi devenea datoria supremă.
Ritualul violenţei se folosea, atât în contextul românesc, cât şi în cel german, de încercarea de a-i „reeduca” forţat pe evrei – încercare menită, în mod necesar, eşecului. Până şi formele de „adaptare” extrem de sadice şi de dureroase, arderea bărbilor ori violurile, aveau ca „scop” o pseudoasimilare. Diferenţe existau între modalităţile de punere în scenă a violenţei: jandarmii şi soldaţii români apelau la elemente ale contemporaneităţii creştin-ortodoxe, pe care le funcţionalizau pentru satisfacţia lor sadică; mai adesea, limbajul formal valorifica însă o serie de straturi culturale arhaice. Practicile violente reflectau aşadar specificul creştinării şi al secularizării României, aşa cum s-au petrecut ele la începutul anilor ’40.
Membrii trupelor de intervenţie germane ar fi considerat jafurile şi violurile colective extrem de dezonorante. Ei îşi percepeau faptele ca reprezentând o datorie, o misiune, şi îi comparau pe evrei, în jocul lor sadic „de-a adaptarea”, cu propria imagine despre germanul iscusit, harnic, familiarizat cu tehnica. Simbolurile creştine, care aveau întotdeauna avantaje şi dezavantaje – putând fi folosite şi împotriva torţionarilor -, nu-şi aveau locul în acest scenariu.
NOTE:
1. Marc Bloch, Falschmeldungen im Krieg. Überlegungen eines Historikers, in: Marc Bloch, Aus der Werkstatt des Historikers. Zur Theorie und Praxis der Geschichtswissenschaft, Frankfurt am Main, 2000, p. 187 și urm.
2. Armin Heinen, Der Hitler-Stalin-Pakt und Rumänien, în: Erwin Oberländer (ed.), Hitler-Stalin-Pakt 1939. Das Ende Ostmitteleuropas?, Frankfurt am Main, 1989, pp. 98-113, p. 104 şi urm.; Stefan Logigan, Rumäniens Eiserne Garde. Ein Legionär erinnert sich, München, 1996, p. 304 şi urm.
3. Safran, Resisting the Storm, p. 43 şi 52.
4. Hausleitner, Rumänische Sonderwege, p. 105.
5. Cf. diverse documente reproduse în: FCER (ed.), Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, Bucureşti, 1997, p. 37 şi urm.
6. Cf. documentele corespunzătoare reproduse în: Alexandru (ed.), Martiriul evreilor din România, p. 25 şi urm.; Ancel, The Jassy syndrome, partea I, p. 43 şi urm.
7. 4.7.1940, Consulatul german din Galaţi către Ministerul de Externe german. Raport cu privire la evacuarea Basarabiei şi la tulburările comuniste din Galaţi, în: Traşcă, Deletant (cd.), Al III-lea Reich, documentul nr. 1.
8. Hausleitner, Rumänische Sonderwege, pp. 105-106.
9. Kareţki, Covaci, Zile însîngerate la Iaşi, p. 43.
10. 1.7.1941, Declaraţia comandantului de poliţie Leahu, în: Alexandru (ed.), Martiriul, p. 115 şi urm.
11. Haiya Feder Naftali, Iasi in context. The pogrom of June 1941 and its aftermath, Arlington, 1998, p. 125.
12. Ottmar Traşcă, Relaţiile româno-germane şi chestiunea evreiască, august 1940-iunie 1941, în: Achim, Iordachi (ed.), România şi Transnistria, pp. 252-328, pp. 320-321. Volumul editat de Ottmar Traşcă şi Denis Deletant oferă numeroase informaţii despre desfăşurarea pogromului din Iaşi şi despre implicarea soldaţilor germani: Traşcă, Deletant (ed.), Al III-lea Reich şi Holocaustul din România, 1940-1944. Documente din arhivele germane, Bucureşti, 2007.
13. Rosh, Jäckel, Der Tod ist ein Meister aus Deutschland, pp. 170-171.
14. 2.7.1941, Directorul general al Poliţiei, gen. Emanoil Leoveanu, către generalul Ion Antonescu, în: Саrp, Cartea neagră, vol. II, р. 118 şi urm.
15. Final report, pp. 133-134.
16. Саrp, Holocaust in Rumania, p. 150 şi urm.
17. Rosh, Jäckel, Der Tod ist ein Meister aus Deutschland, pp. 170-171.
18. Final report, pp. 138-139.
19. Comisia internaţională pentru studierea Holocaustului în România (ed.), Documente, p. 505.
20. Butnaru, The silent Holocaust, p. 153.
21. Dorian, The quality of witness, p. 166.
22. Butnaru, The silent Holocaust, pp. 96-97.
23. Omar Bartov, Wehrmacht, Soldaten, Fanatismus und die Brutalisierung des Krieges, Reinbek, 1995.
24. Barbul, Memorial Antonesco, vol. I. p. 119.
25. Butnaru, The silent Holocaust, pp. 89-90.
26. Ibidem, р. 104.
27. Саrp, Holocaust in Rumania, p. 142 §i urm.
28. Barbul, Memorial Antonesco, vol. I, p. 123. Mihai Pelin a încercat să verifice afirmaţiile lui Barbul şi a ajuns, ca urmare a propriilor cercetări, la concluzia că, bazându-se pe amintiri, Barbul a amestecat diferite incidente şi le-a completat cu elemente fictive: Pelin, Legendă şi adevăr, p. 88 şi urm. În ciuda unui astfel de inconvenient, am reprodus pe larg expunerea lui Barbul – decisiv fiind, pentru interpretarea propusă, faptul că evenimentele erau considerate, de către contemporani, posibile şi plauzibile. Nici Pelin nu a putut descoperi ce s-a întâmplat în realitate.
29. Hans Peter Duerr, Obszönität und Gewalt, Frankfurt am Main, 1993, p. 134 şi urm.
30. „Cartea neagră” despre genocidul evreilor sovietici aminteşte o altă întâmplare semnificativă: la câteva zile după cucerirea Chişinăului, un oarecare colonel Tudose a ordonat ca un grup de 44 de tineri intelectuali, femei şi bărbaţi, să fie transportaţi în afara oraşului, într-un camion. Odată ajunşi la locul unde avea să se desfăşoare execuţia, colonelul s-a adresat grupului: „Sunteţi toţi comunişti, pentru că sunteţi basarabeni şi evrei. V-aţi dorit cu nerăbdare instaurarea stăpânirii sovietice şi acum aşteptaţi de la ea salvarea. Dar, în zadar. Aţi batjocorit ofiţerii români şi armata română, când a trebuit să cedăm Basarabia. Acum a sosit clipa să daţi socoteală pentru asta. Nu vă mai salvează nimeni şi nimic”. Colonelul Tudose a asistat apoi la execuţie. Wassili Grossmann, Ilja Ehrenburg, Amo Lustiger (ed.), Das Schwarzbuch. Der Genozid an den sowjetischen Juden, Reinbek, 1994, pp. 216-217.
31. Barbul, Memorial Antonesco, p. 123.
32. Ancel, Contribuţii, vol. II, partea а II-а, pp. 44-45. Cf. şi: Andreas Wimmer, Conrad Schetter, Ethnische Gewalt, în: Heitmeyer, Hagan (ed.), Internationales Handbuch der Gewaltforschung, pp. 315-316.
33. Ancel, Antonescu and the Jews, p. 248.
34. Саrp, Holocaust in Rumania, p. 286.
35. Butnaru, The silent Holocaust, p. 126; Grossman, Ehrenburg, Lustiger (ed.), Das Schwarzbuch, p. 138.
36. Butnaru, The silent Holocaust, pp. 126-127.
37. Radu Florian, The Antonescu Regime. History and mystification, în: Braham (ed.), The tragedy, p. 107.
38. 11.7.1941, Dare de seamă, în: URO (ed.), Dokumentation Judenverfolgung, vol. I, p. 194.
39. 11.7.1941, Dare de seamă URSS nr. 19. Şeful poliţiei secrete şi al serviciilor secrete, în: URO (ed.), Dokumentation Judenverfolgung, vol. I, p. 194.
40. Referitor la acţiunile Trupei de intervenţie D, vezi: Ralf Ogorreck, Die Einsatzgruppen und die „Genesis der Endlösung”, Berlin, 1996, p. 151 şi urm. şi p. 204 şi urm.; Angrick, Besatzungspolitik und Massenmord.
41. Fără dată (1950), Rechizitor de urmărire, Parchetul Curţii Bucureşti, în: Jean Ancel (ed.), Documents, vol. VI, p. 441 şi urm.; Jean Ancel, The Romanian way of solving the „Jewish problem” in Bessarabia and Bukowina, June-July 1941, Yad Vashem Studies 19 (1988), pp. 187-232, p. 207 şi urm.
42. Ancel, The Romanian way, p. 216.
43. 5.8.1941, Dare de seamă, în: Korber, Deportiert, p. 208 şi urm.
