IN ROMANIA[1]

Eminenta cenusie a familie, nelipsita de la nici-o sindrofie sau eveniment de seama celebrat de noi.
Îsi avea mereu locul la drepata lui Papa din capul mesei si primul gest ritual, aproape devenit bolnavicios, era de a cerceta în lumina paharul de urme si de eventuale carente higienice. N-am sa aflu niciodata, de ce aceasta personaj de statura mijlocie, cu o fata de pruna uscata, cu pronuntate urme de spondiloza si mersul cocârjat, purtând ochelari cu rama de baga neagra, gen Vittorio de Sica, s-a putut bucura de ospitalitatea lui Papa ? Îsi beau împreuna cafeaua la barul Athene Palace, încliftati la costum, cravata si pantofi confectionati pe masura, manual. Pe la mijlocul anilor 50, un loc putin vizitat si doar de o anumita casta de Bucuresteni.
Pictura, daruita de dl. Schwarz cu ocazia casatoriei mele, atârna si în prezent alaturi de alte tablouri de familie, în locuinta noastra.Cadrul sau splendid, de câteva ori mai valoros decât continutul, nu ne-a dat ghes pâna acum sa-l dam la “haine vechi”. Dupa casatorie a disparut brusc din viata noastra iar decesul prematur al parintilor nu mi-a permis sa aflu motivul pentru care era asa de apreciat de familia noastra. Cine ai fost dumneata domnule Schwarz ?

Tuli

În curtea lipita de a noastra alerga, facând mult zgomot, fiul unei familii de evrei. Jocul acestui copil într-un spatiu asa de restrâns, între doua rânduri de case, despartie de un gard din sipci de lemn decorat cu câteva zorele, calca pe nervi pe toti colacatarii imobilelor, constrânsi datorita penuriei de locuinte din Bucurestii anilor 50 sa stea la gramada cu multe dependinte în comun.
Era o primavara calda si geamurile deschise larg. Deodata, la unul dintre ele aparu o masca mongola purtând mustati fioroase, cu ochii oblici si fata galbena de mort. În mâna avea un cutit enorm, arma preferata a lui Papa de mazilire a curcanului si strigatele guturale, pornite din rarunchi nu prevesteau lui Tuli nimic bun. Un racnet, un salt pe loc si Tuli o lua la goana pâna se lovi de cismeaua din curte urlând de mama focului. Famila Grimberg a disparut dupa scurt timp din vecini.Honit soit qui mal y pense !

Inspectorul

Papa lucra acasa sub ochii securitatii staliniste si a fiscului nemilos care-i storcea si ultima bruma de
câstig. Fiind însa de renume în meseria sa, având în trecut clientela palatului regal, primea în prezent multe persoane de la ambasadele straine. Datorita unui inspector scolar zelos si a unui director proaspat instaurat în scaun la “Bergschule”, în Sighisoara am fost exmatriculat din toate liceele tarii, pentru ca am fost gasit la telefoanele din localitate fara uniforma, bând cafea si fumând,
adica la o mica susanea cu fetele de serviciu. Aduceam de fapt “plocoane” zaharate uneia dintre ele
din partea lui Gogu, pedagogul supraveghetor al internatului stramutat de scurt timp pe cetate.
Dar cum ochii vad si inima cere, “zaharatele” au îndulcit frumoasa cu par negru si ochi verzi iar
Amor si-a tras sageata în locul unde nu trebuia, fapt care s-a sfârsit cu exmatricularea amintita.
Intrucât exmatricularea ad hoc, scurt timp înintea tezelor trimestrului doi, presupunea gasirea rapida a unui institut de învatamânt. “Reteaua Schwarz” s-a pus pe treaba si numele de Filderman mi-a ramas în amintire. Solutia gasita în schimbul sumei de 500 Lei : am fost plasat la sc.med. 32 “Filimon Sârbu” de la Piata 7 Noiembrie (Domenii). Ghinion! În clasa nu erau banci libere! Rapid dl. inspector de raion m-a “aranjat” la Sc.Med. 28 “Dr.P.Groza”, în clasa a 9.-a, humanistica. Asa numita “scoala rusa” îsi avea renumele nu numai ca era situata la soseaua Kisseleff, ci în primul rând daorita elevilor ce-i urmau cursurile, mai toti proveniti din familiile demnitarilor de stat din acea vreme, printre care o sumedenie de origina evreiasca.

Colegul

Ochii întregii clase tinteau usa deschisa în toiul orei în care directorul scolii ma prezenta ca nou elev venit de la scoala germana din Sighisoara. Fara antecedente ! În clasa, era loc în banci, dar parca nu se înghesuia nici un elev sa aibe un coleg de banca “provincial” si mai ales dinafara clanului lor.
Pe undeva se ridica însa unul si-mi oferi c-un zâmbet locul lânga el. Începând de atunci, drumurile noastre s-a încrucisat de multe ori iar viata ne confera azi o prietenie ce s-a dezvoltat timp de peste 50 de ani. I-am cunoscut la el acasa familia. Scurt timp, dupa ce am sosit în Germania o carte postala din Israel, semnata de al meu coleg ma anunta ca si el el a luat drumul diasporei. Revenind la tatal sau trebue sa amintesc ca acest demnitar era artizanul unei politici economice
Descentralizate, ce aspira permanent la tot ce se numea progres tehnic. La ei în casa soferul statea la masa cu familia iar aerele de mare stab erau absente. La pescuit, ori unde mergeam cu ei, ma simteam ca acasa, înconjurat cu respectul cuvenit unui coleg de banca al fiului sau. Acesti ani de scoala, printre colegii de clasa ai prominentilor acelui timp, au fost astfel mai usor de suportat, datorita caracterului si ambiantei omenesti ce domnea în aceasta familie, care aproape ma adoptase. Aceasta legatura colegiala va deveni în decursul vremii o trainica prietenie, fara ca umbra etnica a dlui. Schwarz sa-i confere contururi nedorite.

Consilierii

M-au învatat abecedarul si rafinessele comertului si mi-au aratat tainele bazarului cu lumea larga. Meseria era amprenta lor de caracter, o iubeau si o stimau ca si pe cei carora le vindeau marfa. Puneau tainele succesului comercial pe seama artei tratativelor de pret, ce o stapâneau cu desavîrsire. Fara urme de cosmopolitism sau atitudine de superioritate fata de cel ce le era client.
Acesta era considerat în primul rând un partener asigurând astfel succesul afacerii. Respectul fata de om si mai ales fata de munca sa erau trasaturi de baza a caracterului primul meu sef la Fructexport. Acestui evreu îi datorez îndemânarea de mai târziu în aceasta meserie praticata la “fata locului” cu parteneri din peste 65 de tari. Destinele întreprinderii, ce avea la vremea aceea un renume remarcabil în lume, au fost din pacate doar scurt timp sub directia lor.

Kosher.

Derulam un contract mare de conserve pentru armata israeliana.Livrarea se face sub conditia “Kosher”, stampile ce urma se fie împartite la o sumedenie de fabrici producatoare si care se aplicau pe fiecare eticheta . Faceam turneul la fabrici pentru “receptionarea” marfurilor împreuna cu Rabinu Sef al comunitatii din acea vreme, care inspecta liniile de productie de conserve pentru a evita “contaminarea” lor cu carne de porc.
Cum productia conservelor de legume/fructe si cea de carne era functie de sezon, benzile de productie si autoclavele fabricilor contineau doar legume sau fructe de sezon. Stampilele “Kosher” ramâneau la fabrica iar dupa noi potopul. Rabinul Sef însa primea mereu un carton de dulceturi diferite, cele de nuci verzi fiind cele mai pe gustul sau, si ramânea în credinta ca fasolea sau mazarea nu se va amesteca cu carnea de porc, decât poate în farfuria altor neamuri.

La Budapesta

Încaltamintea româneasca era cotata la începutul anilor 70 ca “marfa de lux” în tarile membre CAER. Lucram micul trafic de frontiera cu Ungaria la I.C.E Mercur, schimbul de marfa, trocul propriu zis, fiind trasatura de baza aestor operatiuni commerciale. Intrucât aveam mereu nevoie de marfa de schimb, încaltamintea era pionul de baza al ofertei noastre. Aveam însa mereu probleme sa gasim fondul de marfa adecvat. Colegul de banca de la scoala rusa lucra în bransa asa ca l-am propus ca membru al delegatiei noastre pentru schimburile de marfa cu Ungaria de la Budapesta. O mâna spala alta, asa ca dispuneam ca urmare de un fond de marfa la superlative atât cantitativ cât si calitativ. Ani dupa aceea, mi-a povestit cum i s-au pus bete in roata la obtinerea pasaportului pentru aceasta deplasare, ce avea ca scop de fapt încheierea unor contracte avantajoase de schimb de marfa. Evreii devenisera însa în acea vreme ei însusi marfa si erau vânduti pe un pumn de arginti statului israelean. Dar ne-am îndeplinit misiunea cu brio, iar fondul de marfa contractat cu ungurii în aceasta deplasare a conferit operatiunii o eficienta ridicata.

Recomandarea

Veneau vremuri grele, activitatea de comert exterior era direct legata de posesiunea carnetului de membru de partid. Ulterior erai supus unor spalari de creer suplimentare la uzina de cadre de partid de la Stefan Gheorghiu. Manitu al partidului pe întreprindere m-a somat sa fac rost de asa numitele “recomandari” si sa ader la tribul sau. Consilierul de la Fructexport, unul din fondatorii PCR de pe timpul când activa in ilegalitate, mi-a dat fará preget aceast document.
L-am prezentat luii Manitu, care vazând semnatarul mi l-a restituit imediat zicând: “Mai înceteaza sa propui jidani pentru plecari in deplasare, iar recomandari poti primi si de la altii, decât de la ei”. Din vocabularul acestui individ cu pielea maslinie si ochii rotunzi si negrii, lipsea cu desavârsire cuvântul “cioara” ce o numea doar simplu “peasare”?! Am mai dat-o cotita si uitata câteva luni de zile dupa care, fará sa mai râvnesc la carnetul rosu cu secera si ciocanul pe coperta , am pornit la drum spre vestul continentului.

P.O.Box HAIFA

In vara lui 1982 ne reintorceam din concediu din Itália pe splendida “strada alpina” bavareza , dintre Lindau si Oberstdorf. Intr-un parcaj din munti am oprit masina deoarece Mezinul topaia vizibil dându-ne de veste ca are cerinte omenesti. Cum ma întorceam cu el de mâna, vad ca sotia sta de vorba cu o pereche de turisti, motorizati si ei, explicandu-le ca eu cunosc poate mai bine topografia locala. Vorbeau într-o limba însa neadecvata tarii si locului.Imediat mi-am dat seama ca sunt Români, dar parca totusi nu-mi venea sa cred. Erau evrei de origine româna, din Israel, ce faceau concediul in Germania si vroiau sa stie daca muntii care-i vedeau la orizont apartineau deja Austriei. Ne aflam in locul unde se întâlnesc frontierele a trei tari, întrebarea era deci fireasca. Am petrecut cu totii trei zile de concediu mergând la faimoasele castele bavareze , la Oberstdorf si împrejurimi. La plecare ne-am schimbat cartile de vizita. Sub numele românesc de familie o firma cu nume ca o gura de tun si un numar de P.O.Box din Haifa. Acolo, in creierul muntilor, am antamat o legatura de afaceri, ce ma va duce in Tara Fagaduintei si la poporul ales de foarte multe ori.

Doua pasapoarte, “frica de noi însine” si cafeaua Mariei

Ca adept al comertului prin reprezentant la fata locului tindeam extindera activitatilor pe aceasta piata cu ajutorul unui agent comercial. Intrucât urma sa ma deplasez prima data in acele locuri am solicitat al doilea pasaport ca sa evit discutiile enervante si fará de rost cu organele israeliene privind existenta vizei Arabiei Saudite din primul act de identitate.
La târgul industrial din Tel Aviv, am gasit ce cautam.Simpatic la prima vedere, o namila de om de peste dói metrii si 120 KG, mi-a trezit interseul de colaborare deoarece firmele noastre se complementau de minune. Cu acest reprezentant am batut Tara fagaduintei din piatra in piatra, am vizitat toate Kibuzzurile existente si am facut cunostiinta in amanunt cu aceasta tara si poporul ei venit de prin toate colturile lumii. La el acasa am fost primit mereu ca oaspete de onoare, cu prietenie pana la devotament. Deseori sotia sa îmi spala singura camase si izmana care o aveam pe mine, deoarece, dintr-un motiv oarecare, bagajul personal nu sosea mai niciodata in aceeas zi cu mine la aeroport. Si azi, dupa atatia ani, ma leaga o prietenie sincera de acest om, care mi-a aratat tara si poporul ei asa cum sunt.Ramân in amintirea meã cele doua-trei zile de tratative de pret obligatorii de fiecare data când elaboram un produs nou sau o lista de preturi de actualitate.Lectia învatata de la consilierii de la Fructexport era binevenita. Odata, la el acasa, când, neglijent, am uitat “adevarul netto” pe masa din bucatarie, a vazut diferentele bruto/neto si mi-a spus ca e imposibil sa nu fiu un pic evreu. Sa ma duc si sa ma rog la zid, in Jerusalim, ca sa scap de pacate si sa spal obraznicia proliferata de asemenea preturi. L-am atentionat însa ca fericirea ce-o traia dupa ce - i acordam o reducere de 50% din pret nu venea din desertul Negev, ci de la aceste manevre financiare, obicei propriu neamului si tarii unde ne aflam.
In drumurile noastre de-lungul si de-a latul pamântului dintre Mediterana si Marea Rosie am purtat discutii cu tâlc, adânc politice, semitice si antisemitice. Cu privire la soarta tarii si natiunii mi-au ramas in amintire vorbele lui spuse cu mâhnire: “ne putem feri de toti si de oricine, frica trebue sa ne fie doar de noi însusi”!
Afacerea antamata in creerul Alpilor bavarezi s-a soldat cu multe vizite la firma cu numele ca teava tunului. Urma sa mergem la seful productiei unde erau utilzate produsele livrate din Germania, iar prietenul din munti, sef de serviciu aprovizionare, ma roaga sa nu-mi desconpirez locul de nastere si limba din plaiurile mioritice, întrucât seful productiei erat tot de origine româna si era plin de zel sa primeasca pe primul exponent venit din tara lui Goethe si Schiller in vizita la el in uzina.
Drumul catre biroul sau trecea prin curte uzinei unde se aflau o serie de lazi de lemn in care erau ambalate produsele finite la care contribuam si noi. Cunoscându-le rostul beligerant am facut ochi de roata carului vazand destinatii árabe si sanscrite înscrise pe ambalaj. Observând surpriza meã, prietenul din munti afirma cu nonsalanta : “Política e o curva, iar Ben Gurion a afirmat, ca vom deveni cu adevarat un stat independent când vom avea si noi curvele noastre “! Intretimp ajungem in cladirile administrative, de departe uno m marunterl, de doua vârste, deschide usa unei camere si striga din toti rarunchii: “Mario ! Ai facut cafeaua ? Ca a venit neamtul si ne facem de rusine, ce .......masii ! Aceasta ocara, asa de curenta in tara de unde plecasem, n-o mai auzisem de mult si mi-a stârnit spontan un hohot de rãs sub ochii stupefiati ai Inginerului Sef si ai prietenului de la aprovizionare. Goethe si Schiller s-au transformat într-o cafea cu caimac ca la mama acasa si mai târziu in mici, muraturi si vin românesc la masa pregatita in garajul lui Mariana din Tel Aviv,
cârciuma cea mai recent deschisa si renumita datorita bucatelor “artizanale” pregatite chiar de amfitrioana. Afacerea a prosperat astfel mai bine !

POSTAT DE "ANITA 47"

Rusia îşi împrospătează trupele din Transnistria
http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/rusia-isi-improspateaza-trupele-transnistria
Rusia începe luni o rotaţie a trupelor de menţinere a păcii din Transnistria, în cadrul Forţei colective de pace formate din 402 militari ruşi, 492 de militari transnistreni, 355 de militari moldoveni şi zece observatori ucraineni, relatează RIA Novosti, în pagina electronică.
Trupele de menţinere a păcii acţionează la 15 puncte de control din Transnistria, regiune a Republicii Moldova.
Forţa colectivă de pace a anunţat că rotaţia batalionului rusesc va avea loc în mai multe etape, între 19 şi 26 iulie, o companie de infanterie motorizată urmând să fie staţionată la Dubăsari, iar restul batalionului, la Bender.
Transnistria este considerată drept zonă de conflict îngheţat de la încheierea războiului din 1991, iar negocierile pentru reglementarea statutului regiunii separatiste sunt mediate de Rusia şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), în timp ce Uniunea Europeană şi Statele Unite au statut de observatori.
Tensiunile din regiune s-au amplificat la scurt timp după ce patru partide prooccidentale au preluat puterea la Chişinău, după opt ani de conducere comunistă, şi au format un guvern de coaliţie care promovează relaţii mai apropiate cu Occidentul. Noua conducere moldoveană a cerut retragerea trupelor ruse din ţară şi înlocuirea actualului contingent de menţinere a păcii cu o misiune multinaţională cu mandat internaţional.
Transnistria a solicitat Rusiei sporirea efectivelor actualei forţe de menţinere a păcii, regimul separatist afirmând că se teme că Republica Moldova ar putea încerca să recurgă la o intervenţie armată pentru a prelua controlul asupra regiunii separatiste.
Negocierile privind statutul Transnistriei, desfăşurate în format 5 + 2, sunt practic blocate din februarie 2006. Tiraspolul insistă asupra declarării independenţei şi chiar a integrării în Rusia, în timp ce Republica Moldova vrea să ofere Transnistriei statut de autonomie extinsă.

Publicarea în Israel a intervenţiei mele Vivat Academia! – în care denunţam premiul atribuit cărţii neofasciste tipărite de Sorin Lavric la Editura Humanitas din Bucureşti – se pare că a produs impresii puternice şi dezbateri în mediile informale. A fost urmată de protestul exprimat la Radio Kol Israel de preşedintele Asociaţiei Culturale Mondiale a Evreilor Originari din România, doctor în istorie Shlomo Leibovici-Laiş, împotriva gestului reprobabil al Academiei Române. Luarea de poziţie israelienă a fost adusă la cunoştinţa publicului larg din ţară, în cadrul buletinelor de ştiri ale postului Radio România Actualităţi.

