DESPRE ANTISEMITISMUL MAREȘALULUI ION ANTONESCU

DESPRE ANTISEMITISMUL MAREȘALULUI ION ANTONESCU
21 IANUARIE 2017
 
„Guvernul mareşalului Antonescu a pus în aplicare sistematic o politică antisemită”, conchide prof. Dinu C. Giurescu în cartea sa România în al doilea război mondial [1]. Întrebarea este: în ce măsură concepţiile mareşalului privind problema evreiască şi-au pus amprenta asupra acestei politici? Există o literatură bogată în care sunt enunţate diferite puncte de vedere asupra concepţiilor şi poziţiei mareşalului în problema care ne interesează. După unii autori, mareşalul a imprimat regimului său un antisemitism cu o „incontestabilă faţă umană” [2]; în viziunea altora, Antonescu a protejat „de facto evreii români” împotriva exterminării sistematice – prin soluţia finală – împărtăşind standardele occidentale privind drepturile umane şi civile fundamentale” [3].
 
Keith Hitchins consideră că „Antonescu a fost şi a rămas un naţionalist al cărui scop era crearea unui stat etnic puternic şi prosper; pentru el, românizarea fiind doar un mijloc de a crea o burghezie puternică care să formeze coloana vertebrală socială şi politică a ţării” [4]. Randolphe Braham apreciază că Antonescu „a promovat în primele 18 luni ale guvernării sale o politică de o brutalitate antievreiască care i-a impresionat şi pe nazişti. Ulterior, acelaşi Antonescu a respins soluţia finală, salvând o bună parte a populaţiei evreieşti din Vechiul Regat şi sudul Transilvaniei” [5].
 
În spiritul poziţiei lui R. Braham se înscrie şi concluzia lui Radu Ioanid atunci când susţine că „evreii din România îi datorează mareşalului Antonescu nu numai moartea dar şi viaţa” [6].
 
Georg Mosse îl pune pe Antonescu alături de amiralul Horthy, regentul Ungariei, de regele Boris al III-lea al Bulgariei sau de mareşalul Petain, şeful regimului de la Vichy. În viziunea autorului, respectivii conducători, deşi nu i-au agreat pe evrei, totuşi, au zădărnicit ordinele lui Hitler în problema evreiască: nu au fost rasişti, nu au consimţit la periclitarea drepturilor omului prin violenţă sau la periclitarea ordinii tradiţionale a lucrurilor prin exterminarea evreilor. („Diktatoren wie Antonescu, Horthy, Boris oder Petain in Frankreich waren keine Rassisten. Sie mochten zwar die Juden nicht, verspürten aber nicht das Verlangen, das Recht durch Gewalt zu gefährden oder die traditionelle Ordnung der Dinge durch die Vernichtung der Juden aufs Spiel zu setzen”) [7].
 
De fapt, însuşi mareşalul, într-o discuţie cu ambasadorul Raoul Bossy, a declarat că el nu „stă rău cu Londra, deoarece nu a „făcut greşelile lui Hitler” şi n-a „persecutat pe evrei” [8].
 
Joseph Goebbels avea păreri contradictorii despre poziţia mareşalului Antonescu faţă de evrei. Dacă la 14 august 1941, nota în jurnalul său: „că un bărbat precum Antonescu procedează mult mai radical în problema evreiască, decât cum au procedat înşişi nemţii („als wir das bisher getan haben”) [9], ulterior, a evidenţiat natura inconsecventă a politicii antievreieşti promovată de conducătorul statului român. („Die Judenfrage wird zum teil Lax, zum teil aber auch sehr radikal zur Lösung gebracht”) [10]. În acelaşi timp, răspunsul drastic al mareşalului la protestul lui W. Filderman împotriva deportării evreilor basarabeni în Transnistria, reprodus integral şi în presa germană a timpului, s-a bucurat de o înaltă apreciere din partea lui Goebbels. În opinia sa, popularizarea acestui răspuns oferă un bun prilej pentru o nouă campanie antievreiască şi în Germania. „Auch dieser Antwort Antonescus […] wird von der deutscher Presse ebenso gut übernommen, so das wir also insgesamt jetzt eine neue grosse Antijudenkampagne starten können”) [11].
 
O analiză pertinentă a sintagmei „Antonescu şi evreii” a fost întreprinsă de Jean Ancel în studiul său cu acelaşi titlu. Este prima sinteză care pune în evidenţă rădăcinile istorice şi conţinutul politico-ideologic al antisemitismului antonescian, ca şi măsurile de exterminare a evreilor ordonate de conducătorul stalului [12].
 
Dar în lucrările axate pe tematica vizată de noi nu s-a întreprins: 1. o analiză a documentelor cheie relevante pentru înţelegerea concepţiilor şi practicii politice a conducătorului în problema evreiască; 2. concepţiile lui Antonescu sunt prezentate, de multe ori, prin prisma aşa-zisei politici de salvare a colectivităţii evreieşti din România; 3. analiza istorico-filosofică este înlocuită cu consideraţii politice şi politicianiste, de natură conjuncturală.
 
În articolul de faţă ne propunem să aducem în atenţia cercetării istorice o documentaţie bazată, în principal, pe textele emanate de conducătorul statului însuşi asupra temei enunţate. Avem în vedere directive către autorităţile militare şi civile, intervenţii în cadrul şedinţelor Consiliului de Miniştri, interviuri acordate unor ziarişti sau scriitori, declaraţii politice ş.a.
 