44. John Keegan, Die Kultur des Krieges, Reinbek, 1995 (în original: A history of warfare, London, 1993).
45. Ancel, The Romanian way, p. 199 şi urm.
46. Cf. şi Ulinka Rublack, Metze und Magd. Frauen, Krieg und die Bildfunktion des Weiblichen in deutschen Städten der frühen Neuzeit, Historische Anthropologie 3 (1995), pp. 412-432.
47. Butnaru, The silent Holocaust, p. 105.
48. 11.7.1941, Dare de seamă URSS nr. 19, în: URO (ed.), Dokumentation, vol. I, p. 190 şi urm. Comandantul Armatei a unsprezecea germane a dezavuat, de asemenea, din cauza efectelor asupra ucrainenilor, jafurile cărora se dedau trupele române: 15.8.1941, Scrisoarea adresată de Eugen Ritter von Schobert generalului Ion Antonescu, în: Traşcă, Deletant (ed.), Al III-lea Reich, documentul nr. 40.
49. 17.7.1941, Dare de seamă URSS nr. 25, în: URO (ed.), Dokumentation, vol. I, p. 202.
50. Ogorreck, Die Einsatzgruppen, p. 152.
51. 29.8.1941, Dare de seamă URSS nr. 67, în: Korber, Deportiert, p. 217.
52. Butnaru, The silent Holocaust, p. 108.
53. Keegan, Die Kultur des Krieges, p. 30.
54. Heinrich von Stietencron, Töten im Krieg, în: Heinrich von Stietencron, Jörg Rüpke (ed.), Töten im Krieg, Freiburg im Breisgau, 1995, pp. 17-56, p. 19.
55. 27.10.1944, Ben Zion Reifer, în faţa coloanei se afla Rabinul Iehoşua Frenkel. Articol reprodus din ziarul Mîntuirea, în: Alexandru (ed.), Martiriul evreilor din România, pp. 240-241.
56. Herzog, Kind im Niemandsland, p. 47.
57. Butnaru, The silent Holocaust, p. 67.
58. Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p. 134.
59. 10.7.1941, Dare de seamă URSS nr. 22, în: URO (ed.), Dokumentation, vol. I, p. 188; 5.8.1941, Dare de seamă URSS nr. 43, în: Korber, Deportiert, pp. 209-210.
60. Manfred Reiffer, Geschichte der Juden in der Bukowina, 1919-1944, în: Gold (ed.), Geschichte der Juden in der Bukowina, vol. II, pp. 1-26, pp. 14-15. Citatul: 19.10.1961, Mărturia lui Edmund Prange, în: Angrick, Besatzungspotilik und Massenmord, p. 150 şi urm.
61. Helmut Krausnick, Heinrich Wilhelm, Die Truppe des Weltanschauungskrieges. Die Einsatzgruppen der Sicherheitspolizei und des SD. 1938-1942, Stuttgart, 1981, p. 536.
62. Ibidem, p. 557.
63. 1967, Act de acuzare contra lui P.J. Zapp, Tribunalul Provincial München, în: Ancel, Documents, vol. VI, p. 544.
Sursă: Armin Heinen, ”România, Holocaustul și logica violenței”, Iași, 2011.
(va urma)
https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com
Victime ale pogromului evreiesc pe străzile Iașiului, iunie 1941.
Antonescu voia să impună societăţii româneşti ordinea şi armonia şi să creeze un stat puternic, frumos, cu adevărat naţional. Acestui scop i se subordona, printre altele, „curăţarea ţării de jidani”, decretată în iunie 1941 pentru Basarabia şi Bucovina. „Ruşinea” din 1940 trebuia „ştearsă”, iar ţara, pe viitor, populată numai de români. În realitate, guvernul a pierdut controlul asupra a ceea ce se întâmpla în Est, întrucât i-a dat pe evreii lipsiţi de apărare pradă nesiguranţei, urii şi samavolniciei militarilor şi a impus soldaţilor şi jandarmilor români modelul oferit de Wehrmacht şi de trupele de intervenţie germane.
Marc Bloch a descris dezorientarea psihică provocată de izbucnirea Primului Război Mondial, mai precis de modificarea fulgerătoare a condiţiilor de viaţă, de nevoia bruscă de a supravieţui într-o lume ostilă, de epuizarea fizică şi de perceperea deformată a realităţii [1]. Nici în iunie 1941, în România, nu a fost altfel; în plus, ideologizarea războiului, „satanizarea” duşmanului şi identificarea „bolşevismului” cu evreii au creat o disponibilitate către violenţă ce s-a descărcat asupra populaţiei evreieşti.
Militarii şi jandarmii români au fost trimişi în Bucovina şi în Basarabia pentru a le cuceri, pentru a le curăţa de tot ceea ce era „impur” şi pentru a răscumpăra umilinţa suferită în vara anului 1940. Alături de ei luptau unităţi ale armatei germane şi comandouri de intervenţie SS, a căror misiune era de a-i izola şi de a-i anihila pe iudeo-bolşevici. Limbajul forţelor de ocupaţie era limbajul puştilor, al baionetelor şi al pistoalelor, penetrarea spaţiului şi a oamenilor.
Infernul a durat aproximativ trei luni, după care frontul a fost împins către est, iar soldaţii s-au obişnuit cu războiul şi s-au adaptat vieţii de pe front. În Basarabia, Bucovina şi Transnistria comanda a fost preluată de jandarmi, care au înlocuit trupele combatante.
În următoarele subcapitole vom analiza excesele antisemite înfăptuite de militarii români şi de trupele de intervenţie germane până în octombrie 1941, aşadar în timpul atacului asupra Uniunii Sovietice, până la cucerirea completă a Transnistriei. Vom examina, pornind de la cinci constelaţii situative, factorii concreţi care au favorizat actele de violenţă – întrucât derularea acestora a fost influenţată considerabil de circumstanţele exterioare; în altă ordine de idei, vom descifra şi „semnificaţia” lor „socială”. Este necesară, în acest scop, pornind de la „descrierea compactă” specifică etnologiei, o prezentare exactă, completată de o interpretare detaliată, capabilă să reconstruiască respectiva semnificaţie.
Înainte de război: pogromul din Dorohoi
Este justificat, pentru a înţelege specificul actelor de violenţă din perioada iunie-octombrie 1941, să începem prezentarea cu pogromul din Dorohoi, petrecut cu un an înainte de atacul asupra Uniunii Sovietice.
Situaţia politică a României era, în toamna anului 1940, fără ieşire. Uniunea Sovietică ceruse, printr-un ultimatum, ca statul român să-i cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei, iar Bucureştiul nu putuse obţine nici măcar o scurtă amânare. Pierderii teritoriale i s-a adăugat umilirea armatei şi a administraţiei româneşti de către populaţia locală. Trupele sovietice au ajuns, pe neaşteptate, unităţile române aflate în retragere şi nu le-au scutit de spectacolul unei dezarmări umilitoare; s-a ajuns chiar şi la agresiuni armate [2]. Unica explicaţie dată în Senat pentru cele întâmplate a fost că evreii vânduseră comuniştilor ţara [3]. Ziarele descriau cu caractere supradimensionate condiţiile retragerii din Basarabia şi atribuiau întreaga vină populaţiei evreieşti locale [4].
Cât de incendiară era atmosfera o dovedesc abuzurile soldaţilor care se întorceau acasă din Basarabia. În numeroase rânduri s-a întâmplat ca evreii să fie atacaţi în trenuri şi „azvârliţi afară” pe ferestrele garniturilor aflate în mişcare. Forurile competente au comunicat numeroase decese [5]. Un astfel de gest permite interpretări multiple: act simbolic menit să ilustreze faptul că o convieţuire în spaţiu restrâns era imposibilă, expresie a furiei personale ce trebuia exteriorizată prin intermediul ferestrei, act de curăţenie generală, în cadrul căreia, ca şi în cazul îndepărtării molozului, interiorul e curăţat de tot ceea ce înseamnă gunoi.
Pe fondul acestui climat politic tensionat a avut loc, în cimitirul evreiesc din Dorohoi, înmormântarea unui soldat. Alături, în cimitirul creştin, era înhumat şi un oarecare căpitan Buros. Dintr-o dată, s-au auzit împuşcături. Iniţial, lumea a crezut că erau salve de onor pentru ofiţerul decedat, doar că, în loc să înceteze, salvele se apropiau tot mai mult. S-a iscat panică: se spunea că veneau ruşii şi că evreii trăgeau, de la ferestre, asupra soldaţilor. Mai târziu s-a dovedit că împuşcăturile proveneau de la trupele române care se retrăgeau din Herţa; soldaţii luaseră retragerea ca pe o înjosire şi o batjocură din partea evreilor şi profitau de ocazie pentru a se răzbuna pe cortegiul funerar din cimitirul evreiesc. Odată început, masacrul a cuprins periferiile oraşului. Soldaţii au pătruns cu forţa în locuinţele evreilor şi au împuşcat tot ce mişca. Pentru a se proteja, populaţia creştină şi-a pictat cruci pe pereţi sau a pus icoane în ferestre – ca şi cum ar fi fost o sărbătoare religioasă. Evreilor le-a rămas inaccesibilă această simbolistică, fie de teama de a nu fi recunoscuţi de creştini, fie pentru că, pe timp de criză, trebuiau să dea dovadă de solidaritate. Încă funcţiona, chiar şi sub ameninţare, orientarea oferită de comunitatea religioasă. Trădarea simbolurilor ar fi însemnat trădarea comunităţii şi moartea socială.