Situaţia tensionată nu s-a ivit, totuşi, din senin. Îndată după apariţia volumului controversat, în iarna anului 2007, s-au făcut deja auzite criticile, pe bază de reproşuri precise şi citate uluitoare, în diverse publicaţii din ţară şi străinătate. Revista Tribuna din Cluj a expus, pe pagini întregi, de-a lungul cîtorva luni de zile, asemenea analize. Cultura din Bucureşti a găzduit nu doar muşcătoare investigaţii asupra monografiei lui Sorin Lavric, ci chiar o minicampanie de presă. În Observator cultural au fost exprimate, de asemeni, o serie de rezerve (vezi nr. 402/13 dec. 2007). Ecouri ale nervozităţii, pe acest subiect, au fost mediatizate în periodicele din Israel (Minimum, Jurnalul săptămînii, Viaţa noastră), unele cu bună difuzare în România şi în cîteva colţuri ale lumii, pe diverse continente. Publicaţia universitară Studia Hebraica din Bucureşti a transmis, în mediile academice, versiunea engleză a criticilor la adresa cercetării lui S. Lavric (vezi nr. 7/2007, p. 414-431). Un organism abilitat, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, Bucureşti, a prevăzut în sesiunea sa ştiinţifică internaţională din 2008 o detaliată prezentare a cazului în speţă, inclusă apoi în anuarul de specialitate (vol. I, nr. 2/2009, pp. 85-100). Iar cititorul care mai persistă în îndoieli are la îndemînă pe internet, non stop, posibilitatea de a se documenta, pentru a constata personal cum stau lucrurile (vezi rev. E-Leonardo, nr. 13/2008 şi nr. 14/2009). Să mai aibă aşadar cineva impresia, în acest amplu context, cu o asemenea bogată mediatizare, că poate să impună minciuna lovind cu pumnul în masă, denotă fie o naivitate pernicioasă, fie un dogmatism înverşunat. Am cam depăşit vremurile în care neadevărul – istoric, politic, ştiinţific – era dictat de sus şi era acceptat umil pe jos. Acum cînd instituţiile statului, pe banii contribuabilului, îşi exprimă evaluările, se pare că mai trebuie să se întemeieze şi pe buna-credinţă. Este nu doar o cerinţă etică, de respect faţă de cei cărora li te adresezi, ci şi o obligaţie financiară, de responsabilitate faţă de resursele pe care le foloseşti.

A greşi e omenesc, a persevera e diabolic. Încăpăţînarea academică de-a răsplăti cu orice preţ volumul extremist al lui Sorin Lavric – ce repune în circulaţie demagogia legionară, îi mitizează pe conducătorii ei, îi denigrează pe adversarii istorici ai Legiunii, contestă evenimente notorii din istoria României, acrediteaza perspectiva gardistă asupra trecutului etc. – este apărată deschis de academicianul Eugen Simion. A doua zi după protestul de la Radio Kol Israel, preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române se explică, în cadrul intervenţiei mediatizate de agenţia de ştiri RADOR: “Am aflat de intervenţia domnului Laiş şi am înţeles că dumnealui s-a supărat că Academia Română a acordat un premiu acestui volum, apărut în 2007, la Editura Humanitas”. Este elocvent că Eugen Simion schiţează replica “de prestigiu” abia după înregistrarea criticilor din Israel. Dar, pentru a afla cum stau lucrurile în realitate, în legătură cu enormităţile susţinute de Sorin Lavric între copertele cărţii sale, acad. Simion n-ar fi trebuit să aştepte protestele internaţionale. Era suficient să ţină seama de semnalările presei din ţară (printre ele, cele din hebdomadarul Cultura, unde pune el însuşi, număr de număr, un umăr).

“Ţin să precizez că volumul domnului Lavric nu este un pamflet politic şi nici un pamflet ideologic împotriva acestei mişcări totalitare”, adaugă senin intervenientul. Atunci cînd lumea se dezlănţuie, indignată, împotriva cărţii ce recuperează miturile legionare cele mai diversificate, e cel puţin straniu să o aperi cu argumentul că ea nu este un pamflet politic sau ideologic împotriva legionarilor. Este ca şi cum ai vrea să descrii un rinocer, în faţa copiilor de la grădiniţă, subliniind că acest animal n-are aripi să zboare.

“Cum s-a putut, întreabă el [Lavric], şi se întreabă în mai multe rînduri, ca un intelectual [Noica] format la şcoala umanismului european să ajungă, îl citez din nou, «a justifica violenţa să capete», iarăşi îl citez, «figura unui demon încrîncenat pe dinăuntru de o încrîncenare neistovită»” (subl. n., L.A.; domnul academician nu se zgîrie pe cerul gurii de la stilul smucit, cînd ne indică – vorba cuiva – lavricitate.) “În fine, o întrebare iarăşi firească pe care şi-o pune autorul este cum se întîmplă, de ce se întîmplă să intre în scrisul unui filosof atît de fin, îl citez, «un potenţial de oroare şi scrisul cult, cu volute sofisticate, moderat şi seren, să fie deodată lovit de o criză de epilepsie», am închis citatul. / Sînt întrebări, după părerea mea, corecte şi autorul încearcă să răspundă, repet, nu în termenii unui pamflet politic, ci cu mijloacele analizei critice”. El însuşi critic literar cu vechime în producţie, Eugen Simion crede că e suficient să extragă şi să discute un pasaj al cărţii controversate, pentru a face pasabil întregul. Tot astfel, cu mai multe decenii în urmă, femeile cochete aveau impresia că, desenîndu-şi un mic neg pe obraz (“un grain de beauté”), îi fascinează pe privitori.

Să ne uităm, totuşi, în stînga şi în dreapta negului pictat de E. Simion. Este adevărat că Sorin Lavric îşi propune să explice, în volumul său, derapajele extremiste ale lui Constantin Noica. Dar cu ce preţ? În loc să acuze erorile filosofului, el încearcă să le scuze, estetizînd abjecţia contextului. Sub pana sa, Legiunea constituie “închegarea treptată a unei frumuseţi externe pe baza unei iradieri spirituale ce vine din interior” (p. 192). Iar Căpitanul Zelea Codreanu – un criminal dement – devine la el omul providenţial care “nu voia conturi în bancă şi vilegiaturi în străinătate, ci imateriala mîntuire a neamului românesc”, iar “prin gura lui se rostea adevărul” (p. 93). Aşa se face că, în ample pasaje, Sorin Lavric reînvie cu entuziasm recuzita legionară: cîntecele lor militarizate, taberele lor de muncă voluntară, spiritul lor de solidaritate, sediile lor construite cu jertfe, monumentele lor comemorative, martirii lor veneraţi şi toate celelalte insanităţi. Pentru a-l spăla de păcate pe C. Noica, exegetul proslăveşte armonia răgetelor de rinocer. Iar astăzi mai vine şi academicianul Simion, care ne informează grijuliu despre întrebările pe care şi le-a pus cercetătorul la pornire, dar uită să ne descrie răspunsurile furnizate de acelaşi, pe parcurs şi la sosire...

În tactica propagandei se recurge frecvent la metoda de a se invoca o mărturie prestigioasă care, prin ponderea personalităţii, e în măsură să acrediteze o minciună, o aberaţie, o ticăloşie. E simptomatică, în context, dexteritatea cu care Eugen Simion se prevalează de acest clişeu al comunicării înşelătoare: “De pildă, domnul Vladimir Tismăneanu, într-un articol din 20 februarie 2008, scrie, citez, «Cartea lui Sorin Lavric este o explorare lucidă, onestă şi dezinhibată a logodnei dintre un aristocrat al spiritului, îndrăgostit de tradiţia umanismului clasic, şi o mişcare care a cultivat naţionalismul mistic şi a cultivat cu morbidă patimă funcţiile pretins purificatoare ale violenţei». O carte – mai spune domnul Tismăneanu – excelent scrisă, care, între altele, are meritul de a arăta, iarăşi îl citez, «bunătatea şi inteligenţa unui veritabil filosof, care, într-un ceas istoric cumplit, a intrat pe traiectorii divergente»”. Care anume şi cîte anume au fost interesele lui Vladimir Tismăneanu de a gravita în sfera de bunăvoinţă a Editurii Humanitas, unde tocmai i se publica Raportul final asupra crimelor comunismului, nu are rost să insistăm aici. Nu putem decît deplînge frenezia cu care autorul evreu s-a chinuit, ca revanşă, să legitimeze lucrarea scandaloasă a lui Sorin Lavric, ce-i preamăreşte pe asasinii de evrei ai anilor ‘40. În situaţii de acest gen, după ce ţi-a trecut prin minte expresia din bătrîni: “sîngele apă nu se face”, te întrebi îndată: oare, în ochii politologului american, sîngele coreligionarilor săi s-a făcut deja apă? Aşa de mare să fie preţul plătit pentru o lucrare monumentală, tipărită la o editură centrală?

Dar acad. Eugen Simion e suficient de abil pentru a mima indiferenţa. El ştie, pesemne, că e dizgraţios cel ce se înverşunează să-şi dovedească adevărul, în schimb pare aristocrat acela care-şi înveleşte neadevărurile în staniolul curtoaziei. Astfel încît ne anunţă cu dezinvoltură: “Mă opresc aici, nu vreau să intru într-o polemică care [sic! – L. A.] nu mă priveşte direct”. Fireşte că pe preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române nu-l priveşte direct Premiul “Titu Maiorescu” acordat de Academia Română. Responsabilitatea este a tuturor celorlalţi: a încălzirii planetare, a situaţiei politice internaţionale, a crizei economice, a globalismului şi a liber-schimbismului. Nu mai putem – nici măcar – să rîdem cu Eugen Simion.

Care ne reaminteşte de laurii academici acordaţi odinioară poetului israelian Shaul Carmel, sau de recurgerea la sprijinul unor cercetători ca Elena Tacciu şi Leon Volovici, “colaboratori foarte preţioşi şi care locuiesc astăzi în Israel”. De parcă preinfarctul s-ar trata la dentist, pneumonia la psiholog, cancerul la ortoped şi de parcă eroarea răsplătirii unei cărţi neofasciste cu Premiul “Titu Maiorescu” s-ar repara prin citarea, în contrapartidă, a două-trei nume evreieşti, împinse în faţă pe galantarul publicitar.

Şi întrucît vorbim despre un premiu conferit pentru virtuţi – nu-i aşa – de filologie şi literatură, aş vrea să-l întreb pe criticul literar Eugen Simion prin ce calităţi ascunse s-a remarcat oare autorul care foloseşte virgula între subiect şi predicat (“fără Dumnezeu orice popor, se stinge”, p. 89)? Cel care uită să facă acordul între subiect şi predicat (“Moartea lui Ferdinand şi vîrsta prea mică a lui Mihai a făcut ca...”, p. 58)? Cel care jonglează cu pleonasmele (“un ritual mnemotehnic menit a întări în amintire legătura dintre...”, p. 102)? Cel care bîjbîie în identificarea genurilor gramaticale (“rolul pe care imaginaţia colectivă i-o atribuise”, p. 50; “cercurile politice de la Paris şi Londra, ale căror reprezentanţi...”, p. 91)? Cel care îşi afişează cacofoniile (“Noica îşi publică cartea de debut”, p. 123)? Aceste eşantioane de neghiobie – ce-ar putea fi însoţite de multe altele, dacă plictiseala nu ne-ar ucide curiozitatea – nu sînt nicidecum ilustraţii ale studiului maiorescian cu titlul Limba română în jurnalele din Austria, ci palpită în capodopera celui mai proaspăt deţinător al Premiului “Titu Maiorescu”, recompensat de Academia Română. Iată de ce, mai mult decît un scandal internaţional, opţiunea laurilor glorioşi, atîrnaţi pe chelia unei opere false ştiinţific şi şchioape lingvistic reprezintă – înainte de toate – o palmă zdravănă pe obrazul culturii naţionale.

http://193.226.7.140/~leonardo/n16/Laszlo11.htm

O privire asupra relaţiilor evreo-române în anii 1940-1944


http://boris-mehr.blogspot.com/2010_06_01_archive.html



Puţine teme sunt atât de controversate şi lipsite de şansa unei clarificări depline, precum chestiunea Holocaustului şi relaţiilor evreo-române în anii dictaturii antonesciene. Istorici şi neistorici, oameni cinstiţi şi oameni duplicitari, filosemiţi şi antisemiţi şi-au amestecat pana în această complexă „chestiune”. De la negări de genul celor lansate de Buzatu, Coja, Vadim, etc. la lucrări ale unor istorici de marcă precum I.Scurtu, Alex M.Stoenescu, deprofesie inginer şi militar, Radu Ioanid, Jean Ancel, Lya Benjamin, Carol Iancu, Mihai Pelin, statisticianulMarcuRosen, supravieţuitor al Holocaustului, Liviu Beris, memorialişti, jurnalişti, actori, scriitori, oameni de artă şi cultură au scris, fiecare ce a ştiut şi ce a dorit să spună. Mihail Sebastian, Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Dorian, alţii au scris şi ei.

Vom încerca să punem oarecum, cap la cap aceste mărturii, informaţii, sinteze, fără scopul de a da un verdict, Doamne fereşte, autorul este gata să se lase linşat, dacă merită, dar adevărul trebuie să aibă şi el o şansă de a se elibera de minciuni convenţionale.

O temă puţin discutată a fost cea a uneia din cărţile istoricului Lya Benjamin, despre rezistenţa evreilor în anii dictaturii antonesciene. Nu vom analiza cartea, dar vom spune că rezistenţa evreilor nu a fost numai datorită unui curaj exepţional al unor lideri evrei, dar şi a unei permisivităţi a guvernului antonescian care nu s-a aliniat niciodată la „soluţia finală” dictată de regimul hitlerist. Nu vom fi „avocatul diavolului”, Antonescu a fost unul din marii antisemiţi ai secolului XX, dar România nu a cunoscut un Himmler, un Heydrich, Eichmann, Mengele, deşi bestialitatea unor indivizi din armată, din serviciile guvernamentale, din jandarmerie nu se pot nega. La fel nici cifrele de morţi, de oameni împuşcaţi, morţi în Transnistria( 1941-1944), la Dorohoi(1940), la Bucureşti şi la Iaşi (1941), nimic nu se poate nega şi nici rediscuta pe tonul unui negaţionism neruşinat. DAR TREBUIE SĂ VENIM ŞI CU NUANŢE. Noi nu putem fi dogmnatici, fără a risca să nu mai fim credibili.

Vom începe cu un caz curios- în toamna anului 1940, directorul teatrelor, comandantul legionar Radu Gyr dă dispoziţia reluării activităţii Teatrului Evreiesc Baraşeum, înfiinţat în 1930, iar la 1 martie 1941, deci după eliminarea legionarilor de la putere, primul spectacol al teatrului se intitulează „Ce faci seara?”, o piesă uşoară , după care vor urma şi altele. La aceste spectacole veneau şi ofiţeri germani care mai pricepeau ceva din idiş, fondul de cuvinte german fiindu-le de ajutor. Alt aspect- Uniunea Ziariştilor Profesionişti ( UZP) a refuzat încă din 1938 să elimine pe evrei din rândurile sale, deşi Guvernul Goga-Cuza, sub regele Carol II a dat decretul de „purificare” etnică în mai toate domeniile de activitate, iar în timpul războiului au mai fost jurnalişti evrei care, sub nume schimbat au mai scris la publicaţiile permise de regim. Tot regimul antonescian a permis înfiinţarea şcolilor evreieşti şi a unor instituţii superioare, la Bucureşti funcţionând Liceele Cultura A şi Cultura B. În Transnistria au fost deportaţi evreii din Bucovina de sud şi de Nord, din Basarabia şi din Ucraina, mai puţin din Vechiul Regat. Numai cei care lipseau de la programul de muncă obligatorie riscau deportarea sau chiar împuşcarea. Munca obligatorie nu consta numai în curăţarea zăpezii, iarna, erau funcţionari care au lucrat efectiv în aparatul de stat, desigur la nivele inferioare. Nu se poate nega faptul că anul 1942 a fost crucial pentru evreii din România condusă de Antonescu – dacă Hitler ar fi avansat în Răasărit sau chiar ar fi învins URSS, este cu totul probabil că evreii nu numai din România, dar din întreaga Europă ar fi luat drumul crematoriilor . Antonescu nu era omul să păzească viaţa concetăţenilor evrei pe care îi ura într-un mod aproape bolnăvicios,deşi relaţiile sale cu fostul camarad de şcoală dr. Wilhelm Filderman nu erau la început rele deloc. Dar nici Filderman nu a scăpat de o deportare temporară în Trnsnistria. Prof. Ion Coja întreabă de ce Filderman nu a scris nimic rău despre Transnistria. Nu avem ce răspunde la o asemenea minciună. Indiferent ce ar fi scris Filderman în 1943 sau după alţi 12 ani, Transnistria a fost un imens lagăr al morţii. Acolo s-a murit de frig, foame, boli, lipsă de ajutoare umanitare. O zonă lovită de ocupaţia sovietică, apoi de război, ţărani care abia aveau ei cu ce să se hrănească nu era capabilă să primească peste noapte zeci de mii de oameni lipsiţi de orice avut, poate unii mai aveau ceva lucruri de preţ, oameni de diverse vârste de la noi născuţi la bătrâni de 90 de ani, mulţi incapabili de eforturi fizice, necunoscători ai ocupaţiei de cultivatori de pământ, etc. Era război, spun cu cinism Buzatu şi Coja. Da, era război, dar ce legătură aveau deportaţii cu misiunea armatei de a recuceri Basarabia, de a distruge bolşevismul? Antonescu a dat un răspuns de cel mai cras primitivism, evreii sunt toţi bolşevici. Bunicii mei, de pildă.împuşcaţi la Bug erau negustori şi nu iubeau comunismul, deşi fiii lor plecaseră pe alte meridiane să lupte pentru revoluţia mondială. Dar ce vină aveau bunicii? Ce vină aveau noii născuţi? Nu, acesta nu este războiul, aceasta este crima de război.

La Odessa au fost arşi de vii 20.000 de evrei, nici unul nu a pus o bombă la Comandamentul Român din Odesa. Niciunul, dar aşa este la război. Nu?