Deşi suntem în prezenţa unor texte risipite în diverse surse documentare, ele reflectă totuşi existenţa unei concepţii şi a unui program coerent în problema evreiască şi „soluţionarea” ei în România. Documentele sunt edificatoare cu privire la faptul că problema evreiască nu a fost nici pentru mareşal, nici pentru regimul său o problemă periferică, de natură conjuncturală, condiţionată, doar, de presupusele necesităţi strategico-militare ale războiului. Mareşalul considera, chiar, că eludarea problemei evreieşti ar însemna trădarea românismului. Este relevant în acest sens primul interviu acordat reprezentanţilor presei imediat după preluarea puterii: „Problema evreiască este o problemă vitală, declara conducătorul statului […]; ignorarea acestei probleme sau marcarea ei prin soluţii aparente ar însemna o trădare a românismului. Generalul Antonescu şi-a luat angajamentul să rezolve această problemă metodic şi progresiv” [13].
 
De fapt, protagoniştii regimului antonescian, în frunte cu mareşalul Ion Antonescu, nu numai că nu şi-au negat sau mascat concepţiile antisemite, ci dimpotrivă, chiar şi le-au asumat şi afirmat ca fiind expresia lor de regenerare a poporului român.
 
După guvernul Goga-Cuza şi al celui prezidat de inginerul Gigurtu, Ion Antonescu a fost, prin urmare, al treilea şef de guvern, de data aceasta şi şef de stat, care a afişat ca punct important în cadrul programului său de guvernare „rezolvarea problemei evreieşti”. A intervenit astfel o nouă etapă în dinamica antisemitismului în contextul românesc. Dacă în epoca interbelică, până la sfârşitul deceniului patru, antisemitismul s-a afirmat în principal în publicistică, în programele unor partide sau organizaţii politice, şi pe alocuri în acţiuni huliganice provocate de regulă de extrema dreaptă, acum a început să se impună ca politică de stat. Desigur, contextul politic în care s-a aflat România la data respectivă a favorizat, din plin, ascensiunea la guvernare a acestei orientări politice.
 
Dar să vedem în ce a constat, în viziunea conducătorului român, esenţa problemei evreieşti şi ce a însemnat, în concepţia sa, rezolvarea ei?
 
Jean Paul Sartre afirmă undeva că Problema evreiască este o născocire antisemită şi că suprimându-se antisemitismul se va rezolva, automat, şi problema evreiască. În contrast cu enunţul lui Sartre, în Declaraţia de Independenţă a Statului Israel din 14 mai 1948, care se referea şi ea la o problemă evreiască – dar în cu totul alţi termeni – se vorbea despre soluţionarea acesteia prin restabilirea statului evreiesc în Ţara Israelului [14].
 
În ceea ce îl priveşte pe mareşal, pentru el esenţa problemei evreieşti era generată de însuşi faptul prezenţei evreilor pe solul românesc, era o problemă gravă, economică, demografică, socială, politică, culturală, care se cerea a fi soluţionată radical şi definitiv prin eliminarea treptată şi metodică a evreilor, mai întâi din structurile economico-sociale, mai apoi din interiorul ţării însăşi. Ce-i drept, aceste deziderate nu reprezentau o noutate programatică. Ele au fost formulate, printre alţii, de A. C. Cuza în Programul LANC-ului, în capitolul intitulat: Problema jidănească. Pentru soluţionarea ei, omul politic român, A.C. Cuza, preconiza: „retragerea drepturilor politice şi înlăturarea evreilor de la împământenire; revocarea cu efect retroactiv a legii numelui; revizuirea cetăţeniei; repatrierea forţată a tuturor jidanilor intraţi în ţară după 1 august 1914; scoaterea jidanilor din comunele rurale; exproprierea pământurilor ocupate de jidani şi trecerea lor în mâinile sătenilor; scoaterea jidanilor din funcţii publice; exproprierea treptată a proprietăţilor urbane jidăneşti; numerus clausus în toate domeniile de activitate” [15].
 
Toate aceste măsuri urmau a fi luate căci în optica lui A.C. Cuza „naţia jidănească este o naţie corcită şi degenerată, sterilă, fără pământ… aşadar o naţie parazitară” [16].
 
O repertorizare a prevederilor formulate în Programul LANC-lui şi o reiterare a aprecierilor lui A.C. Cuza despre „Naţia jidănească”, demonstrează că în concepţiile sale privind „Problema evreiască” şi „soluţionarea” ei, mareşalul Antonescu s-a afirmat ca un exponent fidel al antisemitismului cuzist. Prin adoptarea Legislaţiei antievreieşti în era antonesciană, programul cuzist (considerat în epocă drept un precursor al programului naţional-socialist în problema evreiască) a căpătat o aplicare politico-juridică în practica cotidiană, reaşezându-se astfel pe noi principii, cu caracter coercitiv, întreaga viaţă evreiască.
 
Ca şi A.C. Cuza, mareşalul a considerat că eliminarea evreilor din societatea românească se impunea ca o acţiune de civilizare a românilor, de eliberare a lor de „vâscul” şi „neghina” străină. Mijloacele de înfăptuire a acestui proces erau considerate a fi, prin definiţie, civilizate şi la modă; ele se înscriau în spiritul noului naţionalism ce străbătea atunci Europa. Într-un discurs adresat tineretului la 1 februarie 1941, conducătorul statului dădea toate asigurările „că nu se va abate de la drumul naţionalismului, de la încadrarea neamului în spiritul nou al vremii; statul se va întemeia pe primatul românesc”, înlăturându-se „vâscul şi influenţa străină” [17]. Unicul criteriu ca acest proces să se înfăptuiască în condiţii „civilizate” a fost aşezarea lui pe baze juridico-legale corespunzătoare [18]. Căci, aşa cum s-a exprimat mareşalul, era „una să iei de la evrei cu forme şi alta să iei fară forme” [19]. Ce-i drept, prin această poziţie conducătorul statului s-a delimitat de anarhia şi teroarea practicate de mişcarea legionară [20]. Iar după cum a declarat public într-un interviu acordat ziarului italian „Stampa” (30 septembrie 1940), că „evreii vor putea trăi, dar nu vor putea fi beneficiarii resurselor şi bogăţiilor acestei tări” [21], el s-a delimitat şi faţă de nazişti, care la data respectivă nu mai ascundeau intenţiile lor de exterminare fizică a evreilor. Robert Ley declara, la 21 mai 1939: „evreul trebuie nimicit dacă celelalte popoare vor să trăiască”. (Der Jude muss vemichtet werden, wenn die ubrigen Volker leben wollen”) [22]. Cu toate acestea, mareşalul condiţiona soluţionarea definitivă a problemei evreieşti în România de rezolvarea finală care va fi dată de Berlin [23]. Până atunci a acţionat, însă, în spiritul concepţiilor proprii.
 
