ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE (1)

Scris de Admin 26.08.17 22:19

ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE

Sefarzii in Imperiul Otoman

     Succesele militare ale otomanilor din secolele al XIV-lea si al XV-lea au fost benefice pentru evrei. Atunci cind trupele otomane au cucerit Bursa in 1324, au gasit acolo o comunitate evreiasca romaniota ce fusese persecutata timp de secole de catre bizantini. In perioada urmatoare, tara a devenit un loc de refugiu pentru evreii care fugeau din calea represiunilor si expulzarilor din diverse parti ale Europei precum Ungaria, Franta, Spania, Sicilia, Salonic sau Bavaria. Atunci cind Sultanul Baiazid II i-a invitat sa se aseze in Imperiu, dupa principiul “prostia occidentului sa fie chilipirul meu” (sau in faimoasele cuvinte care ii sunt atribuite “se spune despre Ferdinand ca este un rege intelept, dar prin expulzarea evreilor si-a saracit tara si a imbogatit-o pe a mea”), prin celebrul decret care le garanta securitatea, ordonind guvernatorilor tuturor provinciilor imperiului nu numai sa nu le refuze intrarea, ci chiar sa-i primeasca cu bratele deschise si sa le ofere tot ajutorul pentru instalarea in noul lor camin, multi sefarzi au migrat in Peninsula Balcanica si s-au asimilat in comunitatile romaniote de acolo, pe care curind le-au depasit numeric si le-au inghitit. Au infiintat insa si comunitati proprii, precum cele din Salonica, Nicopole si Rusciuc. Membrii acestor comunitati erau negustori, croitori, fierari, sticlari, tesatori, vopsitori, bijutieri, producatori de arme, doctori, farmacisti, zarafi si diplomati si au creat legaturi comerciale si politice cu cele doua Principate Danubiene, contribuind la crearea si dezvoltarea comunitatilor sefarde de acolo(1).
     Istoria i-a dat dreptate lui Baiazid, caci evreii au adus cu adevarat prosperitate Imperiului Otoman. Sefarzii s-au asezat mai ales la Constantinopole/Istanbul, Salonic, Adrianople/Edirne, Nicopole, Ierusalim, Safed, Damasc, Cairo, Prusa/Bursa, Tokat si Amasia in Anatolia. Cel mai important centru sefard a fost fara indoiala Salonic, unde evreii spanioli au depasit numeric nu doar celelalte categorii de evrei dar chiar si pe locuitorii nativi. Timp de peste un secol ladino a fost limba oficiala a Salonicului(2).
     In decursul secolului al XVII-lea, sefarzi veniti din Italia, Spania si chiar Franta, unii dintre ei Marani, au continuat sa se aseze in Anatolia. Unii s-au convertit la Islam, dar cei mai multi s-au intors la iudaism. Pe la mijlocul secolului, cind conditiile din Salonic au inceput sa se deterioreze, preferintele evreiesti s-au mutat inspre Izmir, dar si spre Blacani (Monastir, Skopje) si insula Corfu.
     Fara indoiala comunitatea sefarda cea mai numeroasa a fost cea din Constantinopole, unde a depasit-o repede pe cea romaniota. Statisticile arata ca in fapt, de la sfirsitul secolului al XVII-lea si pina la sfirsitul celui de-al XIX-lea demografia evreiasca a orasului nu s-a mai modificat radical, nici ca numar de locuitori (in jur de 30.000-40.000) si nici ca proportie (sefarzii fiind de peste doua ori mai numerosi decit romaniotii). Dupa focurile care au bintuit in secolul al XVIII-lea, cei mai multi sefarzi s-au asezat in zonele Ortakoy si Galata dar si in Uskudar, Haskoy si Piri Pasa(3).
     Majoritatea medicilor personali ai sultanilor erau sefarzi: Hakim Yakoub, Joseph si Moshe Hamon, Daniel de Fonseca, Gabriel Buenaventura, etc. Multe piese muzicale populare pina in ziua de azi au fost scrise de compozitori si muzicieni evrei. O serie intreaga de sefarzi au fost numiti in pozitii importante ale sistemului financiar al Imperiului. Si diplomatia otomana folosea din plin serviciile evreilor spanioli: pe linga mai cunoscutul maran portughez Joseph Nasi, numit Duce de Naxos si al Cicladelor, mai pot fi amintiti aici Alvaro Mendes, alt maran portughez, numit la rindul lui Duce de Mytylene, Solomon ben Nathan Eskenazi, cel care a stabilit primele relatii diplomatice cu Imperiul Britanic, dar si femei ca Dona Gracia Mendes Nasi, "La Seniora", si Esther Kyra, a caror influenta pe linga sultani nu e de neglijat(4). Singurul domeniu in care evreii nu erau implicati era cel militar: in locul executarii serviciului in armata, ei erau obligati sa plateasca o taxa.
     Desi au fost nevoiti sa isi lase toate bunurile in urma, sefarzii expulzati au adus cu ei priceperea la diverse mestesuguri precum si mostenirea culturala a Epocii de Aur Spaniole. Unul din cele mai importante cadouri aduse de ei gazdelor lor otomane a fost tiparul. Inca din 1493, la doar un an de la expulzare, fratii David si Samuel ibn Nahmias au infiintat prima tipografie a Imperiului la Constantinopole. In climatul deschis al Inaltei Porti, literatura sefarda a putut inflori in toate colturile sale. Sa amintim aici doar itinerariul lui Iosef Caro (1488-1575), expulzat mai intii din Spania in 1492, apoi 5 ani mai tirziu din Portugalia unde familia sa se refugiase, care in calitate de rabin al Nicopolelui a dat responsa din 1559 ce constituie una din primele dovezi ale prezentei sefarde in Bucuresti, si mai apoi, dupa escale la Adrianopole, Salonic si Constantinopole, a publicat la Safed, in 1565, in calitate de invatat si maestru, Shulhan Aruch, codificarea legii iudaice care constituie pina azi sursa de invatatura pentru toti evreii, nu numai cei sefarzi. Tot aici Shlomo haLevi Alkabes a compus cintecul Lekhah Dodi, pe care atit sefarzii cit si ashkenazii il cinta pina in ziua de azi la intrarea in Shabbat, iar Rabi Abraham ben Isaac Assa a devenit parintele literaturii iudeo-spaniole (ladino).
     Sultanii otomani s-au dovedit a fi mai inteligenti decit occidentalii si in privinta stupidelor acuzatii de omor ritual. Astfel, stim ca dupa ce Suleiman Magnificul a ordonat ca membrii comunitatii evreiesti sa nu fie atacati sau tratati injust prin astfel de calomnii, orice acuzatie de acest fel urmaind a fi judecata doar de catre Divanul Sultanului, dupa evenimentele din Damasc si Rhodos din 1840 Abdulmecid a emis, la rindul lui, faimosul sau firman care stipula: "... si din dragostea pe care o nutrim pentru supusii nostri, nu putem permite ca natiunea evreiasca, a carei nevinovatie pentru crima de care este acuzata este evidenta, sa fie ingrijorata si chinuita ca urmare a unor acuzatii care nu au nici cea mai mica baza de adevar..."(5) La fel a facut si Abdulaziz dupa evenimentele de la Kuzguncuk din 1865.
     In traditia otomana, fiecare minoritate religioasa avea libertatea dar si obligatia sa se autoadministreze prin institutii proprii (asa numitul sistem “millet”). Data fiind asemanarea cu organizarea structurilor religioase musulmane (si deosebirea de cele crestine), sultanii au recunoscut autoritatea spirituala a rabinilor si nu au intervenit in viata comunitara. Astfel, imediat dupa cucerirea Constantinopolului in 1453, Mehmet II l-a reconfirmat pe ultimul Sef Rabin bizantin, Moshe Kapsali, ca rabin sef al orasului. Autonomia a permis populatiei evreiesti sa se dezvolte atit pe plan educational si cultural cit si economic. Aceasta implica si posibilitatea ca in materie de familie si anumite aspecte civile cauzele sa se judece in interiorul comunitatii, iar arhivele erau tinute in limba ladino. Totusi, in calitate de supusi otomani evreii se puteau adresa in egala masura si unui tribunal musulman. Istoria ne invata ca nu au fost putine cazurile cind evreii au preferat sa apeleze la justitia majoritara atunci cind li se parea ca era mai avantajoasa pentru situatia lor concreta. Iata un exemplu pe care il gasim intr-o colectie de documente otomane din Bursa secolului al :

ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE (1) Img_1

Sursa: Bursa Court Archives (Şer'iye Sicili - A153), proiect coordonat de: M.Asım Yediyıldız, publicat de Primaria orasului Bursa in 2010

Cu toate ca isi poate supune cauza judecatii tribunalului rabinic, Mosi fiul lui Iasef, membru al comunitatii evreiesti din Bursa, prefera sa adreseze judecatoriei locale (sharia) o plingere impotriva unui alt membru al comunitatii, Israel, fiul lui Musa, care ii datoreaza 9.000 de dirhem (bani) pentru vinzarea unor materiale textile. In fata judecatorului, Israel recunoaste datoria si accepta sa o plateasca, in prezenta unor martori, toti musulmani!
Pe de alta parte, existau chiar situatii in care negustori musulmani numeau imputerniciti evrei care sa ii reprezinte in fata judecatoriei sharia, in cauze in care ambele parti erau musulmane! Iata un exemplu:

ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE (1) Img_2

Sursa: Bursa Court Archives (Şer'iye Sicili - A153), proiect coordonat de: M.Asım Yediyıldız, publicat de Primaria orasului Bursa in 2010

     La judecatoria locala (sharia) se prezinta in numele fundatiei musulmane a lui Malulzade Efendi un evreu, David fiul lui Isac, in calitate de imputernicit legal al unui membru al consiliului fundatiei, Mevlana Feyzulla Efendi. David depune in numele lui Mevlana o plingere impotriva unui alt musulman, el-Hac Fayik ibn-I el-Hac Ahmed, despre care spune ca a inchiriat de la Mevlana o brutarie intr-un cartier al orasului pentru 300 akce (bani) pe luna, insa nu a platit pentru o anumita perioada suma cuvenita proprietarului, datoria ajungind la 4500 akce. David cere plata sumei dar si o investigatie din partea judecatoriei. Judecatorul il chestioneaza pe Fayik si constata ca intr-adevar datoreaza suma respectiva, lucru pe care acesta il recunoaste, dar sustine ca a folosit o parte din bani pentru intretinerea si reparatiile necesare brutariei, si ca atare cere efectuarea unui calcul obiectiv, fiind de acord sa plateasca diferenta, solicitare pe care judecatoria o aproba.
     Incidental, este de semnalat un caz oarecum asemanator si la fel de neasteptat in Iasiul anului 1781, cind evreica Suzana apare martor intr-un proces intre… o manastire ortodoxa si o biserica catolica din oras, confirmind pozitia bisericii catolice (la fel, de altfel, ca multi alti ieseni ortodocsi)!(6)
     Dupa reformele Tanzimat din 1839, apare conceptul de Otomanism – cu alte cuvinte, supusi otomani incep sa fie considerati acei indivizi care locuiesc in teritoriile otomane, indiferent de religia pe care o practica si limba pe care o vorbesc. In vederea integrarii minoritatilor in societate, prin edictul din 1856 guvernul recunoaste non-musulmanilor dreptul de a fi membri ai nou infiintatelor consilii administrative ale oraselor precum si ai parlamentului, insa in nume propriu, nu ca reprezentanti ai minoritatilor din care provin. Astfel, pe la 1850 evreii incep déjà sa fie considerati “cetateni” otomani, cu toate ca legea nationalitatii avea sa fie adoptata formal abia in 1869. Conform art.1 al legii, “orice persoana nascuta dintr-un tata otoman si o mama otomana sau numai dintr-un tata otoman este supus otoman”(7).

ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE (1) Img_3

Sursa: http://he.wikipedia.org/wiki/%D7%A7%D7%95%D7%91%D7%A5:Haim_Bejerano.jpg

ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE (1) Img_4

Visit of Chief Rabbi Haim Bejarano at the Maale Synagogue in Haskoy
Source: http://www.turkishjews.com/history/equality.asp

Datorita regimului mai favorabil oferit de Imperiul Otoman evreilor, multi sefarzi au ales sa emigreze in Turcia chiar si la sfirsitul secolului al XIX-lea, mai ales dupa 1875, atunci cind aparitia statelor nationale balcanice (Serbia, Bulgaria, etc.) i-a facut sa-si paraseasca adapostul din aceste tari, care s-a dovededit astfel sa fi fost doar temporar, desi a durat citeva secole. A vut loc, asadar, o miscare care a inchis cercul deschis in secolul al XVI-lea, cind sefarzii otomani au ales aceste meleaguri pentru a se aseza. (La inceputul secolului al XX-lea, insa, mai ales dupa instaurarea Republicii si aparitia nationalismului turc, inexistent anterior, multi dintre ei pleaca mai departe, atrasi de noile oportunitati din America sau Europa de Vest).

Sefarzii otomani in Tarile Romane

ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE (1) Img_5

Sursa: http://www.sephardicstudies.org/romania.html

Desi negustori evrei spanioli au trecut prin Tarile Romane si inainte de expulzarea din 1492 (ba chiar, dupa Nicolae Iorga, evreii erau singurii care foloseau, dinainte de 1480, ruta Constantinopol – Silistra – Galati pentru a ajunge in Europa), abia dupa stabilirea in Imperiul Otoman sefarzii au inceput sa treaca granita in Valahia si Moldova constituindu-se in comunitati locale, in orase ca Bucuresti, Iasi, Craiova, Turnu Severin, Corabia, Calafat, Turnu Magurele, Ploiesti, Giurgiu, Constanta, Braila, etc. Mai tirziu, sefarzi au venit si de la Viena dar si din diverse orase italiene (multi au plecat din Trani, de unde si numele des intilnit Mitrani). Totusi, numarul cel mai mare a provenit din Imperiul vecin. Trebuie mentionat insa ca si domnitorii Valahiei si Moldovei din acele timpuri au contribuit prin atitudinea lor binevoitoare fata de evrei la incurajarea asezarii sefarzilor pe aceste meleaguri.
Conform lui M. A. Halevy, dat fiind ca primii sefarzi au ajuns in Valahia inca din 1496( Cool

, adica la mai putin de 5 ani de la expulzare, istoria sefarzilor din Tarile Romane poate fi impartita in doua etape distincte: 1496-1711 (cind incep domniile fanariote) si 1711-1821 (cind are loc rascoala greaca impotriva stapinirii turcesti [“zavera”], cu implicatii profunde si asupra Tarilor Romane)(9).
     Prima asezare sefarda este inregistrata in 1550 la Bucuresti. Stim asta dintr-o responsa rabinica data de rabinul din Salonic, Samuel de Medina, cu privire la asasinarea unui evreu otoman in apropierea orasului. Informatia este confirmata de o doua responsa, data de aceasta data de Rabinul Iosef Caro de la Nicopole, in 1559, referitor la o pricina asemanatoare, si in care regasim doua din numele mentionate in prima responsa, ceea ce demonstreaza stabilitatea respectivilor sefarzi pe aceste meleaguri.
     Comertul sefard intre Imperiul Otoman si Principate ia amploare in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, cind intilnim din ce in ce mai des negustori evrei care travereseaza Valahia si Moldova si creditori care acorda imprumuturi domnitorilor locali, ceea ce indica implicarea lor nu numai in viata economica ci si in cea politica, dar si comunitati stabile, cum este cea din Bucuresti, mentionata mai sus, sau cea din Craiova, inregistrata de la 1650, ori Focsani, de la 1700. Unii domnitori, ca Aron Tiranul, pun biruri ca sa isi poata plati datoriile catre creditorii sefarzi otomani (ceea ce de multe ori nu ajuta prea tare), altii, ca Mihai Viteazul, rezolva problema ucigindu-i.
     Cu toate ca voievozi ca Radu Leon, Alexandru Ilias sau Constantin Brancoveanu continua sa aibe in solda medici sefarzi (si sa se imprumute de la zarafii “Tarigradului”), in secolul al XVII-lea toleranta religioasa fata de evrei incepe sa scada, ceea ce se reflecta si in restrictiile economice care incep sa li se aplice. Apogeul este atins in 1714, cind Stefan Cantacuzino darima sinagoga sefarda din Bucuresti si le interzice enoriasilor sa se mai adune pentru rugaciune. Totusi, datorita bunelor relatii comerciale, de-a lungul secolului al XVIII-lea evrei sefarzi din Imperiul Otoman continua sa vina in Principatele Danubiene. Ba mai mult, la 1730 comunitatea sefarda din Bucuresti este recunoscuta pentru prima data ca o entitate de sine statatoare de catre Nicolae Mavrocordat, cunoscut de altfel si pentru faptul mai putin obisnuit ca in colectia sa de manuscrise de mare valoare se aflau si unele in limba ebraica. Totusi, desi incep sa fie organizate si separat, in general comunitatile sefarde colaboreaza cu cele ashkenaze, de buna voie sau silit, cum este celebrul caz din Ploiesti de la 1830, cind Marele Rabin Haim Focsaner din Bucuresti intervine in disputa dintre cele doua comunitati locale stabilind ca vor avea drepturi egale in interiorul unei structuri comune dar li se va interzice formarea de structuri de sine statatoare(10). Pe de alta parte, avem un document din 1823 emis de Agentia Austriaca din Valahia prin care aceasta isi exprima satisfactia pentru acceptul dat atit de comunitatea ashkenaza cit si de cea spaniola privind recompensarea serviciilor aduse ambelor comunitati de starostele Anschel Brayer, instalat in functie de Agentie(11). Iar atunci cind, in 1832, obstea evreilor din Bucuresti se plinge Sfatului Administrativ Extraordinar de existenta unor nereguli in judecarea pricinilor dintre evrei si stringerea darilor catre Visteria statului, in spiritul hrisoavelor domnesti anterioare, prin care s-au stabilit obligatiile evreilor, Sfatul Administrativ hotaraste ca toate pricinile dintre evrei sa fie prezentate vornicului orasului, iar pentru stringerea darilor catre stat sa se aleaga, din doi in doi ani, cite doi reprezentanti din rindul evreilor spanioli si doi din partea evreilor lehi, fiecare raspunzind pentru breasla lui. Hahambasii si dascalii urmau sa fie alesi din rindul evreilor paminteni, iar reprezentantii urmau sa analizeze neintelegerile dintre membrii obstei, anuntind Agia daca se iveau elemente turbulente(12). Sase ani mai mai tirziu, tot impreuna cele doua comunitati adreseaza domnitorului Alexandru Ghica o scrisoare de multumire pentru grija pe care o poarta evreilor, pe care ii considera “insemnator izvor de obstesc folos”(13), si tot impreuna reprezentantii evreilor spanioli si lehi participa, in 1845, la primirea domnitorului Gheorghe Bibescu, intors in capitala cu sotia, tinind fiecare un discurs avintat, asa cum aflam din presa vremi(14). De altfel bunele relatii cu autoritatile sunt confirmate si de scrisoarea din 1846 prin care conducatorul Comunitatii Evreilor Spanioli din Bucuresti, Iancu Cohen, il informeaza pe Barbu Stirbei, seful Departamentului din Launtru, ca respectiva comunitate construieste o sinagoga noua in mahalaua Popescului, invitindu-l sa fie patronul lacasului, numit Sinagoga Pacii(15). Pe de alta parte, este interesant de amintit ca de multe ori era angajat sa pastoreasca o comunitate un membru al celeilalte. Acesta a fost cazul lui Iacov Isac Niemirower, rabin ashkenaz care a servit ca sef al unei comunitati sefarde, dar si al lui Moses Gaster, a carui origine este neclara (mama lui era ashkenaza din Rusia iar originea tatalui, consul onorific al Olandei la Bucuresti, membru al unei familii provenind din Austria si Polonia, este disputata(16)).
     Daca secolul al XVI-lea a fost marcat de personalitatea lui Iosef Nassi, din familia Mendes, maranul portughez care a avut atita influenta la Inalta Poarta intre 1566-1579 incit a fost numit Duce de Naxos si al Cicladelor, iar in 1571 Sultanul Selim II i-a oferit chiar tronul Moldovei (pe care insa a fost suficient de inteligent incit sa-l refuze), inceputul secolului al XVIII-lea a fost fara indoiala epoca de glorie a lui Daniel de Fonseca. Apreciat deopotriva in Occident si in Imperiul Otoman, de Fonseca, pe care l-a Nicolae Mavrocordat l-a „rapit” practic ambasadei franceze de la Constantinopole, unde acesta servise timp de 17 ani, asa cum reiese din scrisoarea Ambasadorului francez, prin care acesta ii permite lui de Fonseca sa treaca in serviciul domnitorului muntean, asigurindu-i, in acelasi timp, in continuare, protectia franceza(17). De la de Fonseca stim despre celebra biblioteca a lui Mavrocordat, din care maranul a descifrat si copiat mai multe manuscrise grecesti pe care le-a pus la dispoziţia unor savanţi din Franta si Italia, propularizind printr-o vasta corespondenta colectiile domnitorului, intre care la loc de cinste se aflau, la fel ca si in cazul lui Constantin Brancoveanu, o serie de manuscrise evreiesti. Dupa cum mentioneaza de Fonseca insusi intr-o scrisoare din 14 septembrie 1731 trimisa directorului Bibliotecii Regale din Paris, „in tot Levantul nu se gasesc alte manuscrise [mai valoroase] decit cele din biblioteca domnitorului Valahiei, care mi-a promis ca imi va permite copierea acelora care ne vor fi necesare […]”(18). In fapt, De Fonseca si Mentes Bally, alt zaraf si negustor sefard otoman care s-a bucurat de aprecierea lui Mavrocordat, au fost cei care l-au convins pe domnitor sa recunoasca la 1730 comunitatea sefarda bucuresteana.
     Cel mai important secol sefard a ramas insa secolul al XIX-lea, cind o serie intreaga de mari personalitati care au venit din Imperiul vecin s-au remarcat in cele mai diverse domenii. Multi au fost si au ramas pina la sfirsit supusi otomani, mai ales in conditiile in care Tarile Romane si mai apoi Romania au refuzat sa emancipeze evreii, preferind incetatenirea individuala, cel putin pina la Constitutia din 1923 care ii naturalizeaza pentru prima oara in bloc (dar numai pentru vreo 15 ani, dat fiind ca legea cetateniei este revizuita in 1938 si o buna parte dintre ei o pierd din nou). O parte au fost rasplatiti pentru contributia lor prin acordarea unor facilitati (prima generatie de bancheri) si chiar a cetateniei individuale (generatia a doua).
     Despre sefarzii din Valahia secolului al XIX-lea ne-a ramas marturia lui Iuliu Barasch: “Partea cealalta a populatiei israelite de aci se alcatuieste din asa numitii frinci sau spanioli, ei se poarta dupa portul tarii, adica munteneste, si vorbesc intre sine un dialect spaniolo-castilian, care este desigur acum mai mult sau mai putin corupt in gura lor. Ei nu se pot intelege cu crestinii si cu evreii polonezi, decit numai in limba romana. Evreii din intregul Orient, ca spre pilda cei din Constantinopole, Smirna, Salonic etc. sunt toti de aceiasi origine. Printre dinsii se afla foarte multe familii bogate si considerate”(19).
     Ceea ce este extrem de interesant de observat la migratia de secol XIX este sensul in care circula sefarzii otomani. Avem de pilda povestea lui Isaac Nassi, nascut la 1855 la Constantinopole, care in calitate de supus otoman se muta la Constanta, unde se casatoreste in 1894 cu Neama (si ea supusa otomana), face 4 copii si lucreaza ca functionar comercial la sucursala din oras a Bancii Marmorosch Blank, in calitate de expert in negotul cu griu, pe partea de asigurari. Dupa cum povesteste nepoata lui, Guler Orgun, putea sa evalueze cantitatea de griu incarcata pe vasul de transport dintr-o privire(20). In 1916, Isaac face cerere de impamintenire si capata cetatenia romana. Dar putin mai tirziu Neama moare si pe la 1920 Isaac de hotaraste sa se intoarca cu copiii la Constantinopole, unde – surpriza – este inregistrat ca… functionar al sucursalei de acolo a aceleiasi banci Marmorosch Blank in calitate de… cetatean roman! Cind insa banca este afectata de marea criza financiara din 1929 si isi concediaza angajatii, Isaac este intre primii care pleaca, acceptind o intelegere financiara care ii permite sa inceapa o afacere proprie. Din pacate, in 1936 moare de ciroza.

ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE (1) Img_6

Sursa: Guler Orgun

ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE (1) Img_7

Sursa: Guler Orgun

     Pe de alta parte, avem povestea rabinului si hazanului Isac Altaras, venit din Iugoslavia, care a servit o vreme ca hazan la Cahal Grande (sinagoga mare sefarda) din Bucuresti, intorcindu-se ulterior in tara sa, unde insa a devenit victima a Holocaustului(21).
     Un al tip de situatii interesante este cel al omonimiilor. Avem de pilda un Menachem Elias sefard otoman nascut la 1812 care a contribuit la dezvoltarea economiei bucurestene si a carui familie a ajuns in mare parte la Viena, si avem un alt Menachem Elias, venit tot din Imperiul Otoman (nascut la Constantinopole), dar stabilit la sfirsitul secolului al XIX-lea la Craiova, unde s-a casatorit cu Rosa Alscher, si a carui familie a ajuns in mare parte la… Chicago(22)! Pentru a complica si mai tare lucrurile, avem in Bucurestiul secolului al XIX-lea si un Elias B. Menachem! La fel, avem un Avram Halfon, fiul lui Solomon Halfon, sefard otoman, unul din primii bancheri ai Valahiei si apoi ai Romaniei, nascut la Bucuresti la 1808, a carui familie ajunge in mare parte la Paris, si un Avraham Halfon nascut la Plovdiv, in Bulgaria, la sfirsitul secolului al XIX-lea, a carui familie ajunge la… Salt Lake City(23)!
     Intre 1865 (data infiintarii) si 1960 in Cimitirul Sefard din Bucuresti si-au gasit odihna evrei veniti din Turcia (nascuti la Constantinopole dar si la Smirna, Adrianopole [de unde provine, de pilda, in mare parte, numele de familie Benaroyo], etc.), Grecia (nascuti mai ales la Salonic, dar si la Ianina), Italia (nascuti la Caspoli sau in alte orase), Austria (nascuti la Viena), Serbia (nascuti la Belgrad), Macedonia (nascuti la Skopje), Franta (nascuti la Paris), si un impresionant numar de evrei din Bulgaria (din care jumatate numai din Rusciuk/Ruse, restul fiind originari din Silistra, Nicopole, Vidin, Varna, Bazargic, Stara Zagora, Sofia, Burgas, etc.).
     Asa cum se vede din aceste cifre, in cele mai multe cazuri sefarzii otomani care vin in Tarile Romane si mai apoi in Romania in secolul al XIX-lea ramin aici. Multi dintre ei aduc contributii esentiale la dezvoltarea tarii, in cele mai diverse domenii, incepind cu cel economic si bancar si terminind cu cel cultural si artistic.
     Iata povestile citorva dintre ei.

Vezi partea 2