Ca în majoritatea ţărilor în care naziştii au intrat cu voie, cu forţa, s-au instituit un fel de Judenrat. În România el s-a numit Centrala Evreilor. Streitman, jurnalist strălucit, doctorul Nandor Iosif Gingold au condus acest organ, un fel de Kapo, cum erau numiţi colaboratorii evrei din lagărele morţii. La Auschwitz , periodic, toţi Kapo erau executaţi, pentru că ştiau prea multe. Kapo se ocupa de ordine, de executarea ordinelor date de germani,. Centrala Evreilor a colaborat, era subordonată lui Radu Lecca, omul pus de Antonescu să se ocupe de evrei. Lecca s-a lăudat că a salvat mulţi evrei, la fel face azi fiul lui Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei.. Chiar Antonescu apare ca un „salvator al evreilor”. Moses Rosen, despre care trebuie să spunem că a scris cândva la publicaţia „Curentul”, iar după război s-a apropiat de PCR, a făcut o remarcă plină de înţelepciune – „ Dacă un bandit îţi intră noaptea în casă, îţi ucide familia, iar PE TINE te lasă în viaţă, poţi spune că te-a salvat de la moarte?”. De ce ar fi salvat Antonescu evrei? Nu, el a vrut să scape de evrei, de aceeea a încurajat şi plecarea ilegală a unor evrei pe vase închiriate spre Palestina, în ciuda Marii Britanii, a Turciei şi, nu se ştie de ce şi a sovieticilor. Astfel au pierit evreii de pe vasele STRUMA. MEFKURE. Antonescu voia să scape poporul român de evrei, el gândea ca şi Paulescu, AC Cuza, ca şi Legiunea, dar nu era un admirator al Auschwitzului. Ei şi? Hitler nici nu a avut nevoie de Antonescu drept aliat, el voia doar petrolul , Antonescu voia Basarabia, Bucovina, Nordul Ardealului, Cadrilaterul. Mai voia şi plecarea evreilor. Acesta este adevărul, nici vorbă de toleranţă faţă de evrei. Filderman sau altcineva putea gândi ce dorea. Din păcate se scriu multe baliverne. Revenim la adevăruri.

Gingold, Gruenberg-Willlman, Grossman-Groza,Jack Leon, evrei colaboraţionişti au primit ani de temniţă grea, în 1946, noi nu putem spune că nu i-au meritat, chiar dacă au făcut multe lucruri murdare sub ameninţarea morţii. Evreii au plătit sume imense regimului Antonescu poentru a-şi salva conaţionalii, dictatorul voia totul. Banca Naţională a României era mereu somată să contorizeze sumele încasate de la evrei, bijuteriile jefuite. Nici azi nu se ştie unde sunt aceste bunuri. Ca şi în cazul Germaniei naziste.

Avem convingerea că Antonescu nu ar fi ajuns niciodată la conducerea Statului Român, dacă Ungaria nu ar fi răpit Ardealul de Nord, iar URSS, Basarabia, Bucovina de Nord şi Herţa. Relaţia sa cu Legiunea a fost din interes, nu-i lega nici o ideologie, poate ura faţă de evrei. El nu a fost omul providenţial, cum nici Hitler nu a fost pentru Germania. Dar istoria nu se scrie cu „dacă”. Primnele legi rasiste nu au fost puse înaplicare de Antonescu, ci de Goga şi de AC Cuza, care nu erau nici legionari, trebuie să amintim că Streitman a fost în cele mai bune relaţii cu Goga, deşi cunoştea extremismul naţionalist al poetului şi politicianului ardelean. Pogromul de la Bucureşti este pus de unii pe seama agenţilor evrei sovietici. Nu există nici o dovadă, iar executanţii erau cu totul lipsiţi de cunoştinţe în privinţa politicii secrete din culise. Paul Goma susţine că masacrele antievreieşti din Basarabia anului 1941 au fost răspunsul populaţiei la faptele de trădare şi de maltrare a evreilor împotriva românilor , în anul 1940. Un lucru este limpede – tot ce s-a petrecut cu evreii în anii 1941-1944 cade în răspunderea regimului antonescian, indiferent de sentimentele populaţiei. Este Goma un apărător al lui Antonescu? Fie, este chestiunea sa, de coştiinţă.

La 22 mai 1942, o circulară către guvernatorii Basarabiei, Bucovinei prevedea retrimiterea dinTransnistria în Vechiul Regat a unor categorii de evrei, invalizi, copii, etc, apoi , pe parcursul anilor 1943-1944 aceste acţiuni s-au multiplicat. Deci totul pornea de la Conducătorul Statului.La 7 septembrie 1943, dr. Ghingold cerea sporirea numărului evreilor repatriaţi. Centrala Evreilor începea, cu întârziere să se mişte în favoarea conaţionalilor. Comisarul Radu Lecca, vicepremierul Mihai Antonescu, generalul C.Z. Vasiliu se ocupau de aceste acţiuni care măreau şansele României de a se pregăti pentru tratative de pace cu adversarii SUA, Anglia şi mai puţin cu URSS, care refuza orice tratative. Trebuie să menţionăm că URSS a avut o atitudine criminală faţă de evreii din Polonia şi nu numai, lăsând ca Răscoala din Varşovia să fie rapid înăbuşităl, la fel nu au atacat niciodată, ca şi aliaţii, de altfel, liniile de comunicaţie spre lagărele morţii. Trupele sovietice au intrat în Transnistria şi nu numai că nu au dat ajutor,dar au trimis în Siberia pe evreii consideraţi burghezi indezirabili. La 10 noiembrie 1943, Antonescu i-a comunicat lui Ghingold că toţi evreii din Transnistria vor fi retrimişi în România. Era normal, sovieticii se apropiau. Nu era o măsură umanitară. Amintim comportamentul uman al unor diplomaţi români în ţări europene care au contribuit la salvarea evreilor originari din România. Chiar şi Antonescu a închis ochii în privinţa acestora. Radu Ioanid, în cartea sa despre Holocaustul din România a remarcat schimbarea atitudinii generalului Antonescu din 1941, când era entuziasmat de planurile naziştilor de a-i lichida pe „jidani” şi anii 1942-1944, când a devenit tot mai prudent. Dar nu a încetat nici o clipă să-i urască pe evrei.Din 1943 el a încetat orice dialog cu W. Filderman, deşi ar fi avut numai de câştigat. MAI ESTE UN ASPECT CE TREBUIE MENŢIONAT. Sionismul nu a avut o atitudine constantă faţă de ascensiunea nazismului în Germania. Au fost lideri care considerau că antisemitismul în recrudescenţa sa va contribui la emigraţia mai intensă a evreilor spre Palestina. Chiar capii nazişti agreau ideea sionistă, pentru a lovi în interesele Marii Britanii şi, totodată de a scăpa de evreii din Europa. Aceste oscilaţii s-au reflectat şi în poziţia unor lideri sionişti din România, în anii dictaturii antonesciene.

La 13 octombrie 1942, Mihai Antonescu anunţa în şedinţa de guvern schimbarea politicii faţă de evrei, adică suspendarea deportărilor. Este cu totul altceva decât ceea ce au comis fasciştii maghiari veniţi la putere după căderea dictatorului Horthy, în 1944, care s-au grăbit să-i întreacă şi pe mentorii lor din Germania nazistă, lichidând în câteva luni sute de mii de evrei, ceea ce nu făcuse Horthy în toţi anii de guvernare. Este vorba şi despre evreii din Ardealul de Nord. De aceea, atât propaganda comunistă din România, cât şi cea xenofobă de după 1989 au aruncat vina Holocaustului în exclusivitate pe fasciştii maghiari. Transilvania de Nord devine un fel de paravan pentru asasinatele din Transnistria. Dar, aşa cum arată şi Jean Ancel, Antonescu a respins „soluţia finală”.

În România a existat o altfel de formă de nimicire – „românizarea”,

Inventată de legionari după modelul german de „arianizare”, această acţiune viza nu numai averile, bunurile de orice fel, intreprinderile evreilor, dar şi sufletele românilor nehotărâţi. Se inculca în sufletul românului ideea că evreul nu are dreptul la nimic, nici la avere, nici la existenţă. Aşezată peste antisemitismul teologic ( trădarea şi uciderea Mântuitorului) , prejudecata lipsei de drepturi pentru evrei a venit ca o ruptură fatală. Sebastian a fost unul dintre cei care au resimţit şi exprimat acut acest sentiment. Rezistenţa evreilor nu a fost organizată, pentru că la 31 martie 1938, regele Carol II a declarat ilegale toate partidele şi organizaţiile, inclusiv Federaţia Uniunilor Comunităţilor Evreieşti, alcărei lider era dr. W. Filderman. Sioniştii şi-au păstrat forma de organizare până în 1942. Dar nici Zissu, nici Filderman nu au scăpat de campanii susţinute de calomniere şi persecuţie. Cei mai vehemenţi erau legionarii, până când au fost eliminaţi din viaţa politică, evreii fiind, desigur, invinuiţi că au influenţatpoziţia lui Asntonescu. De fapt Hitler nu mai avea nevoie de legionari, decât pentru a-l şantaja pe general, la nevoie. Se crede că printre legionari s-au strecurat şi agenţi sovietici, dar datele sunt insuficiente. În privinţa aplicării măsurii de a obliga pe evrei să poarte semnul galben, distinctiv, cum se introdusese în Germaniaşi în teritoriile ocupate de nazişti, în România ea a fost introdusă apoi retrasă la intervenţia Şef Rabinului din 1941, dr. Alexandru Şafran, care i-a scris Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române. A fost o victorie , cel puţin morală.

La 16 decembrie 1941, FUCE a fost dizolvată a doua oară, după primul act al regelui Carol II. In locul acesteia a apărut Centrala Evreilor, în care au intrat pe lângă Nandor Ghingold, sioniştii Mişu Benvenisti, dr. Th Lavy,ca şi un reprezentant al fostului FUCE, deci al lui Filderman, David Rosenkranz. Agent al Gstapo era Gruenberg-Willman. A.L.Zissu s-a opus oricărei colaborări cu Cenrala Evreilor şi avea dreptate. Recensământul efectuat la ordin de către CE avea drept scop pregătirea deportărilor planificate de Eichmann pentru evreii din România. La procesul criminalului german, de la Ierusalim, din 1960-1961, acest fapt a fost dovedit. Cei doi Antoneşti, generalul şi juristul, s-au mulţumit cu banii primiţi de la evrei, suma fiind rotunjită şi de baronul Neumann din Arad, un catolic cu ascendenţă evreiască. Marius Mircu a scris mult despre „realizările” Centralei Evreilor în domeniul învăţământului, social, dar acestea se datorau mai mult temerii Conducătorului de soarta care îl aştepta dacă Grmania pierdea războiul, ceea ce s-a şi întâmplat.

La toate aceste aspecte se adaugă activitatea neîntreruptă a Teatrului Evreiesc Baraşeum, apariţia sporadică a unor publicaţii evreieşti ( Renaştetrea Noastră, Gazeta Evreiască, ş.a.), expoziţiile unor pictori evrei, fie indivduale, fie colective , despre care a scris Mihai Pelin în cartea „Deceniul prăbuşirilor (1940-1950)” – Ed. Compania(2005).

În concluzie, noi nu vom afirma niciodată că în România nu a fost Holocaust, dar specificul politicii antonesciene, relaţiile evreo-române au făcut din acest Holocaust un fenomen „asimetric” , cum se exprima JeanAncel. În timp ce în Germaniaşi pe toate teritoriile ocupate de Germania nazistă s.a aplicat SOLUŢIA FINALĂ, în România a existat o oscilaţie între entuzismul pro- german şi temerea pierderii războiului, iar jaful şi mita şi-au făcut lucrarea conform unor vechi obiceiuri. Evreii din România nu au organizat o rezistenţă reală, cum a fostîn Polonia, pentru că pericolul exterminării nu părea iminent.

Negaţioniştii nu au nici un motiv să se laude cu spiritul „tolerant” al lui Ion Antonescu. Nici nu se poate pune astfel chestiunea. Dar nuanţele sunt mereu necesare în a aprecia un fenomen istoric.



Boris Marian

Prigonirea evreilor din Basarabia şi Bucovina



Istoricii Wolfgang Benz şi Brigitte Mihok, coordonatorii cărţii „Holocaustul la periferie. Persecutarea şi nimicirea evreilor în România şi Transnistria în 1940-1944“ (Editura Cartier), şi‑au exprimat speranţa că volumul „va contribui la elucidarea istoriei Holocaustului şi în România, şi în Republica Moldova“.
„Nimicirea evreilor în România s-a deosebit esenţial de holocaustul din alte teritorii. Această ţară, aliată cu Germania hitleristă și condusă de dictatorul Antonescu, a lăsat neatinşi evreii de naţionalitate română din ţinut (Vechiul Regat), dar a exilat şi a omorât fără milă evreii din teritoriile noi ale ţării, Bucovina şi Basarabia. De aici a apărut legenda precum că nu ar fi existat niciun fel de genocid pe pământ românesc“, au scris Wolfgang Benz şi Brigitte Mihok în prefaţa volumului „Holocaustul la periferie“.
Acţiunile de deportare

În anul 1941 au fost înfiinţate ghetouri şi lagăre de muncă în peste 150 de localităţi, printre altele în Movilău, Şarhorod, Kopaigorod, Obladovka, Berşad. Din octombrie 1941 până în august 1942 au fost deportaţi aici 150.000 de evrei din nordul României (Bucovina, Moldova de Nord şi Basarabia). Doar circa o treime a supravieţuit anului 1943.
Un fenomen tabu

În 1942, peste 5.000 de persoane au fost transferate ca forţă de muncă (preponderent la construcţia drumurilor) autorităţilor germane din Ucraina de dincolo de Bug, aflată sub ocupaţie. Starea deportaţilor era precară, sufereau de epidemii, erau maltrataţi şi puşi la muncă forţată. Acţiunile de deportare erau organizate de Cartierul General al Armatei Române, iar executarea şi supravegherea deportărilor era în seama Jandarmeriei române. Despre toate acestea se vorbeşte în „Holocaustul la periferie“.
Cartea are la bază rezultatele unei conferinţe internaţionale, organizate la Berlin, la Literaturhaus, în iunie 2008, de Centrul de Cercetare a Antisemitismului. În prefaţă, Wolfgang Benz şi Brigitte Mihok fac un rezumat al volumului: „Cercetători renumiţi ai Holocaustului, din România, Marea Britanie, SUA şi Germania, tratează în articolele lor diferite aspecte ale prigoanei în Transnistria şi reflectă discuţia actuală privind responsabilitatea română şi germană.“
În articolul „România şi holocaustul“, Wolfgang Benz vorbeşte despre cum s-a încercat tabuizarea acestui fenomen în România, cum au fost retrase din circuit cărţi despre mărturii dureroase dintr-o perioadă care se voia ştearsă cu buretele. „După prăbuşirea puterii comuniste, nimicirea evreilor pe teritoriul românesc a fost interpretată într-un mod oarecum ciudat; chipurile, ar fi fost vorba de pedepsirea comuniştilor, masacrele fiind răsplata pentru colaborarea evreilor cu Sovietele. A fost o revenire la ideologia de pe timpul lui Antonescu, care se potrivea cu propagarea memoriei dictatorului ca erou naţional“, apreciază istoricul. Wolfgang Benz afirmă că antisemitismul avea tradiţie în teritoriile româneşti.
Încă din 1866 au avut loc la Bucureşti demonstraţii contra emancipării evreilor, iar până în 1918 România era unica ţară din Europa în care populaţia evreiască nu avea drepturi cetăţenești. După Primul Război Mondial ­populaţia evreiască ajunsese până la 600.000, fiind a treia minoritate ca mărime. Persecutarea evreilor din România a început în timpul dictaturii lui Antonescu, din toamna anului 1940. Însă nu numai Wolfgang Benz scoate la iveală mărturii şocante despre măsurile luate împotriva evreilor.
Copiii Holocaustului

Jean Ancel, istoric din Israel (decedat în 2008), a adus documente inedite despre Pogromul de la Iaşi, din 20 iunie 1941. „Deportarea evreilor din Iaşi făcea parte ­dintr-un «plan general», care prevedea expulzarea tuturor evreilor din Moldova, evreii din Basarabia şi Bucovina urmând a fi nimiciţi fizic“, a scris istoricul.
Ziua deportării populaţiei urbane evreiești era programată la 29 iulie 1941. După o evidenţă a acestei etnii, s-a demonstrat că, în mai 1942, cel puţin 13.000 de persoane fuseseră nimicite în timpul pogromului. Dennis Deletant descrie condiţiile de viaţă din ghetourile şi din lagărele de muncă din Transnistria în anii 1942-1944, iar Brigitte Mihok aduce mărturii şocante despre locurile persecuţiei şi deportării evreilor.
Emoţionat este articolul istoricului Anca Aurelia Ciuciu: „Copiii Holocaustului: orfanii din Transnistria“. Cercetările de până acum au arătat că 22 % dintre deportaţi erau copii. În toamna anului 1943, în Transnistria au fost lăsaţi să moară de frig şi de boli 20.000 de copii sub 18 ani.
:
„Copiii Holocaustului: orfanii din Transnistria“
„Lumea copiilor evrei nu diferea în perioada de dinainte de război de cea a copiilor români şi reperele esenţiale erau aceleaşi: familia, casa, cartierul copilăriei, prietenii de joacă şi, nu în ultimul rând, şcoala. Copiii evrei mergeau la şcolile de stat, vorbeau şi învăţau în română. Şcolile evreieşti private urmau planurile şcolare de stat, suplimentar predându-se istoria evreilor şi ebraica. Cartierele în care locuiau copiii erau cosmopolite, camarazii lor de joacă fiind foarte des de origine etnică diferită. Copiii nu au nimerit primii în vizorul persecuţiei rasiale din partea autorităţilor, dar ei au împărtășit soarta familiilor lor. Ostilitatea antievreiască era perceptibilă în şcoli. Se întâmplau cazuri în care învăţătorii şi colegii de şcoală intimidau elevii evrei.
«Colege şi colegi creştini [...] Fugiţi de Satana, nu vorbiţi cu jidanii, aveţi destui camarazi creştini [...] ocoliţi-i şi pe acei români jidoviţi, dacă spre ruşinea şi nemernicia lor există vreunul. În lupta voastră cu Iuda aveţi de cerut sprijinul domnilor profesori, care sunt datori să vi-l dea, dacă sunt propovăduitorii culturii româneşti a cărei bază e religia noastră creştin㻓. Fragment din articolul istoricului Anca Ciuciu

Peste 40 de ţări vor face dreptate evreilor jefuiţi de nazişti




Peste 40 de ţări au semnat miercuri la Praga un acord privind returnarea vechilor bunuri imobiliare evreieşti furate de nazişti înainte şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, informează joi Independent Online.

n total, 43 de state, între care şi România, au semnat principiile cu caracter neobligatoriu privind reparaţiile istorice, la o conferinţă desfăşurată în capitala cehă. Diplomaţii şi experţii implicaţi au arătat că documentul semnat constituie un set de recomandări internaţionale privind restituirea imobilelor private sau în regim de asociere confiscate între 1933 şi 1945.