O rupere de nori a pus capăt infernului. În zilele următoare, comunitatea evreiască a îngropat 200 de morţi [6].
Evenimentele de la Dorohoi au atras într-o oarecare măsură atenţia opiniei publice; ceva asemănător s-a petrecut şi la Galaţi, ce-i drept fără a lăsa în urmă la fel de multe izvoare scrise. Din documente germane se ştie că, din cauza unei suspiciuni de revoltă, evreii basarabeni care voiau să se întoarcă acasă au fost închişi într-un depozit şi, când aparent s-a făcut o încercare de evadare, s-a tras la întâmplare în mulţime. Pentru că soldaţii şi poliţiştii vedeau peste tot comunişti, se temeau de un atac al trupelor sovietice şi erau cu moralul la pământ, masacrul şi hăituiala care i-a urmat s-au soldat cu mai mult de 500 de morţi [7].
Cu toate acestea, ar fi putut fi şi mult mai rău. Unele familii creştine nu au ezitat să-i ajute şi să-i ascundă pe cei urmăriţi, iar parchetul local din Dorohoi şi conducerea militară au intervenit, restabilind ordinea şi ordonând o anchetă severă [8]. Funcţionau încă relaţiile de vecinătate, iar statul de drept mai era încă valabil şi pentru evrei, chiar dacă ordinea statală era considerabil şubrezită. Mai existau însă mecanisme care împiedicau extinderea agitaţiei colective.
Psihoza războiului sub influenţa germană: pogromul de la Iaşi
Primele violenţe îndreptate împotriva evreilor în contextul campaniei din Rusia au avut loc într-un moment în care trupele române nici măcar nu intraseră încă în luptă. Ceea ce s-a întâmplat la sfârşitul lui iunie 1941 la Iaşi ar fi fost, desigur, aproape imposibil în absenţa militarilor germani, aspect care deosebeşte evenimentul de cele relatate mai sus.
Capitala Moldovei se afla la o distanţă de doar câţiva kilometri de graniţa sovietică. Formaţiunile militare germane şi româneşti trebuiau să o apere şi să pregătească ofensiva, dar o protecţie reală nu exista, oraşul fiind expus atacurilor de artilerie şi aeriene sovietice. Civilii care aveau posibilitatea încercau să se refugieze; probabil că au reuşit să facă asta la timp, în primul rând, oamenii bogaţi, influenţi şi cu relaţii. În doar câteva zile, structura socială a oraşului s-a modificat: acesta şi-a pierdut conducătorii, iar numărul de locuitori a scăzut la 105.000, dintre care jumătate erau evrei [9].
Temerile au fost alimentate din nou când, pe 26 iunie 1941, bombardierele sovietice au atacat localitatea şi au produs pagube destul de însemnate. Legăturile telefonice locale au fost întrerupte, îngreunând intervenţia forţelor poliţieneşti [10]. Circula zvonul că evreii trimiseseră semnale avioanelor ruseşti [11]. În ziua de 28 iunie, către orele 22, la secţia de poliţie s-a raportat că asupra soldaţilor germani se trăsese, în plină stradă, cu arme automate, însă nu au putut fi aduse dovezi şi nici nu fusese nimeni rănit. Cu puţin timp înainte, sosiseră veşti cum că soldaţii germani şi români scotoceau şi jefuiau sistematic cartierul evreiesc şi că se înregistraseră şi primii morţi. O anchetă ulterioară a arătat că grupuri de soldaţi rupţi de unitate scăpaseră de sub controlul comandamentului german local şi declaraseră, pe cont propriu, război „iudeo-comuniştilor” [12]. Bandele de rebeli îi învinuiau pe evrei, fără excepţie, de a fi comunişti şi de a se fi vândut ruşilor. Vieţile omeneşti nu mai valorau mult. Ieşind dintr-o curte, tancurile germane au trecut intenţionat peste evreii strânşi acolo [13]. Între timp, mulţimea mânioasă a luat în stăpânire cartierul evreiesc, unde a jefuit şi a distrus tot ce i se părea a fi de valoare. Alţii au hotărât ca, împreună cu soldaţii germani şi români, să-i „prindă” pe evrei şi să-i ducă la sediul central al poliţiei, unde victimele erau primite cu lovituri de ciomag [14].
Antonescu însuşi, aflat pe front, a înrăutăţit situaţia, ordonându-i comandantului român al oraşului, într-o convorbire telefonică nocturnă, să reacţioneze cu toată severitatea la focurile de armă trase din clădiri. În plus, a dispus scoaterea treptată din oraş a populaţiei evreieşti [15].
Pe 29 iunie 1941, mai multe mii de evrei se aflau închişi în sediul central al poliţiei. Când, dintr-o dată, s-a dat alarma antiaeriană – nemotivat, după cum s-a dovedit după aceea -, forţele de pază au tras asupra lor. Soldaţii germani şi români şi poliţiştii au folosit tot ce le-a căzut în mână: pistoale, puşti, arme automate. Două ore a durat infernul, după care torţionarii s-au săturat şi autorităţile au intervenit [16]. S-a ordonat evacuarea evreilor şi s-au pus la dispoziţie, în acest scop, două trenuri de marfa. De-a lungul drumului până la gară au rămas cadavre – victime ale paznicilor lor, ale mulţimii de bătăuşi şi ale urii ceferiştilor. Probabil în amintirea lui Vlad Ţepeş, capetele unora fuseseră tăiate şi înfipte în parii gardurilor [17]. Se pune întrebarea cât din această simbolistică era imitaţie şi cât servea la „apărarea reală de mort”; sau, ce urmărea, pur şi simplu, jocul cu oroarea şi ce era gândit ca purificare ritualică propriu-zisă. Fără îndoială, a existat un limbaj al formelor violenţei care s-a dovedit obscur chiar şi pentru mulţi dintre contemporani.
Ore şi zile în şir au rămas oamenii închişi în cele două trenuri de evacuare, pe căldură, fără apă, fără mâncare, fără îngrijiri medicale – mulţi fiind răniţi. În mod normal, în vagoanele respective se transporta carbid, astfel încât până şi aerul dinăuntru era viciat. Este dificil de stabilit câţi oameni au murit în timpul „evacuării”. Chiar şi conform cifrelor oficiale, au fost mai multe mii [18].
Pe 29 iulie 1943, comunitatea evreiască din Iaşi a comemorat victimele pogromului din 1941: 13.266 de morţi, printre care 40 de femei şi 180 de copii [19]. Furia se dezlănţuise aşadar mai cu seamă împotriva bărbaţilor, a duşmanilor din interior, a „partizanilor”. Imaginea „iudeo-bolşevicilor” îşi crease propria realitate înspăimântătoare.
Astfel, revoltele îşi urmau propriile reguli; totuşi, nu ar fi fost necesar extrem de mult curaj pentru a pune capăt măcelului. Numai un aparent consens între populaţia românească înfuriată, soldaţi, poliţişti şi criminalii germani – care pretindeau, cu toţii, că acţionau în numele şi pentru o cauză măreaţă – a făcut posibile excesele. Când s-a reuşit aducerea sub control a isteriei antisemite, transa rebelilor a încetat. Ofiţerul de jandarmi Richard Filipescu a putut salva vieţile a 500 de oameni, pentru că a intervenit cu curaj, scoţându-şi revolverul şi apelând la raţiunea rebelilor. Cu mâinile goale, avocatul Petru Şerban i-a oprit pe soldaţi de la a-i mai bate pe evrei [20]. Un ofiţer a sărit într-un tren staţionat şi l-a obligat pe plutonierul de gardă să-l lase să dea oamenilor însetaţi o găleată cu apă [21]. La Târgu Frumos, o reprezentantă a Crucii Roşii nu a putut fi împiedicată să deschidă uşile trenului ce venea de la Iaşi. A obţinut permisiunea ca cei închişi înăuntru să poată coborî, să fie stropiţi cu un furtun, să primească ceva de mâncat şi de băut. Înainte de plecarea trenului, s-a asigurat că în orele următoare aveau să se facă opriri la intervale regulate, pentru ca pasagerii să se poată răcori, spăla şi hrăni [22]. De altfel, riscurile pe care şi le asumau cei ce interveneau în favoarea evreilor erau reduse, atacurile la adresa lor fiind relativ rare. Din partea statului nu aveau, în niciun caz, a se teme de ceva: nimeni nu trebuia să se aştepte la sancţiuni, aşa cum se întâmpla în Germania. România avea, într-adevăr, o dictatură autoritară, dar nu fascistă, iar evreii din Vechiul Regat erau izolaţi pe plan economic, dar rămâneau, din punctul de vedere al statului, oameni. Astfel, o opoziţie deschisă faţă de logica violenţei era pe deplin posibilă.
