Like/Tweet/+1
Ultimele subiecte
» TEXT ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE2Scris de Admin 26.08.17 22:37
» TEXT ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE1
Scris de Admin 26.08.17 22:36
» Comunitatea evreiască din Botoșani (2)
Scris de Admin 26.08.17 22:30
» Comunitatea evreiască din Botoșani (1)
Scris de Admin 26.08.17 22:30
» ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE (1)
Scris de Admin 26.08.17 22:19
» ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE (2)
Scris de Admin 26.08.17 22:18
» DESPRE ANTISEMITISMUL MAREȘALULUI ION ANTONESCU
Scris de Admin 04.08.17 23:54
» Romanizarea Romaniei 1940-44 legi antisemite, CNRomanizare
Scris de Admin 04.08.17 21:13
» ROMÂNIA LUI ANTONESCU ȘI LOGICA VIOLENȚEI(3): VIOLENŢA MILIT
Scris de Admin 05.03.17 11:01
» Anunțuri Administrative
Scris de Admin 25.02.17 20:07
Comunitatea evreiască din Botoșani (1)
Pagina 1 din 1
Comunitatea evreiască din Botoșani (1)
Scris de Admin 26.08.17 22:30
Comunitatea evreiască din Botoșani
Partea 1
De peste un veac, oamenii regretă acei Botoşani vechi şi blânzi „care se duc”, o dată cu locuitorii lor din alte vremuri. Dar, pentru cei care nu sunt la curent cu astfel de lamentări, oraşul surprinde prin numeroasele insule de clădiri, parcuri şi alei nedesprinse prea mult de trecut şi exilate în peisajul urban recent. Schimbarea adusă de timp a fost mai abruptă în privinţa oamenilor, decât a construcţiilor din oraş. Frumoasele clădiri de la sfârşit de secol XIX şi din prima parte a celui următor, care şi-au pus pecetea asupra urbei, au avut o cu totul altă viaţă, alt public şi alţi locatari. Iar imobilele - ce formează acum o rezervaţie arhitecturală unică prin fidelitatea faţă de stilurile aflate atunci la modă - erau, cândva, simptomul unei modernităţi care nu excludea viaţa patriarhală din uliţele şi mahalalele învecinate.
Aici trăiau, de fapt, mai multe comunităţi, împărţite prin meseriile, etniile, confesiunile ori starea lor socială – populând aceeaşi localitate, dar intersectându-se numai în locuri şi momente anume. Zonele comerciale sau de prestigiu public, parcurile, străzile micilor meseriaşi, vecinătăţile lăcaşelor de cult, cartierele mai vechi sau mai noi – toate îşi aveau propria lor existenţă, pulsând după reguli nescrise dar binecunoscute celor „de-ai casei”.
Specificul acestui vechi oraş din nordul Moldovei s-a datorat, în bună parte, „uliţei evreieşti”, cu dughenile şi sinagogile sale. Comunitatea armeană era, şi ea, foarte prezentă. Nici lipovenii nu puteau fi trecuţi cu vederea şi nici colorata lumea a romilor sărmani din „Ţigăni(m)e”. Dintre toţi, evreii au fost cândva nu doar cea mai numeroasă comunitate - un recensământ din 1899 afirmând că reprezintă aproximativ 52% din populaţie (Daniel Dieaconu, p. 147) – ci şi cea mai amplu reprezentată în toate straturile sociale şi culturale ale oraşului. Popula masiv atât mahalaua „Calicimii”, cât şi centrul comercial epatant al urbei; astfel, evreii puteau fi întâlniţi în liceul de elită „August Treboniu Laurian” sau pe Strada Muzicanţilor, unde formau tarafuri vestite, împreună cu lăutarii ţigani (Din Botoşanii de odinioară..., p. 59). Animau binecunoscute cârciumi, familiare chiar şi poetului Mihai Eminescu - cum era aceea a lui Iancov Mechel Wechsler, „în faţa birjăriei” din târg; se spune chiar că poetul aprecia erudiţia proprietarului, de altfel un cunoscut lider al obştii evreieşti (Din Botoşanii de odinioară..., p. 40). Contau, cu siguranţă şi celelalte afaceri evreieşti, sălile de teatru sau cinema, fabricile, spitalele şi librăriile, fără de care viaţa botoşănenilor ar fi fost mult mai săracă.
Prezenţa acestei comunităţi şi-a pus amprenta pe toate registrele existenţei urbane. O vom regăsi deci, atât în arhitectura rezidenţială sau populară, cât şi în cea public utilitară (inclusiv industrială), prin comanditarii, constructorii, proprietarii, chiriaşii, enoriaşii, vizitatorii sau clienţii locului.
Din păcate, majoritatea acestui patrimoniu arhitectural s-a destrămat, o dată cu disoluţia comunităţii înseşi, redusă astăzi la aproape 125 de membri (vezi http://www.romanianjewish.org/ro/mosteniri_ale_culturii_iudaice_03_11_10.html, accesat la 4 iunie 2011). Pierzându-şi rosturile şi oamenii, ansamblurile de clădiri, cu împrejmuirile şi căile de acces iniţiale, s-au redus la piese disparate, deteriorate sau deturnate de la ceea ce forma cândva „ţesătura” peisajului urban. Pierderea anexelor, degradarea accesoriilor (cum ar fi decoraţiile balcoanelor, a ferestrelor sau a grilajelor) şi desfiinţarea zonelor de departajare (formate din garduri, spaţii verzi, arbori) sunt, de altfel, primele semne ale trecerii timpului şi ale transformării caselor în monumente.