Reglementările cer statelor să compenseze financiar victimele sau urmaşii lor pentru clădirile care nu mai pot fi returnate sau să compenseze proprietăţile rămase fără urmaşi prin înfiinţarea de fonduri pentru cei 250.000 de supravieţuitori ai Holocaustului (din totalul de jumătate de milion) din lumea întreagă, care trăiesc în sărăcie.

Rusia nu a semnat şi un cod de bune practici pentru aplicarea reglementărilor, întrucât nu doreşte să returneze sau compenseze imobiliarele evreieşti confiscate de URSS în Europa în timpul războiului.

Germania nazistă a ucis 6 milioane de oameni, din care trei sferturi evrei europeni, într-un act sistematic de genocid cunoscut sub numele de Holocaust. Naziştii au confiscat sau cumpărat la preţuri scăzute artificial proprietăţile evreieşti în valoare de miliarde de dolari, pentru a-şi finanţa maşina de război.

Reparaţiile financiare 'constituie provocări (financiare) mari pentru ţări ca Republica Cehă, Polonia sau România', a afirmat Tomas Jelinek, fost lider al comunităţii evreieşti din Praga, sceptic în legătură cu impactul recomandărilor asupra deciziilor finale ale statelor individuale.

Tot articolul ...

Evreii din România răspund acuzaţiilor de antisemitism la adresa României
http://www.jurnalulbtd.ro/articol-Evreii-din-Romania-raspund-acuzatiilor-de-antisemitism-la-adresa-Romaniei-5-1632.html
A aparut numarul 462 al newsletter-ului editat de ISRO-Press, prima agentie de presa de limba romana din Israel. Vestea ne-a fost transmisa de dl. Uli Friedberg, editorul acestei agentii.
Din acest numar spicuim: Ambasadorul Romaniei in Israel evoca memoria lui Carol Isac, Reuniunea anuala a Organizatiei Evreilor Originari din Bucovina, Se primesc candidaturi pentru Premiile Ianculovici 2009, Poetul Andrei Fischof a propus traducerea in ebraica a unei carti scrise de Mircea Cartarescu, Retrospectiva Filmului Romanesc in Israel, Omagierea lui Traian Popovici, “Drept intre Popoare”. Mai mult despre acest numar gasiti la adresa de web isro.press.net
Am ales totusi un material realizat de Jose Iacobescu, presedintele Forumului B’nai B’rith Romania si conf. univ. dr. Nasty Vladoiu, presedintele Departamentului pentru relatii Externe (FAN) al B’nai B’rith Europa in Romania care au raspuns unor acuzatii recente aduse la adresa Romaniei, aparute in ziarul israelian „Haaretz”. Cercetarile realizate in urma incidentului de la Cimitirul evreiesc din Bucuresti au relevat faptul ca nu a fost decat o bravada adolescentina a unor pusti minori, care nici macar nu isi puneau problema ale cui erau mormintele, ci doar ca vroiau sa realizeze un clip video iar acel cimitir se afla in proximitatea cartierului lor, zona Giurgiu-Ferentari.
“O exprimare gresita a presedintelui Traian Basescu (dezbatuta de altfel pe larg de presa) facuta, suntem convinsi, fara niciun fel de intentie si in niciun caz antisemita, a generat un comentariu aparut in ziarul israelian “Haaretz” sub semnatura lui Cellu Rozenberg. Romania, in totalitatea ei, este prezentata ca o tara antisemita in care principalele preocupari, in afara antisemitismului, ar fi consumarea pastramei si a vinului. Doresc sa-i reamintesc autorului, care vorbeste de “aliati fideli ai lui Hitler”, ca Romania a intors armele impotriva Germaniei fasciste, grabind astfel sfarsitul celui de-al doilea Razboi Mondial. Romania a fost printre primele tari care a recunoscut statul Israel si are relatii diplomatice neintrerupte cu Israelul de peste 60 de ani. Sigur, a fost Holocaust in Romania si acest lucru a fost recunoscut de presedintele Romaniei, Traian Basescu, cu sublinierea ca acesta a fost generat de clica antonesciana ce guverna tara si nu de poporul roman, care a salvat de la moarte multi evrei.
Marturiile de la Yad Vashem vorbesc si de Drepti ai popoarelor din Romania, printre care si Regina mama Elena. Exista antisemitism in Romania, asa cum exista in toata Europa. Dar antisemitismul este apanajul unor antisemiti si nu al poporului roman. Sarbatorile evreiesti se desfasoara in deplina siguranta in sinagogile din Bucuresti si din tara iar la ele participa si reprezentantii societatii civile romanesti, guvernamentali si ai diferitelor culte. In Romania sunt cca. 5000 de societati israeliene si mii de oameni de afaceri israelieni, care isi desfasoara activitatea cu rezultate bune contribuind la consolidarea economiei romanesti si la dezvoltarea relatiilor economice si de prietenie dintre Romania si Israel. Chiar acum, la Bucuresti e in derulare o manifestare organizata de Ambasada Statului Israel la Bucuresti si devenita deja traditionala: saptamana filmului israelian, care face sali pline si care anul acesta a fost deschisa cu o pelicula de exceptie: “Strangers”! Poate va spune si dv. ceva….
Sa va vorbesc si de Festivalul artelor, culturii si traditiilor evreiesti “Euroiudaica”,organizat de Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania sau de succesele trupelor de teatru ,orchestrelor simfonice si solistilor din Israel inregistrate in fata publicului roman?! Sa va vorbesc de desfasurarea in Romania, in conditii de siguranta , in luna mai a acestui an, a Conventiei B’nai B’rith Europa, la care au participat cca 250 de delegati din intreaga Europa, delegati care s-au bucurat din plin de ospitalitatea poporului roman si care au primit cu placere mesajele presedintelui Romaniei, a primului ministru, a ministrului culturii si altele ?!
Recent au fost distruse 131 ( nu 200) de pietre funerare intr-unul din cimitirele evreiesti din Bucuresti. Sigur, e grav, aveti dreptate. Se fac cercetari si suntem convinsi ca vinovatii vor fi prinsi si aspru pedepsiti. Dar ne intrebam: a fost numai un atac antisemit sau a fost si un atac impotriva intereselor Romaniei dorindu-se brusc sa se demonstreze un antisemitism crescut (in ultimii 19 ani) contrar tuturor parerilor evreilor din Israel si din lume care ne viziteaza tara ? In Romania rabinii nu sunt atacati iar camasile negre nu defileaza pe strazi, asa cum se intampla in unele tari din Europa. Nu putem nega existenta unui antisemitism in Romania generat, in principal, de o serie de exponenti ai acestui odios flagel, dar trebuie subliniat ca se depun eforturi pentru limitarea lui de noi toti si de institutiile specializate ale statului.
In Parlamentul Romaniei, deputatul Aurel Vainer, presedintele FCER, a contribuit impreuna cu un important grup de deputati la elaborarea si aparitia Legii de combatere a antisemitismului si negationismului in Romania. Este necesar insa ca justitia romana sa aplice ferm si in timp rezonabil legislatia existenta. Un rol important in combaterea antisemitismului in Romania il are si Asociatia Supravietuitorilor Holocaustului, care prin numeroase conferinte sustinute in fata elevilor si a studentilor explica tragedia prin care a trecut poporul evreu. In acest context, e de mentionat si faptul ca Ministerul Educatiei si Cercetarii a elaborat o programa de curs pentru elevii de liceu, denumita “Istoria evreilor. Holocaustul”. Toate acestea indeamna la toleranta, intelegere, cunoastere. O delegatie rabinica europeana se afla in tara noastra pentru a reglementa, impreuna cu FCER, problemele legate de intretinerea si siguranta cimitirelor evreiesti din Romania. B’nai B’rith si FAN Romania, prin actiunile desfasurate, sunt, la randul lor, un factor activ in combaterea fenomenelor antisemite.
Sigur, domnule Cellu Rozenberg , avem pastrama si vin bun in Romania, dar ati omis carnatii de Plescoi si sarmalele…. In principal, insa, ati omis multe. Cum ar fi nivelul IT-istilor romani (unii dintre ei, evrei), care situeaza tara noastra pe locul 5 in lume. Sau nivelul oamenilor de stiinta romani (unii dintre ei, evrei), dezvoltarea puternica a economiei romanesti, prietenia pe care poporul roman o are pentru poporul evreu s.a. Mai ales ca locul nasterii dvs. este Romania.
Avem tot respectul pentru istoria familiei dumneavoastra, intelegem tragedia prin care ati trecut, alaturi de alti evrei din Romania. Nici ei nu uita, cei ce pot vin in Romania la ceremoniile comemorative, povestesc….. Chiar credeti ca nu s-a schimbat nimic ? M-as bucura daca ati veni si dv. in Romania si ati incerca sa vedeti cum traim aici, care sunt problemele noastre si eventual sa ne ajutati. Iar daca mai aveti timp, veniti la Teatrul National din Bucuresti sa vedeti piesa “Tache, Ianke si Cadar” de Victor Ion Popa.
Si in final, repet titlul DE CE NU NE INTREBATI SI PE NOI?

-------

https://talusa1946.forumgratuit.ro/viewtopic.forum?t=11818

-------

https://talusa1946.forumgratuit.ro/viewtopic.forum?t=11961

-------

https://talusa1946.forumgratuit.ro/viewtopic.forum?t=11961

-------

https://talusa1946.forumgratuit.ro/viewtopic.forum?t=11961

Evreii din Chisinau se plang ca exista inca reflexe antisemite in societate
http://www.ziare.com/international/stiri-externe/evreii-din-chisinau-se-plang-ca-exista-inca-reflexe-antisemite-in-societate-358486
Membrii comunitatii evreiesti din Chisinau spun ca antisemitismul este inca un reflex in Republica Moldova si vorbesc despre pierderea culturii lor universale.

La 71 de ani, Mottel, unul dintre putinii membri ai comunitatii evreiesti din Chisinau, decimata in secolul XX, se teme ca isi va incheia existenta intr-o Republica Moldova unde antisemitismul este inca un reflex si ca va vedea cum dispare pentru todeauna cultura universala a tarii sale, potrivit AFP.

"In aceasta tara evreii sunt o specie pe cale de disparitie. Cand m-am nascut, in 1937, orasul avea 70 de sinagogi apartinand diverselor bresle. Pentru ei, idisul, limba milioanelor de evrei din Europa de Est, este depasit. A-ti abandona limba, cultura, este o forma de sinucidere", povesteste batranul, ai carui copii si nepoti vorbesc in rusa si iudaica.

In Republica Moldova, ca si in alte tari aparute dupa prabusirea URSS, aceasta conunitate, a carei prezenta dateaza din era romana, a fost decimata de progromurile tariste de la inceputul secolului XX, apoi de Holocaust, inainte de antisemitismul din perioada stalinista.

In 1900, circa 300.000 de evrei traiau in Republica Moldova, dar acum sunt mai putin de 30.000, majoritatea in capitala. Pentru evreii din aceasta regiune, care au trait succesiv sub dominatia romana, otomana si rusa, catastrofa a inceput in 1903 cu progromul din Chisinau.

In acel an a inceput sa circule un zvon, alimentat de presa antisemita, privitor la pretinsa sacrificare a unui copil crestin de catre evrei.

Mottel se teme insa sa nu moara "intr-o tara in care antisemitismul este un reflex pe care ororile istoriei nu l-au eradicat". Teama sa este impartasita de Comisia impotriva rasismului si intolerantei a Consiliului Europei, care a denuntat in aprilie declaratiile unor responsabili ai Republicii Moldova, precum si atitudinea presei.

"Se profereaza insulte la adresa evreilor, apar si articole care ne pangaresc. Iar mormintele nostre sunt profanate, este ca si cum mortii nostri ar fi ucisi pentru a doua oara", spune Mottel.

Iulia POPOVICI - TEATRU. Moştenirea Holocaustului

Întîmplarea a făcut ca, la puţină vreme după reprezentaţia de la Teatrul Odeon din Bucureşti a lui Miriam W., să văd o altă producţie cu o piesă de Savyon Liebrecht – Banalitatea iubirii, de astă dată la Tel Aviv. Prozatoare şi dramaturg, Liebrecht s-a născut în Germania din părinţi polonezi supravieţuitori ai Holocaustului, iar scrisul ei se concentrează asupra temelor specifice „celei de-a doua generaţii“ (de supravieţuitori) din Israel: conflictul interior al adaptării la o geografie atît de străină celei europene, povara vinei de a fi în viaţă, ciocnirile dintre supravieţuitori şi copiii lor născuţi în noua patrie, alteritatea reprezentată de arabi. Savyon Liebrecht îşi transformă, de regulă, propriile povestiri în texte dramatice – e cazul lui Miriam W. (titlul original fiind It’s All Greek to Me) –, recent dedicîndu-se abordărilor biografice – Banalitatea iubirii e o „punere în scenă“ a relaţiei (de iubire pe viaţă) dintre Hannah Arendt şi Martin Heidegger (şi, din nou, spectrul Holocaustului bîntuie teatrul).

Spectacolul lui Radu Afrim de la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti e una dintre cele mai bune montări ale lui – şi cea care păstrează în cea mai mare măsură filonul realist al textului original. Miriam, femeia la jumătatea vieţii (Oxana Moravec) care se întoarce în casa părintească pentru a o vinde, după moartea mamei, se scufundă în amintirile copilăriei marcate de moştenirea Holocaustului şi nostalgia Europei. Un tată sionist (Ioan Coman) care încearcă să-şi sprijine, să-şi salveze sufleteşte soţia, o mamă (Clara Flores) purtînd cu ea memoria tuturor morţilor din lagărele de concentrare, trăind într-un trecut de care nu se poate desprinde, şi o mătuşă Carola (Ada Simionică), sora mamei, a cărei reacţie la trauma deportării este o explozivă dragoste de viaţă. Revederea casei reactivează complicatul mecanism al memoriei, iar trecutul capătă concreteţe – Miriam-femeia matură se reîntîlneşte cu Miriam-şcolăriţa şi tînăra-soldat în noua armată israeliană (Florentina Năstase), respinsă de mama care nu mai poate iubi şi fascinată de un tată la rîndu-i nefericit, marea iubire a propriei lui cumnate. Cu toţii trăiesc într-un exil real şi mental, iar ura sinceră a mamei Marta pentru „puii de irakieni“ (metaforă a convieţuirii cu arabii) se transmite, diluat, fiicei, al cărei contact cu Simon (Andi Vasluianu), un fost „pui de irakian“, e marcat de o formă de incompatibilitate specifică unei părţi a societăţii israeliene – cea a evreilor ce se consideră europeni.



Miriam W. It’s All Greek to Me vorbeşte, în esenţă, despre două moduri divergente de abordare a memoriei Shoah-ului: sînt cei care tac şi sînt cei care vorbesc prea mult – fără să spună, de fapt, nimic despre trecut –, reacţii dincolo de normal la experienţe ieşite din normal. Existenţa Carolei a început în momentul în care a pus piciorul în Israel, moment în care viaţa surorii ei Marta s-a oprit. Copiilor celei de-a doua generaţii – lui Savyon Liebrecht ca şi eroinei ei – le-a luat timp să-şi dea seama că marile comemorări naţionale ale Holocaustului vorbesc despre propria familie; exuberanţa Carolei ascunde, în esenţă, o egală incapacitate de a povesti. Tensiunea jocului celor două actriţe – Ada Simionică şi Clara Flores – pe muchia acestei sufocări de a nu putea vorbi este fascinantă; Marta cea obsedată de curăţenie şi Carola cea cu rochii de mătase şi iubitoare de filme de amor sînt menghina care-l lasă, încet-încet, fără aer pe sionistul, socialistul Avram, cu aspiraţia kibbutzului redusă la o mînă de cuie.Scenografia Iulianei Vîlsan este extraordinară; deşi i s-ar putea „reproşa“ asemănarea cu decorul din anterioara ei colaborare cu Radu Afrim, Herr Paul de Tankred Dorst, la Piatra Neamţ (intrări şi ieşiri prin improbabile elemente de mobilier, aglomerarea de obiecte purtătoare de amintiri), desenarea scenei ca un interior european, reconstituit ca o buclă în timp şi spaţiu, în contradicţie cu exteriorul cu acoperişuri plate, locuite de o vegetaţie uşor uscată, e o minunată modalitate de reflectare în oglindă a contradicţiilor ce macină familia.



E acest spectacol atipic pentru Radu Afrim? În esenţă, e o falsă problemă – Miriam W. ţinteşte teme de care regizorul nu s-a despărţit niciodată – trauma individuală şi cea socială, erodînd substanţa umană a fiinţei. Afrim e un artist al feminităţii – se întîmplă asta şi în montarea piesei lui Savyon Liebrecht, o poveste a eredităţii transmisă, ca şi apartenenţa la iudaism, pe linie feminină; actriţele şi personajele lor femei domină cu forţa uraganului scena, iar intensitatea trăirilor lor le copleşeşte partenerii.Din motive complexe, Holocaustul nu e un subiect foarte frecventat într-o ţară care-a participat ea însăşi la distrugerea comunităţii evreieşti europene, iar singurele abordări pe care le cunosc – Ghetoul lui Joshua Sobol montat de Victor Ioan Frunză, Născut pentru niciodată al lui Gábor Tompa, Shoah. Versiunea Primo Levi de Mihai Măniuţiu – pornesc de la experienţe directe ale supravieţuitorilor, ele aparţin primei generaţii. De aici şi diferenţa dintre a spune lucruri de nespus şi a duce mai departe o istorie ce nu le aparţine doar celor care-au trăit-o.