În etapa statului naţional legionar, Ion Antonescu a iniţiat şi promulgat un întreg corpus de legi antievreieşti care poartă amprenta concepţiilor sale „legaliste” privind trecerea metodică şi progresivă la aplicarea politicii de românizare. Conform promisiunilor făcute lui Horia Sima în şedinţa Consiliului de Miniştri din 27 septembrie 1940 [24], în lunile octombrie-decembrie, conducătorul statului a semnat un număr de peste 20 de legi de românizare a unor categorii de proprietăţi şi a forţei de muncă [25].
 
Judecând prin prisma acestor măsuri, se poate conchide că mareşalul s-a delimitat de legionari doar din punctul de vedere al metodelor folosite în „soluţionarea problemei evreieşti”. În conţinut, el considera ca şi legionarii că „evreii au invadat ţara, punând în pericol însăşi fiinţa naţională a neamului românesc. „Urmăriţi de la anul 1800 şi până azi – spunea I. Antonescu într-o şedinţă cu reprezentanţii marilor industrii – să vedeţi cum plecând din regiunea Bucovina, valul evreiesc s-a întins spre restul tării […]. Vedeţi cum valul acesta de invazie care cotropeşte neamul românesc cucereşte teren şi ne dislocă” [26].
 
Preluând terminologiile din literatura antisemită elaborată încă în secolul al XIX-lea, conducătorul statului considera aşezarea evreilor în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea pe meleagurile româneşti drept o invazie cu consecinţe catastrofale pentru destinul naţiunii române, deşi o examinare a începuturilor capitalismului demonstrează că, mai ales în societăţile predominant agrare, afluxul de capital străin a fost o necesitate istorică. Includerea societăţii româneşti în circuitul european a tăcut inevitabilă cuprinderea în structurile societăţii a „străinilor” (greci, armeni, evrei), care au contribuit la civilizaţia comerţului, a meseriilor şi a banului.
 
„Nu se poate face din comunitatea de sânge o condiţie de existenţă a societăţii – scria Petre Andrei în Sociologia generală, în anul 1937. Civilizaţia este produsul contactului dintre oameni, iar migraţia socială este un factor de civilizaţie, de schimbare a moravurilor”.
 
Mareşalul Antonescu, ignorând aceste realităţi ale capitalismului în devenire, îi acuza pe evrei de iudaizarea României, împiedicarea formării capitalului românesc, distrugerea clasei de mijloc române, extorcarea ţăranului român, care s-a considerat a fi fost motivul principal al menţinerii acestuia într-o stare de înapoiere ş.a. Într-un cuvânt, toate neajunsurile societăţii româneşti erau atribuite prezenţei evreilor. Mareşalul a făcut o culpă majoră evreilor din faptul pozitiv că au putut umple în secolul al XIX-lea un gol social în piramida ocupaţională, contribuind astfel la modernizarea societăţii româneşti şi la dezvoltarea capitalismului în România.
 
Românizarea tuturor substructurilor social-economice ale societăţii era un subiect discutat în epocă, dar analişti ca Ştefan Zeletin şi Virgil Madgearu, spre exemplu, au abordat de pe alte poziţii această problemă.
 
Zeletin n-a ezitat să sublinieze, în Burghezia română, că „invazia capitalului străin în Principate a impus ridicarea aparatului de circulaţie la nivelul pieţei moderne, iar modernizarea aparatului de circulaţie a impus modernizarea întregului edificiu al societăţii”, el argumentând în acelaşi timp că o dată cu înfiinţarea băncilor cu capital străin încep şi românii să ia parte activă la dezvoltarea capitalismului”.
 
La rândul său, Virgil Madgearu considera că românizarea nu poate fi întreprinsă într-o atmosferă de exaltare a sentimentului naţional şi prin legiferarea unor măsuri xenofobe.
 
„Nouă nu ne trebuie generaţii tinere îmbibate de misticism – scria, în Românizarea vieţii economice, Madgearu. Spiritul mistic poate să creeze cel mult o mistică naţională, care să dea avânt trecător unei mişcări naţionale, dar nu e capabil să contribuie întru nimic la crearea de valori naţionale. Spiritul mistic poate să conducă la răzvrătirea unor anume categorii sociale, dar nu a avut niciodată în decursul istoriei un rol creator”.
 
Dar mareşalul Antonescu, atunci când, în abordarea neajunsurilor social-economice ale ţării, culpabiliza etnia evreiască, creându-i o imagine demonică şi folosind la adresa evreilor expresii preluate din vocabularul parazitologiei, al zoologiei şi al altor discipline de acest fel, miza pe cultivarea spiritului mistic şi a unei xenofobii fanatice în cadrul guvernului şi al opiniei publice în general.
 
Cu astfel de convingeri, problema românizării rămânea o permanenţă în preocupările mareşalului şi după înfrângerea rebeliunii legionare şi formarea noului cabinet la sfârşitul lui ianuarie 1941.
 