Patrimoniul arhitectural la care ne referim a rămas încă deosebit de semnificativ, în ciuda sistematizării destructive din ultimul deceniu al regimului Ceauşescu sau a crizei economice postcomuniste. Ceea ce s-a schimbat cel mai puţin de-a lungul anilor a fost însă atitudinea generală, de ignorare sau de minimalizare a componenţei şi valorii sale. În afara chestiunilor strict juridice şi financiare legate de proprietatea asupra unor imobile confiscate de statul comunist (vezi http://www.adevarul.ro/locale/botosani/Botosani-_Scoli-gradinite_si_spitale_retrocedate_0_404359846.html, accesat la 4 iunie 2011), opinia publică pare aproape indiferentă la acest subiect. Explicaţiile sunt numeroase: tăcerea care înconjura „naţionalităţile conlocuitoare” în perioada comunistă, emigrarea masivă a evreilor (mai ales în anii ʼ60-ʼ70), penuria generalizată din ultimele decenii, lipsa unei culturi istorice şi a civismului local, o anume repulsie faţă de noii „îmbogăţiţi” ai oraşului şi de proprietăţile lor (inclusiv clădirile de patrimoniu). Poate cel mai surprinzător element al acestei „uitări” vine din perioada interbelică, când convieţuirea părea atât de firească încât nu se simţea nevoia apelativelor ori separaţiilor cu substrat etnic. Ne referim, fireşte, la deprinderi formate pe durată lungă, în viaţa de zi cu zi, şi nealterate de politicile extremist-antisemite, din anii ʼ40.
Coexistenţa îndelungată a dus, uneori, la o anume dizolvare (uneori intenţionată) în cultura şi societatea românească. Astfel încât, în afara construcţiilor strict destinate vieţii comunitare evreieşti – în special a sinagogilor – majoritatea clădirilor la care ne referim nu se diferenţiau de ansamblul general urban prin funcţii, concepţie ori stil arhitectural, ci prin uzajul lor, fiind ridicate, întreţinute şi folosite cu precădere sau în exclusivitate de locuitorii evrei. Chiar şi sinagogile - peste 70 în perioada interbelică - au fost influenţate de specificul arhitectural local; „înfăptuite prin străduinţa evreilor, pentru necesităţile lor”, clădirile au fost, în ansamblu, marcate de „aportul factorilor de mediu cultural şi material românesc, în contextul şi cu aportul ideilor şi tehnicilor de realizare” funcţionale la un moment dat, fie ele de circulaţie regională, restrânsă ori larg europeană (Aristide Streja, Lucian Schwarz, p. 175). De altfel, multe case de rugăciuni au fost locuinţe particulare, adaptate cerinţelor cultului (Şlomo Leibovici Laiş, p. 188, 194-198); unele au rămas în proprietate privată, dar de obicei erau, până la urmă, donate comunităţii. Această situaţie recomandă, o dată în plus, reevaluarea clădirilor la care ne referim ca piese definitorii ale patrimoniului româno-evreiesc.
Oraşul a păstrat, sub straturi edilitare târzii, urmele construcţiilor sale medievale şi premoderne. Cum prezenţa locuitorilor evrei, negustori şi meseriaşi, era o certitudine în această prosperă (pe atunci) aşezare a principatului Moldovei, putem aprecia că existenţa lor s-a legat şi de vestigiile arhitecturale din secolele XVII-XVIII. Structura acestor construcţii, bazată pe o reţea complexă de pivniţe (depozite subterane), delimitează zona comercială tradiţională a oraşului, care s-a menţinut secole în şir. Târgul Vechi, grupat în jurul halelor, s-a extins treptat cu prăvăliile şi atelierele sale, adăugându-şi, în secolul al XVIII-lea, un Târg Nou, cu mahalale tot mai cuprinzătoare (Victor Tufescu, p. 90). Din această perioadă par să dateze – cel puţin după criterii stilistice - şi cele mai vechi case din oraş (Eugenia Greceanu, p. 62). În ambele Târguri era câte un nucleu de populaţie evreiască, cel mai vechi provenind încă din secolul XVI (Şlomo Leibovici Laiş, p. 19). Colonia s-a mărit în ritm foarte alert la începutul secolului al XIX-lea, cu emigranţi din Galiţia, Polonia şi Rusia.
Aportul masiv al noilor veniţi s-a tradus „în construirea intensă de dughene în Târgul Nou”, aglomerate în parcele tot mai înguste dacă este să le comparăm cu cele din perioada anterioară (Eugenia Greceanu, p. 61). Cei înstăriţi au ocupat nu doar vadul comercial principal al oraşului, de pe Calea Naţională, ci au început să pătrundă şi în zona caselor boiereşti. Încă de la începutul secolului îşi manifestaseră un anume interes în acest sens (la 1833, aga Grigore Balş îşi închiria casele din mahalaua Vrăbieni la „un evreu”), dar după 1900 au căutat să şi cumpere imobile în zona rezidenţială (Eugenia Greceanu, p. 42). De altfel, aşezarea mai semnificativă a boierilor în oraş datează tot din prima jumătate a secolului XIX. Într-o primă fază, ei au cumpărat sau copiat casele târgoveţilor. Chiar şi atunci când au început să îşi construiască reşedinţe proprii, în stil european, nu au renunţat uşor la acareturile înconjurătoare, la grădini şi livezi, orăşenii nefiind, în general, cu totul desprinşi de sat şi de moşii (Eugenia Greceanu, p. 64). Acest mod de locuire a fost, de altfel, specific oraşelor-târguri premoderne din provinciile româneşti, caracterizate „printr-o dispoziţie afânată a construcţiilor, clădirile de locuit având în preajma lor gospodării şi terenuri cultivate” (Gh. Curinschi, p. 32).