În dramaturgia israeliană, oricît ar părea de paradoxal, tema Shoah-ului a apărut puternic abia odată cu maturitatea celei de-a doua generaţii – cea care şi-a pus o întrebare şi azi valabilă: cum poţi vorbi (pe scenă sau în literatură) despre tragedia pe care n-ai trăit-o, dar pe care o duci ca pe o povară, o datorie faţă de propriile origini? Radu Afrim, Iuliana Vîlsan şi actorii de la Ploieşti traduc în cea mai emoţionantă limbă a teatrului o istorie care, pe căi ocolite sau nu, ne priveşte în continuare pe toţi, şi care-şi caută, cu fiecare generaţie, limba şi cuvintele. Holocaustul nu se termină niciodată – doar viaţa merge mai departe.



Teatrul „Toma Caragiu“, Ploieşti

Miriam W. It’s All Greek

To Me de Savyon Liebrecht

Traducere de

Ada-Maria Ichim

Regia: Radu Afrim

Scenografia: Iuliana Vîlsan

Cu: Florentina Năstase, Oxana Moravec,

Clara Flores, Ada Simionică, Andi Vasluianu,

Ioan Coman, George Angelescu

Ateliere despre Holocaust şi regimurile totalitare

Institutul Cultural Român, prin Direcţia Români din Afara Ţării, organizează, în parteneriat cu Asociaţia Tinerilor Istorici din Republica Moldova, cea de-a 11-a ediţie a Conferinţei Internaţionale "Istorie, Cultură şi Civilizaţie în Europa de Sud-Est", care va avea loc la Chişinău, în perioada 21 - 23 aprilie.
Conferinţa a devenit deja o tradiţie în mediul academic regional, fiind un factor stimulator pentru tinerii istorici din Moldova şi facilitând, totodată, comunicarea academică între specialişti din diverse state europene.
Lucrările conferinţei sunt organizate pe două ateliere: "Cercetarea şi predarea Holocaustului" şi "Studierea regimurilor totalitare".
Adrian Cioroianu, conferenţiar doctor la Facultatea de Istorie de la Universitatea Bucureşti, va participa la eveniment, alături de Igor Caşu şi Ion Varta, de la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei - Chişinău, precum şi de cercetători din partea institutelor de profil din România (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Institutul Român de Istorie
Recentă, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Institutul de Istorie "A.D. Xenopol", Centrul de Istorie a Imaginarului).
Evenimentul se bucură şi de prezenţa unor istorici de prestigiu de peste hotare, precum Dennis Deletant (University College of London), care a studiat în România, publicând mai multe lucrări despre comunismul
românesc, Armin Heinen (Universitatea RWTH-Aachen) şi Antonio Nadal (Universidad de Malaga).

Ghetoul BAIA MARE

http://www.google.com/search?q=sediu+Gestapoului&hl=ro&start=40&sa=N





În anul 1944, pe la sfârşitul lunii Aprilie, a sosit în Baia Mare subsecretarul de stat Laszlo Endre. Acesta a convocat la o şedinţă pe subprimarul dr. Rosner Stefan care conducea oraşul în lipsa titularului, dr. Nagy Jenő, şeful poliţiei, comandantul legiunii de jandarmi, şi în afara de aceştia au mai participat Vajay Alexandru şeful biroului militare al primăriei, Gergely Iuliu, preşedintele partidului Nyilas pe întregul Ardeal şi Horacsek Iosif, preşedintele Asociaţiei Baros.

Toţi au discutat împreună măsurile de internare a evreilor în ghetou, precum şi locul unde va fi fixat ghetoul. A mai fost de faţă şi un comandant căpitan sau maior SS. La început, a fost destinată ca ghetou strada Szombat însă, precum am auzit de la un prieten care a fost informat de membrii care au luat parte la comisie, Horacsek Iosif, Nagy Jenő şi cu Gergely s-au opus spunând că, pentru acest ghetou este bună şi fabrica lui Bernat, adică locul viran de lângă această fabrică. La această şedinţă, comandantul formaţiunii SS a spus în faţa comisiei că au termen de opt zile să termine ghetoul, însă Nagy Jenő cu Gergely Iuliu au spus că ei vor termina internarea într-o singură zi. Numiţii s-au şi ţinut de cuvânt căci, în noaptea de 2 spre 3 Mai, am văzut cum se adunau evreii de către comisii formate din membrii Nyilas şi levenţi înarmaţi de către poliţie, care blocau câte o stradă întreagă. Eram în grupul de case de lângă parc, unde am văzut că se dădea unor familii timp de 10 sau 20 minute pentru a-şi împacheta lucrurile şi dacă nu terminau repede, îi luau cu forţa lovindu-i cu patul armei. Pe la ora 2 după masa, operaţiunile de strângere au fost terminate pe întregul oraş.

Ghetoul a fost aşa de strâmt, încât nu avea capacitate decât pentru maximum 250 de persoane şi au fost înghesuiţi peste 3000 de persoane, iar cine nu a avut loc să stea în şurile [şoproanele - nn] cele neacoperite stăteau sub cerul liber.

Deoarece evreii stăteau în aer liber, în ploaie, s-a cerut ca din depozitele de scânduri ale firmelor evreieşti să se permită a se construi barăci. Însă primăria, condusă atunci de bănuitul dr. Rosner Stefan împreună cu Nagy Jenő au respins această cerere deşi s-au oferit de la compania de lucru care staţiona în Baia Mare evrei concentraţi ca să construiască aceste barăci. Timp de trei săptămâni, cei din ghetou au stat sub cerul liber şi numai înainte de a-i îmbarca cu o săptămână s-au construit ceva barăci.

Alimentaţia era foarte proastă căci oraşul nu dădea nimic, nici Nagy Jenő nu permitea să se introducă nimic înăuntru, ba mai mult, chiar şi ce era a fost ridicat şi, văzându-se situaţia în care se găseau, băieţii de la compania de lucru au oferit tot a doua zi pâinea şi hrana lor care făcea 1000 bucăţi de pâini şi un cazan de fiertură. Obţinând şi aprobarea comandantului lor, aceste alimente au fost introduse o singură zi în ghetou, pe urmă însă, şeful poliţiei Nagy Jenő a interzis transportul.

Amintesc că atât Horacsek Iosif preşedintele asociaţiei BAROSS szővetség a cerut de la căpitanul Berentés care era comandantul militar al uzinelor din Baia Mare, prin luna iunie 1942, să-i dea lista tuturor evreilor angajaţi în uzinele ungare. Această listă a fost dată şi în baza ei au fost concentraţi şi trimişi în Ucraina la companii de lucru cu destinaţia de a fi nimiciţi 100 băieţi. Din aceştia s-a reîntors vreo 7 sau 8.

Când cei de la compania de lucru ieşeau în oraş sau voiau să meargă – cu sau fără voie în regulă – erau arestaţi de Nagy Jenő şi internaţi în ghetou. Comandantul companiei de muncă a intervenit cu forţa militară ca să-i scoată pe cei internaţi în ghetou dintre băieţii concentraţi, însă a fost oprit de organele poliţieneşti.

Altceva nu am de spus.

Citindu-i-se stăruie şi semnează.



Preşedinte Martor

Indescifrabil Gorsinger Alexandru










În anul 1944, pe la sfârşitul lunii Aprilie, a venit la Baia Mare fostul subsecretar de stat Endre Laszlo care a convocat la o şedinţă pe toţi conducătorii de atunci ai oraşului printre care erau subprimarul dr. Rosner Ştefan care înlocuia pe primarul absent, Nagy Eugen [Jenö] şeful poliţiei Vajay Alexandru, fostul şef de birou de mobilizare pe lângă Primărie şi comandantul legiunii de jandarmi, un om cu mustăţi mici. Adunarea acestora, după informaţiile ce le am la sediul partidului Nyilas fiind de faţă şi Gergely Juliu şeful organizaţiei acestui partid pe Ardeal. Aici în această şedinţă restrânsă s-au luat măsurile privind înfiinţarea ghetoului pentru evreii din Baia Mare şi jur [împrejurimi] şi locul unde acesta va funcţiona. Toţi aceştia de mai sus au ieşit pe teren şi au găsit că locul cel mai nimerit este locul viran situat în apropierea fabricii Phöbus [Phönix] şi au designat şi perimetrul. Toate acestea le-am văzut fiind în Baia Mare şi chiar de faţă când au plecat spre locul arătat cu trăsurile.

Subsecretarul de Stat Laszlo Endre a stat în Baia Mare două zile cum am citit în ziarul local din Baia Mare „ Nagybánya és vidéke”.

La o săptămână sau mai bine după plecarea lui Laszlo Endre, s-au luat măsuri pentru internarea evreilor în ghetou.

În tot acest interval de timp autorităţile nu au luat nici o măsură pentru a asigura convieţuirea şi viaţa în ghetou decât că au săpat câteva gropi împrejmuite cu garduri primitive care erau destinate pentru closete şi au împrejmuit ghetoul cu un şanţ. Nu a existat la început nici apă în fântâni pentru asigurarea apei de băut. Timp de trei săptămâni, toţi cei internaţi în număr de aproximativ 3500 persoane, am fost nevoiţi ca să consumăm apa murdară dintr-o fântână murdară. Din cauza acestei ape murdare am avut cazuri infecţioase.



Omul de teroare al ghetoului era un funcţionar de la Phönix cu numele [indescifrabil] Cornel, împuternicitul Gestapoului care era veşnic în anturajul lui [indescifrabil] şi numitul când sosea în ghetou, punea pe evreii mai tineri să bată pe alţii mai slabi pentru simplul motiv că nu stăteau în faţa lui în poziţie de drepţi. Personal am văzut când acesta, pentru acelaşi motiv a lovit o femeie bătrână cu piciorul în burtă.

El a fost acela care împreună cu un alt membru al Gestapoului pe care nu-l cunosc, un om înalt, blond, voinic, a adunat banii, bijuteriile şi verighetele sub ameninţarea că, dacă nu va putea aduna o anumită sumă de bani, va fi împuşcat din 10 în 10, fiecare evreu.

Bănuitul Orgovanyi Iosif a fost şi el o spaimă a ghetoului însă numitul era specialist mai ales în cercetările pe care le făcea într-o cameră separată de ghetou împreună cu jandarmii îmbrăcaţi în civil şi care prin diferite metode de tortură căutau să afle unde şi-au ascuns evreii banii. Au fost bătute şi femeile evreilor bogaţi, dintre care amintesc pe soţia avocatului, [indescifrabil], soţia dlui dr. Barna. Din cauza tratamentului la care eram supuşi, multe persoane s-au sinucis.


Anexez şi o declaraţie scrisă la maşină pe care o menţin.

Altceva nu am de declarat.

Citindu-i-se stăruie şi semnează.





Acuzator public Martor

Indescifrabil Dr. Gazda Akos












În Aprilie 1944, eram funcţionar la Primăria oraşului Baia Mare încredinţat cu serviciul aprovizionării, şi am fost înlocuit fiind numit cu serviciul industrial. Prin luna Aprilie a fost o conferinţă la Satu Mare, convocată de subsecretarul de stat Endre László, unde au fost chemaţi toţi şefii administrativi din judeţ în vederea înfiinţării ghetoului. Din Baia Mare au participat primarul dr. Tamaşi Carol, şeful poliţiei dr. Nagy Eugen [Jenö] şi căpitanul de jandarmi dr. Várhelyi Tiberiu. După ce s-au întors de la conferinţă, primarul Tamaşi, cunoscând ilegalitatea măsurilor rasiale luate contra evreilor a simulat că este chemat de Minister la Budapesta, unde a mers şi a stat până după înfiinţarea ghetoului când, reîntorcându-se în Baia Mare, a fost mutat la Sighet.

Referitor la problemele evreieşti, implicit ghetoul erau în sarcina primăriei şi cel mai activ în această chestiune era Vajnai Alexandru.

Despre modul de tratare a evreilor din ghetou, ştiu că au fost sortiţi să stea fără mâncare, fără aşternut, fără closete, fiind siliţi să-şi facă nevoile de-a valma bărbaţii cu femeile, la un loc, în mijlocul ghetoului. Locul ghetoului a fost înconjurat cu sârmă. La ridicarea de acasă şi la intrarea în ghetou au fost percheziţionaţi şi li s-au confiscat lucrurile ce la aveau. În ghetou nu li s-a dat de mâncare şi nu li s-a permis să ducă nici ce aveau ei acasă. Auzind că evreii aveau o situaţie deplorabilă în ghetou, am încercat să intervin pe [la] şeful serviciului aprovizionării de la primărie, ca să le dea voie barem să le ducă alimentele rămase în casele proprii, însă niciodată nu l-am găsit la birou şi nici la locuinţă. Ulterior, situaţia s-a mai ameliorat formându-se un sfat al evreilor, care s-a îngrijit de aprovizionare.

Menţionez că evreii din plasă au fost internaţi la valea Burcatului în ferma Molocsányi, unde comandant a fost căpitanul de jandarmi dr. Várhelyi Tiberiu; aici erau în aceleaşi condiţii deplorabile ca şi în ghetoul din Baia Mare.

Menţionez că Nagy Jenö este în Szombathely, tot şef de poliţie.

Citindu-i-se depoziţia şi declarând că este exactă, martorul semnează



Preşedinte Martor

Indescifrabil Alexandru Gros



În luna Mai 1944, când s-a dat dispoziţie de internare a evreilor în ghetou, am fost adunaţi toţi la depoul din Baia Mare, unde s-a făcut fiecăruia percheziţie corporală. Eu am fost percheziţionată de moaşa Rogojan [Rogozsan] Baba care s-a purtat cu mine foarte urât şi anume mi-a luat un inel din deget deşi o rugasem stăruitor să mi-l lase întrucât îl păstrasem ca amintire. Numita, drept răspuns la cererea mea, mi-a dat o palmă. Când mi-a făcut examinarea organelor genitale dânsa a procedat igienic. Cu ocazia percheziţiei am fost predată la o femeie, Paker Rozalia, tot moaşă comunală care mi-a luat toate rochiile încât am rămas cu o singură rochie. Ghetoul era făcut în loc liber, încât cinci zile am stat cu toţii în ploaie, mai multe mii de persoane. Eu am ajuns într-o cameră însă părinţii mei stăteau sub cerul liber şi numai după trei săptămâni au putut să ajungă într-o baracă primitivă.

Bătăile în ghetou se ţineau lanţ în fiecare zi şi era, în afară, o cameră anume destinată unde nişte detectivi străini, împreună cu Orgovany Iosif, pe atunci în serviciul poliţiei Baia Mare, maltratau femei şi bărbaţi internaţi pentru ca aceştia să mărturisească locul unde şi-au ascuns averile.

Tatăl meu a fost şi el introdus în această cameră de tortură unde a fost bătut de Orgovany Iosif şi de ceilalţi străini.

Într-o zi de Sâmbătă, cu o zi înainte de a fi îmbarcaţi în vagoane, s-a făcut tuturora o percheziţie amănunţită şi s-a luat la toţi toate alimentele hainele şi obiectele cu care au mai rămas. La aceste percheziţii a luat parte şi moaşa Rogozsan Baba.

Într-un vagon de marfă am fost îmbarcaţi 75 de persoane amestecaţi, copii, bărbaţi şi femei. În acest fel am fost duşi până în Polonia [ .......... ].

Altceva nu ştiu.

Citindu-i-se stăruie şi semnează.



Acuzator public Martor

Indescifrabil Lazarovici Margareta











În ziua de 5 Aprilie 1944, când autorităţile fasciste din Baia Mare au început să ia măsuri de internare în ghetou împotriva evreilor, eu, familia mea împreună cu 33 de persoane bărbaţi femei şi copii din Baia Mare, ne-am ascuns în pădurea din jurul comunei Mireşul Mare pentru a scăpa de grozăviile internării în ghetou. Unul dintre noi, rătăcindu-se prin pădure a fost văzut de cineva şi atunci, jandarmii mergând pe urmele ascunzătoarei noastre am fost descoperiţi în ziua de 20 Mai 1944 şi internaţi cu toţii în ghetoul din Baia Mare. La o zi după internarea noastră, am început să fim audiaţi fiecare pe rând dintre cei care am fost descoperiţi pentru a destăinui cine mai sunt ascunşi dintre noi în pădure. Ascultările au decurs într-o cameră în apropierea ghetoului; în fiecare cameră asculta unul din detectivii de la poliţie. Eu am fost ascultat de detectivul Vajai de la poliţia Baia Mare, care după ce m-a luat la întrebări pentru ce m-am ascuns, dar nici nu am putut să răspund bine la întrebările ce mi se puneau, căci mi-a dat jos ghetele şi mi-a aplicat mai multe lovituri peste tălpi cu un baston de cauciuc.

Asemenea, numitul mi-a împlântat sub unghiile degetelor de la mâini ace, pentru a mă tortura astfel şi mai mult. A trebuit să pun degetele deasupra biroului şi după ce mi-a legat mâinile de masă cu un dispozitiv anume pregătit, a început să-mi vâre ace sub unghiile degetelor. Din cauza acestor torturi mi-am pierdut cunoştinţa încât mai departe nu m-a putut asculta şi am fost aruncat afară într-o cameră de lemn. Aici am fost lăsat aproape o jumătate de zi până mi-am revenit, după care am fost din nou dus în ghetou.

În camera de tortură am fost ţinut aproape 2 ore.