Iată câteva consideraţii pe această temă expuse în Consiliul de Miniştri din 7 februarie 1941:
 
– „Această problemă, adică a românizării, este una din problemele capitale care stă la baza pietrei unghiulare a statului nou pe care vreau să-l creez”;
 
– „Suntem pe punctul de a face o lege care va stabili bazele mari, principiale ale românizării şi etapele succesive în care se va exercita operaţia, pentru că eu nu înţeleg să fac aceasta prin mijloace brutale, în mod revoluţionar, ci în etape succesive în mod evolutiv, aşa încât să nu dărâmăm structura economică a statului şi cu voinţa sau inconştient să provocăm o catastrofa economică” [27].
 
Concepţiile mareşalului despre ritmul în care urma să se înfăptuiască românizarea oglindesc, în subtextul lor, că în ciuda deciziei de eliminare radicală a evreilor din structurile societăţii româneşti, totuşi, el a fost conştient de importanţa elementului evreiesc pentru viaţa economică a României. În consecinţă, atunci când respingea metodele teroriste ale legionarilor folosite împotriva negustorilor şi industriaşilor evrei, nu apăra interesele evreieşti, ci interesele economice ale României.
 
Dar cu prilejul aceluiaşi Consiliu din 7 februarie 1941, mareşalul a abordat pentru prima oară şi o altă latură a românizării, şi anume problema purificării atmosferei de elementele iudaice. Ceea ce, în vederile lui Ion Antonescu, presupunea aruncarea evreilor, în masă, peste graniţă. Ce-i drept, măsura a fost enunţată doar ca acţiune de perspectivă. După cum tot la nivel de perspectivă a pus în discuţie şi eventualitatea ghetoizării evreilor din Capitală şi din oraşele moldoveneşti, preconizând crearea, în Bucureşti, a unui cartier pur evreiesc „ale cărui axe”, cum se exprima el, „erau trasate de jidani, căci este axa Văcăreşti şi axa Dudeşti şi unde, în timp de doi ani, tot ce este evreu în Capitală trebuie să intre în această cetate jidovească şi tot ce este român va trebui să iasă” [28].
 
Cum bine se ştie, planul ghetoizării a fost aplicat, în principal, pe teritoriul Basarabiei şi Bucovinei.
 
Problema aruncării evreilor peste graniţă sau a expatrierii, în general, a constituit obiectul unor discuţii în mai multe şedinţe ale Consiliului de Miniştri [29]. În şedinţa din 15 februarie 1941, conducătorul statului a stabilit criteriile pe baza cărora va opera expatrierea treptată a evreilor din România. El a împărţit evreii în mai multe categorii. Conform concepţiei sale, băştinaşi erau doar evreii care s-au aflat pe teritoriul vechiului Regat în 1913. Ei vor fi trataţi într-un anumit fel, spunea conducătorul statului: „despre ei va fi vorba la urmă, după ce vom fi curăţat ţara de ceilalţi evrei” [31]. Pe evreii aflaţi în teritoriile alipite României prin Marea Unire din 1918 îi considera invadatori, protejaţi de tratatul de pace din 1918 [32]. A stabilit şi o a treia categorie: „cei fără de patrie, cei izgoniţi din Germania, Austria şi din celelalte ţări la începutul celui de-al doilea război mondial. Sub fostul regim aceştia au invadat ţara. […] Acum trebuie să facem operaţiunea inversă şi să scoatem din ţară de la noi în primul rând pe cei care au venit în urmă” [33]. Şi, totuşi, în planurile sale de purificare a atmosferei de elementele iudaice, nu-i vâna doar pe străinii care „au venit în urmă”, în vederile lui Ion Antonescu, purificarea şi omogenizarea generală a neamului era o necesitate naţională. „Domnilor – spunea în şedinţa guvernului din 7 martie 1941 – să aveţi înaintea dumneavoastră necesitatea pentru acest neam de a profita în acest dezastru, ca să se purifice, să devină omogen. Sunt fără milă. Nu mă gândesc la om: mă gândesc la interesele generale ale neamului românesc” [34].
 
Concepţiile conducătorului privind „curăţirea etnică” a teritoriului românesc şi-au căpătat aplicare practică după intrarea României în război alături de Germania nazistă (22 iunie 1941).
 
În Consiliul de Miniştri din 25 iunie 1941, prof. Mihai Antonescu aducea la cunoştinţa participanţilor că „Domnul general Antonescu a luat hotărârea – în Moldova fiind – ca să scoată, încă de pe acum, din toate comunele rurale, şi din Moldova, şi din Basarabia şi din Bucovina pe evrei. Măsura aceasta a început deja să se aplice în Moldova” [35].
 
În ceea ce priveşte situaţia din Basarabia şi Bucovina, acolo procesul de purificare se afla sub controlul personal al conducătorului statului. „Ţin să vă înştiinţez – spunea Mihai Antonescu, în şedinţa Consiliului din 2 iulie ’41 – că domnul general Antonescu consideră că purificarea naţională care trebuie îndeplinită în Basarabia ne impune o perioadă de totală izolare a Basarabiei şi Bucovinei de restul Regatului […]. Domnia sa luându-şi răspunderea conducerii şi reorganizării acestor provincii” [36].
 
Conform unor păreri emise de unii cercetători, de fapt, nu era vorba despre o concepţie şi o politică de purificare etnică, ci despre măsuri de represalii împotriva evreilor din Basarabia şi din nordul Bucovinei pentru acţiunile lor aşa „zis trădătoare împotriva autorităţilor româneşti în retragere, după ultimatumul sovietic din vara anului 1940, pentru atitudinea lor procomunistă” [37]. În ce-l priveşte pe mareşal, el motiva astfel politica sa de „dislocare” a evreilor din zonele respective: „Din cauza oribilei lor purtări (adică a evreilor – n.n.) din timpul ocupaţiei acestor pământuri de către ruşi, populaţia era atât de îndârjită împotriva lor încât fară această măsură de siguranţă ar fi dat naştere la cele mai odioase pogromuri” [38].
 