La mijloc de veac XIX, mai toate oraşele moldoveneşti arătau la fel, având „aceleaşi case cu un singur cat, un balcon pe parter dinainte şi un cerdac, care înconjoară aproape toată clădirea, aceleaşi prăvălioare de jidani şi de armeni” (Daniel Dieaconu, p. 99). În afara câtorva biserici şi a unor case mai întemeiate, care aveau cel puţin pivniţele din zid, majoritatea clădirilor erau, se pare, din lemn, inclusiv cele obşteşti. De altfel, „până la 1820, nu putea fi vorba, în Botoşani, despre o clădire publică [...]. Funcţionarii care aveau atribuţiuni de administraţie comunală, cum era şoltuzul, îşi scria[u] actele în casa [lor]” (Artur Gorovei, p. 296). Abia la 1832 s-a prevăzut, în cheltuielile publice, o sumă pentru „chiria casei municipalităţii”. Curând, Eforia oraşului a dorit să îşi cumpere un local propriu pentru cancelarie, ceea ce s-a realizat doar în 1851, prin intervenţia generoasă a domnitorului Grigore Ghica (Artur Gorovei, p. 296-297).
Cam în aceeaşi perioadă, apar şi construcţiile de zid ale comunităţii evreieşti, în speţă cele destinate cultului. Până atunci, majoritatea caselor de rugăciuni, cu anexele lor (inclusiv şcolile, dar foarte probabil şi baia rituală) erau construite din lemn. Cât despre sediul administrativ al comunităţii (eforiei), se pare că era plasat tot în locuinţe particulare. Un document sugerează că diferitele chestiuni de interes public se discutau de obicei în particular şi fragmentat, pe la casele conducătorilor obştii (Activitatea şi gestiunea financiară 1923-1924, p. 4). În unele cazuri, se convocau, probabil, adunări lărgite în casele de rugăciuni. Târziu, eforii înşişi s-au preocupat să-şi externalizeze activitatea, instalându-şi birourile într-un local aparte care, la 1923, era situtat pe „Strada Griviţei nr.11, fosta şcoală Hilel Cahane” (Activitatea şi gestiunea financiară 1923-1924, p. 5).
Până la apariţia caselor boiereşti şi a clădirilor publice, peisajul edilitar a fost dominat de aşa-numita arhitectură populară urbană. Erau case construite, în general, pe un singur nivel, fără pivniţă, cu beciul amenajat independent, în curte. Erau ridicate în paiantă, pe „schelet de lemn şi panouri din dulapi, îmbrăcaţi pe ambele feţe cu lipitură de lut pe nuiele împletite, totul fiind acoperit cu tencuială”; de obicei, planul casei presupunea existenţa unei tinde, în jurul căreia se distribuiau simetric două sau patru odăi, intrarea fiind marcată de un pridvor. Ceea ce aveau în comun era „nelipsitul cerdac”, dispus pe una sau mai multe laturi. În general, sculptura de lemn a componentelor vizibile era simplă, decoraţia fiind mai pretenţioasă la casele care imitau parţial arhitectura de zid. În acest caz, apăreau detalii menite să atragă atenţia asupra „calităţii de orăşean a proprietarului”, cum ar fi motivele inspirate din stilul clasic (frontoane, coloane) (Eugenia Greceanu, p. 82). Această translare ornamentală în registrul autohton se poate, de altfel, recunoaşte şi în alte oraşe moldoveneşti, cum ar fi Iaşul, Suceava ş.a.m.d. În aceste oraşe, la multe case „acoperişul în două ape al pridvorului apare mărginit de frontonul clasicizant, iar stâlpul de lemn era învelit într-un strat de tencuială ce imită fusul cilindric, ori de-a dreptul transformat în coloană toscană” (Mihai Ispir, p. 50). Majoritatea vechilor case botoşănene au fost însă demolate, mai ales în anii 80. Înainte de a dispărea, ele îşi pierduseră deja o bună parte din anexe, cum era, de pildă, „bucătăria cu monumentalul cuptor moldovenesc” (Eugenia Greceanu, p. 83).
Foarte probabil, cei mai mulţi dintre botoşăneni, inclusiv evrei, au locuit generaţii de-a rândul în astfel de case înzestrate, după caz, cu acele grădini care dădeau un farmec aparte oraşului. Chiar şi casele de rugăciuni ale mahalagiilor erau, nu de puţine ori, plasate în acelaşi ambient. Un rabin respectat în cartier îşi primea fidelii acasă şi astfel, lângă odăile familiei, apăreau spaţii de rugăciune minimal amenajate. Un fost locuitor din Botoşani aminteşte o astfel de sinagogă în cartierul „drumul Suliţei” (Suliţer Weg), descriind-o ca pe o locuinţă modestă cu „bănci de-a lungul pereţilor, un Balemer din lemn, la fel şi amvonul”; în camera din spate se născuseră tatăl şi unchii povestitorului (Şlomo Leibovici Laiş, p. 199). Căsuţa cu acoperiş de şindrilă (prin care uneori răzbea ploaia), avea „pământ pe jos”, iar pereţii erau spoiţi în var şi humă; era ascunsă „în fundul unei grădini, asemeni celorlalte din mahala”, fiind rând pe rând înconjurată de liliac, porumb, floarea-soarelui, nuci sau troiene uriaşe de zăpadă (Şlomo Leibovici Laiş, p. 199-201).