După mine a fost introdus la scurt timp comerciantul de lemne din Baia Mare, Fischer Nicolae, care a murit între bolnavii de la Auschwitz. În momentul când a intrat numitul în camera de tortură a ieşit de acolo detectivul Vajnai şi am auzit cum se adresa bănuitului Orgovanyi care tocmai atunci sosise din oraş cu următoarele cuvinte: “Vino că te aşteaptă şi pe tine o amiază bogată”. Vajnai a ieşit atunci din camera unde am fost bătut şi a intrat în locul său Orgovanyi. Am auzit glasuri de strigăte de ajutor şi dureri de chinuri însă ce au făcut cu acel om înăuntru, nu am văzut. Seara când am mers în ghetou l-am văzut pe cel amintit adică pe Fischer că era căzut la pământ, cu capul umflat şi trei vânătăi peste vârful capului. Era complet lipsit de cunoştinţă. Când şi-a revenit puţin, l-am întrebat de cine a fost bătut, mi-a răspuns că bănuitul [învinuitul] Orgovanyi, însă a fost mereu cu febră astfel că mai amănunţit nu am putut vorbi cu el. În această situaţie a fost dus în trenul în care ne-a îmbarcat pentru Germania, sosind la Auschwitz în ziua de 2 Iunie 1944. Când am debarcat din tren, cei care am fost sănătoşi am fost aruncaţi de partea dreaptă iar cei bolnavi şi bătrâni de partea stângă, şi comerciantul Fischer având încă febră a fost pus cu cei infirmi şi dus la crematoriu. Sora mea, care a fost arsă în crematoriu, a fost de asemenea bătută de bănuitul [învinuitul] Orgovanyi la tălpi cu acelaşi sistem ca şi comerciantul amintit. Acesta, dacă nu suferea bătăile de la bănuit, putea fi clasat ca bun pentru muncă şi putea scăpa cu viaţă.

Altceva nu am de spus.

După citire semnează.



Acuzator public Martor

Indescifrabil Brach Eugen







Dr. Gazda Akos declară următoarele:

Din cauza atitudinii răuvoitoare şi mentalităţii de dreapta a lui dr. Kenyeres au pierit cu cel puţin 30% mai mulţi evrei deportaţi. Este îndeobşte cunoscut că evreii din Baia Mare au fost duşi în clădirile aflate în stare foarte proastă ale fabricii Bernat, acele clădiri aflându-se într-o stare atât de proastă încât ploaia intra tot mereu în ele şi în interiorul clădirilor era un noroi argilos. Aici erau nevoiţi să se culce, înghesuiţi, cei bolnavi, copiii, femeile, bărbaţii. În primele zile eu mă ocupam de problemele medicale şi, când a venit dr. Kenyeres, l-am rugat să declare locul necorespunzător din punct de vedere sanitar, întrucât speram că în acest caz să fie desemnate drept ghetou străzile Szombat şi Arany János; deci vom [putea nn] locui pe anumite străzi la fel ca la Satu Mare, Oradea etc., în condiţii incomparabil mai bune.

La care el a răspuns: „asta le corespunde evreilor comunişti” şi i-a încredinţat lui dr. Benedek Laszlo îndatoririle medicale. Drept urmare evreii au ajuns la Auschwitz într-o asemenea stare de slăbiciune încât la selecţie mult mai mulţi au fost consideraţi inapţi pentru muncă şi drept consecinţă trimişi în camerele de gazare, iar în cazul în care dr. Kenyeres ar fi avut o atitudine obiectivă ar fi fost cu 30% mai puţini.

La indicaţiile sale, în depozitul de lemne, unde se desfăşurau percheziţiile, femeile erau examinate vaginal cu aceeaşi singură mănuşă, drept urmare fiind expuse unor infectări.

De asemenea este tipic pentru mentalitatea sa de dreapta că, atunci când a fost arestat medicul dr. Kertesz Armin, operat cu câteva săptămâni în urmă de către chirurgul dr. Nyakas, asistat de dr. Szentmiklosi şi poliţia a condiţionat punerea lui în libertate de avizul chirurgului, acesta a răspuns într-un mod incompatibil cu conştiinţa de medic că „starea doctorului Kertesz permite internarea”. Din păcate, dr. Kertesz a şi murit la scurt timp după deportarea lui.

Referitor la reaua sa voinţă, mai menţionez că în pofida repetatelor noastre solicitări nu a fost dispus să permită aducerea în ghetou a medicamentelor şi că, pe cât a putut, a redus la minim internarea bătrânilor şi a bolnavilor în spitalul evreiesc.

După câte ştiu, cu toate acestea [dr. Kenyeres - nn] este medicul oraşului Ozd.



În faţa noastră, ca martori:

2 semnături indescifrabile

10.IV.1945, Baia Mare

Către

Secţia Politică a Poliţiei Populare B a i a M a r e



În calitatea sa de organ de reprezentare a intereselor personale şi a bunurilor evreilor băimăreni şi din plasa Baia Mare absenţi, în interesul evreilor deportaţi în străinătate şi al siguranţei statului, Uniunea Evreilor din Baia Mare consideră de datoria sa să descrie activitatea ruşinoasă, desfăşurată în spiritual mentalităţii fasciste în timpul ghetoizării de către fostul primar-supleant al oraşului judeţean Baia Mare, dr. Rosner Istvan. O facem şi pentru că în calitate de reprezentanţi ai evreimii devenite din nou egale în drepturi în România democratică, considerăm de datoria noastră să venim în ajutorul secţiei politice a Poliţiei populare în activitatea sa de epurare, oferindu-i date corespunzătoare pentru a putea elimina din societate elementele nepotrivite.

În aprilie 1944, primarul de atunci din Baia Mare, dr. Tamasi nu se afla în oraş, sarcina administrării acestuia revenindu-i exclusiv lui dr. Rosner Istvan.

Este cunoscut şi nu este nevoie să detaliem faptul că executarea tehnică a ghetoizării evreilor concentraţi în diferitele oraşe le revenea primarilor. Este cunoscut şi faptul că, în Ungaria, s-au găsit pe alocuri primari care, contrar presiunii din partea ministerului de Interne, s-au străduit să rezolve într-un mod mai omenesc plasarea evreilor. Aşa s-a întâmplat la Satu Mare, Debreţin, Miskolc, Oradea, Seghedin şi în mai multe alte oraşe mai mari.

La Baia Mare, situaţia era alta. Iar că aici au putut avea loc ruşinoasele evenimente cunoscute răspunderea le revine în mod exclusiv lui dr. Rosner Istvan şi lui dr. Nagy Jenö, faimosul căpitan al poliţiei. Ştim că în sensul instrucţiunilor date de Ministerul de Interne primarului, primul funcţionar al administraţiei oraşului, evreii trebuiau izolaţi de celelalte părţi ale oraşului prin garduri, în străzi şi cartiere separate. Călăuzit de dorinţa de răzbunare şi ură, dr. Rosner Istvan nu a considerat satisfăcătoare această soluţie, deşi din partea conducerii oraşului Baia Mare au existat propuneri ca evreii să fie plasaţi pe strada Szombat şi uliţele adiacente. Împreună cu dr. Nagy au găsit un loc unde nu încăpeau nici 100 de oameni. S-au deplasat la clădirile din afara fabricii Bernat, nişte şandramale gata să se prăbuşească, şi au hotărât să-i plaseze aici pe cei 3.400 de evrei din Baia Mare. În acele localuri nu puteau fi îngrămădiţi mai mult de 100 de persoane. Restul de 3.300 de evrei au fost plasaţi în curtea fabricii, fără ca cineva să se îngrijească de vreun acoperiş. La intervenţiile locotenent-colonelului Reviczki, comandantul de atunci al batalionului, s-a permis ca evreii care serveau la detaşamentul de muncă al batalionului de la Baia Mare să construiască, în scurt timp, barăci corespunzătoare prin folosirea stocului de scânduri aflat la depozitul Kornreich.

Dr. Rosner şi Nagy Jenö au refuzat categoric solicitarea. Este inutil să accentuăm că detaşamentiştii puşi la dispoziţie de către comandantul batalionului ar fi lucrat zi şi noapte pentru ameliorarea sorţii coreligionarilor şi ar fi construit barăcile într-o zi – două. Rosnerii ştiau asta foarte bine şi pentru a agrava suferinţele evreilor aflaţi sub cerul liber au promis că vor construi ei barăci. Însă, fireşte, au sabotat perfect promisiunea. Construirea barăcilor a început la o dată, şi într-un ritm atât de lent încât, barăcile pe jumătate gata nici nu au putut fi puse la dispoziţia evreilor pentru a fi plasaţi în acestea întrucât, între timp, au fost deportaţi peste graniţă. Menţionăm că timp de patru săptămâni, pe vremea aspră din primăvara trecută, omenii inapţi de muncă, bolnavi, îmbătrâniţi, adolescenţii erau nevoiţi să stea sub cerul liber. Ştim că, pentru a se apăra împotriva pericolului pneumoniei şi pătrunderii de frig, nenorociţii încercau să se apere înfăşurându-se în păturile aduse cu ei.

Abuzând de puterea lor oficială, în mod cu totul ilegal, căpitanul de poliţie şi primarul au permis lepădăturilor din oraş - crucilor cu săgeţi şi imrediştilor – ca la data ghetoizării, la transportarea evreilor în ghetou, la poarta acestuia să percheziţioneze şi să scotocească victimele. Cu această ocazie s-au produs violenţe şi brutalizări groaznice. Dr. Rosner a permis, respectiv a tolerat şi confiscarea de la evrei a alimentelor pe care şi le luaseră cu ei. Nu s-au îngrijit deloc de alimentarea celor din ghetou. Evreii din detaşamentele de muncă de la Baia Mare l-au rugat pe comandantul batalionului să le permită să ducă alimente în ghetou. Ei au oferit raţia lor de pâine din fiecare a doua zi pentru cei aflaţi în ghetou. Doreau să transporte pe teritoriul ghetoului în căldări şi cazane mâncare gătită. Au reuşit să introducă în ghetou în total un car încărcat cu alimente deoarece Rosnerii au interzis în modul cel mai strict alimentarea din exterior.

Menţionăm că la sosirea la Baia Mare, pentru inspectarea ghetoului, a secretarului de stat la Interne de atunci, Endre Lászlá, renumit pentru ura sa împotriva evreilor şi mentalitatea naţional-socialistă, acesta şi-a exprimat aprecierea maximă faţă de situaţia de aici şi era atât de mulţumit de dr. Rosner Istvan, încât i-a făcut „onoarea” de a locui la el.

Oamenii de bun simţ, cu sentimente democratice din Baia Mare, la vederea suferinţelor şi foametei îndurate de evrei, în mod spontan, fără să se fi apelat la ei, au intenţionat să le trimită alimente. Nagy Jenö şi dr. Rosner Istvan au împiedicat realizarea actului de omenie şi au dat ordin poliţiştilor care erau de gardă acolo să-i fotografieze pe creştinii aducători de alimente şi să-i ducă la poliţie unde urma să li se intenteze acţiunea de internare.

Delegaţii Gestapoului au fixat un termen de 14 zile pentru strângerea şi plasarea în ghetou a evreilor de la Baia Mare. În zelul lor, dr. Rosner şi complicii au redus termenul de 14 zile la 6 ore şi, în dimineaţa zilei de 3 mai, între orele 6 – 12 au realizat în modul cel mai cumplit şi brutal concentrarea evreilor luaţi prin surprindere.

În cursul interogării sale, dr. Rosner Istvan degeaba se va referi la faptul că el a procedat conform indicaţiilor superioare. Uniunea noastră a făcut investigaţii şi în baza observaţiilor personale, băimărenii, - fiind prezenţi în diferite oraşe în cadrul detaşamentelor de muncă - pot certifica faptul că, în Ungaria, au existat multe oraşe unde mutarea evreilor în ghetouri s-a desfăşurat într-un mod mai omenos.

În mod evident dr. Rosner Istvan a abuzat total de puterea sa oficială şi şi-a dovedit mentalitatea de fascist orbit. Până când asemenea elemente se pot mişca liber şi pot otrăvi sufletul naţionalităţilor conlocuitoare în curs de împăcare, nu va exista linişte şi consolidare deplină. Asemenea bestii trebuie excluse odată şi pentru totdeauna din societate. Suntem convinşi că secţia politică a Poliţiei Populare, care şi până acum a depus o frumoasă activitate în domeniul epurării, va acorda o atenţie specială acestei persoane şi în scurt timp va face să ajungă acolo unde recent a fost dus prefectul judeţului Satu Mare, Endrödi, un coleg demn de el: în închisoarea Tribunalului Poporului din judeţul Satu Mare.

Am aşteptat cu înaintarea prezentului denunţ deoarece am dorit să strângem date prin care să certificăm obiectivitatea denunţului nostru şi veridicitatea dovezilor.



Baia Mare, 10.IV.1945

UNIUNEA EVREILOR

Sigiliu

Semnătura indescifrabilă






În Mai 1944, după strângerea evreilor, am fost internat împreună cu evreii din plasele Şomcuţa şi Mănăştur în ghetoul din Valea Borcului, lângă Baia Mare, fixat într-o fermă, necorespunzător şi inaccesibil pentru un număr de cca 6440 evrei care nu încăpeau sub acoperişul fermei. Cea mai mare parte stătea afară sub cerul liber şi în vânt şi ploaie.

Alimentaţie nu ne-au dat decât din alimentele noastre care erau confiscate. Evreii bănuiţi că şi-au ascuns lucruri au fost supuşi anchetei şi torturii de către nişte detectivi din Baia Mare, la care a luat parte şi detectivii Vajai şi Orgoványi.

Despre inculpatul Losonczi ştiu că a venit în ghetoul din Baia Mare şi a dat ordin închis în plic, în care bănuiesc că erau listele cu evreii bănuiţi că şi-au ascuns lucruri, care evrei au fost duşi şi bătuţi în Baia Mare. În 28 Mai, s-a făcut transportarea evreilor din ghetou. La transportare, ni s-au făcut percheziţii corporale şi, luându-se de la noi absolut tot, afară de hainele ce le aveam îmbrăcate pe noi. Pe când eram în ghetou, din ordinul comandantului ghetoului au fost bătuţi conducătorul ghetoului din partea evreilor, Spring Alexandru, dându-i-se câteva palme, nişte femei cu câte 25 de lovituri fiindcă au găsit la ele nişte lucruri, dna Lampel fiindcă avea nişte morfină într-o sticlă pentru bărbatul ei. În ghetou mai era moaşa Rogozsan Rosalia, care a făcut percheziţii vaginale la femei şi a escrocat pe internaţi luându-le bani sub pretext că le va aduce ţigări.


Martorul: Susţin declaraţia de mai sus.

Citindu-i-se depoziţia şi declarând că este exactă, martorul semnează



Preşedinte Martor

Indescifrabil Izrael Dezideriu





Am fost şi eu internată în ghetou şi, chiar la început, ni s-a făcut o percheziţie corporală de către moaşa Rogozsan care a procedat cu multă duritate, însă nu am fost bolnavă şi n-am avut nici o leziune, dar eram umilite deoarece percheziţia femeilor se făcea în prezenţa bărbaţilor. În ghetou au fost adunaţi aproape 4500 de persoane într-un spaţiu strâns şi {sub cerul} liber, pe un câmp unde am fost înghesuiţi în nişte şuri descoperite, fiind expuşi intemperiilor vremii şi ploilor. Ni s-au luat toate hainele, astfel că a trebuit să dormim unii pe rădăcini adunate, alţii pe paie sau pe câte o scândură, fiind pentru mai multe persoane câte o pătură. Eu am avut părinţi în vârstă de 75 ani şi nu ni s-a permis să aducem pentru noi cel puţin o pernă.

În ghetou a venit foarte des şeful poliţiei de atunci, Nagy Jenö precum şi trei detectivi trimişi anume de la Cluj şi Orgovanyi Iosif.

Aceşti detectivi, împreună cu Orgovanyi Iosif, la ordinul lui Nagy Jenö introduceau în camere de tortură situate la poarta de intrare a ghetoului pe fiecare evreu în parte, îl băteau şi îl supuneau la chinurile cele mai groaznice pentru a stoarce de la ei declaraţii despre lucul unde şi-au depus valorile. Între cei bătuţi îl pot indica pe ceasornicarul Nussbecker din Baia Mare.

Mâncarea ne-o pregăteam singuri în ghetou din alimentele care se aduceau din casele evreieşti din oraş, însă {fără a respecta} nici o condiţie igienică; noaptea, nu aveam nici o lumină.

După cinci săptămâni de şedere în ghetou, cei care au mai rămas în viaţă - căci unii dintre cei internaţi s-au sinucis - au fost duşi la gară şi împinşi ca vitele de la spate în vagoane de marfă deschise sau închise, câte 80 de persoane într-un vagon. Bătrânii care nu puteau să parcurgă drumul până la gară, au fost duşi sub escortă de oameni înarmaţi.

Uşa vagoanelor era închisă şi ferecată cu sârmă ghimpată. În aceste vagoane nici [măcar] nu se putea dormi nefiind spaţiu suficient şi am stat înghesuiţi ca peştii.

La data îmbarcării în vagoane ni s-a luat absolut tot ce ne mai rămăsese, nelăsându-ni-se nici pătura.

Altceva nu am de declarat.

Citindu-i-se, stăruie şi semnează



Acuzator public Martor

Indescifrabil Berger Ileana





În luna Mai 1944, a venit la locuinţa mea şeful serviciului de aprovizionare din oraş, anume Gyalay împreună cu alţi agenţi şi mi-au dat dispoziţie să strâng repede bagajele de trebuinţă, pentru că voi fi internată împreună cu toată familia în ghetou. Deşi eram prietenă cu numitul, acesta a început să înjure spunând despre noi că suntem comunişti şi pe mine m-a izbit de un perete. Înainte de a fi internată, mi s-a făcut percheziţie corporală şi vaginală de către moaşa Rogozsan Baba care s-a purtat cu mine cu o răutate excepţională, spunând că organele noastre genitale sunt pline cu lucruri pe care voim să le ascundem.

În ghetou, condiţiile de alimentare au fost proaste, încât am flămânzit. Nu am avut unde să stăm sub adăpost, căci la început am stat mai multe zile în ploaie. Am fost mereu bătuţi într-o cameră de tortură, situată în afara ghetoului, de către un agent şi de {către} numitul Orgovany care era mereu printre noi. Înainte cu două zile de a fi îmbarcaţi în tren pentru deportare, a venit în ghetou şeful poliţiei Nagy Jenő; acesta a prins în interiorul ghetoului pe un băiat fugit din compania de lucru. Pentru a se răzbuna, a dat ordin unui om puternic, anume Fischer, ca să-i dea 25 de lovituri la partea dorsală. Deoarece n-a fost mulţumit cu loviturile pe care acesta le-a dat, l-a pedepsit şi pe acesta dând ordin unui soldat să-i aplice şi lui 25 de lovituri, Acest Fischer a fost bătut în aşa hal, încât i s-au umflat rinichii şi a rămas în stare de nesimţire. Ce s-a întâmplat cu el nu ştiu, căci eu am plecat cu primul transport, însă precum am auzit, a murit – nu ştiu dacă pe drum sau în ghetou.

Soţul meu a fost bătut în sala (camera) de tortură unde erau în afară de agenţi străini şi bănuitul [învinuitul -nn] Orgovany Iosif.

În urma torturilor ce se aplicau în această cameră şi în interiorul ghetoului, s-au sinucis mai multe persoane căci fiecăruia îi era groază să ajungă în acea cameră de tortură. Ştiu că, într-un rând, s-au sinucis deodată.

Altceva nu am de declarat.

Citindu-i-se stăruie şi semnează.



Preşedinte Martor

Indescifrabil Friedman Şarlota








Subsemnatul Lampel Ludovic prin prezenta declar următoarele contra lui Zeisberger N, călăul lui Gergely, şeful nyilaşiştilor.

S-a întâmplat în timpul ghetoului, când am venit în concediu acasă din detaşamentul de lucru 110/5. Familia îmi era în ghetou şi eu voiam să intru la ei, să-mi văd soţia şi copii şi să le duc ceva de mâncare.

Spre nenorocirea mea m-am întâlnit cu banditul Zeisberger care m-a oprit şi m-a luat l-a întrebări. După o bătaie straşnică ce am suferit de la el, m-a alungat de acolo încât nu am putut să mă întâlnesc cu draga mea familie.

Bătut şi cu lacrimi în ochi, am părăsit oraşul fără să-mi văd copiii şi, durere, nici n-am să-i văd în veci.

Cer autorităţilor în drept să binevoiască să pedepsească pe deplin pe acest nemernic după faptele ce le-a făcut.



Baia Mare, la 25 Octombrie 1945



Lampel Ludovic



Comisariatul de Poliţie

Baia - Mare







Subsemnatul Klein Adolf prin prezenta declar următoarele contra lui Zeisberger N, tovarăşul lui Gergely, şeful nyilaşiştilor:

Am adus de mâncare pentru copilul şi soţia mea şi a aflat Zeisberger, şi a luat mâncarea din mâna copilului iar soţiei mele i-a dat palme până ce i-a ieşit sângele pe nas.

Pe mine m-a dus de acolo şi m-a băgat într-o cameră unde m-a bătut cu un par. Eu am început să strig şi atunci a venit un poliţai prieten de-al lui şi amândoi s-au apucat de mine.

M-au pălmuit, m-au bătut cu un par peste cap, peste picioare, pe unde apucau. Tot corpul mi-a fost vânăt şi în ziua de astăzi se văd urmele bătăii ce am suferit. După toate acestea, mi-a luat banii puţini ce-i aveam în buzunar şi un toc rezervor.

Acestea le-am suferit de la banditul Zeisberger, dar mai mare durere am când mă gândesc cum a fost chinuită soţia mea în faţa ochilor mei, tot de acest bandit!

Rog autorităţile în drept să binevoiască a pedepsi pe acest nemernic.



Baia Mare, la 26 Octombrie 1945





Klein Adolf

Comisariatul de Poliţie

Baia - Mare





În ziua de 3 Mai 1944 am fost adunate la baia comunală toate fetele şi femeile evreice din Baia Sprie, unde am fost supuse unei examinări corporale din ordinul poliţiei condusă de Görög, în prezent în Budapesta. Eu am fost examinată în baia comunală, într-o cabină de către bănuita care, după ce m-am dezbrăcat, culcându-mă pe o canapea s-a uitat în organul genital în care şi-a vârât mâna pentru a vedea dacă avem sau nu valori ascunse. Bănuita a procedat cu brutalitate deoarece am avut dureri timp de două săptămâni, nu s-a spălat pe mâini după fiecare caz în parte, însă himenul nu mi-a fost rupt. Bănuita a examinat şi copile până la vârsta de 10 ani.

Altceva nu am de spus.

Citindu-i-se stăruie şi semnează.



Preşedinte Martor

Indescifrabil Schwartz Ecaterina







În dimineaţă din luna Mai 1944, am fost ridicată de acasă de către membrii partidului Nyilas şi dusă cu alţi evrei la depoul fabricii Phonix. Aici am fost ţinută până după masă la orele 3 când, femeile am fost percheziţionate de moaşa comunală Rogozsan Buba, care cu ocazia examinării a pus pe mâini mănuşi de cauciuc. Aici, după ce ni s-au examinat bagajele, ne-au luat toată lenjeria mai bună, lăsând un singur schimb; de asemenea ne-au fost luate toate hainele în afară de cele cu care eram îmbrăcate. De asemenea ne-au luat cearşafurile şi pernele astfel că, pentru o familie compusă din mai mulţi membri nu au lăsat decât un singur cearşaf. În prima săptămână ne-au lăsat şi perne, însă după o săptămână, făcându-se o nouă percheziţie, ni le-au luat şi pe acestea încât am dormit pe paie aşezate pe pământul gol.

Timp de două zile am stat toţi evreii internaţi pe câmpul liber, în ploaie şi, numai a treia zi s-au adus ceva scânduri din care au construit câteva colibe primitive conice, şi pe dedesubt cu lutul gol. Construirea acestora mergea cu atâta încetineală încât, atunci când ploua, de abia puteau să fie adăpostiţi copiii şi femeile. A trebuit să stăm unul peste altul, înghesuiţi pentru a ne pune la adăpost de intemperii.

Volumul acestor colibe era de patru metri şi ne înghesuiam în ele câte patru – cinci familii, adică un număr de aproximativ 20 de persoane. Erau colibe şi mai mari, însă, aici stăteau mai multe persoane.

Ghetoul era împrejmuit cu un gard înalt de scânduri şi, când aveam lipsă de apă, trebuia să cerem voie santinelei să ne dea drumul afară pentru a ne aproviziona. Mâncarea, de asemenea era foarte slabă căci primeam numai 20 deca de pâine pe zi de persoană şi fasole care se strângea din oraş, întrucât nouă nu ni s-a permis, nici când am intrat şi nici mai târziu, să ducem alimente cu noi.

La două săptămâni, a venit în ghetou bănuitul [învinuitul -nn] Orgovany, pe atunci detectiv la poliţia Baia Mare, împreună cu doi membri din Gestapo şi au dat ordin ca toată lumea să părăsească colibele. Atunci au procedat la percheziţie şi au declarat că, dacă nu va ieşi ca rezultat al percheziţiei suma de 5.000.000 pengő sau aşa ceva, va fi împuşcată tot a zecea persoană. Au procedat cu toţii la percheziţii individuale, atât personale cât şi prin colibe, unde au răvăşit şi pământul pentru a vedea dacă nu avem cumva valori ascunse, asemenea au luat de la fiecare inelele de logodnă ce le-au mai rămas precum şi cerceii din urechi, paltoanele şi banii, încât am rămas cu nimic, adică complet despuiaţi, spunând că noi nici aşa nu avem nevoie de nimic.

Orgovany, intrând în coliba noastră, mi-a luat farfuria cu mâncare din mână, a aruncat-o jos şi a răsturnat şi oala cu fasole pregătită, ca să nu avem ce mânca; în plus, mi-a luat şi pardesiul de pe mână.

Eu, fiind săracă, nu am fost torturată, însă evreii şi soţiile celor bogaţi erau introduşi în camere de tortură instalate la intrarea în ghetou, unde toţi aceştia erau chinuiţi şi bătuţi de bănuitul [învinuitul -nn] Orgovany şi de către membrii de Gestapo, pe care nu-i cunosc, pentru a declara locul unde şi-au ascuns valorile. Toţi care ieşeau din aceste camere, prezentau urme de bătăi pe corp şi spuneau fiecare că au fost groaznic în aceste camere de tortură încât pe drum, după îmbarcarea în vagoane, au murit [ .... ].

Altceva nu am de spus.

Citindu-i-se stăruie şi semnează.



Preşedinte Martor

Indescifrabil Muscal Gizela











Denunţul nostru, făcut contra lui Feris Eugen, fost director al liceului de stat din localitate – secţia maghiară – {îl}completăm {cu} următoarele:



Cu ocazia strângerii evreilor din Baia Mare în ghetou, la data de 3 Mai 1944, ştiut fiind că, corpul didactic – profesorii liceului – n-au fost obligaţi de a activa la această faptă bestială, Feris Eugen, din propria lui iniţiativă a dat ordin şi a delegat pe profesori ai liceului la această faptă criminală.



Avem cunoştinţă de faptul acela, că lucrurile ridicate de la evrei, după strângerea lor, au fost depozitate în magazia “Mercur” iar în luna Octombrie 1944, când deja era ştiut că armata eliberatoare sovietică se apropia de oraşul nostru, numitul Feris Eugen a dat ordin să fie deschisă magazia “Mercur” şi astfel jefuită complet. Numitul, prin fapta amintită, a făcut dovada mentalităţii lui antidemocratice, fiindcă n-a vrut ca valorile acestea strânse să fie păzite de autorităţile democratice.



Pe baza celor de mai sus, socotim că numitul F e r i s E u g e n este hotărât criminal de război, rugându-vă să binevoiţi a dispune cele necesare.



COMITETUL DEMOCRAT EVREIESC DIN

BAIA MARE





Către

P o l i ţ i a O r a ş u l u i

B a i a M a r e


Cu onoare vă remitem în original procesul verbal dresat în contra lui Orgoványi deţinut la Dvs cercetări.

Baia Mare la 28 Sept 1946



Subsemnatul Brach Eugen, locuitor din Baia Mare, cu onoare declar următoarele:

Cu ocazia internării evreilor în ghetoul din Baia Mare, subsemnatul cu familia mea şi cu comerciantul Fischer Nicolae, am fost ascunşi în pădure. Descoperind jandarmii unguri ascunzătoarea noastră, am fost aduşi la Baia Mare. Cu ocazia aceasta, Orgoványi l-a bătut pe numitul Fischer Nicolae în aşa mod, încât capul numitului s-a umflat şi el a căzut în nesimţire. Din cauza bătăii primite, Fischer Nicolae n-a mai putut fi audiat niciodată şi nici în vagon nu s-a putut restabili. Tot din cauza bătăii primite, Fischer Nicloae a pierdut vederea unui ochi. La sosirea noastră la locul de deportare AUSCHWITZ, pe numitul Fischer Nicloae - fiind bolnav din cauza [arătată] mai sus – imediat a fost selectat între bolnavi şi exterminat. Astfel Orgoványi a cauzat moartea lui Fischer Nicloae.

Numitul Orgoványi, tot cu ocazia aducerii noastre din pădure, a bătut-o şi pe sora mea Brach Olga la tălpi în aşa fel încât, nici după 8 zile n-a putut să stea în picioare. Aceste bestialităţi, Orgoványi le-a făcut fără nici o justificare, fiindcă sora mea era o femeie săracă, şi neavând nici bărbat a căzut victimă fasciştilor.

Declaraţia am făcut-o pentru a veni în ajutorul autorităţilor, în cercetările efectuate în contra susnumitului Orgoványi.

Despre cele declarate sunt dispus să prestez jurământ în faţa oricărei autorităţi.

Brach Eugen

GRUPAREA DEMOCRATICĂ A EVREILOR

DIN BAIA MARE

Prin prezenta adeverim că, Brach Eugen a semnat

prezentul proces verbal în faţa noastră

Semnătura indescifrabilă

Pogromul se poate repeta atâta timp cât consimțim, de Nicolae MUȘAT: citeste[...]

Numele evreilor ucişi de nazişti, inscripţionate pe Sinagoga din Satu Mare

Numele celor 13.000 de evrei sătmăreni exterminaţi în lagărele naziste vor fi inscripţionate pe plăci de granit montate pe clădirea Sinagogii "Share Tora" din Satu Mare.

Comunitatea Evreilor din Satu Mare a ridicat în anul 2004 un monument lângă sinagogă, iar acum, prin proiectul „Memoria evreilor fără morminte în Satu Mare", se doreşte completarea monumentului cu un ansamblu de plăci de granit negru pe care să fie gravate numele celor aproape 13.000 de evrei exterminaţi.

De asemenea, prin proiect se propune realizarea a 150 de DVD-uri care prezintă istoricul Sinagogii din Satu Mare, a Comunităţii Evreieşti din municipiu şi soarta celor deportaţi în lagărele morţii.

Potrivit Agerpres, valoarea totală a proiectului este de circa 35.000 de euro, din care Primăria Satu Mare va achita 40%, restul de bani urmând să fie obţinuţi prin Programul Europa pentru cetăţeni. [...]

Holocaustul din dormitorul unui păpuşar


Spectacolul „Păpuşarul“, de la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti, are primele reprezentaţii sâmbătă şi duminică, de la ora 19.00.Pornind de la textul lui Gilles Segal, regizorul Alexander Hausvater pune o întrebare dificilă: cum mai poţi crede în Dumnezeu după Holocaust?
Samuel Finkelbaum, un păpuşar polonez din Lodz, evadează din lagărul de concentrare de la Birkenau şi se refugiază la ultimul etaj al unei clădiri din capitala Germaniei. Reuşeşte s-o convingă pe proprietăreasa germană să-i tăinuiască prezenţa, până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Deşi regimul nazist este răsturnat, iar Berlinul se află sub control ruso-american, păpuşarul rămâne încă cinci ani în camera lui, izolat perfect de lumea din exterior, refuzând să creadă că războiul s-a terminat.

În noua lui închisoare, el evadează cu ajutorul imaginaţiei, pregătind un spectacol de teatru de păpuşi în care îşi povesteşte viaţa. Şi-a confecţionat din cârpe fosta soţie, pe Rachela, ucisă în lagăr în timp ce era însărcinată, şi doarme în pat cu ea. Îi ţine aproape pe părinţii lui, pe rabin, pe medic - e o întreagă societate recreată din ac şi aţă care asigură o continuitate a existenţei. Iar regizorul-păpuşar este un Dumnezeu din dormitor, care poate duce povestea în orice direcţie.
Dramă, păpuşi, musical
Deşi, în realitate, oamenii pe care i-a iubit sunt morţi, în noul lui univers, păpuşarul polonez îi face să trăiască, oferindu-şi autoritate asupra destinului lor. Astfel, se naşte un conflict între două zeităţi; demiurgul-păpuşar începe să-l conteste pe Dumnezeu, imputându-i nenorocirile războiului.
La cinci ani după încetarea focului, Finkelbaum crede că jumătate din evrei au fost exterminaţi şi că trupele germane invadează Australia. „Am constatat că nu există Dumnezeu. Dacă ar fi existat Dumnezeu, m-ar fi făcut să înnebunesc", spune păpuşarul Finkelbaum, care încearcă să se elibereze de groaza Holocaustului, fugind alături de familia sa din câlţi într-o realitate paralelă. Prin spectacolul de păpuşi pe care îl regizează în captivitatea autoimpusă îşi redesenează viaţa, trecând de la dragostea din libertate, până la descrierea abuzurilor din lagăr.
„Păpuşarul" îl are în rolul principal pe actorul Constantin Florescu şi va fi jucat cu publicul pe scenă, într-un spaţiu restrâns. Spectatorii vor intra în scenă printr-un dulap, o piesă de mobilier din camera păpuşarului, şi vor rămâne, timp de aproape două ore, „prizonieri" în inedita închisoare. Regizorul consideră că este important să fii parte din captivitate, nu să te uiţi la spectacol, pur şi simplu.
Extremismul zonal
Alexander Hausvater a declarat pentru „Adevărul" că nu este interesat de Holocaust ca fenomen general, ci este impresionat de istoriile lui individuale, pentru că sunt „şase milioane de poveşti de spus". „Finkelbaum se închide în dormitor şi îşi face propriul spectacol. El creează şi, atâta timp cât poate crea, supravieţuieşte. Dacă se opreşte, el trebuie să accepte că războiul s-a terminat şi soţia lui a murit", a spus regizorul.
Prin intermediul acestui spectacol, el încearcă să atragă atenţia asupra noului extremism. „Vreau să arăt că poveştile acestea există şi sunt reale, că lucrurile s-au întâmplat, pentru că văd acum un fenomen în lume: ne întoarcem spre dreapta. De exemplu, partidul al treilea în Ungaria, care a luat vreo 20 de procente, are în mandat legal distrugerea ţiganilor şi a evreilor".
Hausvater crede că nu trebuie să uităm cum s-a produs erupţia extremismului. „«Nu mai are rost să arătăm lagărul de concentrare. Asta nu mai interesează pe nimeni». Adevărul rostit de Finkelbaum este total. Pe noi nu ne mai interesează suferinţa, ci scandalul, devierea. Trecutul nici nu mai există", a punctat Hausvater.
Informaţii utile
Păpuşarul, de Gilles Segal
Teatrul Evreiesc de Stat, Bucureşti(str. Dr. Iuliu Barasch 15, sector 3)
Regia: Alexander Hausvater
Scenografia: Viorica Petrovici
Muzica: Yves Chamberland
Distribuţia: Constantin Florescu, Nicolae Călugăriţa, Rudy Rosenfeld,
Natalie Ester, Alexandra Fasolă, Marius Călugăriţa, Iolanda Covaci, Darius Daradici, Anka Levana, Viorel Manole, Marian Simion
Program: Sâmbătă şi duminică, 17 şi 18 aprilie, ora 19.00; duminică, 25 aprilie, ora 19.00
Preţul biletelor: 16,96 lei, 12,72 lei, 6,36 lei (reducere pentru elevi, studenţi şi pensionari) - mai sunt bilete disponibile
"Nu mai are rost să arătăm lagărele de concentrare. Asta nu mai interesează pe nimeni."
Samuel Finkelbaum
păpuşarul din Lodz

Studierea Holocaustului, in noua programa scolara

Ministrul Educatiei, Daniel Funeriu, a prezentat, marti 9 martie, schimbarile ce se vor produce la nivelul programei scolare dupa intrarea in vigoare a noii Legi a Educatiei, ca raspuns la solicitarea privind studierea problematicii Holocaustului intr-un mod cat mai eficient de catre elevii din Romania.
Solicitarea a fost formulata de directorul Centrului de Studii Avansate al Holocaustului din cadrul Muzeului Memorial al Holocaustului din SUA, Paul A. Shapiro, precizeaza Ministerului Educatiei, citat de NewsIn.
La intalnirea pe aceasta tema au mai participat directorul diviziei de programe arhivistice internationale din cadrul aceluiasi centru, Radu Ioanid, si directorul executiv al Institutului National "Elie Wiesel" pentru Studierea Holocaustului din Romania, Alexandru Florian.
"Cred ca pentru natiunea noastra, dar si pentru toate natiunile Europei, este foarte important sa intelegem toate problemele de memorie ale istoriei. Sunt drame pe care trebuie sa le tratam foarte serios. Avem obligatia sa nu uitam problema Holocaustului, cea a comunismului si alte experiente traumatizante ale istoriei. De aceea, in procesul de elaborare a programei scolare de istorie, toate institutele prestigioase din domeniu trebuie sa fie implicate", a declarat ministrul Educatiei.
In cadrul intalnirii s-au mai convenit si alte doua aspecte punctuale: organizarea unei expozitii itinerante in scoli cu o tematica legata de Holocaust si includerea Memorialului Holocaustului din Bucuresti in circuitul excursiilor de studiu.

Radu Mazăre are iar probleme: i-a fost redeschis dosarul de “nazist”


Primarul Constanţei a anunţat, duminică, într-o conferinţă de presă la sediul PSD Constanţa, că au fost înregistrate două plângeri la Parchet în urma defilării de modă de anul trecut în care apărea în uniformă de ofiţer german.
Edilul Constanţei a oferit detalii despre turnura pe care luat-o acest dosar al său: "Doi cetăţeni se spune că mi-au făcut plângere la Parchet. Unul pe Internet, şi nu a putut fi identificat, şi un al doilea, care susţine că este reprezentantul a 40 de oraşe libere din România, un cetăţean din Timişoara, mi-a făcut o plângere. Ulterior nu a mai putut fi contactat de către organele statului întrucât a suferit un by-pass - Dumnezeu e sus şi vede - şi nu a mai dat nici o declaraţie. Aşa se face că la Parchetul Constanţa a fost instrumentat acest grav abuz, această gravă încălcare a legii şi s-a dat neînceperea urmăririi penale, având în vedere lucrurile relatate.

NUP s-a dat în luna ianuarie, la mijlocul lui ianuarie s-a schimbat procurorul-şef al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel şi a fost numită cu delegare doamna Adina Florea pentru şase luni de zile".

Primarul a susţinut că noul procuror-şef a fost numit "pentru că şi-a asumat promisiunea, aşa cum au făcut şi alţii înainte, că o să-l facă pe Mazăre, mai exact că o să-l bage în puşcărie", transmite NewsIn preluată de realitatea.net.

"Şi urmarea a fost că dosarul şi verdictul de NUP a fost infirmat, s-a redeschis dosarul şi vajnica procuroare luptătoare pentru dreptate a dat şi câteva obiective care trebuie urmărite", a afirmat Mazăre.

Radu Mazăre a mai spus că procurorul-şef a cerut comisie rogatorie între statul român şi Statul Israel, care să constate dacă statul israelian a fost sau nu lezat de prezentarea de modă din iulie anul trecut.

El şi-a explicat gestul prin faptul că a fost inspirat de filmul "Operaţiunea Walkirie", unde personaj principal este, potrivit primarului Constanţei, un ofiţer german care voia "să scape ţara de un dictator nebun".

Ulterior, Radu Mazăre şi-a cerut scuze pentru că a purtat uniforma de ofiţer german, spunând că nu a dorit "să agreseze" pe cineva prin această ţinută.

Miron Cozma îşi vinde adevărul


21:23Miron Cozma îl acuză pe academicianul Răzvan Theodorescu că a torturat studenţi în subsolurile Televiziunii Române.Articol complet

Intre Ion Gavrila-Ogoranu si Wass Albert, pe cine alege Katz ?


In contextul protestului facut de reprezentantul Centrului pentru Monitorizarea si Combaterea AntiSemitismului din Romania cu privire la unul din filmele romanesti inscrise la Berlinada din acest an, Dan Tanasa, "cetateanul tupeist" cum se autodefineste ironic pentru faptul ca monitorizeaza toate derapajele UDMR-ului din zona Covasna si Harghita, i-a scris domnului Marco Katz aducandu-i in vedere ca si in zona exista motive de ingrijorare mult mai mari decat un demers artistic ce nu da decat unora motive de protest, cronicile de pana acum fiind unele pozitive.


Domnului Marco Katz, Presedinte al Centrului pentru Monitorizarea si Combaterea AntiSemitismului in Romania,



Stimate domnule Katz



Am aflat din presa despre protestul dumneavoastra impotriva filmului „Portretul luptatorului la tinerete", regizat de Constantin Popescu si prezent in sectiunea Forum a Festivalului de la Berlin.

Ati afirmat faptul ca acest film ar glorifica persoana lui Ion Gavrila-Ogoranu, membru al unei organizatii legionare, si ca „promovarea cultului persoanelor şi organizaţiilor cu caracter fascist, rasist şi xenofob este interzisă de legea din România şi contravine principiilor fundamentale ale democraţiei europene".

Ma vad nevoit sa va impartasesc surprinderea mea legata de reactia dumneavoastra si a institutiei pe care cu onoare o conduceti. Constat ca incercati sa cautati vinovati acolo unde ei nu sunt si ca va faceti ca nu ii vedeti acolo unde ei sunt de fapt. Nu doresc decat sa pronunt numele Wass Albert, persoana condamnata pentru crime de razboi in Romania, care este protagonistul a numeroase comemorari, recitari de poezii, busturi comemorative si alocari de bani din fonduri publice in judetele Covasna si Harghita.

Mai mult decat atat domnule Katz, m-as fi asteptat sa reactionati cel putin la fel de vehement fata de utilizarea unui slogan similar celui de trista amintire „Deutschland uber alles" de catre fostul senator UDMR Tamas Sandor, actual presedinte al Consiliului Judetean Covasna, in timpul campaniei electorale din iunie 2008. Sloganul domnului Tamas Sandor, pe atunci senator in Parlamentul Romaniei, a fost „Haromszek mindenekfelett!", adica „Trei Scaune deasupra tuturor", similar sloganului folosit de Partidul Nazist al lui Adolf Hitler.

Indraznesc sa va readuc in atentie si manifestarile antiromanesti si antisemite promovate de catre Garda Maghiara in Romania, unele finantate chiar din fonduri publice de catre consiliul judetean Harghita sau articolele de presa care promoveaza antisemitismul si apar in publicatii de limba maghiara din Covasna si Harghita, fata de care nu ati reactionat la fel de vehement.



Cu respect, Dan Tanasa

Madrid, Spania

17 februarie 2010

Cine este vinovat de pogromul din ianuarie 1941?
Stimată Doamnă Doina Meiseles,
Am aflat de pe Internet, din revista Acum, că sunteți redactor sau director al revistei Jurnalul Săptămânii, unde de curând s-a publicat un text comemorativ despre frații Iancu și Iosef Guttman, a căror tragedie mi s-a părut întotdeauna insuficient „exploatată” (în sensul bun al cuvîntului a exploata). M-am mirat mai ales, după ce am citit niște texte deosebit de interesante ale celor doi, de ce nu s-a editat o carte cu toate textele rămase de la niște tineri atât de dotați, și pentru a căror moarte cred că oricare dintre noi ar trebui să se simtă vinovat. Chiar și cei care, cazul meu, ne-am născut după ianuarie 1941…
Vă scriu și ca să profit de bunăvoința cu care contez că veți primi aceste rânduri din partea unui fost coleg al soțului dumneavoastră, dl Gusti Meizeles, coleg de cerc științific studențesc, cel de lingvistică generală. Eheu, fugaces, Postume, Postume…
Trebuie să vă mărturisesc că, obligații de recunoștință față de câțiva compatrioți evrei, în frunte cu profesorul nostru Alexandru Graur, care au cârmit corabia vieții mele spre zări de liniște și împlinire – scuzați, vă rog, elanul meu liric!, m-au făcut de-a lungul anilor să fiu atent la „contenciosul româno-evreisc”, drept care, atunci când am putut, am cercetat această dureroasă componentă a istoriei noastre comune. Recunosc că din capul locului am avut poziția celui care înregistrează cu satisfacție orice motiv temeinic de a reduce din vinovăția cu care fiecare dintre părți își încarcă „palmaresul” (sau conștiința) față de celălalt. Jean Saul Partre, cum îi spuneau prietenii, zicea că „l’Autre c’est l’Enfer”. Pentru mine vorba asta nu se potrivește și întotdeauna am fost gata, dimpotrivă, să găsesc punctul de vedere din care privind lucrurile, Celălalt, adică Românul pentru Evreu și Evreul pentru Român, apar ca întruchipări ale Domnului… („după chipul și asemănarea Domnului”) Nu ale Diavolului!…
Când am afirmat și am încercat să demonstrez, cu bună credință, că dimensiunile suferințelor provocate evreilor din România în anii războiului, deloc neglijabile, sunt totuși, slavă Domnului!, mai mici decât susțin unii autori (români sau evrei), dându-le astfel dreptate altor autori (români sau evrei), nu puțini au fost evreii care s-au grăbit să mă „înfiereze”! Reciproca: atunci când am afirmat că suferințele provocate românilor de evreii cominterniști, bolșevici și bolșevizanți, în anii de după război, nu trebuie nici ele exagerate, m-au luat în primire românașii mei…

Așa am ajuns să cunosc bine tragedia rabinului Guttman. Am dat de ea în Cartea Neagră a lui Matatias Carp, dar și în alte publicații ulterioare. Cu riscul de a amărî și ofensa sufletul doamnei dr. Hava Haas, sora celor doi frați Guttman, dar și cu speranța că aceste rânduri vor fi citite de distinsa doamnă, țin să vă fac cunoscute gândurile mele legate de acest „caz”, gânduri iscate de lectura textului semnat de Matatias Carp. Semnat zic, pentru că de scris a fost scris, se zice, mai mult de Ilya Ehrenburg, aflat în trecere prin București…
Așadar:
1. Din cele relatate, rezultă că rabinul Guttman i-a văzut la față pe criminali, a stat cu ei de vorbă, a încercat să le deturneze ori să le tempereze elanul criminal etc. M-am întrebat mereu cum de nu au putut fi descoperiți asasinii fraților Guttman printre legionarii pe care autoritățile nu s-au sfiit să-i aresteze și să-i condamne după rebeliune?! Nu numai că rabinul nu a fost invitat de autorități să-i identifice pe criminali printre sutele de legionari arestați pentru faptele săvârșite în acele zile, dar nici rabinul Guttman nu a cerut asta!
2. Mirarea mea este cu atât de mare cu cât legionarii arestați au fost condamnați unii la moarte și executați, alții la ani grei de închisoare. Câțiva dintre ei, condamnați pe viață, au ieșit din temniță în 1964. După 24 de ani de detenție… Așadar, nu se poate spune că autoritățile i-au menajat pe legionari… Cu toate acestea, pentru cele petrecute la București în ianuarie 1941 niciun legionar nu a fost condamnat și nici măcar acuzat de uciderea vreunui evreu!… Ani de zile m-am mirat de această anomalie judiciară, și abia de curând am ajuns la o explicație, la o ipoteză de răspuns rațional. Acesta este și motivul pentru care acum, pentru prima oară, scriu despre frații Guttman.
3. Se știe că, în mod natural și perfect justificat, rudele victimelor, în asemenea situație, nu au odihnă până nu-i văd pe criminali pedepsiți. Insistă pe lângă autorități, reclamă peste tot, încearcă pe căi proprii să-i identifice pe criminali etc. Nimic din toate astea în ceea ce îl privește pe rabinul Guttman. Bietul om este înregistrat în dosarul „contenciosului” amintit cu gestul de a-i adresa o petiție generalului Ion Antonescu, o petiție în care, în scop de captatio benevolentiae, amintește nenorocirea de care a fost lovit, dar petiția înaintată instanței supreme din stat nu cere să i se facă dreptate, să fie găsiți asasinii și să fie pedepsiți! Ci rabinul Guttman solicita în primăvara anului 1941 un spațiu locativ… Un spațiu în care să-și desfășoare mai bine activitatea rabinică…
4. Nici după ce la conducerea României au ajuns comuniștii, foarte mulți dintre ei evrei, evrei aflați îndeosebi în poziții de autoritate, nimeni nu s-a preocupat să-i găsească pe asasinii evreilor declarați în ianuarie 1941 victime ale criminalilor de legionari. Nu pot recunoaște în această nepăsare spiritul iudaic! Așa cum acest spirit răzbunător și justițiar prin definiție s-a manifestat de exemplu după decembrie 1989 când a fost căutat cu insistență nici azi domolită vinovatul pentru asasinarea evreului Gheorghe (?) Ursu.
Mai mult: în ianuarie 1941 capii „rebeliunii legionare” au fugit în Germania, iar după 1945 au rămas cam toți în Occident. Nu i-a deranjat nimeni nici măcar pe aceștia, deși se aflau la dispoziția justiției democratice din Occident, la dispoziția unui Simon Wiesenthall și alți vânători de criminali naziști și antisemiți. Este evidentă lipsa de voință a părții evreiești pentru identificarea criminalilor din ianuarie 1941. De ani de zile m-am întrebat de ce? Și îndrăznesc să sper că voi afla măcar de la doamna dr. Hava Haas sau de la altcineva cu ce greșesc punându-mi această întrebare.
Altminteri, în urmă cu un an și ceva, eu am ajuns la un răspuns, pe care l-am făcut public, însă fără o mediatizare corespunzătoare, probabil. Profit de ocazia de a mă putea adresa unei publicații din Israel, spre a pune în discuție ipoteza la care am ajuns. Iat-o, foarte pe scurt:
Conform unui document publicat de Direcția Naționala a Arhivelor, după rebeliunea așa zis „legionară”, conducerea Partidului Comunist din România a trimis un raport la Moscova în care comuniștii se declarau mulțumiți de felul cum le-a reușit încercarea de a declanșa o revoluție în România, dând asigurări că data viitoare vor pregăti lucrurile mai bine și rezultatul va fi și mai bun. Citez din document: „Partidul comunist a trimis la Moscova un raport despre modul cum s-au desfășurat evenimentele în legătură cu rebeliunea și devastările magazinelor, arătând că aceasta poate fi considerată ca o primă încercare de revoluție în România cu sprijinul partidului, întrucât majoritatea Corpului Muncitoresc Legionar sunt aderenți de stânga.” Am subliniat în text două precizări de maximă relevanță: prima, că în viziunea comuniștilor, adică a unor evrei de la București, nu a fost vorba nici de rebeliune legionară, nici de pogrom anti-evreiesc cum au mai zis unii, ci de PRIMA ÎNCERCARE DE REVOLUȚIE. De revoluție comunistă, se înțelege. Iar dacă nu se înțelege că e vorba de revoluție comunistă, autorii raportului vin cu a doua precizare: cele întâmplate la București în ianuarie 1941 au fost evenimente desfășurate CU SPRIJINUL PARTIDULUI. Mai clar nici că se poate spune, pentru a ne întreba care este de fapt adevărul.
Documentul publicat în volumul Partidul Comunist din România în anii celui de al Doilea Război Mondial din 1939-44, București 2003, nu pică din înaltul cerului senin. Existau mai multe dovezi sau bănuieli privind implicarea Moscovei, prin comuniștii din România, în evenimentele respective. Ba chiar dovezi că această implicare a însemnat o colaborare dintre serviciile secrete din România, controlate de Eugen Cristescu, și comuniști, lideri comuniști, în frunte cu eroul Constantin David. (Remarcabile în acest sens materialele publicate de Vladimir Alexe în „România liberă”, despre înțelegerea convenită între cei doi.)
O confirmare a celor de mai sus o găsim chiar în Cartea Neagră, vol.I, pe care am recitit-o din perspectiva acestor documente noi. Astfel, la pag 73, aflăm că nu legionarii, ci Ion Antonescu „a provocat rebeliunea pentru că avea nevoie de ea”. Paginile 74-75, atent citite, te afundă în cea mai tulbure perplexitate. Îndeosebi atunci când Matatias Carp vorbește de „cei care au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”, fiind clar că nu vorbește despre legionari. Nu-i numește în mod expres pe organizatorii și declanșatorii rebeliunii, dar se vede bine că îi cunoaște, căci le reproșează că nu au luat măsuri pentru a împiedica producerea unor excese inutile și dureroase, soldate cu mai multe victime decât era nevoie: „Deși (cartierul evreiesc) era sectorul cel mai amenințat, știut ca atare de cei care au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească, totuși nimeni nu s-a îngrijit să ia vreo măsură de pază, dacă nu a avutului, cel puțin a vieților omenești. Din indolență sau cu dinadinsul, o populație de aproape o sută de mii de oameni a fost lăsată pradă bestiilor dezlănțuite.”
Eu nu pot înțelege din cele de mai sus decât că vinovăția pentru pierderile suferite de acea populație de o sută de mii de oameni, adică vinovăția pentru pierderile de vieți suferite de evreii din zona Văcărești, acea vinovăție revine celor „care au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”. Iar aceștia nu au fost legionarii, ci alții, printre vinovați numărându-se și liderii evrei din PCR!… Acestora le reproșează Matatias Carp că au acționat unii de o manieră iresponsabilă („din indolență”), alții într-o manieră efectiv criminală („cu dinadinsul”)!
Având în vedere această implicare a evreilor comuniști în ceea ce impropriu s-a numit rebeliune legionară, e de înțeles de ce familiile evreilor uciși nu au putut cere de la autorități o anchetă serioasă pentru identificarea asasinilor. O asemenea anchetă risca să ducă la adevărații asasini, printre care se numărau și comuniști din România, majoritatea evrei, la acea dată… Vestita solidaritate evreiască a fost, se pare, mai putenică, decât alte sentimente…
Ipoteza mai sus formulată pare că dă o coerență mai mare faptelor bine cunoscute. O pun la dispoziția celor care cunosc mai bine decât mine subiectul pentru a lămuri totuși ceea ce este nelămurit de 70 de ani în versiunea oficială a evenimentelor.
Post scriptum. Vă stau la dispoziție cu textele ceva mai explicite, dar de o întindere mult mai mare, prin care am încercat anul trecut să prezint ipoteza (varianta) implicării Partidului Comunist din România în tragedia evreilor căzuți victime ale PRIMEI ÎNCERCĂRI DE REVOLUȚIE COMUNISTĂ DIN ROMÂNIA…
http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=7513:cine-este-vinovat-de-pogromul-din-ianuarie-1941&catid=23:in-memoriam&Itemid=31