Contrar celor afirmate mai sus, analiza documentelor de epocă, a ordinelor mareşalului şi a expunerilor sale în şedinţele guvernului, pune în evidenţă existenţa unei concepţii antonesciene de purificare etnică a teritoriilor româneşti cu scopul de omogenizare etnică a poporului român şi de curăţire a României de evrei şi de minoritari în general.
 
„Dacă nu profităm de situaţia care se prezintă pe plan internaţional şi european, pentru a purifica neamul românesc – declara mareşalul Antonescu în şedinţa de guvern din 6 octombrie 1941 – scăpăm ultima ocazie pe care istoria ne-o pune la dispoziţie. Şi eu nu vreau s-o scap pentru că dacă aş scăpa-o desigur că generaţiile viitoare mă vor blama. Pot aduce şi Basarabia înapoi şi Transilvania, dacă nu purific neamul românesc n-am făcut nimic, căci nu frontierele fac tăria unui neam, ci omogenitatea şi puritatea lui. Şi aceasta urmăresc în primul rând” [39].
 
Purificarea Basarabiei şi Bucovinei marca începutul acestui proces „istoric”. În perspectivă, conducătorul statului urmărea restrângerea generală a activităţii evreilor pentru ca „energiile româneşti […] să poată înlocui acest element dizolvant”. Verdictul mareşalului Antonescu era fără echivoc: „Tot ce este străin, încet, încet trebuie să plece” [40].
 
Politica de purificare etnică i-a afectat, desigur, grav, în primul rând, pe evreii din Basarabia, din nordul şi sudul Bucovinei şi din judeţul Dorohoi, de unde au avut loc deportări în masă în Transnistria; din restul teritoriului au fost afectaţi în primul rând evreii din mediul rural, de unde a fost evacuată întreaga populaţie evreiască, fiind concentrată în capitalele de judeţe.
 
Câteva mii de evrei au fost deportaţi în Transnistria din Vechiul Regat şi sudul Transilvaniei.
 
Datele recensământului de „sânge evreiesc” efectuat în vara anului 1942 indică rezultatele acestei politici [41]. Câteva exemple: dacă în 1930, în Basarabia trăiau 170.827 evrei, în 1942 au rămas 101; în Bucovina din 144.107 – 19.475, din care în judeţul Câmpulung din 7.747 – 76; în judeţul Cernăuţi din 51.681 – 16.794; în Suceava din 6.697 – 31; în judeţul Dorohoi din 14.874 – 2.316. Iar în privinţa populaţiei evreieşti din mediul rural, din 157.936 locuitori câţi s-au aflat în 1930, în 1942 au rămas 2.539 [42].
 
În Transnistria au pierit în mai puţin de trei ani peste 70% din cei aproximativ 185.000 de deportaţi [43].
 
Schimbările raportului de forte în desfăşurarea războiului „în favoarea coaliţiei antihitleriste şi presiunile exercitate asupra conducătorului statului de numeroase cercuri politice româneşti şi de conducătorii organizaţiilor evreieşti din ţară şi de peste hotare, au determinat anumite modificări în concepţiile mareşalului Antonescu cu privire la „soluţionarea problemei evreieşti” în România. Dacă în vara anului 1942 era gata să cedeze presiunilor Germaniei naziste în problema deportării evreilor din România în lagărele naziste de exterminare, în toamna aceluiaşi an şi-a revocat decizia, asigurând astfel supravieţuirea comunităţilor evreieşti din Vechiul Regat şi sudul Transilvaniei [44]. Hotărârea mareşalului de a nu deporta evreii din România a fost, desigur, de importanţă vitală pentru viaţa evreilor locali. Unii cercetători consideră, chiar, că nu interesează motivaţiile pentru care a intervenit această cotitură: important este faptul supravieţuirii. În opinia noastră, este de datoria cercetării istorice să elucideze cauzele schimbărilor survenite. Căci, dacă în prima etapă mareşalul a acţionat în virtutea unei convingeri sincere de natură naţionalist-etnicistă, în etapa a doua mobilurile au fost de natură politico-conjuncturale. În mod paradoxal, însă, ambele orientări au fost produsul naţionalismului adânc înrădăcinat în mentalitatea conducătorului statului. Purificarea etnică şi omogenizarea rasială au fost deziderate izvorâte din însuşi programul politic al naţionalismului integral afişat de Ion Antonescu în momentul preluării puterii. Dar, când a realizat că extinderea unei atari politici şi trecerea la acţiunea de exterminare fizică generală a evreilor ar putea dăuna grav poziţiei internaţionale a României, într-un context european în care Germania nazistă ar putea fi învinsă, a decis stoparea deportărilor nu numai în Transnistria, ci şi în lagărele naziste. Încheierea etapei aşa-zisei purificări etnice a fost motivată în termenii următori de I. Antonescu:
 
„Soluţia cea mai radicală ar fi să iau pe toţi evreii şi să-i trec peste graniţă. Dar noi suntem o ţară mică nu o ţară mare ca Germania. Eu lupt să câştig războiul dar se poate întâmpla să câştige democraţiile şi noi ştim ce înseamnă democraţia. Şi atunci să expun eu generaţiile viitoare ale neamului unei pedepse fiindcă printr-o asemenea măsură a mea au fost scoşi evreii din tară?” [45]
 
Aşadar, prin noua sa politică mareşalul nu urmărea, în primul rând, salvarea evreilor, ci salvarea viitorului României însăşi.
 
Şi totuşi, într-o scrisoare adresată arhitectului Clejan, în februarie 1944, mareşalul îşi exprima regretul pentru faptul că nu a deportat toţi evreii, căci, motiva el, „dintre evreii rămaşi se recrutează instrumentele cele mai numeroase ale duşmanilor ţării […]. E aceasta tragedia rasei evreieşti de a nu fi recunoscătoare ţării în care trăieşte şi profită” [46].
 