Începutul războiului: excesele din iulie-octombrie 1941
Unităţile combatante se găseau, dimpotrivă, într-o situaţie total diferită. În primele zile de după atacul asupra Uniunii Sovietice, trupele române au comis incredibile acte de cruzime. Războiul îi smulsese pe tinerii soldaţi şi poliţişti din mediul lor şi distrusese orice raporturi sociale. Nu se ducea un „război normal”, ci o confruntare atotcuprinzătoare, interioară şi exterioară. Antisemitismul cu motivaţii economice, impus de stat, a fost înlocuit de o ostilitate generalizată faţă de evrei, influenţată perceptibil de Germania. Mass-media îi făcea pe aceştia răspunzători pentru tot şi pentru toate. Pe sectoarele de front domnea o adevărată isterie.
S-a dovedit că războiul împotriva Uniunii Sovietice provoca pierderi mult mai mari decât se estimase iniţial. În luptele date în fiecare casă, în fiecare sat, uneori şi în spatele frontului, soldaţii români prost echipaţi treceau prin toate complicaţiile unei campanii împotriva Rusiei. Omar Bartov a vorbit, referindu-se la armata Reich-ului din perioada 1919-1935, de o „de-modernizare a frontului”, observând, în acelaşi timp, dispariţia camaraderiei dintre soldaţi, înlocuită printr-o disciplină impusă din exterior. În înaintarea împotriva soldaţilor şi a civililor duşmani, temerile şi frustrările constituiau singura lor compensaţie [23]. Se poate presupune că această interpretare este valabilă şi în ceea ce priveşte o mare parte a armatei române.
Războiul contra Uniunii Sovietice nu avea ca scop doar un câştig teritorial şi de influenţă, ci se asemăna mai degrabă cu o cruciadă împotriva unei puteri total străine şi imprevizibile, lipsite de o formă concretă.
Unul dintre colaboratorii lui Antoncscu, Gheorghe Barbul, a descris în memoriile sale starea de iritare provocată de această luptă. Noul război părea a nu avea absolut nimic în comun cu confruntările militare cu care lumea fusese obişnuită până atunci. Zvonurile zădărniceau orice acţiune calculată. Soldaţii sovietici fluturaseră steagul alb, scrie Barbul, în semn că se predau; când însă unităţile armatei române s-au apropiat pentru a-i lua prizonieri, au tras, pe neaşteptate [24].
Ocazii şi motive pentru excese antisemite existau multe. Ofiţerii solicitau să fie trimişi pe vechile secţiuni de front, pentru a putea răzbuna „umilinţa” din 1940 [25]. Maiorul Valeriu Carp şi oamenii săi s-au dezlănţuit în Ciudei [26]. Regimentul 6 de infanterie i-a masacrat pe evreii din Sculeni [27]. Se cunosc doar prea puţine amănunte ale acestui masacru, iar unele provin din relatări orale, fiind distorsionate în memoria celor implicaţi. Pe de altă parte, descrierea atrocităţilor petrecute într-un sat basarabean, realizată de Gheorghe Barbul, oferă o imagine asupra atmosferei din acele săptămâni: în Edineţ – scrie el – cucerirea localităţii de către trupele române a atras după sine moartea mai multor sute de civili. Răspunzător era căpitanul Niculescu, care, în 1940 – deci cu un an înainte, când URSS ocupase teritoriul de până la Prut -, fusese nevoit să se retragă, împreună cu unităţile sale, din Basarabia. Pe drumul de întoarcere îl găsise pe căpitanul Enescu, viu, legat de un stâlp de telegraf, cu hainele murdare de scuipat şi de excremente. Ţăranii evrei şi ucraineni stătuseră la coadă pentru a urina pe el, iar femeile umpluseră o pălărie de paie cu urină şi o îndesaseră pe capul victimei [28]. O interpretare a episodului doar prin prisma unor practici sălbatice rămâne superficială. Astfel de acte de violenţă amintesc, mai degrabă, de nişte modele de comportament arhaice: curăţarea corpului de fluidele otrăvitoare, formalismul onoarei şi mânjirea duşmanului ca mijloc de a anihila existenţa socială a acestuia. Altfel spus, în lupta dintre sexe, o ceată de femei isterice l-au forţat pe Enescu să-şi asume rolul victimei şi l-au vrăjit, făcându-l să ia contact cu urina lor. În definitiv, totul aminteşte de o răsturnare a situaţiei violului [29].
Enescu a fost chinuit în acest fel timp de două ore, până când a sosit escadronul căpitanului Niculescu. Omul le-a povestit soldaţilor ce se petrecuse, apoi s-a îndepărtat de grup, care a crezut că voia să fie singur. În realitate, deoarece nu mai putea suporta umilinţa, şi-a tras un glonte în cap. Mai târziu, soldaţii au refuzat să-l îngroape: prea dezgustător mirosea cadavrul a urină, prea murdar era de sânge şi de excremente. Doar căpitanul Niculescu s-a îndurat de el şi, pentru că voia să ţină minte totul, i-a păstrat şi mantaua. După revenirea sa la Edineţ, în 1941, străzile s-au umplut de cadavre mutilate. Apoi, un glonte a nimerit un soldat: era sortit pieirii. Deoarece, pentru o anumită parte a societăţii româneşti, pierderea onoarei era mai gravă decât pierderea vieţii, dezonoarea nu putea fi răscumpărată decât printr-o jertfa de sânge [30]. Ulterior, ofiţerul a trebuit să-şi justifice faptele în faţa lui Antonescu. Şi-a spus povestea şi a găsit înţelegere din partea conducătorului statului; nu avea să fie deferit unui tribunal militar care să elucideze starea de lucruri, ci i s-a dat, în schimb, posibilitatea de a-şi apăra prestigiul pe front [31].
Mai mult decât orice alt război, ofensiva împotriva Uniunii Sovietice avea ca scop nu doar îndepărtarea fizică ori anihilarea unităţilor armate, ci distrugerea bazelor vieţii sociale a unor întregi grupe de populaţie. Orice convieţuire trebuia făcută imposibilă. Soldaţii români urmau această logică şi acţionau conform ei chiar şi atunci când treceau prin sate, jefuind, distrugând cimitirele evreieşti, incendiind sinagogile şi violând femeile [32]. În mod evident, strategia lor de război se baza pe distrugerea completă a bazelor vieţii comunitare şi pe umilirea victimelor şi a rudelor acestora. Femeile evreice reprezentau familia, comunitatea. Lezarea castităţii, cel mai de preţ bun al unei fete evreice, pângărea totodată şi neamul acesteia, făcând segmentul de populaţie feminin incapabil de reproducţie. De altfel, nimicirea populaţiei evreieşti din Basarabia şi din Bucovina a luat multe forme. Nu peste tot epurarea etnică cerea sânge, dar existau şi situaţii în care doar sângele putea şterge umilinţa.
Beţia de sânge a românilor a atins punctul culminant la Odessa. Două luni a durat asediul oraşului-port, de partea românilor înregistrându-se 70.000 de morţi şi 100.000 de răniţi. Ceea ce se crezuse, iniţial, că avea să aducă glorie armatei române, anume cucerirea fortăreţei, s-a sfârşit printr-o victorie ce nu putea fi considerată altfel decât umilitoare. În prima zi de ocupaţie, pe 16 octombrie 1941, au fost împuşcaţi 8000 de „iudeo-comunişti”, ale căror cadavre au fost aruncate în mare [33]. Acesta a fost însă doar începutul. La numai o săptămână după capitulare, o bombă a distrus – după cum am mai amintit – cartierul general al unităţilor române. Generalul aflat la comandă a murit; totuşi, în total nu s-au înregistrat mai mult de circa 60 de victime [34]. Antonescu a ordonat ca pentru fiecare ofiţer ucis să fie executaţi câte două sute de comunişti, iar pentru fiecare simplu soldat, câte o sută. În plus, toţi comuniştii şi câte un membru al fiecărei familii evreieşti trebuiau luaţi prizonieri. În aceeaşi zi au fost spânzuraţi 5000 de evrei [35], iar mult mai mulţi au fost ridicaţi din case, duşi într-o suburbie şi împuşcaţi pe barajele antitanc. Alţi militari i-au dus pe evrei în port şi i-au închis în depozite, în pereţii cărora s-au tăiat găuri, pentru a servi ca locuri de amplasare pentru mitraliere. Către seară, clădirilor de lemn li s-a dat foc. Soldaţii continuau să tragă, iar ofiţerii îi opreau, aruncând grenade de mână, pe cei ce încercau să se salveze [36]. În zilele însângerate din Odessa au murit, în total, între 25.000 şi 30.000 de oameni [37].
Acest scenariu aproape incredibil poate fi înţeles doar dacă presupunem că acei ce l-au pus în aplicare erau motivaţi de ideea bine înrădăcinată că, prin faptele lor, ştergeau de pe faţa pământului tot ceea ce însemna „nesupunere” şi „rău”. Sângele victimelor a devenit sânge de jertfă, iar fumul gros al depozitelor – fum de tămâie pentru o lume mai bună, în timp ce apa Mării Negre, care a înghiţit cadavrele, a curăţat oraşul de toată ocara. Beţia de sânge avea, dincolo de pura agresivitate, şi un sens mai profund. Iadul războiului împotriva puterii sovietice impunea, cel puţin, dominarea rituală a acesteia.