Uliţele şi pieţele au fost multă vreme nepavate şi neluminate noaptea, transformând circulaţia în oraş în adevărate aventuri şi fixând, o dată în plus, locuitorii, în vecinătăţi bine delimitate. Un document de la 1820 nota disperarea târgoveţilor care uneori nu puteau răzbate prin noroaiele uliţelor „nici cu sufletul de la un loc la altul”, îndurând lipsa celor necesare traiului zilnic, mai ales primăvara şi toamna, când drumurile ajungeau de neumblat (Eugenia Greceanu, p. 65). Zonele sărace şi-au prelungit această izolare în propriul disconfort până târziu în secolul XX, când mahalaua din „Calicime”, majoritar evreiască şi cuprinzând aproape un sfert din suprafaţa oraşului, era „cartierul cel mai oropsit al oraşului”, cu „străzi desfundate, întunecoase, fără trotuare, nepavate”, care constituiau un adevărat pericol noaptea, mai ales în anotimpurile ploioase (Şlomo Leibovici Laiş, p. 251). Aici trăiau oameni de toate profesiile: mici meseriaşi sau comercianţi, hamali, birjari, misiţi, cârciumari, iar în zona mai apropiată de centru chiar şi liber-profesionişti, medici şi avocaţi. În majoritatea cazurilor, locuinţele erau foarte modeste, având una sau două camere joase, care slujeau de bucătărie, dormitor, atelier sau prăvălie pentru o întreagă familie de 5-6 persoane. Erau luminate cu opaiţ sau lampă de petrol, nu aveau instalaţie de apă curentă sau canalizare. Zilnic, sacagii aduceau apă în cartier, de la mare distanţă, căci exista o singură fântână, uneori de nefolosit. În această aglomerare lovită de penurie cronică, până şi vegetaţia care se revărsa în restul oraşului era un lux nepermis (Şlomo Leibovici Laiş, p. 251-252). De altfel, nici zona coemercială centrală nu lăsa loc pentru aşa ceva, terenul fiind gestionat aici cu multă zgârcenie. Aşa se face că, pînă la urmă, chiar şi familiile evreieşti mai înstărite se mulţumeau cu plimbările în locuri publice. La 1932, inventariind distracţiile oraşului, un observator nota că cel mai mare parc din Botoşani („Eminescu”, amenajat de familia boierilor Vîrnav şi donat urbei) devenise un refugiu predilect al anumitor locuitori. Mai precis, „cei ce profită mai mult de aerul curat şi de muzică, sunt cei săraci cari nu se duc nicăieri în timpul verii şi evreii cari stau în centru şi nu au un colţ măcar de ogradă să se poată mişca în libertate” (Tiberiu Crudu, p. 214).
În contrast cu locaţiile aglomerate ale oraşului, zona rezidenţială modernă, care s-a extins treptat într-o parte a Târgului Nou era invadată de vegetaţie, spaţiile verzi fiind organizate aici în scop decorativ şi nu economic (grădini sau livezi, ca în vechile gospodării ale târgoveţilor). Această dispoziţie oferea caselor „o izolare şi o discreţie căutate”. Erau clădiri impunătoare, „având de multe ori aspectul unor unor palate de mai mici sau mai mari dimensiuni”: acesta a fost cartierul „protipendadei locale”, care îşi afişa astfel rangul şi averea. Construcţiile datează majoritar din secolul XIX, mai ales din ultima sa parte (Paul Petrescu, p. 292). Stilistic, ele expun elemente „ţinând de neoclasic în diferite variante, de la cel venit pe filieră rusească şi uneori poloneză, la cel de factură franţuzească, alături de elemente ale neogoticului impus ca o modă de administraţia habsburgică din Bucovina vecină şi Galiţia şi alături de o decoraţie de inspiraţie barocă reluată târziu şi uneori greu de identificat sub haina versatilă a unui «secesion»” (Paul Petrescu, p. 293).
Din specia reşedinţelor prestigioase care au fost ridicate, modificate sau întreţinute de proprietari aparţinând elitei evreieşti locale, ne vom opri asupra celor mai cunoscute, intrate în fondul patrimonial declarat al oraşului. Ne referim, în primul rând, la casa Moscovici, devenită în perioada interbelică sediul Camerei de Comerţ din localitate. Proprietarul, Beriş (Boris) Moscovici a fost un mare bancher, care a ţinut să îşi ridice o reşedinţă pe măsura orizontului său cultural şi profesional, de factură occidentală. Casa lui din Calea Naţională nr. 62 (înregistrată pe lista monumentelor istorice din 2004, prin codul BT-II-m-B-01913) era „o admirabilă reflectare a barocului italian de şcoală clasicistă, cu reminescenţe palladiene transmise probabil prin filieră austriacă” (Eugenia Greceanu, p. 96). Imobilul a fost construit înainte de 1872 şi refăcută după 1888 (Eugenia Greceanu, p. 109). Dar iată şi un scurt istoric, nu lipsit de surprize, al acestei clădiri emblematice pentru Botoşani: „Casa bancherului Boris Moscovici a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, având un stil de influenţă franceză. Familia Moscovici petrecea cea mai mare parte a timpului la Paris, aşa că după o perioadă, a decis să vândă imobilul. Clădirea cu patru faţade a fost achiziţionată de Camera de Comerţ, instituţie care a folosit-o între cele două războaie mondiale. Serviciile Camerei funcţionau la etajul al II-lea, iar restul camerelor erau date spre închiriere. La parterul clădirii a funcţionat în 1888 şi o librărie, iar între cele două războaie a avut sediul acolo şi Garda de Fier. În februarie 1941, la parterul Palatului Camerei s-a cedat o cameră, unde a funcţionat sediul «Ajutorului legionar» (sic!). În Procesul – Verbal de inspecţie din 21 – 24 octombrie 1943, referitor la Palatul Camerei, acesta era văzut ca fiind «Cea mai frumoasă, încăpătoare şi mai monumentală Cameră de Comerţ din Regiune». La 1 Mai 1944, Consiliul de Administraţie a închiriat trei camere pentru Serviciul Sanitar al oraşului, două apartamente pentru Circumscripţia III Poliţie, iar la etaj pentru Instanţa Specială de Judecată, Tribunalul”. După 1990 a fost, o vreme, sediul unei firme. Până la urmă, clădirea a fost destinată bibliotecii judeţene Botoşani (vezi http://www.monitorulbt.ro/Stiri/Botosani/Actualitate/2010-12-20/Palatul+Camerei+de+Comert+a+devenit+biblioteca.html, accesat la 2 iulie 2011).