O analiză a textelor antonesciene, a retoricii sale, pune în evidenţă convingerile rasist-antisemite ce nutrea cât şi numeroasele sale oscilaţii şi contradicţii în „problema evreiască”. Mareşalului îi plăcea să se considere „om de concepţie europeană”, să exprime idei şi enunţuri de înaltă ţinută morală spunând că „vestejeşte orice ură”, condamnă „orice răzbunare şi necinstire a vieţii, onoarei şi averii altuia” [47]. Pe de altă parte însă, cerea ca românilor să li se inspire „ura împotriva duşmanilor naţiei aşa cum a crescut el cu ură împotriva turcilor, jidanilor şi ungurilor” [48].
 
Contextul istoric nu i-a permis conducătorului să soluţioneze problema evreiască până la capăt conform vederilor sale programatice iniţiale. Din unele afirmaţii rezultă ca intenţiona să izgonească toţi evreii din ţară, nu doar pe cei „străini”, şi să dea o soluţie definitivă problemei evreieşti după ce va fi câştigat războiul.
 
Iată ce declara, în acest sens, în noiembrie 1943:
 
„Incontestabil, dacă pot să fac un grup românesc omogen o voi face, însă cu mijloace civilizate. Dacă circumstanţele îmi vor ajuta să câştigăm războiul, atunci fiţi sigur că nu este altă soluţie decât deplasarea maselor minoritare, printr-o reformă pe care va trebui s-o facem şi prin eliminarea acestor mase minoritare din mijlocul elementului românesc” [49]. În acelaşi timp, preconiza un plan de românizare „de cinci sau zece ani”, perioadă în care „treptat vor fi luate averile pe care le-au făcut pe «nedrept evreii», după care vor fi trecuţi peste graniţă dându-li-se numai o cotă pentru munca pe care au depus-o şi capitalul pe care l-au investit” [50]. Dar susţinea şi soluţia emigrării imediate; condiţiona acceptarea reîntoarcerii unor evrei deportaţi în Transnistria de trecerea lor… „într-un timp foarte scurt în afara graniţelor noastre” [51].
 
Mareşalul s-a delimitat de Hitler în concepţiile sale privind soluţionarea problemei evreieşti. Nu a aplicat calea exterminării fizice totale. Dar în acelaşi timp, a instituit un regim de exterminare fizică pentru toţi cei deportaţi în Transnistria, regim intrat în vigoare înainte de adoptarea „soluţiei finale” de hitlerişti, în ianuarie 1942. Ce-i drept însă, în noiembrie 1943 a cerut să se transmită trupelor germane în retragere că nu tolerează asasinarea evreilor pe teritoriul românesc [52]. Dar în ciuda oscilaţiilor politice de acest fel, a rămas un adept al tezelor antisemite de factură rasistă: a demonizat şi culpabilizat etnia evreiască. Pentru el evreii, ca etnie, în esenţa şi substanţa lor erau, ca şi pentru nazişti, răul absolut şi iremediabil, întruchiparea „satanei” [53], „neghină”, „vâsc” [54], care a „supt, a sărăcit, a speculat şi a oprit dezvoltarea neamului românesc timp de câteva secole, o plagă a românismului” [55]. Mareşalul a considerat că ciuntirea teritorială a României în vara anului 1940 a fost de „inspiraţie şi execuţie tipic evreiască” [56]. Într-un interviu acordat lui Brătescu-Voineşti în anul 1943, i-a numit pe evrei „duşmanii” pe care i-a socotit „mai vătămători decât cei externi, pentru că de la duşmanii din afară ne poate veni ciuntirea ţării, dar de la cei din interior otrăvirea şi ticăloşirea neamului nostru” [57].
 
Conţinutul ideologic al antisemitismului antonescian a fost axat şi pe clişeul stereotip creat de Hitler în Mein Kampf privind calitatea inferioară a aşa-zisei rase semite, pericolul iudeo-comunismului şi al dominaţiei mondiale a iudeo-masoneriei.
 
Pornind de la aceste sintagme, mareşalul Antonescu a creat imaginea evreului trădător, duşman al poporului român, care trebuie urât „prin definiţie”, pedepsit şi eliminat din societate.
 
Era clar că evreii nu puteau fi legaţi de o cauză naţionalistă, xenofobă, care presupunea eliminarea lor din corpul social autohton şi lichidarea lor fizică.
 
Era clar că evreii sperau în victoria coaliţiei Naţiunilor Unite şi în înfrângerea celui de-al III-lea Reich. Dar antihitlerismul populaţiei evreieşti nu însemna antiromânism, nici măcar antigermanism. Politica evreiască, cel puţin în contextul realităţilor româneşti, a fost aceea de supunere şi chiar – oricât de paradoxal ar părea – de sprijinire fie şi indirectă a regimului antonescian. Tactica organizaţiilor evreieşti de supravieţuire a fost aceea a petiţiilor şi „negocierilor”.
 
Evreii comunişti n-au fost purtătorii de cuvânt ai poziţiei organizaţiilor evreieşti, ei au fost internaţionalişti şi antifascişti. Sioniştii antifascişti luptau pentru salvarea evreilor prin emigrare şi reconstituirea statului evreu.
 
Literatura istorică este înclinată să susţină că mareşalul, în concepţiile sale, a disociat evreii din Vechiul Regat de cei din provinciile alipite României în anul 1918 şi în special de evreii din Basarabia şi Bucovina. Este adevărat că politica de purificare etnică a început să fie aplicată în aceste provincii, că în restul teritoriului nu a fost extinsă o atare acţiune ca fenomen de masă (exceptând cazul evreilor din mediul rural, semiurban şi din zonele considerate strategice). Totuşi, în enunţurile sale de culpabilizare a evreilor, conducătorul statului nu a făcut distincţii după criterii geografice. În ultimă instanţă, angajamentul său politic a fost „purificarea totală a naţiei de această neghină” [58].
 