De bună seamă fără a urma un ordin direct sau un plan clar, soldaţii germani staţionaţi în Iaşi tulburaseră climatul politic într-atât, încât evenimentele au scăpat de sub control şi pogromul nu a mai putut fi împiedicat. În alte locuri, unităţile SS urmăreau obiective clare atunci când stabileau măsurile ce trebuiau luate împotriva evreilor. Pe 4 iulie 1941, armata a III-a română a cucerit Cernăuţiul; două zile mai târziu, a intrat în oraş şi comandoul de intervenţie 10b. Torţionarii din SS au preluat imediat iniţiativa şi au transmis Berlinului, cu promptitudine, că măsurile luate împotriva evreilor înainte de sosirea lor fuseseră complet „nechibzuite” şi „ineficiente” [38]. Într-un raport al unei trupe de intervenţie trimis din Piatra Neamţ, cartierul general din Moldova, se spunea, printre altele: „Faleski grav devastat. Românii se mulţumesc cu jaful total. Pogromul deocamdată irealizabil” [39].
Cu toate acestea, colaborarea dintre unităţile SS şi armata română a funcţionat la început „fără probleme” – dacă facem abstracţie de anumite chestiuni de ordin mai degrabă „tehnic”. Comandanţii români erau probabil fascinaţi de dorinţa de a se impune a elitei naziste, iar atacurile la adresa fruntaşilor evreilor reflectau, de altfel, şi concepţia lor asupra luptei brutale cu duşmanul. Începând din iunie 1941, guvernul Antonescu nu a mai propagat nimic altceva decât războiul împotriva „iudeo-comuniştilor” – chiar şi pe frontul de acasă. Uciderea se făcea încă selectiv, se limita încă la aşa-zişii agitatori, iar sacrificarea ostaticilor era menită să ţină în şah un „duşman” de altminteri prea puţin concret. Bazele colaborării româno-germane s-au modificat abia treptat. La mijlocul lui august 1941, trupele de intervenţie au început să acţioneze din ce în ce mai brutal împotriva populaţiei evreieşti [40]. În acelaşi timp, atenţia militarilor români se îndrepta asupra ucrainenilor, care, la rândul lor, în 1940, sărbătoriseră, în mai multe locuri, anexarea Basarabiei de către URSS.
Cinism şi crime fără voie: „purificarea” ţinuturilor de la şes cu ajutorul Jandarmeriei
Încă înainte de începerea ofensivei împotriva Uniunii Sovietice, Jandarmeria primise ordin să-i „lichideze” pe toţi evreii basarabeni şi bucovineni care nu voiau să se mute în oraşe şi în lagărele de triaj. Termenul oficial, eufemistic, era acela de „purificare a ţării”. Lipsa de precizie a ordinului nu făcea decât să înrăutăţească situaţia şi dădea jandarmilor care trebuiau să-l aducă la îndeplinire o considerabilă libertate de interpretare. Nu fusese stabilit nici măcar care localităţi trebuiau considerate oraşe şi care comune [41].
Trupele de poliţie din ţinuturile de la şes fuseseră reînfiinţate abia cu puţin timp înainte de începerea războiului. Din ele făceau parte reprezentanţi ai fostelor forţe de ordine locale, care, în 1940, prinseseră izgonirea din Basarabia şi din Bucovina şi nu mai găsiseră ulterior posturi. Resentimentari, s-au întors în patrie cu scopul de a demonstra că stăpânirea românească asupra Basarabiei nu mai trebuia pusă niciodată sub semnul întrebării. În trupe se mai înrolaseră şi bărbaţi cu vârstele cuprinse între 18 şi 21 de ani, aşadar prea tineri pentru a putea efectua serviciul militar. Având concepţii extrem de naţionaliste şi de antisemite, nu arareori aceştia îi întreceau pe cei mai vârstnici când venea vorba de tortură şi de masacre [42].
În orice caz, torţionarii din SS nu se puteau „plânge” că aliaţii lor români ar fi dat dovadă de lipsă de cruzime faţă de evrei. Existau însă şi situaţii diferite: evident, nu toţi jandarmii erau sadici; mulţi considerau barbară îndatorirea încredinţată şi, în loc să o îndeplinească, preferau să îi ajute pe oamenii care le fuseseră daţi în pază. Desigur, unele sate au fost jefuite, iar poliţia rurală lua mită din toate părţile – ceea ce însemna şi că evreii îşi puteau cumpăra libertatea, că existau posibilităţi de negociere şi strategii de supravieţuire [43].
Omorul prin lovire, jaful şi violul: forma normală a războiului
John Keegan a explicat, într-un valoros studiu despre cultura războiului, că structura violenţei este determinată de reguli sociale care – deşi pot fi percepute de către partea adversă ca fiind cât se poate de reprobabile, laşe ori josnice – au, în cadrul propriei sfere culturale, o raţiune incontestabilă [44]. Tehnica de cucerire a românilor nu era, poate, mai puţin brutală ori barbară decât altele, dar se deosebea totuşi vizibil de maşinăria ucigaşă, precisă, reprezentată de trupele de intervenţie germane care au acţionat în Est, începând din august 1941. Vom da, în cele ce urmează, câteva exemple în acest sens.
De îndată ce au intrat în Herţa, trupele române s-au dezlănţuit împotriva evreilor. Populaţia locală a fraternizat cu soldaţii, jefuind şi scoţând din case tot ce nu era bine fixat în loc. Tinerele fete care încercaseră să se adăpostească în sinagogă au fost târâte afară şi date pe mâna soldaţilor [45] – ca şi cum penetrarea spaţiului cerea şi o penetrare a trupurilor [46]. La Stăneşti, soldaţii şi-au violat victimele de faţă cu familiile acestora [47].
Concludente pentru „perspectiva germană” sunt dările de seamă ale trupelor de intervenţie, din care transpare câte ceva din iritarea pe care le-o producea germanilor tactica de război românească. Pe 11 iulie, de exemplu, s-a raportat că, în Cernăuţi, soldaţii români jefuiau casele şi că atacurile lor se îndreptau, în primul rând, împotriva ucrainenilor [48]. Pe 17 ale lunii s-a raportat, din Bălţi, că, fără a urma vreun plan ori vreun scop, românii provocau incendii şi că se ajungea, peste tot, la jafuri. În zilele şi nopţile precedente avuseseră loc, în repetate rânduri, atacuri brutale ale soldaţilor români împotriva evreilor. Pe germani îi neliniştea modul impulsiv de a acţiona al aliaţilor lor, precum şi faptul că aceştia nu se preocupau câtuşi de puţin de înlăturarea în condiţii igienice ireproşabile a cadavrelor [49]. „«Militarii şi jandarmii români îi ţin pe evrei în şah […], parţial prin mijloace neplăcute spiritului german, şi procedează cu asprimea necesară», a transmis, din spaţiul basarabean, comandamentul de campanie german din Bălţi” [50]. Din Hotin (ucr. Chotin) se raportase că oraşul fusese jefuit aproape în totalitate de trupele române. Peste tot se auzeau împuşcături, iar violurile erau la ordinea zilei. În multe cazuri, în urma încercărilor de a lua soldaţilor români bunurile furate, izbucniseră conflicte [51]. La Cernăuţi, jandarmii au băgat la închisoare, au bătut şi au supus unei percheziţii corporale un grup de evrei, femei şi bărbaţi. După câteva zile au început „negocierile”. Iniţial, comisarul de poliţie Teodorescu acceptase doar o sumă minimă de 60-70 de dolari de persoană, dar mai apoi preţul eliberării a scăzut, iar comisarul a primit şi aur sau diamante. Nimic din toate acestea nu se întâmpla pe ascuns, dar nici nu făcea prea multă senzaţie [52].
John Keegan a arătat că von Clausewitz nu putea înţelege nişte practici de război de tipul celor utilizate de români. Modelul căzăcesc i se părea de-a dreptul abominabil:
„Îl scoteau din sărite obiceiurile cazacilor, ca de exemplu de a se repezi, călare, cu suliţa coborâtă, asupra soldaţilor rătăciţi, de a vinde ţăranilor prizonierii, pe bani gheaţă, şi de a-i despuia pe cei care nu puteau fi vânduţi, pentru a se face stăpâni pe zdrenţele lor. Probabil că îi provoca dispreţ şi faptul că ei, după cum a observat un ofiţer francez, nu opuneau vreodată rezistenţă, […] [nici măcar atunci când] erau de două ori mai mulţi la număr. Pe scurt, cazacii se purtau crud faţă de cei slabi şi ca nişte laşi faţă de cei mai viteji decât ei — exact contrar educaţiei primite de un ofiţer şi nobil prusac” [53].
Pe de altă parte, scene ca acelea petrecute în timpul Primului Război Mondial, amintind mai degrabă de un abator decât de o luptă logică pentru supremaţie şi îmbogăţire, au pus pe fugă populaţiile considerate de von Clausewitz sălbatice.