Continuarea in partea 2.
Partea 1
De peste un veac, oamenii regretă acei Botoşani vechi şi blânzi „care se duc”, o dată cu locuitorii lor din alte vremuri. Dar, pentru cei care nu sunt la curent cu astfel de lamentări, oraşul surprinde prin numeroasele insule de clădiri, parcuri şi alei nedesprinse prea mult de trecut şi exilate în peisajul urban recent. Schimbarea adusă de timp a fost mai abruptă în privinţa oamenilor, decât a construcţiilor din oraş. Frumoasele clădiri de la sfârşit de secol XIX şi din prima parte a celui următor, care şi-au pus pecetea asupra urbei, au avut o cu totul altă viaţă, alt public şi alţi locatari. Iar imobilele - ce formează acum o rezervaţie arhitecturală unică prin fidelitatea faţă de stilurile aflate atunci la modă - erau, cândva, simptomul unei modernităţi care nu excludea viaţa patriarhală din uliţele şi mahalalele învecinate.
Aici trăiau, de fapt, mai multe comunităţi, împărţite prin meseriile, etniile, confesiunile ori starea lor socială – populând aceeaşi localitate, dar intersectându-se numai în locuri şi momente anume. Zonele comerciale sau de prestigiu public, parcurile, străzile micilor meseriaşi, vecinătăţile lăcaşelor de cult, cartierele mai vechi sau mai noi – toate îşi aveau propria lor existenţă, pulsând după reguli nescrise dar binecunoscute celor „de-ai casei”.
Specificul acestui vechi oraş din nordul Moldovei s-a datorat, în bună parte, „uliţei evreieşti”, cu dughenile şi sinagogile sale. Comunitatea armeană era, şi ea, foarte prezentă. Nici lipovenii nu puteau fi trecuţi cu vederea şi nici colorata lumea a romilor sărmani din „Ţigăni(m)e”. Dintre toţi, evreii au fost cândva nu doar cea mai numeroasă comunitate - un recensământ din 1899 afirmând că reprezintă aproximativ 52% din populaţie (Daniel Dieaconu, p. 147) – ci şi cea mai amplu reprezentată în toate straturile sociale şi culturale ale oraşului. Popula masiv atât mahalaua „Calicimii”, cât şi centrul comercial epatant al urbei; astfel, evreii puteau fi întâlniţi în liceul de elită „August Treboniu Laurian” sau pe Strada Muzicanţilor, unde formau tarafuri vestite, împreună cu lăutarii ţigani (Din Botoşanii de odinioară..., p. 59). Animau binecunoscute cârciumi, familiare chiar şi poetului Mihai Eminescu - cum era aceea a lui Iancov Mechel Wechsler, „în faţa birjăriei” din târg; se spune chiar că poetul aprecia erudiţia proprietarului, de altfel un cunoscut lider al obştii evreieşti (Din Botoşanii de odinioară..., p. 40). Contau, cu siguranţă şi celelalte afaceri evreieşti, sălile de teatru sau cinema, fabricile, spitalele şi librăriile, fără de care viaţa botoşănenilor ar fi fost mult mai săracă.
Prezenţa acestei comunităţi şi-a pus amprenta pe toate registrele existenţei urbane. O vom regăsi deci, atât în arhitectura rezidenţială sau populară, cât şi în cea public utilitară (inclusiv industrială), prin comanditarii, constructorii, proprietarii, chiriaşii, enoriaşii, vizitatorii sau clienţii locului.
Din păcate, majoritatea acestui patrimoniu arhitectural s-a destrămat, o dată cu disoluţia comunităţii înseşi, redusă astăzi la aproape 125 de membri (vezi http://www.romanianjewish.org/ro/mosteniri_ale_culturii_iudaice_03_11_10.html, accesat la 4 iunie 2011). Pierzându-şi rosturile şi oamenii, ansamblurile de clădiri, cu împrejmuirile şi căile de acces iniţiale, s-au redus la piese disparate, deteriorate sau deturnate de la ceea ce forma cândva „ţesătura” peisajului urban. Pierderea anexelor, degradarea accesoriilor (cum ar fi decoraţiile balcoanelor, a ferestrelor sau a grilajelor) şi desfiinţarea zonelor de departajare (formate din garduri, spaţii verzi, arbori) sunt, de altfel, primele semne ale trecerii timpului şi ale transformării caselor în monumente.
Patrimoniul arhitectural la care ne referim a rămas încă deosebit de semnificativ, în ciuda sistematizării destructive din ultimul deceniu al regimului Ceauşescu sau a crizei economice postcomuniste. Ceea ce s-a schimbat cel mai puţin de-a lungul anilor a fost însă atitudinea generală, de ignorare sau de minimalizare a componenţei şi valorii sale. În afara chestiunilor strict juridice şi financiare legate de proprietatea asupra unor imobile confiscate de statul comunist (vezi http://www.adevarul.ro/locale/botosani/Botosani-_Scoli-gradinite_si_spitale_retrocedate_0_404359846.html, accesat la 4 iunie 2011), opinia publică pare aproape indiferentă la acest subiect. Explicaţiile sunt numeroase: tăcerea care înconjura „naţionalităţile conlocuitoare” în perioada comunistă, emigrarea masivă a evreilor (mai ales în anii ʼ60-ʼ70), penuria generalizată din ultimele decenii, lipsa unei culturi istorice şi a civismului local, o anume repulsie faţă de noii „îmbogăţiţi” ai oraşului şi de proprietăţile lor (inclusiv clădirile de patrimoniu). Poate cel mai surprinzător element al acestei „uitări” vine din perioada interbelică, când convieţuirea părea atât de firească încât nu se simţea nevoia apelativelor ori separaţiilor cu substrat etnic. Ne referim, fireşte, la deprinderi formate pe durată lungă, în viaţa de zi cu zi, şi nealterate de politicile extremist-antisemite, din anii ʼ40.
Coexistenţa îndelungată a dus, uneori, la o anume dizolvare (uneori intenţionată) în cultura şi societatea românească. Astfel încât, în afara construcţiilor strict destinate vieţii comunitare evreieşti – în special a sinagogilor – majoritatea clădirilor la care ne referim nu se diferenţiau de ansamblul general urban prin funcţii, concepţie ori stil arhitectural, ci prin uzajul lor, fiind ridicate, întreţinute şi folosite cu precădere sau în exclusivitate de locuitorii evrei. Chiar şi sinagogile - peste 70 în perioada interbelică - au fost influenţate de specificul arhitectural local; „înfăptuite prin străduinţa evreilor, pentru necesităţile lor”, clădirile au fost, în ansamblu, marcate de „aportul factorilor de mediu cultural şi material românesc, în contextul şi cu aportul ideilor şi tehnicilor de realizare” funcţionale la un moment dat, fie ele de circulaţie regională, restrânsă ori larg europeană (Aristide Streja, Lucian Schwarz, p. 175). De altfel, multe case de rugăciuni au fost locuinţe particulare, adaptate cerinţelor cultului (Şlomo Leibovici Laiş, p. 188, 194-198); unele au rămas în proprietate privată, dar de obicei erau, până la urmă, donate comunităţii. Această situaţie recomandă, o dată în plus, reevaluarea clădirilor la care ne referim ca piese definitorii ale patrimoniului româno-evreiesc.
Oraşul a păstrat, sub straturi edilitare târzii, urmele construcţiilor sale medievale şi premoderne. Cum prezenţa locuitorilor evrei, negustori şi meseriaşi, era o certitudine în această prosperă (pe atunci) aşezare a principatului Moldovei, putem aprecia că existenţa lor s-a legat şi de vestigiile arhitecturale din secolele XVII-XVIII. Structura acestor construcţii, bazată pe o reţea complexă de pivniţe (depozite subterane), delimitează zona comercială tradiţională a oraşului, care s-a menţinut secole în şir. Târgul Vechi, grupat în jurul halelor, s-a extins treptat cu prăvăliile şi atelierele sale, adăugându-şi, în secolul al XVIII-lea, un Târg Nou, cu mahalale tot mai cuprinzătoare (Victor Tufescu, p. 90). Din această perioadă par să dateze – cel puţin după criterii stilistice - şi cele mai vechi case din oraş (Eugenia Greceanu, p. 62). În ambele Târguri era câte un nucleu de populaţie evreiască, cel mai vechi provenind încă din secolul XVI (Şlomo Leibovici Laiş, p. 19). Colonia s-a mărit în ritm foarte alert la începutul secolului al XIX-lea, cu emigranţi din Galiţia, Polonia şi Rusia.
Aportul masiv al noilor veniţi s-a tradus „în construirea intensă de dughene în Târgul Nou”, aglomerate în parcele tot mai înguste dacă este să le comparăm cu cele din perioada anterioară (Eugenia Greceanu, p. 61). Cei înstăriţi au ocupat nu doar vadul comercial principal al oraşului, de pe Calea Naţională, ci au început să pătrundă şi în zona caselor boiereşti. Încă de la începutul secolului îşi manifestaseră un anume interes în acest sens (la 1833, aga Grigore Balş îşi închiria casele din mahalaua Vrăbieni la „un evreu”), dar după 1900 au căutat să şi cumpere imobile în zona rezidenţială (Eugenia Greceanu, p. 42). De altfel, aşezarea mai semnificativă a boierilor în oraş datează tot din prima jumătate a secolului XIX. Într-o primă fază, ei au cumpărat sau copiat casele târgoveţilor. Chiar şi atunci când au început să îşi construiască reşedinţe proprii, în stil european, nu au renunţat uşor la acareturile înconjurătoare, la grădini şi livezi, orăşenii nefiind, în general, cu totul desprinşi de sat şi de moşii (Eugenia Greceanu, p. 64). Acest mod de locuire a fost, de altfel, specific oraşelor-târguri premoderne din provinciile româneşti, caracterizate „printr-o dispoziţie afânată a construcţiilor, clădirile de locuit având în preajma lor gospodării şi terenuri cultivate” (Gh. Curinschi, p. 32).
La mijloc de veac XIX, mai toate oraşele moldoveneşti arătau la fel, având „aceleaşi case cu un singur cat, un balcon pe parter dinainte şi un cerdac, care înconjoară aproape toată clădirea, aceleaşi prăvălioare de jidani şi de armeni” (Daniel Dieaconu, p. 99). În afara câtorva biserici şi a unor case mai întemeiate, care aveau cel puţin pivniţele din zid, majoritatea clădirilor erau, se pare, din lemn, inclusiv cele obşteşti. De altfel, „până la 1820, nu putea fi vorba, în Botoşani, despre o clădire publică [...]. Funcţionarii care aveau atribuţiuni de administraţie comunală, cum era şoltuzul, îşi scria[u] actele în casa [lor]” (Artur Gorovei, p. 296). Abia la 1832 s-a prevăzut, în cheltuielile publice, o sumă pentru „chiria casei municipalităţii”. Curând, Eforia oraşului a dorit să îşi cumpere un local propriu pentru cancelarie, ceea ce s-a realizat doar în 1851, prin intervenţia generoasă a domnitorului Grigore Ghica (Artur Gorovei, p. 296-297).
Cam în aceeaşi perioadă, apar şi construcţiile de zid ale comunităţii evreieşti, în speţă cele destinate cultului. Până atunci, majoritatea caselor de rugăciuni, cu anexele lor (inclusiv şcolile, dar foarte probabil şi baia rituală) erau construite din lemn. Cât despre sediul administrativ al comunităţii (eforiei), se pare că era plasat tot în locuinţe particulare. Un document sugerează că diferitele chestiuni de interes public se discutau de obicei în particular şi fragmentat, pe la casele conducătorilor obştii (Activitatea şi gestiunea financiară 1923-1924, p. 4). În unele cazuri, se convocau, probabil, adunări lărgite în casele de rugăciuni. Târziu, eforii înşişi s-au preocupat să-şi externalizeze activitatea, instalându-şi birourile într-un local aparte care, la 1923, era situtat pe „Strada Griviţei nr.11, fosta şcoală Hilel Cahane” (Activitatea şi gestiunea financiară 1923-1924, p. 5).
Fosta sinagogă | ||||
Botoşanii Vechi | ||||
Case evreiesti | ||||
Centrul comunitar | ||||
Clinica Tauber | ||||
CVAS | ||||
Casa Fraţilor Segal | ||||
Casa Moscovici | ||||
Şcoala evreiască | ||||
Sinagoga | ||||
Teatrul de papuşi Weber | ||||
Foarte probabil, cei mai mulţi dintre botoşăneni, inclusiv evrei, au locuit generaţii de-a rândul în astfel de case înzestrate, după caz, cu acele grădini care dădeau un farmec aparte oraşului. Chiar şi casele de rugăciuni ale mahalagiilor erau, nu de puţine ori, plasate în acelaşi ambient. Un rabin respectat în cartier îşi primea fidelii acasă şi astfel, lângă odăile familiei, apăreau spaţii de rugăciune minimal amenajate. Un fost locuitor din Botoşani aminteşte o astfel de sinagogă în cartierul „drumul Suliţei” (Suliţer Weg), descriind-o ca pe o locuinţă modestă cu „bănci de-a lungul pereţilor, un Balemer din lemn, la fel şi amvonul”; în camera din spate se născuseră tatăl şi unchii povestitorului (Şlomo Leibovici Laiş, p. 199). Căsuţa cu acoperiş de şindrilă (prin care uneori răzbea ploaia), avea „pământ pe jos”, iar pereţii erau spoiţi în var şi humă; era ascunsă „în fundul unei grădini, asemeni celorlalte din mahala”, fiind rând pe rând înconjurată de liliac, porumb, floarea-soarelui, nuci sau troiene uriaşe de zăpadă (Şlomo Leibovici Laiş, p. 199-201).
Uliţele şi pieţele au fost multă vreme nepavate şi neluminate noaptea, transformând circulaţia în oraş în adevărate aventuri şi fixând, o dată în plus, locuitorii, în vecinătăţi bine delimitate. Un document de la 1820 nota disperarea târgoveţilor care uneori nu puteau răzbate prin noroaiele uliţelor „nici cu sufletul de la un loc la altul”, îndurând lipsa celor necesare traiului zilnic, mai ales primăvara şi toamna, când drumurile ajungeau de neumblat (Eugenia Greceanu, p. 65). Zonele sărace şi-au prelungit această izolare în propriul disconfort până târziu în secolul XX, când mahalaua din „Calicime”, majoritar evreiască şi cuprinzând aproape un sfert din suprafaţa oraşului, era „cartierul cel mai oropsit al oraşului”, cu „străzi desfundate, întunecoase, fără trotuare, nepavate”, care constituiau un adevărat pericol noaptea, mai ales în anotimpurile ploioase (Şlomo Leibovici Laiş, p. 251). Aici trăiau oameni de toate profesiile: mici meseriaşi sau comercianţi, hamali, birjari, misiţi, cârciumari, iar în zona mai apropiată de centru chiar şi liber-profesionişti, medici şi avocaţi. În majoritatea cazurilor, locuinţele erau foarte modeste, având una sau două camere joase, care slujeau de bucătărie, dormitor, atelier sau prăvălie pentru o întreagă familie de 5-6 persoane. Erau luminate cu opaiţ sau lampă de petrol, nu aveau instalaţie de apă curentă sau canalizare. Zilnic, sacagii aduceau apă în cartier, de la mare distanţă, căci exista o singură fântână, uneori de nefolosit. În această aglomerare lovită de penurie cronică, până şi vegetaţia care se revărsa în restul oraşului era un lux nepermis (Şlomo Leibovici Laiş, p. 251-252). De altfel, nici zona coemercială centrală nu lăsa loc pentru aşa ceva, terenul fiind gestionat aici cu multă zgârcenie. Aşa se face că, pînă la urmă, chiar şi familiile evreieşti mai înstărite se mulţumeau cu plimbările în locuri publice. La 1932, inventariind distracţiile oraşului, un observator nota că cel mai mare parc din Botoşani („Eminescu”, amenajat de familia boierilor Vîrnav şi donat urbei) devenise un refugiu predilect al anumitor locuitori. Mai precis, „cei ce profită mai mult de aerul curat şi de muzică, sunt cei săraci cari nu se duc nicăieri în timpul verii şi evreii cari stau în centru şi nu au un colţ măcar de ogradă să se poată mişca în libertate” (Tiberiu Crudu, p. 214).
În contrast cu locaţiile aglomerate ale oraşului, zona rezidenţială modernă, care s-a extins treptat într-o parte a Târgului Nou era invadată de vegetaţie, spaţiile verzi fiind organizate aici în scop decorativ şi nu economic (grădini sau livezi, ca în vechile gospodării ale târgoveţilor). Această dispoziţie oferea caselor „o izolare şi o discreţie căutate”. Erau clădiri impunătoare, „având de multe ori aspectul unor unor palate de mai mici sau mai mari dimensiuni”: acesta a fost cartierul „protipendadei locale”, care îşi afişa astfel rangul şi averea. Construcţiile datează majoritar din secolul XIX, mai ales din ultima sa parte (Paul Petrescu, p. 292). Stilistic, ele expun elemente „ţinând de neoclasic în diferite variante, de la cel venit pe filieră rusească şi uneori poloneză, la cel de factură franţuzească, alături de elemente ale neogoticului impus ca o modă de administraţia habsburgică din Bucovina vecină şi Galiţia şi alături de o decoraţie de inspiraţie barocă reluată târziu şi uneori greu de identificat sub haina versatilă a unui «secesion»” (Paul Petrescu, p. 293).
Din specia reşedinţelor prestigioase care au fost ridicate, modificate sau întreţinute de proprietari aparţinând elitei evreieşti locale, ne vom opri asupra celor mai cunoscute, intrate în fondul patrimonial declarat al oraşului. Ne referim, în primul rând, la casa Moscovici, devenită în perioada interbelică sediul Camerei de Comerţ din localitate. Proprietarul, Beriş (Boris) Moscovici a fost un mare bancher, care a ţinut să îşi ridice o reşedinţă pe măsura orizontului său cultural şi profesional, de factură occidentală. Casa lui din Calea Naţională nr. 62 (înregistrată pe lista monumentelor istorice din 2004, prin codul BT-II-m-B-01913) era „o admirabilă reflectare a barocului italian de şcoală clasicistă, cu reminescenţe palladiene transmise probabil prin filieră austriacă” (Eugenia Greceanu, p. 96). Imobilul a fost construit înainte de 1872 şi refăcută după 1888 (Eugenia Greceanu, p. 109). Dar iată şi un scurt istoric, nu lipsit de surprize, al acestei clădiri emblematice pentru Botoşani: „Casa bancherului Boris Moscovici a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, având un stil de influenţă franceză. Familia Moscovici petrecea cea mai mare parte a timpului la Paris, aşa că după o perioadă, a decis să vândă imobilul. Clădirea cu patru faţade a fost achiziţionată de Camera de Comerţ, instituţie care a folosit-o între cele două războaie mondiale. Serviciile Camerei funcţionau la etajul al II-lea, iar restul camerelor erau date spre închiriere. La parterul clădirii a funcţionat în 1888 şi o librărie, iar între cele două războaie a avut sediul acolo şi Garda de Fier. În februarie 1941, la parterul Palatului Camerei s-a cedat o cameră, unde a funcţionat sediul «Ajutorului legionar» (sic!). În Procesul – Verbal de inspecţie din 21 – 24 octombrie 1943, referitor la Palatul Camerei, acesta era văzut ca fiind «Cea mai frumoasă, încăpătoare şi mai monumentală Cameră de Comerţ din Regiune». La 1 Mai 1944, Consiliul de Administraţie a închiriat trei camere pentru Serviciul Sanitar al oraşului, două apartamente pentru Circumscripţia III Poliţie, iar la etaj pentru Instanţa Specială de Judecată, Tribunalul”. După 1990 a fost, o vreme, sediul unei firme. Până la urmă, clădirea a fost destinată bibliotecii judeţene Botoşani (vezi http://www.monitorulbt.ro/Stiri/Botosani/Actualitate/2010-12-20/Palatul+Camerei+de+Comert+a+devenit+biblioteca.html, accesat la 2 iulie 2011).
Continuarea in partea 2.
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Subiecte similarePagina 1 din 1
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum|
|
|