În concluzie, antisemitismul, cu o devenire anume în contextul românesc, a atins cotele sale cele mai distrugătoare prin politica antievreiască promovată de mareşalul Antonescu. Şi chiar dacă „soluţia locală” a fost semifinală, totuşi ea s-a integrat în spiritul general al Holocaustului.
 
Pogromul de la Iaşi, politica de purificare etnică şi lagărele din Transnistria au fost variante locale ale soluţiei finale.
 
Politica mareşalului în problema evreiască este, astfel, paradigmatică pentru înţelegerea formelor paroxistice care le poate îmbrăca naţionalismul în anumite contexte istorice favorabile afirmării extremismelor de dreapta. Căci dacă „soluţia finală” preconizată de hitlerism era un cataclism, atunci politica antonesciană a fost produsul evoluţiei trendului naţionalist în direcţie extremistă şi etnocentristă.
 
NOTE:
 
1. Dinu C. Giurescu, România în al doilea război mondial (1939-1945), Editura ALL Educational, Bucureşti, 1999, p. 145.
 
2. Mihai Fătu, Consens pentru salvarea naţională a României. Septembrie 1940 – august 1944, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1966, p. 151.
 
3. Larry, L. Watts, O Casandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă, 1918-1941, Traducerea de Liana Pop şi Virgil Stanciu. Editura Fundaţia Culturală Română, 1994, p. 403.
 
4. Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria Românilor, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 453.
 
5. Randolph Braham (ed.), The Tragedy of Romanian Jewry, Columbia University Press, New York, 1994, p. V.
 
6. Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, Bucureşti, 1997, p. 373.
 
7. Georg L. Mosse, Die Geschichte des Rassimus în Europa. Aus dem Amerikanischen von Ellriede Burau und Hans Günter Holl, Fischer Taschenbuch Verlag, Frankfurt am Main, 1990, p. 262.
 
8. Apud Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 191.
 
9. Joseph Goebbels, „Die Tagebücher […], Band I. Juli-Sept. 1941. Bearbeitet von Elke Fröhlich, München, 1966, p. 269.
 
10. Op. cit., p. 280.
 
11. Op. cit., Band 2. Oktober-Dezember, 1941, p. 188.
 
12. Jean Ancel, „Antonescu and the Jews”, Yad Vashem Studies, 25/1994, p. 216-279. Sunt abordate temele: Antonescu şi moştenirea antisemită; legături familiale dubioase şi relaţii cu francmasoneria; statul antonescian şi atitudinea sa faţă de evrei; relaţii cu legionarii; Antonescu antisemitul adoptă soluţia finală; Odessa şi Transnistria; Pogromul de la Iaşi ş.a.
 
13. Lya Benjamin (ed.), Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştri, Editura Hasefer, Bucureşti, 1996, p. 21 (în continuare, Probl. evr.),  p. 129
 
14. Vezi în acest sens Alex. Bein, The Jewish Question, Biography of a World Problem, London and Toronto, Associated University Presses (f.a.), p. 18.
 
15. A. C. Cuza, Doctrina nalionalist-creştină. Programul LANC, Cluj, Tipografia Naţională SA, 1934, p. 13.
 
16. Doctrina naţionalist-creştină – cuzismul -, articol publicat în „Apărarea Naţională”, anul VI, nr. 16 din 15 aprilie 1928.
 
17. Generalul Ion Antonescu către români […]. Chemări, cuvântări, documente. La o răscruce a istoriei. Adunate de amiral Dan Zaharia, Bucureşti, 1941.
 
18. Este relevantă în acest sens discuţia din cadrul şedinţei Consiliului de Miniştri din 13 noiembrie 1941, în legătură cu situaţia bunurilor expropriate de la evreii din Basarabia şi Bucovina. Mareşalul pretindea: „Totul trebuie situat pe baze juridice clare” (vezi Probl. evr., p. 335).
 
19. Vezi stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din 4 dec. 1941, în Probl. evr., p.352.
 
20. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 3 februarie 1941, conducătorul statului preciza: „…pe măsură ce va începe să funcţioneze creditul românesc îi vom disloca pe străini. Aşa am vrut să fac, dar am fost depăşit de presiunea legionară, care vroia să ia aceste prăvălii cu sistemul pistolului şi al suprimării celui care poseda un magazin” (Probl. evr., p. 184).
 
21. Probl. evr., p. 135.
 
22. Robert Ley, Ansprache auf einer Kundgebung des Deutschen Handwerks in der Festhalle in Frankfurt am Main, publicat în Judenverfolgung und jüdisches Leben unter den Bedingungen der nationalsozialistischen Gewaltherrschaft. Band I. Tondokumente und Rundfunksendungen 1930-1946. Zusammengestellt und bearbeitet von Walter Roller unter Mitwirkung von Susanne Hoschel. Verlag für Berlin-Brandenburg, Potsdam, 1996, p. 151-152.
 
23. Avem în vedere o aluzie făcută de conducătorul statului în cadrul Consiliului de Miniştri din 7 februarie 1941, când punând problema trecerii evreilor peste graniţă, în regiunile care se vor fixa ulterior, conchidea: „Dar aceasta este o problemă pe care nu poate să o rezolve neamul românesc singur, ci care se înlănţuieşte în spaţiul continental şi intercontinental şi vom vedea ce soluţie se poate da acestei probleme cu timpul” (Lya Benjamin (ed.), Legislaţia antievreiască. 1940-1944, Editura Hasefer, Bucureşti, 1993, (în continuare, Legislaţia), p. 292).
 
24. La întrebarea lui Horia Sima „cum rezolvăm problema jidovească?”, conducătorul statului îi răspunde: „îi dăm afară de peste tot, îi aruncăm fără mijloace de existenţă, îi dăm afară din şcoli, din situaţii sociale, din profesiunile libere […] toate magazinele evreieşti, toată industria, va trebui să primească elemente româneşti” (Probl. evr., p. 133).
 
25. Vezi în acest sens Legislaţia, legile promulgate în perioada septembrie-decembrie 1940.
 
26. Stenograma consfătuirii conducătorului statului cu reprezentanţii marilor industrii, 14 martie 1941, Probl. evr., p. 210-211.
 
27. Legislaţia, p. 291.
 
28. Loc. cit.
 
29. Vezi în acest sens nota 23.
 
30. Vezi Probl. evr., p. 190. Deportările în Transnistria au început cu evreii din Basarabia şi Bucovina. Din restul ţării au fost deportaţi evrei pe criterii aşa-zis politice sau pe alte motive de natură aşa-zis infracţională. „Aceste măsuri aveau drept scop nu atât combaterea nerespectării legilor, cât degajarea centrelor de elemente iudaice parazitare”, Legislaţia, p. 231.
 
32. Loc cit.
 
33. Loc. cit.
 
34. Loc. cit., p. 207.
 
35. Probl. evr., p. 241-257. Vezi şi Ordinul Ministerului Afacerilor Interne cu adresa nr. 4147 din 21 iunie 1941 prin care se dispunea foarte urgent şi confidenţial evacuarea familiilor evreieşti din satele dintre Siret şi Prut şi toate familiile evreieşti care se găseau în satele din restul ţării (Loc. cit., nota 2).
 
36. Loc. cit., p. 258-259. Aşadar, toate măsurile de exterminare a evreilor din aceste provincii s-au petrecut sub îndrumarea personală a conducătorului statului.
 
37. Aprecierea cea mai relevantă în acest sens îi aparţine lui Alex. Mihai Stoenescu, care conchide: „Atitudinea Armatei române şi a statului român faţă de evrei nu s-a constituit ca parte a unei campanii de teroare organizate pe principii rasiale criminale, planificată programatic înainte de izbucnirea războiului şi apoi executată fidel, potrivit unui proiect preconceput sau imaginat ulterior, ca în cazul Germaniei naziste. Reacţia faţă de evrei s-a manifestat în cadrul antisemitismului demagogic şi în raport cu asocierea acestora la comunism, ideologie care ameninţa direct, prin doctrina şi practica sa, integritatea teritorială şi suveranitatea statului român” (Alex. Miliai Stoenescu, Armata, Mareşalul şi Evreii. Cazurile Dorohoi, Bucureşti, Iaşi, Odessa, RAO International Publishing Company, Bucureşti, 1998, p. 496).
 
38. Vezi scrisoarea adresată de mareşalul Antonescu arhitectului H. Clejan, 4 februarie 1944. Publicată în Matatias Саrp, Cartea Neagră […], vol. al III-lеа. Transnistria. Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Diogene, 1996, p. 474.
 
39. Probl. evr., 11, p. 524.
 
40. Extras din Cuvântarea conducătorului statului în faţa prefecţilor, 11 octombrie 1941. (Probl. evr., p. 328).
 
41. Decretul lege pentru recensământul locuitorilor având sânge evreiesc a fost promulgat la 16 decembrie 1941 (Legislaţia, p. 179-180).
 
42. Vezi Probl. evr., p. 88-105.
 
43. Conform informaţiilor furnizate de generalul C. Vasiliu, subsecretar de stat la Ministerul Internelor, la 17 noiembrie 1943 în Transnistria mai erau 61.000 supravieţuitori din totalul de 180.000 deportaţi. Concluzia mareşalului Antonescu pe marginea acestei informaţii: „înseamnă că mor într-un ritm prea accentuat”. Extras din stenograma Consiliului de Miniştri din 17 noiembrie 1943. (Probl. evr., p. 526).
 
44. Vezi în acest sens stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din 13 octombrie 1942 şi notele incluse în aparatul critic (Probl. evr., p. 455-456).
 
45. Probl. evr., p. 511.
 
46. Vezi nota 38.
 
47. Generalul Antonescu către români… p. 114-115.
 
48. Stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din 8 aprilie 1941. Publicat în Probl. evr., p. 220.
 
49. Loc. cit., p. 524.
 
50. Stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din 18 februarie 1941, în Probl. evr., p. 193.
 
51. Stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din 26 ianuarie 1944 (în Probl. evr., p. 541).
 
52. Probl. evr., p. 526.
 
53. Afirmaţia făcută într-o telegramă trimisă de pe front lui Mihai Antonescu, în septembrie 1941 (Probl. evr., p. 290).
 
54. Vezi Referatul întocmit de Institutul Central de Statistică despre situaţia numerică a populaţiei evreieşti din România în anul 1941 şi observaţiile mareşalului pe marginea referatului (Probl. evr., p. 107).
 
55. Probl. evr., p. 263. Extras dintr-un ordin adresat de conducătorul statului unităţilor militare şi de jandarmerie din ţară, 4 iulie 1940.
 
56. Extras dintr-un răspuns adresat lui W. Filderman în legătură cu unele intervenţii pentru salvarea evreilor din Basarabia, 19 oct. 1941. A.N., fond PCM cabinet, dosar 104/1941, f. 25.
 
57. Publicat în Probl. evr., p. 499-502. Ce-i drept, teza mareşalului Antonescu cu privire la evrei nu era originală. Nichifor Crainic a formulat-o astfel în 1937: „Evreii sunt o primejdie permanentă pentru orice stat naţional” (Nichifor Crainic, op. cit., p. 284).
 
58. Vezi nota 54.
 
Sursă:
LYA BENJAMIN, Prigoană şi rezistenţă în istoria evreilor din România 1940-1944. Studii. Bucureşti, 2001.

https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2017/01/21/despre-antisemitismul-maresalului-ion-antonescu/