Soldaţii români ştiau ce voiau şi ce făceau. Luptau în numele naţiunii române – dar, în acelaşi timp, îşi duceau propriul război, în folosul propriu, pentru propria satisfacţie. Comportamentul lor era, de aceea, previzibil, iar învinşii aveau întotdeauna şanse de supravieţuire. E evidentă diferenţa faţă de cruzimea manifestată de germani, chiar dacă suferinţele îndurate de victimele călăilor români nu au fost mai mici decât chinurile datorate sadismului torţionarilor germani.
Justificările şi ritualurile violenţei
Cum de au ajuns să creadă soldaţii, jandarmii şi brutele din SS că aveau dreptul să tortureze, să jefuiască, să violeze, să ucidă oameni? Ce reguli urma punerea în scenă a violenţei?
Este evident că omorul şi omorul prin lovire sunt, în cele mai multe societăţi, dezavuate şi pedepsite – cu excepţia situaţiei în care fapta respectivă are drept scop restabilirea unei ordini încălcate, ca în momentul răzbunării unei crime. Interdicţia de a ucide îşi pierde valabilitatea doar în caz de război şi de execuţii. În mod clar: „A dispune de viaţa unui om nu este la latitudinea individului, ci, dimpotrivă, ţine de consimţământul grupului şi al zeilor sau al străbunilor acestuia” [54].
Tot ceea ce se întâmpla în estul României – în Basarabia, în Bucovina ori în Transnistria – reflecta logica războiului şi, mai mult decât atât, logica unui război al regimurilor dictatoriale. Nimic nu stătea în calea aparentului consens cu trupele care ucideau, jefuiau, violau. Patria era izolată sistematic de front. Nu exista un discurs social despre legitimitatea acţiunilor. Soldaţii şi jandarmii, trupele de intervenţie germane şi batalioanele de poliţie acţionau cu convingerea că îşi înfaptuiau opera violentă în numele unei misiuni nobile.
Un „curs intensiv de asimilare” era ceea ce impuneau brutele germane şi române evreilor. Bărbile şi părul evreilor ortodocşi deveneau obiectul unei plăceri sadice de a se juca, de exemplu atunci când le dădeau foc la bărbi [55] sau când perciunii a doi copii au fost legaţi bine unii de alţii şi torţionarii au încercat să-i separe, cu patul puştii [56]. Mai evidente decât astfel de lucruri pe care le aveau în comun aliaţii, în cruzimea lor, sunt însă diferenţele înregistrate în repertoriul violenţei: niciunui german nu i-ar fi venit ideea de a cere unui rabin să-şi facă semnul crucii. Antisemitismul ortodox modela comportamentul jandarmilor şi al soldaţilor români faţă de evrei, desigur suprapunându-se, în acelaşi timp, peste nişte forme mai vechi ale purificării rituale a unui spaţiu pângărit de „străini” şi de „necredincioşi”. Violurile, jafurile, incendierea, spânzurarea publică a duşmanilor, înecarea evreilor aveau ca scop, în aceeaşi măsură, atenuarea dezordinii din societate şi fundamentarea simbolic-categorică a propriei stăpâniri. Despre torţionarii români ştim că uneori tăiau degetele, limbile şi organele genitale ale victimelor lor [57]. Era un act de dezumanizare progresivă, în decursul căruia prindea contur acea imagine distorsionată a existenţei umane, percepută de făptaşi ca o ameninţare extremă ce impunea, după toate aparenţele, exterminarea fizică.
Jocul cu imaginaţia evreilor putea lua multe forme. Când nu „asimilarea” oferea un model pentru actele de barbarie, servea ca scenariu Tora. Familia Haass a fost târâtă cale de 33 de kilometri şi silită să traverseze râul Siret printr-un vad îngust – precum Moise, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, a traversat marea, salvând poporul iudeu. La mijlocul drumului, gloanţele i-au doborât, pe rând, pe toţi membrii familiei [58].
Ar fi greşit să interpretăm acţiunile soldaţilor şi ale jandarmilor români exclusiv ca expresie a unui antisemitism viu, nimicitor, care ieşise la iveală în contextul războiului. Izvoarele dovedesc fără echivoc faptul că atenţia cuceritorilor români se îndrepta în primul rând nu asupra evreilor, ci a ucrainenilor. În aceste condiţii, trupele SS se vedeau puse în situaţia de a interveni cu scopul precis de a-i proteja pe colaboraţioniştii ucraineni, de care membrii Organizaţiei Naţionaliştilor Ucraineni voiau să se folosească, pe viitor, în folosul propriu [59]. Germanii dirijau aşadar contra evreilor furia distructivă a românilor – ceea ce facea ca antisemitismul să dobândească, în condiţiile descrise, funcţia unei canalizări a violenţei, în vederea protejării intereselor germane.
După cum era de aşteptat, membrii trupelor SS aveau, de altfel, o părere proastă despre aliaţii lor, întrucât soldaţii şi jandarmii români corespundeau doar în prea mică măsură autoportretului „germanului disciplinat”. Din Cernăuţi – pentru a prezenta modul de a acţiona al chiar trupelor de intervenţie – s-a relatat că germanii i-au ridicat pe toţi bărbaţii dintr-un cartier, i-au împărţit în grupe, i-au supus, pentru a le dovedi „vinovăţia”, unui simulacru de interogatoriu şi, în cele din urmă, i-au scos din oraş şi i-au pus să-şi sape singuri groapa comună. Câte o împuşcătură în ceafă a completat masacrul [60].
Corupţia, violul, jaful, „omorul prin imprudenţă” practicate de militarii români – toate acestea le creau membrilor trupelor de intervenţie impresia de înspăimântător, straniu, sălbatic, arhaic. Nici războiul împotriva evreilor nu reprezenta, în ochii lor, nimic altceva decât o îndatorire dură şi grea, care trebuia îndeplinită conform criteriilor eficienţei şi ale esteticii.
„Oamenii din anturajul lui Karl Jäger, comandantul unei unităţi SS şi, la 53 de ani, cel mai în vârstă dintre comandanţii trupelor de intervenţie […] povesteau că, adesea, acesta nu putea dormi nopţi în şir din cauza împuşcării evreilor, deoarece victimele îl urmăreau până şi în vis. Chiar i-a mărtursit o dată unui subordonat că, în timpul unei permisii, nu îndrăznise să se ocupe de nepoţelul său cu naturaleţea obişnuită, pentru că se temea să nu fie copleşit de amintiri” [61].
Din cauză că fusese trimis pe front, liderul comandoului special 1b, dr. Eduard Strauch, a căzut din ce în ce mai mult în patima alcoolului. Doar anevoie putea, chiar şi într-un cerc de discuţii intern, să justifice acţiunile trupelor SS:
„E adevărat că uneori avem de îndeplinit misiuni dure şi neplăcute, dar mă deranjează faptul că unii cred că trebuie să ne privească de sus. Noi nu putem înţelege asta. Domnilor, noi ne putem exercita meseria doar pentru că suntem convinşi că cineva trebuie să îndeplinească aceste îndatoriri. Eu pot spune cu mândrie că, oricât de grea este datoria lor, oamenii mei au o atitudine corectă şi justă şi pot privi pe oricine drept în ochi. Ei sunt mândri să se afle, din convingere şi credinţă, în serviciul Fuhrer-ului” [62].
Faptul că autoportretul călăilor din SS nu se reflecta mai deloc în activitatea acestora era o altă poveste. Şi printre ei, ca şi printre poliţişti, existau sadici, simpli soldaţi care savurau momentul autorităţii absolute asupra victimelor. Îi satisfăcea cruzimea cu care încercau să-i transforme pe evrei, cu rapiditate, în nişte „germani veritabili” – puternici, eficienţi, disciplinaţi, buni cunoscători ai tehnicii. Condiţiile aşa-zisei tentative de educare erau însă de aşa natură, încât nu obţineau decât o imitaţie urâtă, grosolană, iar rolul de „german” devenea, pentru victime, un chin. În ochii torţionarilor, aceasta constituia pedeapsa potrivită pentru insolenţa revoltătoare de care dădeau dovadă evreii, în încercarea lor „ridicolă” de a trece drept germani:
„Deja [în Bârlad – n.a.] s-a ajuns la excese împotriva populaţiei evreieşti. Membrii comandoului erau încartiruiţi, pe timpul celor circa două săptămâni ale şederii lor, într-o tabără de barăci din apropierea unui aerodrom românesc situat în afara oraşului. În barăcile respective, curăţenia se făcea de către evrei, care trebuiau să se prezinte acolo zilnic, pentru a fi repartizaţi la muncă. Oamenii din SS îi băteau şi le trasau sarcini absurde. Trebuiau, de exemplu, să tragă o căruţă supraîncărcată sau să care pietre dintr-o parte în alta. Aceste munci trebuiau rezolvate exclusiv în pas alergător; în acest scop, lucrătorii erau îndemnaţi cu lovituri de baston şi de cravaşă. […]
A fost organizată şi o aşa-numită „poliţie evreiască”. Era vorba despre evrei echipaţi cu bastoane, care trebuiau să exerseze; în plus, îndatorirea lor era de a-şi îndemna coreligionarii, cu bastoanele, să muncească mai rapid.
Într-un alt caz, un evreu cu bustul dezgolit a trebuit să se strecoare sub un camion, să deschidă baia de ulei şi să lase uleiul de motor fierbinte să-i curgă pe bustul gol” [63].
Chiar şi actul uciderii era menit să dovedească perfecţiunea germană. Unui torţionar român nu i-ar fi trecut niciodată prin minte să le impute evreilor lipsa cunoştinţelor tehnice, de vreme ce, în România, evreii erau mecanici auto, muncitori calificaţi, ingineri.
Rezumat
Ce cauze avea violenţa împotriva evreilor practicată de jandarmii şi de soldaţii români? Cum se explică o izbucnire atât de puternică de ură şi de dispreţ faţă de semeni? Extinderea dictaturilor fasciste şi comuniste în sud-estul Europei a distrus toate structurile stabile, ducând la colapsul ordinii sociale şi politice. Antisemitismul impus de stat la mijlocul anului 1940 a făcut, dintr-un întreg segment de populaţie, o pradă uşoară. Cu toate acestea, abia războiul a legitimat măcelul, ducând la pierderea valabilităţii interdicţiei creştine de a ucide. Confruntarea unor ideologii diferite, ciocnirea militară dintre diversele culturi şi antagonismul violent între regimurile dictatoriale au distrus orice sentiment de siguranţă şi orice aşteptări, făcând ca indivizii şi grupurile să revină la o serie de modele de comportament cvasiarhaice.
Violenţa manifestată împotriva evreilor în anii 1940-1941 poate fi înţeleasă doar dacă e interpretată ca expresie a comportamentului colectivităţii, în condiţii sociale şi politice specifice. Se deosebesc cinci situaţii:
1) Pogromul din Dorohoi, de la sfârşitul lui iunie 1940, a fost primul caz în care, ca urmare a unei izbucniri de duşmănie din partea soldaţilor aflaţi în trecere, şi-au găsit sfârşitul numeroşi oameni. În acelaşi timp, incidentul a dovedit că, în împrejurări normale, tulburările nu puteau cuprinde decât spaţii restrânse şi că, în condiţiile în care funcţionau încă relaţiile de vecinătate, iar puterea de stat intervenea, agitaţia putea fi stăvilită fără întârziere.
2) Crimele săvârşite împotriva evreilor în vara anului 1940 s-au petrecut fără implicarea soldaţilor germani; dimpotrivă, zilele însângerate de la Iaşi ar fi decurs cu totul altfel, dacă aceştia nu ar fi înrăutăţit situaţia, făcând imposibilă o intervenţie a forţelor poliţieneşti locale şi manifestând faţă de viaţa umană un dispreţ care şi-a câştigat rapid discipoli. Desigur că evenimentele de la Iaşi dovedesc şi faptul că agitaţia colectivă era cât se poate de receptivă la influenţele din exterior. Doar aparentul consens între toţi participanţii la „vânătoarea” de evrei a făcut posibile crimele. De îndată ce unele personalităţi influente au opus rezistenţă celor din „celula de bază”, iar consensul a fost pus sub semnul întrebării, revolta s-a prăbuşit în sine.
3) Aceste condiţii restrictive şi-au pierdut ulterior valabilitatea, în vreme de război şi într-un spaţiu recucerit, respectiv străin. Atacul împotriva Uniunii Sovietice a dezlănţuit o spirală a violenţei, explicabilă prin nevoia de răzbunare pentru „înjosirea” din 1940, din timpul retragerii din Basarabia şi din nordul Bucovinei, precum şi ca expresie a frustrării şi a nesiguranţei cauzate de dificultăţile legate de asediul şi de cucerirea Odessei. În primele luni de război nu se punea doar problema câştigării de spaţiu; ciocnirea conţinea elemente ale unei confruntări simbolice care a degenerat, în cele din urmă, într-o logică a vendetei.
Punerea metodică în scenă a crimelor împotriva evreilor a devenit apanajul trupelor de intervenţie germane. Violenţele la adresa minorităţii evreieşti aveau rolul de a-i distrage pe români de la atacurile contra ucrainenilor şi de a introduce mai mult „sistem” – în sensul german al termenului – în administrarea teritoriilor cucerite. Colaborarea a funcţionat surprinzător de lin. Ca eroi războinici neînfrânţi, germanii se bucurau încă de admiraţie, radicalismul lor lipsit de scrupule fascina încă, iar acţiunile îndreptate împotriva anumitor grupe ale populaţiei evreieşti, cum erau aşa-zişii „iudeo-comunişti”, aveau încă o oarecare „logică”, acceptabilă şi de către partea română.
4) Şi comandanţii români au ordonat uciderea evreilor: în Basarabia şi în Bucovina trebuiau anihilate până şi ultimele rămăşiţe ale existenţei iudaice. Au avut de suferit evreii care nu plecaseră la timp în lagărele de triaj şi în oraşele din Basarabia, respectiv din nordul Bucovinei, precum şi cei prea neputincioşi pentru lungile marşuri pedestre către lagăre. Jandarmii şi-au îndeplinit misiunea în diverse moduri: unii cu un entuziasm sadic, alţii cu repulsie, în timp ce alţii au profitat de ocazie pentru a-i lăsa pe evrei în viaţă, în schimbul unor bogăţii materiale.
5) Forma „normală” a războiului era reprezentată, în varianta românească, de jaf şi de viol. Ambele aveau ca scop ancorarea simbolică a noii stăpâniri, dar în acelaşi timp făceau ca războiul să fie, pentru fiecare soldat în parte, logic şi mulţumitor. Uciderea civililor nu avea, într-o astfel de concepţie, nicio relevanţă, fiind – cel puţin în cazul exterminării în masă, nediferenţiate, a unor întregi grupe de populaţie – străină şi golită de sens. Genocidul radical, manufacturier, era posibil doar în condiţiile în care uciderea se supunea criteriilor unei etici denaturate a muncii, în care crima însăşi devenea datoria supremă.
Ritualul violenţei se folosea, atât în contextul românesc, cât şi în cel german, de încercarea de a-i „reeduca” forţat pe evrei – încercare menită, în mod necesar, eşecului. Până şi formele de „adaptare” extrem de sadice şi de dureroase, arderea bărbilor ori violurile, aveau ca „scop” o pseudoasimilare. Diferenţe existau între modalităţile de punere în scenă a violenţei: jandarmii şi soldaţii români apelau la elemente ale contemporaneităţii creştin-ortodoxe, pe care le funcţionalizau pentru satisfacţia lor sadică; mai adesea, limbajul formal valorifica însă o serie de straturi culturale arhaice. Practicile violente reflectau aşadar specificul creştinării şi al secularizării României, aşa cum s-au petrecut ele la începutul anilor ’40.
Membrii trupelor de intervenţie germane ar fi considerat jafurile şi violurile colective extrem de dezonorante. Ei îşi percepeau faptele ca reprezentând o datorie, o misiune, şi îi comparau pe evrei, în jocul lor sadic „de-a adaptarea”, cu propria imagine despre germanul iscusit, harnic, familiarizat cu tehnica. Simbolurile creştine, care aveau întotdeauna avantaje şi dezavantaje – putând fi folosite şi împotriva torţionarilor -, nu-şi aveau locul în acest scenariu.
NOTE:
1. Marc Bloch, Falschmeldungen im Krieg. Überlegungen eines Historikers, in: Marc Bloch, Aus der Werkstatt des Historikers. Zur Theorie und Praxis der Geschichtswissenschaft, Frankfurt am Main, 2000, p. 187 și urm.
2. Armin Heinen, Der Hitler-Stalin-Pakt und Rumänien, în: Erwin Oberländer (ed.), Hitler-Stalin-Pakt 1939. Das Ende Ostmitteleuropas?, Frankfurt am Main, 1989, pp. 98-113, p. 104 şi urm.; Stefan Logigan, Rumäniens Eiserne Garde. Ein Legionär erinnert sich, München, 1996, p. 304 şi urm.
3. Safran, Resisting the Storm, p. 43 şi 52.
4. Hausleitner, Rumänische Sonderwege, p. 105.
5. Cf. diverse documente reproduse în: FCER (ed.), Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, Bucureşti, 1997, p. 37 şi urm.
6. Cf. documentele corespunzătoare reproduse în: Alexandru (ed.), Martiriul evreilor din România, p. 25 şi urm.; Ancel, The Jassy syndrome, partea I, p. 43 şi urm.
7. 4.7.1940, Consulatul german din Galaţi către Ministerul de Externe german. Raport cu privire la evacuarea Basarabiei şi la tulburările comuniste din Galaţi, în: Traşcă, Deletant (cd.), Al III-lea Reich, documentul nr. 1.
8. Hausleitner, Rumänische Sonderwege, pp. 105-106.
9. Kareţki, Covaci, Zile însîngerate la Iaşi, p. 43.
10. 1.7.1941, Declaraţia comandantului de poliţie Leahu, în: Alexandru (ed.), Martiriul, p. 115 şi urm.
11. Haiya Feder Naftali, Iasi in context. The pogrom of June 1941 and its aftermath, Arlington, 1998, p. 125.
12. Ottmar Traşcă, Relaţiile româno-germane şi chestiunea evreiască, august 1940-iunie 1941, în: Achim, Iordachi (ed.), România şi Transnistria, pp. 252-328, pp. 320-321. Volumul editat de Ottmar Traşcă şi Denis Deletant oferă numeroase informaţii despre desfăşurarea pogromului din Iaşi şi despre implicarea soldaţilor germani: Traşcă, Deletant (ed.), Al III-lea Reich şi Holocaustul din România, 1940-1944. Documente din arhivele germane, Bucureşti, 2007.
13. Rosh, Jäckel, Der Tod ist ein Meister aus Deutschland, pp. 170-171.
14. 2.7.1941, Directorul general al Poliţiei, gen. Emanoil Leoveanu, către generalul Ion Antonescu, în: Саrp, Cartea neagră, vol. II, р. 118 şi urm.
15. Final report, pp. 133-134.
16. Саrp, Holocaust in Rumania, p. 150 şi urm.
17. Rosh, Jäckel, Der Tod ist ein Meister aus Deutschland, pp. 170-171.
18. Final report, pp. 138-139.
19. Comisia internaţională pentru studierea Holocaustului în România (ed.), Documente, p. 505.
20. Butnaru, The silent Holocaust, p. 153.
21. Dorian, The quality of witness, p. 166.
22. Butnaru, The silent Holocaust, pp. 96-97.
23. Omar Bartov, Wehrmacht, Soldaten, Fanatismus und die Brutalisierung des Krieges, Reinbek, 1995.
24. Barbul, Memorial Antonesco, vol. I. p. 119.
25. Butnaru, The silent Holocaust, pp. 89-90.
26. Ibidem, р. 104.
27. Саrp, Holocaust in Rumania, p. 142 §i urm.
28. Barbul, Memorial Antonesco, vol. I, p. 123. Mihai Pelin a încercat să verifice afirmaţiile lui Barbul şi a ajuns, ca urmare a propriilor cercetări, la concluzia că, bazându-se pe amintiri, Barbul a amestecat diferite incidente şi le-a completat cu elemente fictive: Pelin, Legendă şi adevăr, p. 88 şi urm. În ciuda unui astfel de inconvenient, am reprodus pe larg expunerea lui Barbul – decisiv fiind, pentru interpretarea propusă, faptul că evenimentele erau considerate, de către contemporani, posibile şi plauzibile. Nici Pelin nu a putut descoperi ce s-a întâmplat în realitate.
29. Hans Peter Duerr, Obszönität und Gewalt, Frankfurt am Main, 1993, p. 134 şi urm.
30. „Cartea neagră” despre genocidul evreilor sovietici aminteşte o altă întâmplare semnificativă: la câteva zile după cucerirea Chişinăului, un oarecare colonel Tudose a ordonat ca un grup de 44 de tineri intelectuali, femei şi bărbaţi, să fie transportaţi în afara oraşului, într-un camion. Odată ajunşi la locul unde avea să se desfăşoare execuţia, colonelul s-a adresat grupului: „Sunteţi toţi comunişti, pentru că sunteţi basarabeni şi evrei. V-aţi dorit cu nerăbdare instaurarea stăpânirii sovietice şi acum aşteptaţi de la ea salvarea. Dar, în zadar. Aţi batjocorit ofiţerii români şi armata română, când a trebuit să cedăm Basarabia. Acum a sosit clipa să daţi socoteală pentru asta. Nu vă mai salvează nimeni şi nimic”. Colonelul Tudose a asistat apoi la execuţie. Wassili Grossmann, Ilja Ehrenburg, Amo Lustiger (ed.), Das Schwarzbuch. Der Genozid an den sowjetischen Juden, Reinbek, 1994, pp. 216-217.
31. Barbul, Memorial Antonesco, p. 123.
32. Ancel, Contribuţii, vol. II, partea а II-а, pp. 44-45. Cf. şi: Andreas Wimmer, Conrad Schetter, Ethnische Gewalt, în: Heitmeyer, Hagan (ed.), Internationales Handbuch der Gewaltforschung, pp. 315-316.
33. Ancel, Antonescu and the Jews, p. 248.
34. Саrp, Holocaust in Rumania, p. 286.
35. Butnaru, The silent Holocaust, p. 126; Grossman, Ehrenburg, Lustiger (ed.), Das Schwarzbuch, p. 138.
36. Butnaru, The silent Holocaust, pp. 126-127.
37. Radu Florian, The Antonescu Regime. History and mystification, în: Braham (ed.), The tragedy, p. 107.
38. 11.7.1941, Dare de seamă, în: URO (ed.), Dokumentation Judenverfolgung, vol. I, p. 194.
39. 11.7.1941, Dare de seamă URSS nr. 19. Şeful poliţiei secrete şi al serviciilor secrete, în: URO (ed.), Dokumentation Judenverfolgung, vol. I, p. 194.
40. Referitor la acţiunile Trupei de intervenţie D, vezi: Ralf Ogorreck, Die Einsatzgruppen und die „Genesis der Endlösung”, Berlin, 1996, p. 151 şi urm. şi p. 204 şi urm.; Angrick, Besatzungspolitik und Massenmord.
41. Fără dată (1950), Rechizitor de urmărire, Parchetul Curţii Bucureşti, în: Jean Ancel (ed.), Documents, vol. VI, p. 441 şi urm.; Jean Ancel, The Romanian way of solving the „Jewish problem” in Bessarabia and Bukowina, June-July 1941, Yad Vashem Studies 19 (1988), pp. 187-232, p. 207 şi urm.
42. Ancel, The Romanian way, p. 216.
43. 5.8.1941, Dare de seamă, în: Korber, Deportiert, p. 208 şi urm.
44. John Keegan, Die Kultur des Krieges, Reinbek, 1995 (în original: A history of warfare, London, 1993).
45. Ancel, The Romanian way, p. 199 şi urm.
46. Cf. şi Ulinka Rublack, Metze und Magd. Frauen, Krieg und die Bildfunktion des Weiblichen in deutschen Städten der frühen Neuzeit, Historische Anthropologie 3 (1995), pp. 412-432.
47. Butnaru, The silent Holocaust, p. 105.
48. 11.7.1941, Dare de seamă URSS nr. 19, în: URO (ed.), Dokumentation, vol. I, p. 190 şi urm. Comandantul Armatei a unsprezecea germane a dezavuat, de asemenea, din cauza efectelor asupra ucrainenilor, jafurile cărora se dedau trupele române: 15.8.1941, Scrisoarea adresată de Eugen Ritter von Schobert generalului Ion Antonescu, în: Traşcă, Deletant (ed.), Al III-lea Reich, documentul nr. 40.
49. 17.7.1941, Dare de seamă URSS nr. 25, în: URO (ed.), Dokumentation, vol. I, p. 202.
50. Ogorreck, Die Einsatzgruppen, p. 152.
51. 29.8.1941, Dare de seamă URSS nr. 67, în: Korber, Deportiert, p. 217.
52. Butnaru, The silent Holocaust, p. 108.
53. Keegan, Die Kultur des Krieges, p. 30.
54. Heinrich von Stietencron, Töten im Krieg, în: Heinrich von Stietencron, Jörg Rüpke (ed.), Töten im Krieg, Freiburg im Breisgau, 1995, pp. 17-56, p. 19.
55. 27.10.1944, Ben Zion Reifer, în faţa coloanei se afla Rabinul Iehoşua Frenkel. Articol reprodus din ziarul Mîntuirea, în: Alexandru (ed.), Martiriul evreilor din România, pp. 240-241.
56. Herzog, Kind im Niemandsland, p. 47.
57. Butnaru, The silent Holocaust, p. 67.
58. Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p. 134.
59. 10.7.1941, Dare de seamă URSS nr. 22, în: URO (ed.), Dokumentation, vol. I, p. 188; 5.8.1941, Dare de seamă URSS nr. 43, în: Korber, Deportiert, pp. 209-210.
60. Manfred Reiffer, Geschichte der Juden in der Bukowina, 1919-1944, în: Gold (ed.), Geschichte der Juden in der Bukowina, vol. II, pp. 1-26, pp. 14-15. Citatul: 19.10.1961, Mărturia lui Edmund Prange, în: Angrick, Besatzungspotilik und Massenmord, p. 150 şi urm.
61. Helmut Krausnick, Heinrich Wilhelm, Die Truppe des Weltanschauungskrieges. Die Einsatzgruppen der Sicherheitspolizei und des SD. 1938-1942, Stuttgart, 1981, p. 536.
62. Ibidem, p. 557.
63. 1967, Act de acuzare contra lui P.J. Zapp, Tribunalul Provincial München, în: Ancel, Documents, vol. VI, p. 544.
Sursă: Armin Heinen, ”România, Holocaustul și logica violenței”, Iași, 2011.
(va urma)
https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Pagina 1 din 1
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum