IN ROMANIA[1]

Rezumarea primului mesaj :

IDEI CARE UCID

La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?

Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.

Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.

- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.

- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.

- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".

- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.

- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.

- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.

- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.

- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.

- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.

- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.

Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm

Actualitate: Ziua Internaţională a Holocaustului la Suceava – 65 de ani de tragice amintiri

Programul iniţiat de scriitoarea Angela Furtună în urmă cu şase ani (de comemorare a victimelor Holocaustului în oraşul Suceava, de unde, la 1941, din ordinul mareşalului Ion Antonescu, plecau primele trenuri ale moţii încărcate cu evrei către lagărele din Transnistria), a fost materializat şi în acest început de an, prin comemorarea victimelor Shoah, de către Consiliul Judeţean Suceava, Biblioteca Bucovinei „I.G.Sbiera” şi Colegiul Naţional „Ştefan cel Mare” , cu prilejul celei de a 65-a Zile Internaţionale a Victimelor Holocaustului, pe 27 ianuarie 2010.


În aula Colegiului Naţional sucevean, scriitoarea Angela Furtună a susţinut o conferinţă cu tema „Naţional-socialism şi Holocaust în memoria colectivă europeană”, care a inclus şi note şi cercetări proprii privind câteva jurnale celebre ce mărturisesc despre lagărele şi soarta deportaţilor, semnate de: Ana Frank, Esther (Etty) Hillesum, Abel J. Herzberg, Chaim Aron Kaplan, Emanuel Ringelblum şi Abraham Lewin, Fela Szeps, dar şi pagini memorialistice semnate de Mihail Sebastian, Norman Manea sau Arnold Daghani.
Prof. Sorin Golda, preşedintele Comunităţii Evreilor din Suceava, a vorbit despre însemnătatea memoriei şi a prezentat, alături de Angela Furtună, volumul The Book of The Jews From Suceava (Shotz), îngrijită de dr. Benzion Fuchs, sponsor Paul Leinburd. Au fost prezentate apoi două suite documentare conţinând sute de fotografii de la Muzeul Victimelor Naţional-Socialismului German din Dusseldorf şi din alte muzee germane, plus fotografii de la Sinagoga Portugheză de la Muzeul de Istorie Iudaică din Amsterdam, făcând parte din Arhiva Angela Furtună.
Prof. Daniel Hrenciuc, de la Direcţia de Cultură şi Culte Suceava, a vorbit despre originile şi efectele nazismului. Audienţa a vizionat o producţie documentară BBC privind eliberarea lagărelor Auschwitz.
Au urmat lecturi publice din operele lui Paul Celan, Norman Manea, Benjamin Fondane, Benedict Solomon, Andrei Oişteanu, Vladimir Tismăneanu, Hannah Arendt, Aharon Appelfeld, Primo Levi, Arnold Daghani, Mihail Sebastian (de la a cărui moarte se împlinesc tot 65 de ani în 2010, când va fi celebrat peste tot în lume de personalităţi literare, ştiinţifice şi culturale).
În paralel, la Biblioteca Bucovinei din Suceava, s-a vernisat o expoziţie de carte dedicată spiritualităţii iudaice, prezentată de Angela Furtună şi prof. Gabriel Cărăbuş, directorul bibliotecii.
La final, Angela Furtună a declarat deschis programul Anul Paul Celan, deoarece în 2010 se împlinesc 90 de ani de la naşterea în Bucovina a marelui scriitor, precum şi 40 de ani de la tragica sa dispariţie. Programul lansat va conţine lecturi publice, prezentări de carte, recitaluri de poezie şi conferinţe ale unor exegeţi ai operei ilustrului bucovinean.

Scrisori către Daniela

Primesc o scrisoare de la doamna Michaela Roşioru, care însoţeşte o carte apărută în 2009, la Ed. Europolis – Constanţa, „Scrisori către Daniela”, autorul fiind pictorul Arnold Daghani. M-a emoţionat şi gestul, dar mai mult, numele autorului. În anul 1947 a apărut la Bucureşti o carte, în condiţii grafice extrem de modeste, „Groapa este în livada cu vişini”, pe care o am în bibliotecă. Am citit-o pe nerăsuflate, cu lacrimi în ochi, întâlnind acolo, de două ori numele bunicilor mei din partea mamei, Herş şi Ruchel Scherf. Au fost împuşcaţi pe malul Bugului, după ce li s-a ordonat să-şi sape mormintele. Bunica era epuizată, astfel că bunicul a ţinut-o în braţe până în momentul execuţiei. Lacrimile mele nu erau numai pentru ei, ci pentru toţi nevinovaţii ucişi în „obsedantul” ( cum se exprimă unii) Holocaust. Autorul cărţii, ca şi al ilustraţiilor era Arnold Daghani. S-a născut la Suceava, în 1905, a fost deportat, cu soţia în 1942, la Mihailovka, în 1943 au reuşit să evadeze, cu puţin timp înaintea eliberări lagărului, în 1958 a emigrat din România în Israel, apoi a locuit în Franţa, Elveţia, Anglia, unde a murit în 1985. În 1987, Universitatea din Sussex a primit o donaţie cu 6000 de lucrări ale lui Daghani, picturi, desene, însemnări personale, iar în 1997 s-a înfiinţat un fond arhivistic Daghani la Centrul de Studii Germano-Iudaice, din Germania. Cartea de memorii de care pomeneam mai sus, a apărut în limba germană în 1960, („Lasst mich leben”), în engleză, în 1961, fiind reeditată după 2000 în România ( Ed. Hasefer), în Germania ( în condiţii grafice excelente (Ed. zu Klampen), iar un studiu cu ilustraţii a fost publicat la Londra, de către Forumul Cultural Austriac, sub semnătura Griseldei Pollock de la University of Leeds, care s-a deplasat în România, spre a cunoaşte ţara de origine a pictorului-evocator. Dar să revenim la „Scrisorile către Daniela ( 1959-1984)”. Traducerea şi notele aparţin Michaelei Roşioru, ediţia fiind îngrijită de Florica Cruceru, din Constanţa. Editoarea ne relatează cum a aflat, cu totul întâmplător despre existenţa relaţiei de iubire, continuată printr-o

îndelungată corespondenţă, a scriitoarei, artistei plastice Daniela Miga, membră a Uniunii Scriitorilor din România, cu pictorul Daghani. Chipul ei a fost redat de sculptorul Alexandru Călinescu (1889-1978), ca şi, desigur, de omul care o iubea, Arnold Daghani.

Volumul redă în mare parte, dacă nu chiar toată corespondenţa, care are o valoare de netăgăduit, documentar-culturală, pe lângă aspectul uman, sentimental. „Artistul poate să trăiască mai intens decât oricine altcineva bucuria şi durerea, cerul şi iadul”, scria Daghani în octombrie 1959, la circa un an după plecarea din România.

Daghani a suferit dublu din cauza plecării din ţara de origine - a ieşit dintr-un mediu familiar, a părăsit o femeie, care, se pare, a fost dragostea vieţii sale. De la prima scrisoare, la ultima ( doar o telegramă) se simte puternica pulsaţie a inimii unui om care iubeşte dincolo de durerile provocate de boală. Ultima telegramă – „Iartă, draga mea, tăcerea din cauza unor mari griji... Sentimente neschimbate, urmează scrisoarea cu explicaţii, fii binecuvântată, cu drag”. Nu a mai urmat nici o scrisoare, nici o explicaţie. Artistul a avut o viaţă frământată, recunoaşterea sa a venit greu şi mai mult în postumitate. Cartea cuprinde, în partea finală reproduceri, Daghani rămâne un mare artist, puţin, foarte puţin cunoscut în România. Pentru amintirea celor care au trăit prin anii 50, reproducem adresele de pe un plic din 1959- Daghani – Hotelul Anglo-Saxon, Ierusalim--- Doamna Daniela Miga, str. N. Golescu 20, raion Stalin, Bucureşti. În 1959 mai exista raionul Stalin. Iar Daghani îşi începea periplul prin lume. O carte – un roman, informaţii despre locuri, oameni din mai toată Europa, cititorul are şansa unor satisfacţii reale, o carte excepţională, pe care presa noastră culturală nu a luat-o încă în atenţie. Sperăm că ignorarea lui Daghani nu va învinge. Mulţumiri sincere doamnelor Florica Cruceru şi Michaela Roşioru pentru un gest de rară nobleţe, pe care mulţi ar trebui să-l considere exemplar – readucerea în memoria generaţiilor ce vin din urma noastră a unor nume de artişti iluştri, a unor oameni care au creat şi au iubit.



Boris Marian

Holocaustul , Gulagul şi căderea comunismului

O ştire de ultimă oră mi-a provocat o creştere a tensiunii arteriale, dar cititorul nu trebuie să se neliniştească. O vorbă populară spune, „Nu mor caii, când vor câinii”. Academia Română intenţionează să premieze cartea lui Sorin Lavric, „C. Noica şi mişcarea legionară”. Dacă titlul era doar „Noica” , desigur , nu era corect, mişcarea legionară l-a avut pe Noica în rândurile ei. Nu ne ocupăm aici de opera filosofică a lui Noica, nu este de competenţa noastră. Unii ar putea spune că nici de mişcarea legionară nu ar trebui să ne ocupăm. Se ocupă alţii. De ani de zile apare publicaţia „Cuvântul legionar”, un timp a apărut şi „Obiectiv legionar”, care a pus în circulaţie „Cărticica şefului de cuib”, marea creaţie, cu ghilimele de rigoare, a Căpitanului. Încă din anii 20, Căpitanul, figură astăzi recosmetizată, promitea rezolvarea definitivă a chestiunii jidoveşti. Este adevărat că Ion Antonescu are în spatele său incomparabil mai multe victime din rândul evreilor români, dar Legiunea, născută din cuzism, a fost cea mai violentă organizaţie, în propaganda sa antisemită. Agresarea studenţilor evrei în facultăţi, pe stradă, a elevilor evrei, jefuirea unor magazine evreieşti, Pogromul de la Bucureşti din 21-23 ianurie 1941, nu pot lăsa o urmă de îndoială asupra esenţei antiumaniste, antidemocratice, xenofobe, antisemite, antieuropene, anticivilizatorii a acestei organizaţii care s-a inspirat, în acţiunile ei, din fascismul italian, franchist, dar şi nazist, în ciuda caracterului declarat ultraortodox-creştin. Lavric nu face nici o departajare între raţionalismul filosofului Noica şi iraţionalismul legionar. O altă surpriză cu totul regretabilă ne-a făcut-o Marta Petreu cu a sa carte „demascatoare”-- „Diavolul şi ucenicul său”, în care Mihail Sebastian apare ca un fascist în stare „embrionară” sau chiar de maturizare. Orice se poate spune despre morţi. Sebastian nu poate vorbi. Nici Noica. Iar Cioran, în ultimele zile ale vieţii sale i-a mărturisit lui Alexandru Mirodan – „ Nu sunt antisemit”. Mircea Eliade, deşi nu s-a dezis public de trecutul său, a căutat să-l pună în umbră, dar colabora, prin reciclarea unor articole, cu presa legionară din SUA, din alte ţări. Nici Eugen Ionescvu nu a spus răspicat adevărul despre amicii săi, deşi nu le-a împărtăşit niciodată opiniile. Ce se întâmplă? Ca şi înainte de război, neo-fascismul se erijează şi acum în adversarul comunismului. Iar a fi anticomunist, astăzi, este la fel de onorabil cum a fi fost membru de partid ( PCR) ieri. Departe de mine ideea discreditării luptei anticomuniste a oamenilor cu vederi democrate. Dar, cum pot înţelege elogiul adus de politologul democrat-liberal V. Tismăneanu adus cărţii lui Sorin Lavric – „o carte bine întocmită”?. În tabăra anticomuniştilor intră cine vrea, deavalma, ca la Partid în 1946 – legionari, foşti comunişti, democraţi veritabili. De aceea apar noţiuni aberante – Holocaustul roşu, adică Gulagul, Holocaustul verde, adică poluarea mediului, Holocaustul cărţilor, adică măsurile de cenzurarea a publicaţiilor în vremea totalitarismului comunist. Despre Holocaust sau Shoah, cum se numeşte în ebraică ( în traducere, catastrofă) se evită tot mai mai mult ase vorbi, iar Raportul Wiesel este desconsiderat fie voalat, fie agresiv, în funcţie de publicaţie. Mai mult , antiisraelismul, antiiudaismul sunt considerate de unii că nu ar fi componente ale fenomenului antisemit.

În situaţia economică a ţării, în care s-au format grupuri puternice care treptat monopolizează piaţa, în situaţia actuală, când corupţia devine tot mai mult un sistem organizat, când partidele politice devin nişte forme fără conţinut, nu se pune întrebarea firească – ce este de făcut? Legionarii care se reorganizează vizibil, vor veni cu aceleaşi promisiuni de acum 80 de ani, adică abolirea corupţiei, despre evrei nu au ce spune, numărul lor este prea mic, dar xenofobia îndreptată împotriva romilor, ungurilor va funcţiona cu succes la public. Comuniştii au dispărut, de parcă nici nu au fost vreodată, ceea ce este firesc, generaţia actuală ştie foarte bine prin ce au trecut părinţii. Atunci, mă întreb, de unde fervoarea aceasta anticomunistă, artificială aş spune, când pericolul vine dinspre extrema dreaptă? Vandalizarea unor sinagogi, cimitire, semnele cu zvastică, publicaţiile de culoare pro-fascistă, antiisraelismul accentuast, simpatia pentru terorismul islamic, deşi orice om cu scaun la cap ar trebui să-l respingă cu toată hotărârea, nu prezintă pericole majore?

Ce spun politologii serioşi? Ce spun jurnaliştii care mai au o con-ştiinţă? Eu nu aud nici un ecou. Iar comentatorul de pe uliţă spune şi el ce citeşte în presă. Care presă? Eu nu mai citesc decât pe sărite, nu mai am încredere. Este trist, îngrijorător. Oare secolul XXI va fi un remake al secolului XX? Poate, dar cu alţi actori.



Boris Marian.

„Săptămâna memoriei”




• dezbateri, conferinţe, expoziţii şi concerte de muzică clasică au fost programate în perioada 25 – 29 ianuarie, pentru a marca, la nivel extins, „Ziua memoriei Holocaustului şi prevenirii crimelor împotriva umanităţii”

Astăzi este „Ziua memoriei Holocaustului şi prevenirii crimelor împotriva umanităţii”. La Iaşi, o întreagă săptămână este consacrată evidenţierii memoriei ca principal factor în a împiedica repetarea unor greşeli având consecinţe tragice la nivelul istoriei. Începând de luni, până pe 29 ianuarie, sub genericul „Săptămâna memoriei/ Semaine de la mémoire” (ediţia a II-a), Centrul Cultural Francez (CCF) Iaşi invită la dezbateri, conferinţe, expoziţii şi concerte de muzică clasică.

Expoziţia „Recviem pentru ţăranul român. Ţăranii şi comunismul”, organizată în parteneriat cu Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei Sighet, a fost deschisă ieri, la Muzeul Unirii, şi va putea fi vizitată până pe 26 februarie, la Muzeul Unirii din Iaşi.

Astăzi, de la ora 18, în Sala „B. Fondane” a CCF, va avea loc un concert cameral, realizat în parteneriat cu Colegiul de Artă „Octav Băncilă” şi Universitatea de Arte „George Enescu”.

Mâine, de la ora 17, Muzeul Unirii va fi gazda conferinţei cu titlul: „Memoria ca formă de justiţie. Istoria unui muzeu”, susţinută de Ioana Boca, director executiv al Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei Sighet. Invitat va fi academicianul Alexandru Zub, directorul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” Iaşi

Cazul Abraham poate genera legea Holocaustului
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/883871/Cazul-Abraham-poate-genera-legea-Holocaustului/
Sentinţa prin care doi evrei din Galaţi sunt despăgubiţi pentru ororile îndurate în timpul regimului Antonescu poate constitui un precedent pentru alţi supravieţuitori.

Exemplul lui Devy şi Sami Abraham, cei doi fraţi deportaţi în Transnistria care au câştigat la Tribunalul Galaţi despăgubiri de 360.000 de lei pentru abuzurile regimului Antonescu, ar putea fi urmat de ceilalţi supravieţuitori din România ai Holocaustului. În prezent, mai sunt în viaţă doar 300. Aceasta este opinia preşedintelui Asociaţiei Evreilor Români Victime ale Holocaustului, Liviu Beriş, el însuşi un supravieţuitor din cel mare mare lagăr din Transnistria, Moghilev.

„Decizia este în mod cert întemeiată şi spun asta cu atât mai mult cu cât îl cunosc pe Devy Abraham şi ştiu cât l-a marcat acea groaznică experienţă. Foarte probabil, această decizie îi va determina pe mulţi alţi supravieţuitori să ceară despăgubiri în justiţie”, spune Liviu Beriş.

O lege specială pentru Holocaust

Directorul Institutului pentru Studierea Holocaustului din România, Mihai Ionescu, consideră că, întrucât instanţele s-ar putea confrunta cu o avalanşă de acţiuni similare cu cea declanşată de fraţii Abraham în 2005, o lege care să stipuleze despăgubiri pentru victimele Holocaustului ar fi mult mai eficace.

„Sentinţa este o premieră ce ar trebui să dea legiuitorului impulsul de a evalua şi gândi o măsură reparatorie de ordin general, cum s-a întâmplat în cazul celor re fugiaţi din Cadrilater, de exemplu. Trebuie evaluat dacă măsurile luate până acum de stat în cazul evreilor sunt suficiente sau nu”, apreciază Mihai Ionescu.

El face trimitere la banii pe care, acum, îi primesc de la stat cei care au fost deportaţi, ca supliment la pensie, potrivit Legii 118 din 1990 (privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri - modificată în 2000).

„Supravieţuitorii Holocaustului primesc în jur de 100 de lei pe lună pentru fiecare an de deportare”, explică Liviu Beriş. Devy Abraham, pe baza dovezilor deportării pe care le deţine, primeşte circa 6 milioane în fiecare lună, însă acum va primi şi o despăgubire de 180.000 de lei, la fel ca fratele său.

"Decizia este în mod cert întemeiată şi spun asta cu atât mai mult cu cât îl cunosc pe Devy Abraham şi ştiu cât l-a marcat acea groaznică experienţă. Foarte probabil, această decizie îi va determina pe mulţi alţi supravieţuitori să ceară despăgubiri în justiţia română.",
Liviu Beriş, preşedintele Asociaţiei Evreilor Români Victime ale Holocaustului

DECORAŢIE

O recunoaştere fără valoare

După ce Răzvan Theodorescu, pe când era ministru al Culturii, a pus sub semnul întrebării participarea României la Holocaust, preşedintele Ion Iliescu a numit în 2003 o comisie de studiere a Holocaustului, în frunte cu laureatul Nobel, Elie Wiesel, supravieţuitor de origine română.

După condamnarea de către Iliescu, Băsescu a decorat 21 de supravieţuitori ai Holocaustului, printre care şi pe Devy Abraham, cu ordinal Serviciu Credincios în grad de cavaler. „Statul m-a trimis la moarte şi apoi mi-a trimis decora ţia, prin prefect. N-am vrut s-o primesc. Mi-au adus-o apoi cei de la Comunitatea Evreiască”, spune acesta.

ÎNCERCARE

Devy Abraham şi tovarăşul Hruşciov

Devy Abraham a avut dorinţa de a vorbi despre suferinţele Holocaustului şi, mai ales, de a-i face să plătească pe vinovaţi încă de când a fost repatriat. În 1953 s-a izbit însă de nedreptăţile altui regim totalitar, cel comunist, fiind concentrat trei ani la muncă forţată.

Pe când Nikita Hruşciov era încă prim-secretar al PCUS, Devy a îndrăznit, spune el, să-i scrie pentru a cere pedepsirea evreului care fost ales dintre deportaţi să fie şeful lagărului. „Se numea Iosef Ghevirtz. Ca şi fata lui, au murit la Halcineţ, de plămâni. A rămas în locul lui băiatul lui, Max, care era şi mai rău. I-am cerut lui Hruşciov să pună procuratura să-l caute în Cernăuţi, de unde ştiam că sunt, şi să-l pedepsească. Normal că probabil scrisoarea a ajuns la Securitate, dar nu am păţit totuşi nimic”, povesteşte bătrânul despre gestul său naiv.

Prima despăgubire pentru Holocaustul românesc: 360.000 de lei

Doi fraţi evrei au obţinut, în premieră, despăgubiri în justiţia românească pentru cele îndurate în perioada Holocaustului şi, indirect, condamnarea regimului Antonescu.

Devy Abraham era un copil de 8 ani când a fost deportat în Transnistria împreună cu familia. Când s-a întors acasă, în 1945, avea vârsta pubertăţii, dar experienţa morţii îl îmbătrânise deja. Vreme de aproape o jumătate de secol după ce a scăpat din ghearele Holocaustului a trăit cu spaima Securităţii în oase. Ar fi vrut să-şi strige suferinţa de a-i fi fost răpită copilăria şi de a-i fi fost distrusă familia, însă instinctul de conservare i-a impus autocenzura.

În 2005, după ani de ezitări, a decis să se elibereze. În primul rând din temniţa propriei memorii. Şi să ceară condamnarea celor din cauza cărora a suferit. În 2009, după o luptă inegală cu statul, Devy Abraham a obţinut o a doua execuţie a mareşalului Ion Antonescu. Una simbolică, dar care îi unge sufletul. Devy Abraham şi fratele său, Sami, care era bebeluş când a fost deportat, sunt primii evrei care au obţinut despăgubiri în justiţia românească, la Tribunalul Galaţi, pentru Holocaust.

Deportarea, suprema îngăduinţă legionară

„Jidanul Isac Abraham va fi executat.” Cu această sentinţă seacă a început calvarul familiei lui Devy. Era în plină iarnă a anului 1941, în Portul Galaţi, la sediul comandamentului legionar din oraş. Isac Abraham, tatăl lui Devy şi al lui Sami, s-a predat legionarilor după ce doi ani scăpase de înregimentarea în batalioanele de muncă pentru evrei.

„Tata a venit în Galaţi în 1932, din Bucovina, şi s-a căsătorit aici cu mama, Fany Weisman. În 1939 i-a venit ordinul de chemare în batalioanele de muncă, însă autorităţile l-au căutat mult timp la Siret, de unde venise. La începutul lui 1941 i-au dat însă de urmă, în Galaţi”, povesteşte Devy.

Iniţial, Isac Abraham s-a ascuns la nişte prieteni. Jandarmii au găsit-o totuşi pe soţia sa. Bătaia primită de aceasta l-a făcut pe bărbat să cedeze şi să se predea imediat. „Când ne-am dus după el, în port, era la pământ, în genunchi, bătut până la sânge”, îşi aduce aminte Devy.

Imaginea căpitanului Soare, şeful Legiunii de Jandarmi, cel care a rostit sentinţa fatidică pentru tatăl său, îi revine în minte şi-i brăzdează faţa cu un rictus. „Eu aveam 8 ani, fratele meu 1 an. Mama, care-l avea în braţe, a sărit la picioarele tatei, iar eu am început să plâng. Atunci, căpitanul Soare a schimbat foaia. „Familia jidanului Abraham va fi deportată în teritoriile noastre”, a spus el. Pe moment, li s-a părut o îngăduinţă pe care au primit-o cu bucuria celor care şi-au văzut salvat capul familiei. Nu aveau de unde să ştie că moartea nu-i va scăpa din ochi.

Exterminarea lentă, prin înfometare

Familia Abraham a fost singura din Galaţi deportată în Transnistria. După ce căpitanul Soare i-a cruţat viaţa „jidanului Isac”, acesta şi-a lăsat toată bruma de avere strânsă ca cizmar, şi-a luat cei doi copii şi nevasta şi s-a îmbarcat pe un şlep ce i-a dus pe Dunăre până-n Ucraina. Apoi au trecut din tren în tren de marfă şi au ajuns la Chişinău. Din acel moment s-au transformat în statistică. S-au alăturat zecilor de mii de evrei care au fost trimişi în lagărele din Transnistria.„Am mers în coloană, pe jos, sute şi sute de kilometri. Ne-am oprit abia după nouă luni, nu departe de Bug, în lagărul de la Halcineţ, judeţul Moghilev”, explică Devy Abraham.

Acolo li se pregătise drept adăpost un fost grajd de vite, unde au fost băgaţi câte 30 de oameni într-o încăpere. Se dormea direct pe lutul de jos, fără geam şi fără uşi. Pentru exterminare, regimul Antonescu nu se obosise să mai ridice camere de gazare. A folosit o metodă mult mai economică şi sigură: înfometarea. „Se murea pe capete de foame, păduchi şi frig”, spune Devy.

Alături de el şi de fratele său, în lagăr mai erau trei copii. Unul era vărul lor, Jean, ce fusese deportat împreună cu mama sa, Carolina Segal, sora lui Fany Abraham. Se întâlniseră cu ei la Chişinău, unde aceştia fuseseră aduşi de la Bacău. Pe drum, din cauza unei apendicite, Carolina şi-a pierdut soţul, pe Avram, însă la Halcineţ a învăţat repede lecţia supravieţuirii pentru a-şi ţine în viaţă pruncul.

Ceilalţi doi copii erau ai unui căruţaş din Cernăuţi, şi erau ceva mai mari decât Devy. „Ei erau privilegiaţii lagărului. Când murea cineva, jandarmii îi puneau să caute morţii de aur. Scoteau dinţii cu cleşti pentru cuie şi îi dădeau jandarmilor. Aşa obţineau de mâncare”, povesteşte Devy, cu o urmă de invidie - cea a copilului - pe faţă.

Tatăl, executat în Ucraina

De contactul cu stârvurile nu avea să scape nici Devy. De obicei, când murea cineva, era pus să care cadavrul în şanţul din faţa lagărului, în care, spune el, era lăsat să putrezească pur şi simplu, fără a fi acoperit cu pământ. „Nimeni nu se putea apropia de lagăr”, arată el. Cu toate încercările fizice la care trebuiau să facă faţă, Abrahamii erau mulţumiţi că sunt încă cu toţii în viaţă. Şi, mai ales, împreună. În 1943, cei aproximativ 150 de bărbaţi de la Halcineţ au fost duşi însă într-un alt lagăr, la Nicolaev, în Ucraina.

„Au fost luaţi de câţiva ofiţeri SS, încărcaţi în maşini şi duşi să muncească într-o carieră de piatră.” După un an, poveşteşte Devy, căruţaşul Kelmer, tatăl celor doi copii ce scoteau dinţii cadavrelor, a reuşit să evadeze de la Nicolaev şi s-a întors la familia sa, în Halcineţ. Soţia îi murise şi, noaptea, a reuşit să fugă de acolo cu copiii. Nu înainte de a-i da lui Fany Abraham o veste care avea să fie primul pas spre declin: Isac fusese împuşcat la Nicolaev pentru că se îmbolnăvise şi nu mai era apt de muncă. Dar moartea nu-şi spusese încă ultimul cuvânt.

LECŢIE DE SUPRAVIEŢUIRE

Delicatese de lagăr nazist: carne de câine şi urină

În lagărul de la Halcineţ, în 1944, mai rămăseseră vreo 30 de persoane. Au supravieţuit nu neapărat cei mai sănătoşi, ci cei care au putut să se lupte mai aprig pentru hrană. „Eu şi mătuşa mea, care era mai agilă, reuşeam uneori să ne mai strecurăm sub gardul de sârmă care împrejmuia lagărul şi să fugim, dimineaţa, pe la ora 4, în satul cel mai apropiat. Pur şi simplu cerşeam. Ne întorceam cu câţiva cartofi, cu o bucată de mălai. Mai mergeam în pădure, aduceam ciuperci. Nu ne-am otrăvit niciodată”, punctează bătrânul.

Deşi vara erau duşi să lucreze la câmpurile de tutun, sfeclă şi cartofi dimprejur, deportaţii nu aveau voie să bage nimic din ce era comestibil în gură. „Un pretor stătea cu un pistol într-o mână şi cu o umbrelă cu ţepuşă în spatele nostru. Dacă încercam să mâncăm ceva, fie ne înţepa, fie ne împuşca”, descrie Devy.

Salvarea de la foamete, în ultima perioadă a deportării, a venit de unde se aşteptau mai puţin. De la jandarmii care începuseră să împuşte câinii din zonă pentru a-şi face cizme din pielea lor. „Când auzeam o împuşcătură, eram cel mai vioi. Mergeam afară, luam câinele şi îl prăjeam pe frunze, cu tăciuni aduşi aprinşi, tot clandestin, de la ţărani. Era o mâncare dulce şi greţoasă”, spune Devy, ca şi cum ar vrea să alunge un iz neplăcut.

„Medicament” împotriva febrei tifoide

Cele mai grele încercări au fost tifosul exantematic şi febra tifoidă. „De primul am scăpat datorită mamei, care-şi cususe o pereche de cercei şi un inel de aur în poala rochiei cu care a plecat de acasă. I-a dat unui jandarm să ne aducă pâine, slănină şi usturoi şi aşa ne-a salvat. Febra tifoidă am făcut-o de la apa cu excremente pe care o beam”, este convins Devy.

În fântâna de lângă lagăr fuseseră aruncate cadavre pentru ca oamenii rămaşi în viaţă să nu poată bea apa. Aşa că singura şansă de a-şi potoli setea rămăsese zăpada pe timp de iarnă sau apa de ploaie, din urmele lăsate de vite în noroi. „Medicamentul pentru febră a fost propria urină, însă nici aceasta nu era de-ajuns, în condiţiile în care nu mai eram în stare să procurăm mâncare şi apă”.



ÎN GROAPA COMUNĂ

Ucişi de armata română

În martie 1944, cei trei Abrahami rămaşi în viaţă au fost şi ei la un pas de moarte. „Au venit două maşini cu soldaţi români şi un neamţ şi ne-au dus în stepa Kopaigorod. Ne-au oprit lângă o groapă, deja plină de morţi, ne-au întors cu spatele, pe marginea gropii, şi au început să tragă. Voiau să elimine orice martor al crimelor din lagăre”.

Repatrierea

Dumnezeul Abrahamilor, unul ce nu avea prejudecăţi rasiale, a intrat atunci în acţiune. „Din fericire, noi am venit cu a doua maşină. Când au început să tragă în noi bravii noştri soldaţi români, deveniţi apoi veterani respectabili, au apărut nişte avioane ruseşti. Soldaţii au intrat în panică, au tras aproape la întâmplare, apoi au fugit”.

Devy şi mama sa aveau să se trezească după nici el nu ştie cât timp în groapa cu morţi. Fany primise două gloanţe în şold şi era cu minţile rătăcite, iar Devy avea un glonţ în picior. Singur, Sami, ca prin minune, scăpase teafăr. Carolina şi Jean, în schimb, dispăruseră. „Am fost găsiţi de doi ţărani, care ne-au ascuns într-o colibă în păpurişul din preajmă. Acolo am stat, cu ajutorul lor, până în 1945, când am aflat şi noi că s-a terminat războiul şi am fost repratriaţi”, îşi încheie Devy povestea.

Totul despre Transnistria

Rebeliunea şi pogromul legionar din 21-23 ianuarie 1941



Rebeliunea şi pogromul legionar din 21-23 ianuarie 1941

La 11 ianuarie 1941, Ion Antonescu îşi exprima, în şedinţa Consiliului de Miniştri, îngrijorarea şi dezaprobarea faţă de acţiunile unilaterale ale Legiunii cu care era asociat la guvernare. Declaraţia sa nu era surprinzătoare. Conflictul era copt după asasinatele fătuite în spre sfârşitul anului 1940, acţiunile de jaf organizat sau stihiniic, pe care le comiteau legionari cu diverse funcţii, aşa zisa „bolşevizare” a Legiunii ( existau agenţi sovietici, dar erau sub acoperire), blocarea industriei şi comerţului, prin actele de vandalizare a proprietăţilor evreieşti, pe baza programului de „românizare”, care era un prilej de furt în toată regula. Germania şi-a exprimat de mai multe ori interesul pentru petrolul din România şi nu dorea dezordini , schimbări de guvern, etc.La 14 ianuarie 1941, Antonescu îl vizitează pe Hitler şi, se pare, primeşte asigurarea unui sprijin direct, pentru restabilirea ordinii. La 18 ianuarie 1941, comisarii legionari pentru românizare sunt concediaţi, ceea ce produce imediat o reacţie furibundă. La 20 ianuarie, ministrul legionar de interne, Petrovicescu este demis, motivul fiind lipsa de vigilenţă în prevenirea asasinării maiorului german, de aviaţie, Doering, se pare, de un agent britanic. Urmează, în aceeaşi zi alte demiteri, astfel că legiunea se hotărăşte să-şi impună prin forţă un guvern propriu, împotriva voinţei Conducătorului Statului. Trupele germane staţionate în România au fost puse la dispoziţia mareşalului. Armata îl susţinea pe Antonescu. Totuşi Reinhardt Heydrich, al doilea om în SS, după Himmler, a susţinut ideea rebeliunii, astfel că Antonescu a trebuit să acţioneze cât mai rapid. La sfârşitul zile de 22 ianuarie 1941, rebeliunea legionară era, practic, înfrântă, grupuri de rebeli se ascundeau, unii trecuseră deja graniţa, spre Reich. În cursul operaţiunilor , dar şi al pogromului, care a fost efectuat de legionari fără nici o încercare de a explica într-un fel masacrul, au murit – 21 de militari români, de diverse grade, au fost răniţi 53, dar totalul morţilor, incluzând civili a fost de 374 persoane, din care 120 de evrei din Bucureşti. Mai târziu, Horia Sima a încercat să arunce vina asasinatelor antievreieşti pe seama unor elemente antisociale. Dar Viorel Trifa, ulterior refugiat în SUA, Dumitru Groza, bănuit ca agent dublu, au afirmat că oamenii lui Antonescu erau jidoviţi, astfel că evreii ar fi provocat conflictul. Au fost incendiate şi profanate Templul Cahal Grande, Templul Coral, distruse zeci de magazine, împuşcaţi oameni la Jilava, în pădure, unele cadavre au fost agăţate la Abator, pe cadavre scriindu-se „carne cuşer”. Pogromul a fost o continuare violentă a unei îndelungate propagande antisemite duse de ideologi, jurnalişti, cu vederi extremist-şovine şi antisemite. Guvernul a luat măsuri minime, reparatorii, declaraţiile oficiale fiind cinice şi minimalizatoare. Nici după 23 august 1944, propaganda comunistă nu a dezbătut prea mult această temă care nu se încadra în programul de comunizare economică şi deznaţionalizare etnică. Dar acte există în arhivele din România, Moscova, New York, Ierusalim.Minciuna nu are prea mult loc de a nega evidenţele.

Boris Marian.

Fermentul adevărului


Rodica GRINDEA



http://animanews.com/articole/544-rodica-grindea-fermentul-adevrului.html



În numărul trecut de sfârșit de săptămână al ziarului "Viaţa Noastră" şi pe site-ul agenţiei de ştiri online "Anima News", am întâlnit un articol reprodus după publicația electronică „Acum”, care m-a incitat la câteva reflecții personale. Și presupun că nu numai pe mine. Este vorba de materialul semnat de dl. Dorian Galbinski, având ca titlu „Jidovii care încearcă să domineze lumea”, iar ca temă – atitudinea – concretizată într-o acțiune – rușinoasă, cred, pentru însăși creștinătatea din Republica Moldova.
În timpul recentei sărbători de Hanuka, după ce preotul Anatolie Cibric de la Biserica Sfânta Parascheva din Chișinău a înlăturat o Menora instalată de comunitatea evreiască din Chișinău într-un parc, din câte am înțeles, lângă statuia lui Ștefan cel Mare, după care a depus simbolul iudaic la baza statuii „ca pe un trofeu”, după cum scrie Dorian Galbinski. Sau poate ca pe o… ofrandă, aș adăuga eu! Sancta simplicitas! Dar nescuzabilă pentru un teolog!
Pentru început, trebuie să-mi exprim toată admirația pentru modul în care dl. Galbinski consemnează și combate acest act huliganic în ultimă instanță, act a cărui gravitate este cu atât mai mare, cu cât a fost inițiat și perpetrat de către un părinte spiritual-religios!
Dar într-o emisiune a televiziunii modovenești, același preot declara sus și tare că nu este antisemit. După părerea mea, chiar părințelul crede ce spune, și chiar sub un anumit unghi de vedere… are dreptate! Calmeză-te, d-le Galbinski, lasă-mă să-mi termin ideea! Sigur că nu este antisemit, adică nu unul… de duzină, din aceia care l-au ajutat să dărâme Menora, din spirit… de turmă și din supunere oarbă față de o față bisericească, fiindcă așa au crescut! Nu, preotul Cibric este de-a dreptul un fanatic, un „demn” urmaș al legionarilor care au secerat sute, sau chiar mii de vieți evreiești nevinovate. Sau, pentru a mă încadra în istoria pre-comunistă rusească, un foarte mândru… petliurist! Căci pe un antisemit de duzină nu l-ar fi dus mintea – nici gradul de instruire – să facă afirmații precum „nici un jidov mârșav care încearcă să ne spurce pe noi nu va reuși”, fiindcă pentru aceasta avea nevoie de studiile teologice din ultimele decenii ale secolului trecut, de presupus că le-ar avea preotul Cibric! Desigur, a vrut să spună că expunerea respectivului simbol iudaic a reprezentat o profanare, o „spurcare” a dreptei credințe atribuite lui Ștefan cel Mare și a acelor „noi”, continuatorii aceleiași drepte credințe!
Cât despre afirmațiile de la televiziune, referitoare la autoritățile moldave care anchetează acest caz care ar fi „jidovite”, ce să ne mai îndoim? Personal, m-au trimis cu gândul la acel umor amar evreiesc din Moldova românească, de unde sunt personal originară, și anume modul în care un legionar adomnestează un evreu pe care-l stâlcește în bătaie: „Pe mine mă faci antisemit, mă jidane”?!
Mi s-a părut foarte interesant modul în care, până la un punct, avansezi problema, d-le Galbinski.
Este lăudabilă buna și frumoasa d-tale intenție de a combate fanatismul și intoleranța religioasă, de orice natură. Interesant cum formulezi ideea „erodării plăpândei toleranțe religioase, care se înfiripa destul de lent în Europa Răsăriteană în ciuda lecțiilor tragice ale celui de al doilea război mondial”.
Dar de aici încolo, mi-ar fi greu să fiu de acord cu dumneata. Nu considera aceste remarci, ca și pe cele ce urmează, drept o provocare la polemică. Sau la urma urmei, o poți face, căci după părerea mea, o polemică desfășurată cu toată buna-credință și respect pentru ideile părții „adverse”, să-i spunem așa, este un adevărat ferment al adevărului!
De aceea, îmi permit a-ți spune că în pofida intenției dumitale de obiectivitate și de toleranță etnică și religioasă pe care o exprimi către sfârșitul articolului, să nu te superi dacă-mi permit să-ți atrag atenția că în argumentația dumitale faci o serie de confuzii și de asociații nepermise, de noțiuni incomensurabile.
Mai întâi, asociezi o măsură adoptată de autoritățile Elveției, aceea de a interzice construcția de noi moschei în țara lor, cu ceea ce au făcut coloniștii evrei „fundamentaliști” (de ce te temi de cuvântul fanatici?), din Cisiordania, care au incendiat o moschee dintr-un sat palestinian? Dacă autoritățile elvețiene au găsit de cuviință să adopte respectiva măsură, este pentru că valul de imigranți din țările musulmane care au invadat țările europene au suscitat o serie de grave probleme de ordin social-economic-politic în țările respective. Ce au făcut din toate acestea evreii care au mai rămas în Europa? Ce au făcut din toate acestea evreii din Chișinău, dintre care dăinuie familii stabilite pe acele meleaguri de secole?
Coloniștii din Cisiordania nu sunt altceva decât niște extremiști cărora li s-au spălat creierele de către la fel de extremiștii lor păstori spirituali și chiar în numărul din „Viața Noastră” care găzduiește articolul dumitale, se află și articolul subsenmatei, care se războiește, așa cum o face de luni întregi, cu această categorie social-politic-religioasă a populației israeliene. De aceea, am impresia că alăturarea dumitale, a două entități incomensurabile, include un soi de… viciu de raționament. Nu știu în ce măsură publicația noastră (scrisă, nu electronică) îți parvine și îți este accesibilă, dar te asigur că personal, atunci când scriu despre acești coloniști, din „demenți” și din „descreierați” nu-i scot, și chiar cred cu toată convingerea că asta sunt! Nu o dată am atacat provocările la care se pretează această categorie, de natură să dăuneze grav securității Statului Israel, în care trăiesc, iar incendierea respectivei moschei o consider „mama tuturor provocărilor de care sunt ei în stare”.
Cu aceasta, ajung din nou la „buna-credință” pe care trebuie să o demonstreze o polemică. Nu o dată, cele scrise în paginile publicațiilor noastre pe românește, din Israel, mi-au atras reproșuri și imprecații cum că aș fi „o evreică ce se urăște pe sine și urăște propria-i religie”. Lătrături fără noimă! După cum personal mă consider sincer „o bună evreică”, deși nu sunt, la fel ca dumneata, o religioasă practicantă, fiindcă mă interesează în primul rând pacea, securitatea și bunăstarea compatrioților și coreligionarilor mei.
Dar cu aceasta, ajung la o altă confunzie pe care ți-o reproșez numai cu intenția de a te invita să vezi chestiunea și din alt unghi de vedere.
Dumneata spui că ar trebui ca religia, de orice fel, să fie practicată cu „mai multă discreție”. Aici, confunzi „practica religioasă” (ritualuri, simboluri, respectarea unor prescripții, etc.), cu religia în sine, care se încadrează, cred, în sfera noțiunii de doctrină. Altfel, nu văd de ce te pronunți pentru desființarea tuturor școlilor religioase și a retragerii din programele de stat a religiei ca disciplină de studiu, „pentru a nu spăla cu legende vechi de sute de mii de ani creierele fragede ale copiilor”, după care – aici chiar că mă cam dezamăgești – vii cu faimosul citat al lui Marx cum că „religia este opium pentru popor”! Pe urmă, declari că nu ai fi ateu, ci dai a înțelege că credința d-tale în Dumnezeu nu are nevoie de exeriorizare publică. Și aceasta, după ce afirmi că nu ești religios: reflectează, d-le Galbinski, nu cumva confunzi religia (precum concepție de viață, convingere morală), cu religiozitatea, sau cu practica religioasă? Nu cumva ar trebui înlăturat semnul egal pe care-l pui între aceste noțiuni, dacă nu vrei să ajungi la o contradicție în termeni? Opiumul este factorul material prin care omul își provoacă, își procură iluzii, și atunci, afirmând că ai crede în Dumnezeu, admiți că ai, totuși, nevoie de această iluzie?
Cât despre modul în care te declari contra tuturor religiilor organizate, pe care le consideri „niște afaceri, în multe cazuri profitabile”, asta a fost de când lumea, dar nu cred că-i vorba de… afacerile vreunei Divinități, indiferent de modul în care este percepută de adepții unei religii sau alta, organizată sau nu, ci tot de afacerile oamenilor, care l-au ales ca patron de… holding pe Atotputernicul. Și pe urmă, dacă-ți spun că acesta nu-i cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui popor, sau unei comunități religioase mai extinse, poate știu despre ce vorbesc! Dumneavoastră, cei trăitori în țări unde religia este separată de Stat și de politica acestuia, chiar dacă nu sunteți religioși, ar trebui ca măcar din când în când, când treceți pe lângă o biserică, ori pe lângă orice lăcaș de cult, depinde cărei religii îi aparțineți, să intrați și să mulțumiți divinității d-voastră că trăiți într-o asemenea țară, și nu într-una în care religia a devenit o uriașă forță politică, preocupată să slujească și să sporească propria-i putere, omenească deci, și nu pe a Divinității pe care pretind că o servesc, printre enoriașii lor. Asta ți-o spune o israeliancă, evreică, fiică a „poporului ales” care se consideră și o adevărată credincioasă în Dumnezeu, chiar dacă nu respectă nimic din prescripțiile religioase instituite de oameni, folositoare poate la vremea lor, dar astăzi – simplu motiv de a-și consolida puterea. Cred chiar că trebuie să subliniez că am scris „prescripții” (recomandări și restricții pentru viața cotidiană) și nu „porunci”, fiindcă în cei 64 de ani de când sunt pe lume, nu am avut nici o problemă cu respectarea… Decalogului!
De altfel, cred chiar că religia ar trebui să fie cultivată – ca filosofie, ca doctrină sau precum credință – dacă se respectă sensul ei originar. În limbile romanice, termenul „religie” provine de la verbul „religo-religere”, care înseamnă „a lega ceea ce este separat fără a trebui să fie”, adică a lega și a apropia între ei oamenii și comunitățile umane. Și acolo unde există apropiere, înțelegere, respect și afecțiune, nu există oare, pentru oameni, și pace, viață tihnită și fericire? Dar câtă vreme va mai exista un preot pentru care simpla expunere a simbolului unei ale credințe înseamnă „să o spurce” pe a lui, unde să mai căutăm sensul – și menirea originară a religiei – de a-i apropia, de a-i lega între ei pe oameni?
E doar o propunere a altui unghi de vedere, d-le Galbinski, la care vei admite poate, că merită să reflectezi, nimic mai mult!

Sunt tinerii interesați de Holocaust?
http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=9116
La Cluj memoria celor 16000 de evrei deportaţi la Auschwitz în vara lui 1944 se comemorează în fiecare an în luna iunie, la Hazkara. Şase supravieţuitori aprind şase lumânări în memoria celor şase milioane de victime, Corul Comunităţii Evreieşti prezintă un program de cântece, se rostesc cuvântări. Sunt prezente notabilităţile oraşului (mai mult sau mai puţin, depinzând dacă e un an electoral sau nu) şi unii reprezentanţi ai bisericilor (mai ales ale celor româneşti). În noiembrie, la Ziua Holocaustului din România, activităţile sunt desfăşurate din iniţiativa autorităţilor, care cel mai adesea dau un telefon comunităţii evreieşti să organizeze ceva, iar ei depun coroane de flori.

Şi în luna ianuarie Ziua Memorială a Holocaustului a fost marcată atât de Centrul Cultural Italian cât şi de Centrul Cultural Francez, iar Parohia lutherană a organizat o dezbatere a cărţii lui Dieter Schlesak Capesius, farmacistul de la Auschwitz, tradusă în maghiară şi publicată de curând la o editură din Miercurea Ciuc. Am participat la câteva dintre aceste evenimente unde am ascultat expuneri interesante şi luări de cuvânt pertinente, dar nu am putut să nu remarc auditoriul relativ restrâns, alcătuit în majoritate din persoane de peste 50 de ani, şi prezenţa celor câţiva supravieţuitori ai Holocaustului, nevoiţi să asculte iarăşi şi iarăşi, povestea dureroasă a ororilor prin care au trecut. „Unde sunt tinerii ? De ce nu-i interesează” s-a întrebat cineva. Rândurile de mai jos se doresc un răspuns la această întrebare

Pe tineri nu-i interesează?

„Are cineva habar de unde aş putea să fac rost de (toata)bibliografia necesară pentru faza pe ţară? Îmi mai trebuie o carte: Predarea Holocaustului în sec XXI",Jean Michel Lecompte...(Ştiu că-i un institut prin Israel care are cartea publicata integral pe Net, în română, dar la search-ul in Google nu găsesc nimic. Mă poate ajuta cineva?” „Ţi-as da eu cartea... a căutat profa de istorie cam mult cartea asta, şi in final a făcut rost de două, dar eşti dispus să vii până in Vaslui sa o iei? „Dacă sunteţi interesaţi de concurs, mai postaţi şi voi câte ceva pe forum să ne cunoaştem. Sau participă numai Vasluiul şi Prahova ?” „Şi Sălajul participă! Eu sunt chiar din Zalău, Sălaj. Aşa că la noi veţi veni la olimpiadă”.” Braşovul e şi el pe drum! Şi Bucureştiul participă”. „Singurul meu regret e că acest concurs nu se adresează unei categorii mai mari de persoane, că poate aşa n-am ajunge să votăm în primii 10 mari romani pe mareşalul Antonescu” „In altă ordine de idei, dar tot legat de subiect....azi o persoană (a cincea in ultimele doua săptămâni) m-a întrebat ce e ăla Holocaust...judecaţi si voi că eu m-am plictisit. Vă pup si spor la învăţat”.
Am spicuit din postările de pe un forum al elevilor finalişti la Concursul Naţional Memoria Holocaustului, organizat în iunie 2006, de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, în colaborare cu Biroul de Informare al Consiliului Europei la Bucureşti, Asociaţia de Prietenie România – Israel şi Asociaţia Evreilor Români Victime ale Holocaustului (AERVH), în parteneriat cu Instituţia Prefectului şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Sălaj.

Forumul a continuat şi după terminarea concursului, cu impresii şi fotografii. Spicuiesc din nou : „Un orăşel frumos, curat, plin de oameni primitori, indiferent de naţionalitate...Cam lung drumul până acolo (asta depinde de judeţul din care eşti), dar merită, mai ales dacă eşti intr-o companie agreabilă... Domnul Hecht a făcut un gest frumos sâmbătă seara invitându-ne la dumnealui acasă..” „Cel mai mişto a fost că am avut unde să batem mingea !”

Ultimele postări din septembrie 2006 sunau astfel: „Poate vă întrebaţi de ce am revenit ? Voiam să vă spun de o fază pe care am aflat-o ieri de la profa de istorie (nu ştiu dacă e adevărat sută la sută) pare-se că la anul nu se va mai organiza concursul Memoria Holocaustului pentru că s-au cheltuit prea mulţi bani anul acesta. Dacă are cineva detalii...” „Chiar mi-ar părea rău să se întâmple aşa, în fond ideea concursului e foarte bună. Mi s-a schimbat profa de istorie, aşa că nu am aflat nimic în această privinţă. Spor la învăţat pentru cei de a VIII-a şi a XII-a”.

Cea mai recentă ediţie a emisiunii Dimineaţa Diversităţii (pe care o produc la TVR Cluj, în ultima marţi a fiecărei luni, între orele 7.00 – 8. 00) a avut loc în 27 ianuarie, Ziua Memoriei Holocaustului. Cu acest prilej am invitat-o în studio pe profesoara Maria Riţiu şi doi elevi din clasa a XII-a: Diana Haliţa şi Cătălin Pah, laureaţi ai ediţiei din 2008, a concursului Memoria Holocaustului, organizată la Oradea. Doi tineri frumoşi, dezinvolţi şi maturi, al căror interes pentru subiect a fost stârnit de profesoara care, de şase ani de zile, predă istoria Holocaustului la Liceul Emil Racoviţă. Am avut prilejul să particip atât la orele de şcoală cât şi la câteva activităţi ale elevilor ei, concretizate în spectacole şi expoziţii. Am remarcat sinceritatea copiilor şi charisma cadrului didactic.
Aceeaşi empatie am constat-o şi în primăvara anului trecut, la elevele profesoarei Mihaela Costea, de la Liceului industrial din Gherla, care au susţinut un montaj dramatic în faţa profesorilor de istorie participanţi la cursul Predarea a Holocaustului în şcolile din România, organizat de Institutul de Iudaistică din Cluj, începând din 2001.

Acum doi ani, în oraşul Gheorgheni, la prezentarea cărţii Szurika Éva lánya (Surica fiica Evei) de Sara Székely, era de faţă un grup de elevi de la Liceul Salamon Ernő. Tânăra lor profesoară, Lőrincz Enikő, mi-a spus că ea le predă elevilor despre Holocaust, considerându-l parte a istoriei ţării. Acţiunea cărţii prezentate se petrecea la Gheorgheni şi i s-a părut firesc să-şi aducă elevii. Menţionez că profesoara de la Gheorgheni spera să poată participa la cursurile de la Institutul de Iudaistică de la UBB Cluj, coordonate de conf. univ. dr. Maria Radosav. De-a lungul anilor aceste cursuri au fost absolvite de 230 de profesori de liceu din ţară.

Ce ar mai fi de făcut ?

Daniela, Diana, Linda, Liana şi Ana de la Liceul industrial din Gherla se machiaseră şi se costumaseră pentru a evoca tragedia pe care o cunoşteau de la lecţiile de istorie. După spectacol le-am întrebat care sunt învăţămintele acestor cursuri şi mi-au răspuns „ Trebuie să înţelegem că toţi oamenii sunt egali şi să nu-i mai dispreţuim pe ţigani.” La întrebarea mea ce ştiu despre evrei, răspunsul lor a fost descumpănitor: „Bieţii de ei, cât au suferit !…” . „Cunoaşteţi vreun evreu ?” a urmat întrebarea mea firească. „Nu”- a venit răspunsul… Atunci am avut ideea să invităm profesoara şi un grup de elevi la spectacolul de Purim de la Cluj. Au şi venit şi s-au bucurat alături de noi. De altfel, şi elevii de la Liceul Racoviţă participă la sărbătorile de Hanuka şi de Purim. Mă gândesc că ar fi util ca şi alte comunităţi evreieşti să facă paşi pentru apropierea de elevii care studiază Holocaustul, familiarizându-i cu tradiţiile şi obiceiurile iudaice.

În vară, în cadrul expoziţiei de fotografii şi simpozionului „Missing since 1944”, Fundaţia Tranzit din Cluj a organizat o dezbatere privind păstrarea memoriei Holocaustului. Un distins conducător de instituţie din Bucureşti, se plângea de lipsa interesului şi slaba participare la activităţile derulate de ei. Mi-am amintit o regulă de a noastră, din televiziune, potrivit căreia publicul nu e vinovat pentru audienţa slabă a unei emisiuni…

Între timp, în culise, se duce o luptă acerbă pentru fondurile (limitate) alocate acestei activităţi, încercându-se „driblarea adversarilor”. În aceste condiţii şi cursurile destinate profesorilor de istorie care predau Holocaustul în şcoli (disciplină opţională inclusă în programa şcolară din România) riscă să nu mai fie organizate, la Cluj, din lipsa finanţării externe. Cred că lipseşte o viziune de ansamblu, o corelare a acţiunilor şi o evaluare justă a celor cu impact mai puternic şi efect de durată, cărora ar trebui să li se acorde prioritate.

Antisemitism fara evrei, in Republica Moldova

La Chisinau, un preot ortodox a daramat in urma cu cateva zile un monument evreiesc. Gestul ridica o intrebare: cum se poate manifesta antisemitismul chiar in lipsa etnicilor evrei?
"Majoritatea oamenilor nu au auzit de Republica Moldova, insa s-ar putea sa fi auzit de numele rusesc al capitalei - Kishinev. Este orasul unde in anul 1905 aveau loc cele mai violente pogromuri din istoria Imperiului Tarist", scrie Andrew E. Mathis, de la The Examiner, care spune ca in ultimii o suta de ani aici nu s-a schimbat mare lucru, avand in vedere faptul ca, dintr-o populatie de 3,5 milioane de persoane, acum traiesc doar 10.000 de evrei.
Romania, tara care a administrat Republica Moldova in timpul Celui de-Al Doilea Razboi Mondial, facea "o declaratie unica" in timpul Holocaustului, si anume aceea ca avea propriile lagare de concentrare. Aici au fost ucisi aproximativ 250.000 de evrei, in conditiile in care era vorba despre o tara aliata cu nazistii.
"Astfel, Moldova intra in analele istoriei ca una din natiunile care arata sentimente antisemite, desi nu are in componenta evrei", scrie Mathis, adaugand ca "ironia cruda" consta in faptul ca antisemitismul european nu este specific Moldovei.
Acesta da exemplul Marii Britanii, unde un tribunal a emis un mandat de arestare pe numele lui Tzipi Livni, fostul ministru de Externe israelian, pentru crime de razboi din timpul conflictului israeliano-palestinian din Fasia Gaza, de anul trecut.
Mathis admite ca o atitudine critica fata de Israel nu este, in esenta, antisemitism, insa spune ca "este ciudat ca un judecator (nemaivorbind de partea vatamata) dintr-o tara ca Marea Britanie ar condamna un oficial guvernamental israelian de crime de razboi, in conditiile in care toate celelalte tari din lume au comis crime de razboi".
Inclusiv Marea Britanie a condamnat soldati in ultimii ani pentru crime comise in timpul razboiului din Irak. Crimele erau similare cu cele comise si de soldati americani. Jurnalistul spune insa ca soldatii au actionat avand autorizatia de a comite astfel de crime, motiv pentru care condamnarea evreilor ar fi o nedreptate. O nedreptate care, ca si daramarea unui monument evreiesc intr-o piata publica, isi are radacinile in antisemitism.
"Prejudecata rasiala de orice fel este inacceptabila in orice societate civilizata. Daca nu le place, au doar doua optiuni: pot ramane necivilizati si sa fie tratati in consecinta, sau pot sa plece", conchide Mathis.

Ce antisemitism? N-avem noi aşa ceva
http://www.inpolitics.ro/ce-antisemitism-n-avem-noi-asa-ceva-art30265.aspx
Cimitirul Evreiesc de pe Şoseaua Giurgiului a fost vandalizat. Ştirea a trecut repede peste noi, prinşi cu atâtea crize politice şi financiare. Nu a fost o vandalizare de tip "fapt divers". A fost ceva organizat. Măcar şi pentru simplul fapt că altfel nu se puteau produce atâtea pagube: peste 100 de morminte au fost afectate. Totuşi, grija poliţiei a fost, conform NewsIn pe 23 octombrie, să amintească absenţa semnelor antisemite: „În prezent, la nivelul Secţiei 16 a fost declanşată o anchetă pentru profanare de morminte, iar primele cercetări nu conturează un act antisemit", a declarat purtătorul de cuvânt al Poliţiei Capitalei. Ministrul Internelor, Cristian David, declara în urmă cu trei zile la Realitatea TV că „investigaţiile sunt într-o stare avansată, am câteva informaţii noi, dar nu le pot prezenta acum. Sunt identificaţi o parte dintre ei, care au fost prinşi în primele 24 de ore, şi aceştia vor duce la identificarea întregii reţele care a participat la acest incident". Deci până la urmă e vorba despre reţea? Nici asta nu e sigur, spune ministrul. Toată bâlbâiala poliţiei nu este decât vârful aisbergului unei nepăsări amestecate cu frica de propriul trecut (avem încă mari probleme în recunoaşterea vinovăţiei României, în perioada interbelică, în problema exterminării evreilor), frică de tot ceea ce priveşte antisemitismul românesc...

D E C L A R A Ţ I A L I G I I P R O E U R O P A
cu privire la recentele manifestări de antisemitism de la Bucureşti şi Cluj
http://www.proeuropa.ro/antisemitism.html

Liga Pro Europa a luat cunoştinţă cu indignare şi îngrijorare despre recentele manifestări antisemite de la Bucureşti şi Cluj, unde pe faţada Teatrului Evreiesc şi a mai multor imobile au apărut sloganuri naziste de o virulenţă extremă.
Liga Pro Europa a semnalat în nenumărate rînduri existenţa în România a unor grupări antisemite, extremiste, şovine şi rasiste tolerate de organele statului, în ciuda existenţei unei legislaţii naţionale suficient de elaborate pentru a pedepsi incitarea la ură şi intoleranţa. (Constituţia României, Ordonanţa de urgenţă nr. 31 din 13.03.2002). Am cerut expres, prin adrese oficiale, anchetarea unor mişcări fasciste ca Mişcarea Legionară şi Noua Dreaptă. Sîntem consternaţi de lipsa de receptivitate a organelor statului abilitate să ţină sub control aceste atentate la ordinea democratică.
În acelaşi context, cultul mareşalului Ion Antonescu în spaţiile publice, inclusiv în incinte aparţinînd armatei, pîngărirea cimitirelor evreieşti sau amplasarea în imediata lor vecinătate a unor parcuri de distracţii, rămîn nepedepsite deşi contravin atît angajamentelor internaţionale, cît şi legislaţiei române, perpetuarea lor fiind dovada super-ficialităţii şi indiferenţei cu care autorităţile tratează ameninţările la adresa democraţiei.
Reprezentanţii partidului extremist şi antisemit România Mare continuă să ocupe funcţii şi demnităţi publice, chiar şi atunci cînd încalcî flagrant Constituţia, principiile bunelor relaţii dintre state şi ale stabilităţii democratice.
Ne îngrijorează şi antisemitismul, rasismul difuz care îşi face loc în societate. Atît presa scrisă, cît şi cea audiovizuală, chiar unii reprezentanţi ai autorităţilor trimit mesaje echivoce, legitimînd discursului public antisemit, rasist şi intolerant. Sistemul de învăţămînt nu acordă atenţia necesară educaţiei civice şi interculturale.
Gravul incident de la Teatrul Evreiesc din Bucureşti, urmat imediat de incidentele de la Cluj, dovedesc că ne găsim în faţa unei campanii antisemite de o virulenţă fără precedent. Aceste incidente constituie un ultim avertisment pentru autorităţi să ia în serios şi să aplice legile de combatere a extremismului în toate formele sale, întreprinzînd măsurile necesare pentru ca instituţiile înfiinţate în acest scop să funcţioneze în mod real.
Dezavuăm atitudinea demnitarilor care practică strategia duplicităţii, avînd două discursuri paralele, unul bun pentru export, altul pentru uz intern, tolerant cu intoleranţa.
Facem apel la societatea civilă şi la liderii de opinie să se implice în apărarea valorilor democraţiei pluraliste şi să se pronunţe ferm împotriva manifestărilor antisemite. Cerem identificarea şi pedepsirea celor care s-au făcut vinovaţi de gravele acte de antisemitism de la Bucureşti şi Cluj.

În numele Consiliului Ligii Pro Europa,
Smaranda Enache
Copreşedintă

Romania, suspectata ca minimalizeaza actele antisemite
http://www.ziare.com/articole/antisemit
Autoritatile romane sunt suspectate, intr-un raport anual al SUA privind respectarea drepturilor omului in lume, ca ar incerca sa minimalizeze actele antisemite.

Documentul face referire la cazul profanarii celor 131 de morminte evreiesti din Bucuresti, informeaza Realitatea TV.

Actele antisemite, inclusiv cele de vandalism impotriva evreilor, au continuat in timpul anului 2008.

Centrul pentru Monitorizarea Antisemitismului a aratat ca autoritatile romane au tendinta sa minimalizeze astfel de incidente, atribuindu-le de obicei copiilor, betivilor sau persoanelor cu dezabilitati mintale, se arata in raportul publicat miercuri de Departamentul de Stat.

Acelasi document mai semnaleaza ca Romania se confrunta cu probleme de credibilitate a justitiei, cu coruptia la nivel inalt si cu anumite tipuri de discriminare.

Incident antisemit în capitala moldoveană

CHIŞINĂU. Un grup de creştini ortodocşi a doborât şi mutat candelabrul cu nouă braţe instalat, vineri seara, în scuarul Europei din centrul Chişinăului pentru a marca sărbătoarea evreiască a luminilor, Hanuka, relatează Pro TV Chişinău, preluat de Mediafax.

Candelabrul a fost înlocuit cu o cruce de lemn şi a fost mutat, duminică la prânz, manifestanţii apreciind că Republica Moldova este o ţară ortodoxă, iar instalarea simbolului evreiesc reprezintă o insultă. Conform presei locale, grupul de manifestanţi era format din circa 200 de persoane, conduse de preotul paroh al Bisericii „Sfânta Parascheva”. Mitropolia Moldovei a anunţat că nu are nicio legătură cu protestul şi că dezaprobă gestul.
[Citeste]

FEŢELE LUI IANUS.
Îndopaţi cu lozinci despre istorica "misiune" civilizatoare a urmaşilor lui "Szent Istvan" (997-1038) care, de altfel, era român ortodox prin naştere şi întâiul botez, sau despre "nedreptatea" la fel de "istorică" ce s-ar fi făcut Ungariei la Trianon (4 iunie 1920) specialiştii celui de-al doilea război mondial nu s-au aplecat cu suficientă atenţie asupra revizionismului unguresc, mult mai radical decât cel german şi de o perfidie fără egal, permiţând unui întreg popor, să-şi schimbe într-o fracţiune de secundă, de dragul câştigurilor teritoriale, opţiunea politică internă şi externă. Astfel, văzând dincotro bate vântul, dacă până la abdicarea lui Carol de Habsburg (1916-1918), Ungaria era monarhistă, după l noiembrie 1918, din ordinul abilului conte Mihaly Karoly, care, ulterior se va proclama preşedinte, întreaga societate ungurească a devenit, peste noapte, "republicană" şi "antantofilă", mai democratică şi mai europeană decât toate democraţiile occidentale la un loc.
Spirit vizionar, Karoly a autorizat însă, în acelaşi timp (24 noiembrie 1918), înfiinţarea Partidului Comunist Ungar şi, constatând, la tratativele de pace, că îi este imposibil să convingă Occidentul că "UNGARIA AUTOCRATĂ DE IERI - UNGARIA GROFILOR ŞI A NEMEŞILOR, SILUITOARE DE CONŞTIINŢE, ASUPRITOARE DE NAŢII - UNGARIA ÎMPOTRIVA CĂREIA S-AU RIDICAT DE DECENII PROTESTELE ÎNTREGII LUMI CIVILIZATE, A DEVENIT PESTE NOAPTE PARADISUL NAŢIONALITĂŢILOR ŞI MAREA NEDREPTĂŢITĂ A RĂZBOIULUI MONDIAL! (Milton Lchrcr), 1-a adus de Ia Moscova pe Bela Kun, predând puterea comuniştilor, aşa cum o recunoştea însuşi Lenin: " GUVERNUL BURGHEZO-CONCILIATORIST ŞI-A DAT EL ÎNSUŞI DEMISIA, A ÎNCEPUT EL ÎNSUŞI TRATATIVE CU COMUNIŞTII, CU TOVARĂŞII UNGURI CARE SE AFLAU ÎN ÎNCHISORI ŞI A RECUNOSCUT EL ÎNSUŞI CĂ NU EXISTĂ ALTĂ SOLUŢIE DECÂT TRECEREA PUTERII ÎN MÂNA POPORULUI MUNCITOR".
Devenită instantaneu sovietică, de dragul teritoriilor pe care le pretindea pe seama vecinilor şi pe care Occidentul nu era dispus să i le recunoască, Ungaria Sfaturilor a încheiat un tratat de alianţă cu Rusia sovietică, prevăzând graniţa pe Carpaţii Orientali şi, mobilizând, la 25 martie 1919, Armata Roşie, care a atacat Slovacia, apoi, în noaptea de 15/16 aprilie 1919, România. Rezultatul se cunoaşte - ocuparea Budapestei, în urma contraofensivei, de către "opinca românească" (ilustrativ arborată pe clădirea Parlamentului ungar) la 3 august 1919 şi salvarea Europei centrale de la bolşevizare, lucru pentru care, însă, nu ne-a mulţumit încă nimeni.
După eşecul experimentului comunist, Ungaria s-a transformat din nou, peste noapte, în ceea ce inegalabilul jurnalist Fenyes Samu numea "o fortăreaţă a tranşeelor fasciste" din Europa, în speranţa că, ceea ce i-au refuzat democraţiile occidentale şi nu i-a putut asigura Lenin, îi vor pune pe tavă noile forţe nazisto-fasciste - provinciile româneşti şi slave revendicate.
Devenit şef de stat, Miklos Horthy a restructurat monarhia, proclamându-se "regent", a instaurat "teroarea alba" masacrând peste 5000 de opozanţi, aruncând în lagăre şi închisori alţi 70 000 şi obligând la emigrare 100 000, pentru a putea avea motive să se plângă de... "atrocităţile comise de valahi". A dat apoi "LEGEA PRIVIND PRIVAREA EVREILOR DIN UNGARIA DE DREPTURI CETĂŢENEŞTI", prima de acest gen din Europa, plângându-se în acelaşi timp Conferinţei de pace de la Paris despre atitudinea antidemocratică a guvernului român, prin "Memoriul cu privire la violările dreptului comise de regimul românesc în Transilvania împotriva minorităţilor naţionale, religioase şi rasiale". Totul în scopul de a apăra Europa şi "civilizaţia", post-factum, de bolşevism pe... crestele Carpaţilor Păduroşi. Evident şi Orientali, de vreme ce a tratat în secret cu guvernul francez, prin dr. Holmos şi Maurice Paleologue încheierea unei alianţe politico-militare , promiţând, între altele, cedarea exploatării bazinului carbonifer al Văii Jiului pe 99 de ani în schimbul recuperării Transilvaniei. Toate acestea constituiau însă perdeaua de fum la adăpostul căreia Horthy s-a înţeles cu cercurile revizioniste şi naziste germane, prin colonelul Bauer, omul lui Luddendorf şi ofiţerii Kunz şi Gustav Kahr, emisarii Gărzii de Apărare bavareze.
Eforturile micului Mussolini de Balaton, au fost susţinute cu entuziasm de Parlament care, întrunit în august 1920 pentru ratificarea Tratatului de pace de la Trianon a scandat "Ném, ném, sóha!", a proclamat 4 iunie "zi de doliu naţional" şi România "actualmente şi în viitorul apropiat, principalul nostru duşman" organizând ad-hoc, "brigăzile de lupta pentru învierea Ungariei milenare" cărora, arhiducele Iosif de Habsburg le-a înmânat drapelele de luptă cu urarea: "Doresc ca acest drapel să-1 împlântaţi cât mai curând pe crestele Carpaţilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpaţilor nordici şi să-1 duceţi cât mai glorios până la Adriatica"!
Nu ştim cu câte dintre aceste "brigăzi" teroriste ne-am confruntat în veacul trecut, dar planul de agresare a României la pace, în primul rând în domeniul imagologic, pe principiul "România stat izolat", elaborat de Horthy în 1921 a fost continuu îmbunătăţit până la capodopera înaintată de Henric Werth, ministrul de război ungar, Amiralului, la 8 mai 1939, care prevedea agresarea României în trei etape: 1) la pace, prin sabotarea economică, a vieţii politice, culturale şi stabilităţii sociale în interior, concomitent cu deteriorarea imaginii ei în afară; 2) etapa încordării în relaţiile internaţionale, când asupra României trebuiau să se abată acuze nefondate şi 3) etapa mobilizării şi a războiului declanşat prin rebeliunea internă a organizaţiilor paramilitare secrete ungureşti, camuflate în "ligi" şi "asociaţii" culturale şi sportive.
Adolf Hitler a fost, desigur, la curent cu toate acestea dar, ceea ce nu putea bănui era că ungurii auto-declaraţi primii şi cei mai fervenţi susţinători ai fascismului şi nazismului în Europa, jucau în taină, de dragul teritoriilor râvnite şi cartea sovietică. Aflată la Moscova, la începutul lunii august 1940, misiunea secretă a contelui Istvan Bethlen, perfecta un pact ungaro-sovietic ce prevedea alianţa, inclusiv militară a celor doua state şi graniţă comună pe... Carpaţii Orientali. Alertat de agenţii din teren, Ciano a luat imediat avionul spre Berlin, pentru a-1 avertiza pe Fuhrer că cel mai recent semnatar al Pactului anticomintern, Ungaria, trădează şi se va trezi, prin ştergerea de pe hartă a României Mari, cu ruşii, ia propriile frontiere.
În aceste împrejurări, obligat să acţioneze rapid, Adolf Hitler şi-a schimbat, la sfârşitul lumi august 1940, opţiunea şi, chemând la "arbitraj" reprezentanţii Ungariei şi României şi-a "dictat" la 30 august, la Viena, voinţa: - împărţirea Transilvaniei în două, pentru a păstra în siaj, în războiul deja pregătit împotriva Uniunii Sovietice, ambele state, urmând ca, după victorie, să ia decizia finală. Acesta este adevărul în privinţa pierderii N-V României, asupra locuitorilor căruia ungurii, redeveniţi fascişti zeloşi după scurtul "intermezzo" cu ruşii au dezlănţuit "Genocidul" căruia i-au căzut pradă peste 540000 de cetăţeni români de alta etnie şi credinţă decât ungurii, germanii şi secuii. Şi pentru că metodele "Kozlodui" şi "Roşia Montană" nu fuseseră încă inventate, marea lor majoritate a fost trimisă în lagărele morţii de la Auschwitz şi Birkenau. Locul lor a fost luat, pentru "îmbunătăţirea" componenţei etnice ungureşti de cei peste 400000 horthyşti, elemente sigure, a căror existenţă pe pământ românesc istoriografia noastră continuă să o ignore cu pudicitate.
Ulterior, când Armata Roşie a ocupat prin sacrificiul... armatei române, Budapesta în 1945, ungurii fascişti au redevenit peste noapte... comunişti zeloşi, zelul fiindu-le răsplătit de Stalin prin acordarea cetăţeniei române celor 400000 de colonişti şi crearea "Regiunii" Mureş A.M.

ÎN LOC DE CONCLUZIE
Din fericire, ca şi România şi celelalte state scăpate din gulag-ul roşu, şi Ungaria, deja membră NATO, este astăzi un stat democratic european, chiar excesiv de european, cel puţin declarativ, fasciştii revizionişti fiind reduşi la tăcere de bunul simţ şi legislaţia democratică europeană. Mai scot însă capul, în special în campaniile electorale, pentru că moştenirea trecutului se şterge greu. De pildă, în campaniile lui Laszlo Tokes sau în campania domnului Viktor Orban cel care, recurgând la vechea perfidie revizionistă a tot încercat, de pildă, să ne bage pe gât, pe post de simbol al "Libertăţii" şi "Reconcilierii" un monument al compromisului ungaro-germano-austriac, pe seama slavilor şi românilor, gândit la 1867, înălţat la Arad în deceniul serbării "Millenium"-ului unguresc şi care, de la l decembrie 1918 şi până la desfiinţarea sa de către Ionel Brătianu şi Regele Ferdinand I întregitorul (1914-1927) în 1925, a funcţionat ca simbol al revizionismului şi iredentismului - monumentul "Hungariei Milenare".
Iată de ce nu trebuie uitate Istoria şi lecţiile ei! Pentru ca vechii fascişti, astăzi deghizaţi în supereuropeni, să fie demascaţi şi nimeni să nu poată strecura în Europa Unită şi profund democratică, a tuturor europenilor, bocceaua urii şi ambiţiilor demente care i-ar putea periclita, prin explozie, existenţa.

Românii, "Holocaustul" şi "Genocidul" victima uitată

http://istorie-adevarata.blogspot.com/2009/04/romanii-holocaustul-si-genocidul.html

Pe fondul unor dispute mai mult sau mai puţin ştiinţifice despre "Holocaust" şi noţiunea - revoluţionată de "justiţia" noastră cu ocazia arestărilor şi proceselor din anii 1989-1990 - de "Genocid" s-au întrevăzut şi se întrevăd interese care nu au nici-o legătură cu ideea de dreptate ori reparaţie istorică, ci cu aceea de profit. Profit pe seama vlăguitului popor român, incapabil de a se apăra, fie şi în cadrul "războiului imagologic", acceptând fatalist, ca vita dusă la tăiere, să pozeze în călău în speranţa iluzorie că va fi integrat, spre binele generaţiilor viitoare, în Niciunde şi în Nicăieri. Un călău, de Ia caz la caz, mai fascist decât Horthy şi Mussolini la un loc, mai bolşevic decât Stalin, potrivit propagandei interesaţilor, pentru că miza este imensă!
Jefuit secole de-a rândul de tătari, unguri, bulgaro-bizantini, otomani, romano-germani, ruşi, adus pe marginea prăpastiei de ambiţiile lui Hitler şi ocupaţia sovietică, trădat de Occident în 1920, 1940, 1944 şi 1947, minţit în 1989, readus în sapă de lemn, sistematic, de atunci încoace, pentru că, spre nefericirea lui mai posedă resurse ale solului şi subsolului, ca şi "colţuri de rai", poporul român mai poate fi, în viziunea unora, încă stors! 23 milioane de dolari, ca bază de pornire ar mai putea plăti pentru ceea ce alţii au comis cândva, pe teritoriul său! Pentru crime cărora el însuşi le-a căzut, în primul rând, victimă! Şi aceasta pentru că, mentalul său de supravieţuitor şi nu de cuceritor tradus la nivelul elitei politice prin atitudinea de slugă, 1-a împiedicat să-şi reclame calitatea de victimă şi, implicit, dreptul la profit!
Prea puţine au fost vocile care au îndrăznit să pună în discuţie "Holocaustul românilor" şi genocidul practicat sistematic în ultimele trei secole împotriva lor în spaţiul etnogenetic românesc (Nipru şi litoralul nord-pontic - Dunărea Mijlocie - Carpaţii Păduroşi şi linia Skok-Jirecek-Philippide, adică sudul Albaniei, nordul Greciei actuale - Rumelia) şi, cu deosebire, în ultimii 60 de ani ai veacului trecut, când au lovit şi teritoriul de stat, pe care cu "mărinimie" li 1-au lăsat marile puteri la 4 iunie 1920 şi 10 februarie 1947, călcând în picioare voinţa naţională, liber şi democratic exprimată la 27 martie/19 aprilie 1918 la Chişinău, la 15/28 noiembrie 1918 la Cernăuţi şi la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la Alba Iulia!
"Holocaust" şi "Genocid"! Două cuvinte cu încărcătură cumplită, exprimând realităţi cutremurătoare în istoria multor popoare, inclusiv a poporului român care a pierdut în vara anului 1940, ca urmare a rapturilor în folosul vecinilor 101 404 km2 cu 6 710 000 de locuitori (50 500 km2 cu 3 700 000 cetăţeni majoritar români răpiţi de Rusia sovietică, 43 492 km2 cu 2,6 milioane locuitori răpiţi de Ungaria fascistă sub presiunea Germaniei naziste şi 7 412 km2 cu 410 000 locuitori dăruit de Germania şi URSS, Bulgariei) a căror soartă nu a fost deplânsă de nimeni decât în cazul celor, puţini la număr, care nu erau etnic români! "Holocaust" şi "Genocid"! Două cuvinte care ar trebui sa intre prioritar în atenţia istoricilor români, a elitei politice, a românilor de pretutindeni, pentru ca sufletele milioanelor de români căzuţi pradă focului şi glonţului, torturilor de neimaginat, bătăilor, lagărelor de concentrare, închisorilor şi a deportărilor în regiunile cotropite, dar şi în teritoriul rămas, după instaurarea, la 23 august 1944 a ocupaţiei bolşevice, să-şi afle în sfârşit, odihna şi o dreptate istorică să se împlinească!

"HOLOCAUST".
În viziunea Academici Române, exprimată în DEX, Ediţia 1998, termenul ar fi un cuvânt preluat din limba franceză care ar însemna: 1) jertfă adusă zeilor, ofrandă, sacrificiu, în care animalul sacrificat era ars în întregime, sau; 2) uciderea prin ardere a unui număr de oameni.
Mai complet, "Webster"-ul precizează că, de origine grecească, noţiunea ar defini următoarele: 1) o mare sau completă distrugere prin foc; 2) un sacrificiu consumat complet, prin foc sau o ofrandă prin ardere; 3) măcelul sistematic, în masă, al evreilor, în lagărele de concentrare naziste, în timpul celui de-al doilea război mondial.
Potrivit definiţiilor, lucrurile sunt, aşadar, clare! Oricât ar dori unii, spre a-şi ascunde propriile crime sau înclinaţia spre hoţie, să îl vopsească în călău, poporul român nu are, din această perspectivă, nici o legătură cu "Holocaustul", întrucât nu au funcţionat "lagăre de concentrare naziste" pe teritoriul românesc, ci doar pe cele germano-slave şi românii nu au jertfit pe nimeni prin ardere, cu excepţia unui caz care, potrivit zvonurilor ar fi avut loc la Constanta, singurele cunoscute fiind cel descris de Marin Preda în "Delirul", al unui soldat antonescian, deci "fascist" în vechea viziune bolşevică reactualizată de diverşi eliewieseli, căruia i s-a dat foc în timpul rebeliunii din 1941 şi cazul sublocotenentului post-mortem de jandarmi Nicolae I. Lazăr, ars de viu în clădirea guvernului, la 25 septembrie 1991 de hoardele manipulate de "intelighenţia" de cafenea, disperată că nu ajunge mai repede la "ciolanul puterii". Ca victimă a "Holocaustului" lucrurile stau însă altfel pentru poporul-artefact, pentru ultimi "români" rămaşi în picioare în faţa furtunilor Istoriei, dar decăzuţi astăzi din drepturi -ROMÂNII!
Peste 280 000 de cetăţeni români de altă etnie sau credinţă decât ungurii, saşii şi secuii au fost trimişi în lagărele germane ale morţii, dar nu de către România, guvernul, regele sau Conducătorul său atât de hulit de urmaşii celor care i-au datorat viaţa, ci, din teritoriile cotropite de Ungaria în 1940, din ordinul azi a "democratului" Miklos Horthy şi al lui Szálassi. Mai mult de 173000 dintre aceştia erau cetăţeni români de religie mozaică, potrivit concluziilor recentei lucrări "Chestiunea maghiară" (Ed. Valahia, Bucureşti, 2001) a marelui patriot şi salvator al evreimii române, regretatul Raoul Şorban. Alţii 35000 au fost lichidaţi de "amiralul" de Bálaton la Kamenec-Podolsk. Se adaugă peste 1000 de români lichidaţi cu bestialitate în primele zile ale ocupaţiei, trimiterea la moarte a 100 000 de tineri români înrolaţi forţat în Armata ungară şi abandonaţi pe front, neinstruiţi şi fără arme, de către ofiţerii şi subofiţerii unguri spre a fi căsăpiţi de ruşi, lichidarea a 80000 de sârbi, mulţi foşti cetăţeni români, trimiterea ca sclave în Germania a 60000 de femei, din care vor supravieţui doar 8000, etc., fapte ce probează declanşarea de către unguri a unui Holocaust al românilor uniţi, ortodocşi sau mozaici, a slavilor, ţiganilor etc. Cu cei dispăruţi fără urmă cu ocazia deportărilor şi expulzărilor, numărul victimelor Holocaustului de care s-a făcut vinovată Ungaria în teritoriile româneşti cotropite, depăşeşte, după Raoul Şorban, cifra 540 000. Victime care nu aveau altă vină decât aceea că erau etnic români, evrei, sârbi, ţigani etc. Or, în această situaţie, când peste o jumătate de milion de cetăţeni români au căzut victime Holocaustului promovat de Ungaria horthystă în teritoriul cotropit, înclinăm să fim de acord cu poziţia din august 2002 a domnului Marko Bela, preşedintele UDMR că un "Muzeu al Holocaustului" nu şi-ar avea rostul la Târgu-Mureş, de pildă. Şi nici altundeva în România, ci, spre neuitare, în capitala în care a fost plănuit, străjuit fiind de statuia "democratului Horthy", cel care a pretins totuşi, la vremea respectivă şi nu fără temei, că a fost primul conducător fascist din Europa. Un muzeu care să beneficieze de serviciile experţilor Istvan Csurka şi Laszlo Tokes şi ale recenţilor discipoli ai domniilor lor. Si, ca un suprem argument, aducem ultima precizare a "Webster"-ului că "Holocaust" mai înseamnă şi "ORICE MĂCEL ÎN MASĂ SAU DISTRUGERE IRESPONSABILĂ A VIEŢII", sinonime fiindu-i cuvintele "INFERN", "CONFLAGRAŢIE", "DISTRUGERI" etc. Ceea ce ar putea crea unele confuzii în prezent, deoarece infernul trăit de popoarele-victimă ale Europei anilor 1939-1945, a fost retrăit recent de populaţia civilă din Cecenia, Somalia, Ruanda, ex-Iugoslavia, Palestina, Afganistan etc.

"GENOCIDUL"
Cuvântul, atât de drag justiţiei noastre post-revoluţionare, încă nestructurată şi nedemocratizată, ar fi, după vajnicul "DEX", o preluare în limba română tot din franceză, însemnând "CRIMA COMISĂ CU INTENŢIA DE A DISTRUGE UN GRUP UMAN, NAŢIONAL, ETNIC, etc." Mult mai nuanţat, dar şi mai precis, "Webster"-ul defineşte "Genocidul", cuvânt de origine tot grecească, drept "EXTERMINAREA DELIBERATĂ ŞI SISTEMATICĂ A UNUI GRUP NAŢIONAL, RASIAL, POLITIC SAU CULTURAL". Este ceea ce li s-a întâmplat românilor în propriul spaţiu etnogenetic în care au primit, în casa şi la masa lor, barbarii descălecători, devenind substrat şi contribuind astfel, de-a lungul istoriei, prin sânge, cultură şi civilizaţie la formarea popoarelor, astăzi vecine. Si, ca o culme a "recunoştinţei" sau a refuzului de a vedea adevărul, fie că se numesc rumâni, aromâni, rămăni, rumeri, fie că sunt încă numiţi vlahi, valahi, voloki, olahi etc., puţinilor români supravieţuitori ai masei iniţiale deznaţionalizate, NU LI SE RECUNOAŞTE SAU LE ESTE ÎNGRĂDIT ÎN STATELE POPOARELOR NOU CREATE, DREPTUL LA ETNIE, LIMBĂ, CULTURĂ PROPRIE, ÎN CIUDA RECOMANDĂRILOR CONSILIULUI EUROPEI, pretinzându-se că ar fi greci ori slavi latinizaţi cândva, nu se ştie când şi de cine. Cazul Spiros Bletsas, condamnat la Atena în 2001 la 1,5 ani închisoare şi echivalentul a 1400 USD amendă, pentru vina de a fi adus o broşură a EBLUL care atesta existenţa limbii românilor în Grecia, este edificator. Ca şi acela, foarte recent al preotului din Vidin cercetat pentru "vina" de a fi ţinut enoriaşilor slujba în limba română. Iar în Ungaria, unde rămăseseră, din voinţa marilor puteri cea. 800 000 în 1920, mai subzistă 10-15 000 de "români" ca monedă de schimb pentru pretenţiile tot mai aberante pe care "milenarii" le au de la statul român. Mai mult, deznaţionalizarea continuă, sub ochii unei Europe inculte şi indolente, ori direct interesată, chiar pe teritoriul de stat rămas, la început de mileniu III, românii catolici fiind aproape obligaţi sub numele de "ceangăi" să se declare etnic altceva! Şi pretutindeni, pe pământul cândva sau încă românesc, hoţii strigă... "Hoţul!", fiind aproape acceptată ideea fragmentării poporului român în trei: români, "vlahi" şi "moldoveni". Asupra românilor, aşadar, principiul germanului Leopold Kohr - "Tot ce este mic este minunat", care, în numele unităţii... Europei i-a divizat pe cehi, deocamdată în două şi pe sârbi în şase, funcţionează din plin, asociat principiilor descentralizării şi drepturilor comunităţilor, astfel încât nu este exclus să ne trezim în curând şi cu alte "popoare" gen "dac", "cuman", "transilvano-bănăţean", "oltean", "făgărăşean", "giuleştean" ori "calea-griviţean" etc. pe teritoriul României, cu largul concurs al unor Sabin Gherman, Vasile Barba etc. Drumul spre Iad este întotdeauna pavat cu intenţii (declarat) bune!
În aceste condiţii, departe de a fi călău, chiar în deceniile de dictatură 1938-1989, când minorităţilor li s-au asigurat procentual locuri privilegiate în viaţa socială, politică şi culturală, dovadă că unii nu stăpânesc nici astăzi limba ţării în care trăiesc, poporul român se înscrie ca victimă şi la capitolul "Genocid"! Este sugestiv, pentru definirea termenului, ceea ce s-a întâmplat în anii celui de-al doilea război mondial în teritoriul cotropit de Ungaria, unde, în locul sutelor de mii de cetăţeni de altă etnie decât ungurească, săsească şi secuiască, ucişi, trimişi în lagărele morţii sau deportaţi, au fost "implementaţi", cu rol de colonizare, în scopul schimbării realităţii etnice, peste 400 000 de fascişti unguri "puri" care, în ciuda obiecţiilor postbelice ale lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi Petru Groza au rămas, sub presiunea sovietică, până astăzi, nesupăraţi şi neasupriţi, în România, îmbrăcându-şi vechile idei în lozinci comuniste ieri, "democratice" şi "europene" astăzi. Aceasta a fost condiţia impusă de Stalin pentru retrocedarea de către administraţia sovietică de ocupaţie, a Ardealului cotropit şi eliberat de români prin jertfa a 58 330 de eroi la 25 octombrie 1944. Ba, mai mult, la 5 ani după semnarea tratatului de pace, în dispreţul oricărui drept şi al oricărei realităţi, Stalin le-a creat coloniştilor fascişti, în centrul României, un bantustan - Regiunea Mureş Autonomă Maghiară -, dându-le posibilitatea să-i asuprească în continuare pe români în numele... idealurilor comuniste. Abia la 10 ani după eliberare, prin hotărârea de la 14 februarie 1968 privind noua împărţire administrativă pe judeţe, România a reuşit să şteargă această pată de pe obrazul ei, pentru a se vedea, astăzi, din nou supusă presiunilor regionalizatoare, în acelaşi scop distructiv, botezat... "european"!
Cât despre ţiganii pe care opusul "democratului" Horthy, "criminalul de război" (cf. Ordonanţa de guvern 31/2002) Ion Antonescu, i-a deplasat spre a-i feri, ca şi pe evreii ajutaţi să fugă în Palestina, de furia exterminatoare a ocupantului german, aceştia nu au fost scoşi în afara fruntariilor româneşti, ci sedentarizaţi, în scopul de a pune în valoare culturile şi gospodăriile părăsite de ocupantul rus, în teritoriile româneşti eliberate de la est de Nistru. Ei au fost masacraţi de sovietici, nu de armata română aşa cum ne relatau în 1982, pe şantierul arheologic de la Ostrovul Corbului, doi fii de bulibaşi de judeţ, militari în termen. Având rude care au pierit în Transnistria şi fiind buni cunoscători ai folclorului autentic ţigănesc, ei relatau că există numeroase cântece bătrâneşti pe această temă, gen "Bună ziua domnule rus/ Antonescu ne-a adus/Ne-a adus ca florile/ Şi-am ajuns ca ciorile..." etc. Dar "domnul rus" fiind cam tovarăş de felul lui, n-a stat la discuţii ci a pus mitralierele pe ei, bieţii oameni fiind nevoiţi, abandonându-şi tot ce aveau şi dobândiseră, să se retragă în grabă în 1944, pe urmele armatelor române spre România. şi nimeni nu se gândeşte la absurdul acuzelor: ce smintiţi ar fi preferat să fugă alături de "călăii" lor, din faţa "eliberatorilor"? "Eliberatori" care se fac vinovaţi de deportarea şi dispariţia, în timpul ocupaţiei lor în România (august 1944-ianuariel958), a unui număr încă necunoscut, de ordinul sutelor de mii, de cetăţeni români, în primul rând saşi dar şi români, ucraineni, ruşi etc., şi de purificare etnică în aşa-zisele "Bucovina" de Nord, "Basarabia" şi Herţa, unde rămăsese încă sub ocupaţie şi însemnând atunci 3 700 000 de locuitori.
Statisticile sunt relevante: Potrivit recensămintelor ruseşti erau 86% români în 1817, la 5 ani după primul rapt, în aşa-zisa "Basarabie" şi doar 47,58% în 1897. Iar în 1940, imediat după răpire, ruşii declarau 52,8% români, în aşa-zisele "Basarabia" şi "Bucovina" la un loc în situaţia în care, spre exemplu, de la l milion de locuitori, doar în "Bucovina" răpită, populaţia românească a scăzut, după 5 decenii de genocid etno-cultural la cca. 150 000. Se poate vorbi aşadar de "Genocid" dar şi de "Holocaust", conform "Webster"-ului şi în teritoriile răpite României de ruşi, pe seama românilor în primul rând, masacrele de la "Fântâna Albă" şi Lunca, similare celor de la Katyn, ilustrând politica de purificare etnică, clar şi pe seama altor etnii, ruşii fiind mai "generoşi" când era vorba de executat inclusiv conaţionali de-ai lor, în numele unui alt tip de "purificare", cea ideologică.
Din păcate, însă, NOI, românii, adică victimele, nu numai că nu am încercat să ne vindem pe bani buni, osemintele şi memoria martirilor şi nu am pretins vecinilor compensaţii şi scuze pentru cumplitele suferinţe îndurate, dar nici măcar nu am început, de dragul reconstituirii adevărului, culegerea de date exacte despre cei asasinaţi, torturaţi ori deportaţi atunci, pentru simplul fapt că se născuseră români. Poate, însă, că pretenţiile actuale crescânde, pretenţii individuale, de grup sau de stat, bazate pe "dreptul" prădătorului de a hăcui prada lipsită de apărare, inclusiv bizarele pretenţii ale unor aşa-zişi "concentraţionari" din Ucraina de a primi compensaţii de la statul român pentru că, odată cu armata regală retrasă în 1944 şi Conducătorul statului fiind declarat, în vechea tradiţie bolşevică şi comunistă "criminali de război", fiindcă în loc să-i execute pe teroriştii ocupantului s-a mulţumit să-i aresteze, ne vor trezi la realitate! Şi vom începe cel puţin să ne reconstituim istoria adevărată, cu toată lipsa de acces la documente, dacă nu vom avea curajul ca, renunţând la păgubosul nostru bun simţ ancestral, să pretindem ca toată lumea, de la toată lumea, că poate... ţine!

CUM DE A FOST POSIBIL?
Cum de a fost posibil ca zeci de milioane de civili de pe toate meridianele să fie torturaţi, arşi, masacraţi cu sânge rece sau alungaţi din casele şi de pe pământurile lor în anii celui de-al doilea război mondial? Cum de s-a putut ajunge la "Holocaust" şi "Genocid" şi cum de astfel de crime încă se mai petrec? Dacă la ultima întrebare doar politicienii lumii ar putea răspunde, în măsura în care omenirea ar dispune de mijloacele necesare tragerii la răspundere, indiferent de pe care parte a Atlanticului, Pacificului sau Oceanului Indian ar acţiona, la prima întrebare Istoria, ignoratul "magister vitae", a oferit deja răspunsul. A fost posibil pentru că, după uriaşul efort de război din anii 1914-1918, când nebunia statelor şi caselor domnitoare de pretenţie universală, asupritoare de popoare, a incendiat planeta, Societatea Naţiunilor democratice şi civilizate a considerat că, în urma victoriei, poate instaura, în spiritul dreptăţii, o pace durabilă. Si, preocupată de fenomenul sovietic, nu a mai acordat atenţia cuvenită celorlalte state revizioniste, în primul rând europene, de genul Germaniei şi Ungariei învinse. După cum nu a sesizat, preocupată de reconstrucţie, nici dezvoltarea, pe solul fertil al spiritului revanşard, a doctrinelor totalitariste îmbrăcate în mantii naţional-socialiste sub semnul crucilor alterate. Aşa a fost posibil ca Germania să încalce sistematic condiţiile păcii, să-şi instruiască noi trupe de elită pe teritoriul şi cu complicitatea Rusiei staliniste, să elaboreze, la concurenţă cu Ungaria horthystă legi antisemite, să proclame o "Nouă Ordine" mondială în 1936, să înghită Austria în 1938 şi Cehoslovacia, cu largul concurs al sovieticilor, în 1939! I s-a permis totul în numele păcii pentru că, epigonii marilor bărbaţi ai începutului de veac XX, politicieni de salon postbelici care priveau micile state şi milioanele lor de locuitori, ca pe nişte entităţi abstracte, sacrificabile, considerau că "pacea", în realitate, liniştea lor, merita orice sacrificiu! Şi au asistat, orbi şi surzi, la sacrificarea pe altarul Noii Ordini hitleriste, a popoarelor din Europa central-răsăriteană, până când ocuparea şi împărţirea Poloniei, în septembrie 1939 le-a demonstrat că adevărata Axă, axa Berlin-Moscova, pecetluită prin actul adiţional secret al pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) acţiona potrivit unui plan prestabilit de reîmpărţire şi dominaţie a Europei şi a lumii. Pentru că, dacă la germani visul de dominaţie continentală se transmite genetic, de când au ieşit din păduri şi au dărâmat Roma cu barda, conducând, periodic, omenirea, spre dezastru, la ruşi, eliminată de formă, odată cu ţarul, în 1917, proaspăta vocaţie imperială renăscute, drapată în mantaua internaţionalismului proletar exportat prin revoluţie. In aceste condiţii, soarta continentului şi în primul rând a popoarelor geo-strategic plasate între cele două superputeri era pecetluită.
În ceea ce priveşte România, interesat doar de petrolul său, de soarta comunităţii germane şi de potenţialul militar - strategic, în situaţia în care "Planul Barbarossa" era deja pus la punct (parcă pentru a demonstra că orice tentativă de unificare a Europei sfârşeşte prost atunci când decizia se reduce la doar două centre de putere) Hitler i-a dat, cu mărinimie, mână liberă asociatului său Stalin, să dispună de teritoriile care nu-1 interesau. Drept urmare, Rusia Sovietică a ocupat, în iunie 1940, România de N-E şi de Răsărit, însumând 50500 km2 şi 3700000 ele locuitori supuşi rapid unui proces de purificare etnică prin metodele specifice genocidului şi a impus cedarea către eternul său satelit, Bulgaria, a judeţelor Durostor şi Caliacra, însumând 7412 km2 şi 410 000 locuitori.
În ceea ce priveşte Transilvania, cel mai nefast personaj al istoriei planetare, Adolf Hitler - despre care, culmea, încă avem voie să vorbim şi să-i analizăm faptele, spre deosebire de Mareşalul căzut sub incidenţa Ordonanţei 31/2002 - nu a agreat nici ideea cedării, nici ideea împărţirii ei. Nu din dragoste faţă de români, pentru că, pe de-o parte voia să folosească potenţialul lor militar, vitejia şi ura lor împotriva ocupantului bolşevic, promiţându-le recuperarea teritoriilor răpite, după bătălia finală, cu ruşii, pentru stăpânirea Europei, iar pe de altă parte, era sincer preocupat de soarta comunităţii germane din România. Îşi baza decizia pe raportul-sinteză al lui Wilhem Fabricius, transmis de la Bucureşti, la l august 1940, prin telegrama secretă nr. 1326 din care aflăm următoarele:
" l. Istoric. Transilvania a fost de la colonizarea germană cu 800 de ani în urmă, independentă din punctul de vedere statal, sub supremaţie schimbătoare ... Abia în 1868 (anul intrării în vigoare,instituţional, a pactului dualist - n.n.) sub presiunea constrângerii, Transilvania a fost încorporată monarhiei statului maghiar şi maghiarizată sistematic. Deci, Ungaria a stăpânit Transilvania numai în mod trecător, timp de 50 de ani.
2. Etnic. Revendicarea maximală maghiară cunoscută până acum se întinde asupra Satului Mare şi a celei mai mari părţi din Transilvania cu 54 600 km2… Banatul propriu-zis, în măsura în care a revenit României în 1919, nu este revendicat de unguri, fiindcă are un procent mic de tot de unguri...
3. Economic. Transilvania formează din timpuri străvechi un spaţiu ... care, în cazul satisfacerii pretenţiilor maximale maghiare ar fi tăiat. În special ar fi separate una de alta regiunea industrială de cea agrara şi acestea ar pierde teritoriile de desfacere.
4. Biologic. Poporul român este tânăr (din punct de vedere biologic) şi în creştere. Ţărănimea este sănătoasă şi bogată în copii. Poporul maghiar stagnează de secole. Statul maghiar se menţine biologic numai prin absorbirea permanentă şi maghiarizarea a tot felul de naţiuni străine.
5. Din punctul de vedere al germanilor etnici, îndeplinirea revendicărilor maximale maghiare ar rupe grupul etnic german din Transilvania şi i-ar tăia pe germanii de la nord de valea Târnavei, în număr de 61000, de ceilalţi 192000. Prin aceasta., ambele, părţi ar fi sensibil slăbite fată de poporul statului respectiv. În nord ar fi pradă maghiarizării, iar în sud ar fi sugrumaţi din punct de vedere economic ... Germanii din Satu Mare ar trebui colonizaţi în alta parte, în măsura în care, de la dominaţia română încoace, au putut fi demaghiarizaţi circa 3000 capete ...".
Din perspectiva intereselor germane, Hitler era aşadar, împotriva pretenţiilor ungureşti argumentând consecvent până la 28 august 1940 în faţa lui Mussolini şi Ciano cei mai aprigi susţinători ai lui Horthy, iniţiatorul lor de la Budapesta, că "SOLUŢIONAREA PROBLEMEI ESTE DEOSEBIT DE COMPLICATĂ, DATORITĂ FAPTULUI CĂ, UNEI REVENDICĂRI TERITORIALE CARE SE BUCURĂ DE EXTREM DE MULTĂ POPULARITATE ÎN SÂNUL NAŢIUNII UNGARE, I SE OPUNE O REALITATE ETNO¬GRAFICĂ CU SIGURANŢĂ INCONTESTABILĂ"!
Cum de s-a ajuns, în aceste condiţii ca, în numai 2 zile, Hitler să-şi schimbe decizia, politica germană să se întoarcă la 1800, teritoriile din N-V să fie smulse României şi soarta a 2,6 milioane de cetăţeni români să fie pecetluită? Neintoxicaţi de lozincile de tip bolşevic privind "odiosul dictat fascist de la Viena", nici de cele de tip fascist privind "dreptatea istorică" înfăptuită prin "arbitrajul de la Viena", vom încerca să răspundem, în premieră, la această întrebare, prin prisma adevărului istoric.

Extremism


Despre extremismul propagandistic

Departe de mine afirmația că în România ar EXISTA pericolul unui pogrom sau venirii unui dictator antisemit. Dar numeroase publicații, nu exagerez, numeroase, afișe, grafitti, „scăpări” sau chiar declarații mai mult sau mai puțin responsabile pot crea impresia, dacă nu convingerea că ura de rasă, față de evrei, de romi, ura interetnică, xenofobia, elogiile aduse defunctelor mișcări extremist-naționaliste, cuzism, legionarism codrenist, simist, ca și automareșalului Antonescu nu lipsesc , am spune zi de zi Dispariția cultului primitiv al lui Ceaușescu a lăsat un gol, care nu se umple cu liberalism politic, democrație, gândire modernă, ci cu „icoane” dintr-o panoplie jalnică, ridicată la nivel de moaște sfinte.Dacă nu înțelegi că Antonescu a vrut să readucă Basarabia în patria –mumă, că a salvat evreii ( deși, ei, desigur... nu meritau), ești un antiromân. Există pe hărtie o lege care amendează extremismul politic, implicit propagandistic. In România nu există comuniști, spre deosebire de o serie de de țări europene avansate, unde comuniștii au ceva reprezentanți. A sări dintr-o barcă în alta, dintr-un vapor în altul este un obicei, regretăm s-o spunem, pe aceste plaiuri mioritice. Toți am fost comuniști prefăcuți, toți suntem anticomuniști convinși. Ciudată este lejeritatea cu care justiția și opinia publică privește agitația periodică a două-trei organizații care nu ascund, dimpotrivă fac o oarecare zarvă legionaroidă. Principala publicație care se afișează cu toată „indiscreția” este „Cuvântul legionar”, aflat la numărul 71/iunie 2009, în al cincilea an de apariție. Desigur, vor spune unii oameni informați, în Europa și în lume sunt asemenea mișcări. Am să le răspund – nici legumele, fructele, tipurile de mâncare nu sunt la fel peste tot, nu le mânâncă oricine. Eu, ca evreu nu pot înghiți legionarismul, chiar dacă „noii legionari” mi-ar declara dragoste veșnică. Ceea ce nici nu fac.Eu nu pot iubi pe nimeni care manifestă xenofobie față de orice etnie, absolut față de orice etnie. Evreii au învățat, cel puțin cei din Diaspora, că rasismul și xenofobia se întorc întotdeauna împotriva evreilor, indiferent încotro pornesc la început.Pe mine nu mă bucură manifestările xenofobe, inclusiv cele împotriva romilor, cele antiislamice din nici o țară. Eu cred că astfel ar trebui să gândească orice om educat în spirit modern și umanist. Dar la noi justiția gândește altfel. In urmă cu șase-șapte luni ministrul justiției a fost la o întâlnire unde a promis că se va ocupa personal de manifestările extremiste din țara noastră. Sunt convins că s-a ocupat personal. Dar ecoul activității sale personale nu se simte nicăieri. Președintele țării știe multe, nu l-am auzit vorbind despre publicațiile extremiste, nu este problema dumnealui. Nu este importantă. In Parlament legile sunt atât de multe și încurcate că nimeni nu este dispus să se ocupe de extremism , fenomen neimportant pentru economia țării noastre aflată în criză financiară. Guvernul este și el suprasolicitat. ONG-urile au și ele probleme destule. Am rămas eu și cu Dvs. stimat cititor să discutăm despre „Cuvântul legionar”.- priodic al naționaliștilor creștini. Prima eroare – creștinismul s-a născut ca religie internaționalistă, deci avem de a face cu o „erezie”, de care cei mai aprigi extremiști religioși nu-și dau seama. Corneliu Zelea Codreanu, capul de afiș al acestei mișcări are o biografie nici astăzi elucidată, se amintește doar că a fost ucis mișelește din ordinul lui Carol II, dar se uită că omul a tras cu pistolul într-un prefect, ca în filmele cu cow-boy, a scris„Cărticica șefului de cuib”, mica biblie a Legiunii, în care „problema jidovescă” va fi rezolvată, zice Căpitanul. Nu a fost străin de uciderea primului ministru I.G.Duca, a fostului camarad Stelescu, a ținut discursuri incitante la ură intetretnică în Parlament, a promis executarea sumară a tuturor vinovaților pe care Legiunea îi condamnase demult. Horia Sima nu ar fi existat fără Codreanu, mii de legionari puși pe acte violente nu ar fi fost activi fără „carismaticul” Zelea, el a fost inițiatorul și inspiratorul, rolul lui nu era de înger, ci de Arhanghel Mihail răzbunător. De ce să-i„minimalizăm” meritele? Iar dacă numele de „jidov”, „jidan” au devenit peiorative abso lute, aceasta se datorează numai cuzismului și legionarismului. Țăranul folosea aceste cuvinte în secolul XIX, adeseori, fără nici o nuanță peiorativă. Dece țiganii nu mai vor să fie numiți astfel? Pentru că acest termen a devenit peiortiv sută la sută, dar aici nu legionarii sunt vinovați. Xenofobia este boală lungă. Ce scria C.Papanace( 1904-1985) în exil? Că „ Neamul, Cerul și Pământul au legături sufletești”. Analizați doar sub aspect logic propoziția și veți găsi aberația. Suflet are, credem, numai ființa umană. „ Mișcare Legionară a fost o puternică erupție a instinctului”, scrie același aromân ( să-l ierte Domnul), dar ce rost are să pui instinctul înaintea intelectului, al creierului, nu sunt instinctele caracteristice lumii animale? Istoria nu duce lipsă de „Hîncu”, adică „Vodă , da și Hîncu , ba”. Este un colaborator al publicației, Ștefan Hîncu care pune sub semnul totalei îndoieli Holocaustul și cere oprirea ridicării unui memorial în amintirea victimelor acetuia în România. Legea care amendează acest demers nu se aplică. Problema justiției este în studiu.... Până la finele veacurilor.

De mare cinste la legionari se bucură Nicadorii, numele provenind din contracția Nicolae Constantinescu, Iancu Caranica ,Doru Belimace, ucigașii lui IG Duca, prim-ministru. Insuși Nicador Zelea Codreanu , șeful publicației de care vorbim și-a luat numele de la acești asasini. Putem să-i numim eroi pe niște oameni care ucid un alt om, neînarmat, indiferent de scopurile urmărite? Mai citim două „materiale” de mare ignoranță și ură antisemită – „ Organizarea iudaică de cucerire”, prelucrare după articole ale unor ruși cu vederi așișderea, dar trăitori în secolul XIX, ca și „Holocaustul invers” semnat de un aparent onorabil domn, Radu Iftimovici, profesor doctor, membru al Academiei de Științe Medicale, laureat UNESCO ( pentru ce?), pe care l-am văzut cândva și mi-a declarat „sincer” că tare mult îi iubește pe evrei, inclusiv pe cei care conduc obștea. De așa dragoste ne lipsim, iar oamenii cu bun simț ar trebui să-l ocolească. Așa stau treburile la noi cu interzicerea activităților extremiste, antisemite, xenofobe, prifasciste și ce mai doriți Dumneavoastră, cititori să mai spuneți. Halal de noi, vorba lui Șalom Alehem.


Boris MARIAN

Poporul evreu nu vă uită atitudinea curajoasă! 1

http://www.catholica.ro/stiri/show.asp?id=3244

În contextul disputelor aprinse privind gradul de responsabilitate al Mareşalului Antonescu în exterminarea evreilor, şi al atacurilor aduse Bisericii Catolice, în special Papei Pius al XII-lea, cu privire la aşa numita pasivitate faţă de Holocaust, Catholica îşi propune să aducă argumente care să arate implicarea unor Episcopi catolici români în salvarea evreilor. Argumentele, semnalate nouă de pr. prof. dr. Ioan M. Bota, se bazează chiar pe afirmaţiile evreilor, din lucrarea fostului Şef-Rabin al Clujului, Moshe Carmilly-Weiberger, "Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944)".

Capitolul al X-lea, "Sfârşitul", este dedicat perioadei dinainte de 1944, când evreii au fost persecutaţi, mai apoi unii deportaţi iar alţii masacraţi în masă. Una dintre personalităţile evocate în acest capitol, care a susţinut cauza evreilor şi a contribuit la salvarea a mii dintre ei, este Episcopul roman-catolic Marton Aron de Alba-Iulia: "În acele vremuri tragice s-a reliefat măreţia umană a Episcopului Marton Aron, singurul Episcop maghiar în Transilvania care în 18 mai 1944, în biserica Sfântul Mihail din Cluj, şi-a ridicat glasul şi a rugat, a somat societatea maghiară să ajute evreimea adunată în ghetouri şi aflată în faţa deportării."

Într-o scrisoare adresată primului ministru ungar, Episcopul Marton Aron scria: "Împreună cu credincioşii Diecezei mele a trebuit să constat cu stupoare măsura iresponsabilă prin care nu se cruţă viaţa evreimii, mergându-se până la ultima limită a inumanului. Cu respect şi în deplină cunoştinţă a responsabilităţii mele, vă atrag atenţia că pentru o astfel de faptă un om, chiar dacă este prim-ministru, ori un guvern, nu are mandat pentru că povara o va purta un întreg popor. Tocmai de aceea, vă rog să retrageţi imediat această măsură!" În scrisoarea adresată ministrul ungar de interne, acelaşi Episcop scria: "Cu atât mai mare este stupoarea noastră că, deşi vă cunoaştem ca pe un catolic convins, acum, prin măsurile adoptate, nu atingeţi nivelul unui creştin şi nici măcar cel de minim-uman. Cu respect, dar cu toată greutatea cuvântului meu, vă rog să retrageţi imediat dispoziţiile dumneavoastră recente, sau, dacă vă este imposibil, să vă daţi imediat demisia din funcţie."

Holocaustul din Romania
[url=http://www.divers.ro/focus_ro?func=viewSubmission&sid=3336&wid=37452]http://www.divers.ro/focus_ro?func=viewSubmission&sid=3336&wid=37452[/url]Analiza si dezbaterea asupra Holocaustului din Romania este abia la inceput si nu inca foarte cunoscuta publicului larg. Una dintre sesiunile de pregatire a profesorilor de istorie desfasurate recent mizeaza pe intelegerea istoriei prin prezentarea reala a faptelor.

“Holocaustul in spatiul romanesc se leaga mai ales de scoaterea unui grup de cetateni romani de sub protectia legii fara nici o motivatie politica sau ideologica, ci numai pentru ca apartineau unui grup etnic”. Acesta definitie apartine profesorului Liviu Rotman de la Universitatea Tel Aviv si a fost expusa intr-una din prelegerile sustinute de mai multi cercetatori romani in cadrul sesiunii de pregatire cu profesorii de istorie “Predarea problemei Holocaustului in Romania”.
Rotman a explicat ca, la un moment dat, in societatea romaneasca toata vina o purtau evreii, aceasta atmosfera fiind propice pentru masurile de scoatere a lor de sub scutul legii. Astfel, masurile impotriva evreilor apar mult mai devreme, inca din perioada interbelica, cind inca Romania era o tara democratica.
Prima astfel de masura a fost adoptata in 1934, cind Partidul National Liberal da o lege care cere unitatilor economice sa aiba angajati lucratori romani in proportie de 80 la suta.
In august 1940, in timpul dictaturii regale, populatia evreiasca este scoasa de sub scutul legii prin Statutul populatiei evreiesti. Pentru prima oara se vorbeste de criteriul singelui, acesta fiind un moment foarte important in gestionarea relatiilor cu evreii. Poporul roman nu mai este vazut ca o unitate culturala, de civilizatie, de istorie, de religie, ci era vazut ca o unitate biologica.
“Natiunea a devenit mai putin o comunitate juridica sau o colectivitate politica, mai mult o comunitate spirituala si organica asezata pe legea singelui din care izvoraste o ierarhie a drepturilor politice. Apararea singelui romanesc constituia garantia morala a recunoasterii drepturilor politice supreme”, se arata in Raportul Comisiei Internationle privind Holocaustul in Romania. Pentru a nu amesteca singele poporului roman, se interzic apoi casatoriile intre evrei si neevrei.
Dupa abdicarea lui Carol al II-lea in 1940, Antonescu este declarat sef al statului si, impreuna cu legionarii, preia obiectivul de eliminare a evreilor din societatea romaneasca. Legionarii au incercat sa faca acest lucru prin confiscari, omoruri, sau vinzarea sub amenintarea armei. Antonescu, insa, nu a privit cu bunavointa sistemul lor, pentru ca el voia sa realizeze aceasta romanizare pe baza de legi, pentru ca masurile luate sa fie valabile si dupa sfirsitul razboiului.
Potrivit lui Liviu Rotman, masurile pe care le-a luat Antonescu pentru scoaterea evreilor din corpul social romanesc au vizat interzicerea arendarii farmaciilor catre evrei, anularea autorizatiilor pentru vinzarea produselor alcoolice si tutun, romanizarea salilor de cinematograf, iar vasele navale detinute de evrei trec in patrimoniul statului.
In perioada urmatoare Antonescu a pregatit o legislatie care sa decimeze proprietatea evreiasca. Are loc prima nationaliare din istoria moderna a Romaniei, un transfer masiv de proprietate in diverse etape. Primul decret permite confiscarea imediata a proprietatilor in mediul rural: vii, conace, utilaje, statii tehnice in agricultura, dupa care toate proprietatile imobiliare din Bucuresti si celelalte orase sint confiscate printr-un decret din martie 1941. Au fost dati afara din case si chiriasii, existind anumite zone in care ei nu aveau voie sa locuiasca.
Pina la 1 iunie 1943 au fost radiate 15.827 de firme individuale evreiesti si o mare parte au fost luate sub titlul de “Romanizare prin buna intelegere“. Aceasta mutatie in societate a produs o oarecare tulburare in mediul economic din Romania. Au fost exclusi apoi elevii si studentii evrei din invatamintul de stat, iar cei mai multi evrei adulti au fost exclusi din asociatiile profesionale. De exemplu, unii doctori aveau voie sa profeseze pentru ca altfel s-ar fi dat peste cap sistemul de sanatate. Dar trebuia sa specifice ca erau evrei – adica pacientul trebuia prevenit ca il trateaza un evreu pentru ca sa se poata feri, precizeaza Liviu Rotman. Toate aceste masuri nu numai ca excludeau evreii din viata sociala din Romania, dar ii supuneau la o umilire profunda.
Cit despre cei care spun ca Antonescu nu a stiut ce se intimpla, iata o declaratie a acestuia din aprilie 1941, in fata Consiliului de Ministri: “Dau drumul multimii sa-i masacreze. Eu ma retrag in cetatea mea, si dupa ce-i masacreaza, pun iarasi ordine”, a citat Liviu Rotman. Exact asa s-a intimplat la Iasi la sfirsitul lui iunie, cind, timp de trei zile, armata, jandarmeria si populatia au fost libere sa atace populatia evreiasca, in ceea ce s-a numit Pogromul de la Iasi.
Potrivit lui Liviu Rotman, denumirea de pogrom este improprie, pentru ca ceea ce s-a intimplat la Iasi are caracter planificat.
De asemenea, Guvernul de atunci a purtat o mare responsabilitate cu privire la masurile care s-au luat pentru eliminarea evreilor. “Nu a existat nici o opozitie la politica lui Antonescu fata de evrei, nimeni nu a spus vreodata NU. Intreaga elita politica a regimului Antonescu este vinovata”, a mai spus Rotman. In acelasi timp, el a precizat ca au existat si reactii foarte fragile de impotrivire a acestor politici de suprimare a evreilor, mai ales din partea Palatului, din partea unor cercuri birocratice romanesti, clerici, iar unele cadre de conducere a Cailor Ferate Romane au sabotat trenurile spre Transnistria. Rotman recunoaste ca si aceaste firave impotriviri au incurajat schimbarea in 1942.
Sesiunea de pregatire cu profesorii de istorie a fost organizata de Centrul de studii iudaice “Goldstein Goren” din cadrul Facultatii de Litere la Bucuresti, impreuna cu Ministerul Educatiei si Cercetarii si a ajuns la a IV-a editie. Anul acesta au participat 20 de profesori din toata tara si 25 de profesori din Bucuresti.
“Studierea Holocaustului la clase este obligatorie de sapte ani, dar nu s-a facut o pregatire la nivel national a profesorilor de istorie, iar noi incercam sa venim in intimpinarea acestei nevoi”, a spus Felicia Waldman, coordonator al Centrului “Golstein Goren”.
Aceste sesiuni au fost organizate si la Cluj, Craiova, urmind ca aceleasi sesiuni sa fie organizate si la Iasi.
Atarcicov Adrian, unul dintre participantii la sesiunea de anul acesta, profesor de istorie care preda un curs optional despre Holocaust la Colegiul National “Unirea” din Focsani a spus: “Mi se pare foarte interesant de aflat de unde acesta problema a evreilor la noi la romani, pentru ca eu aveam impresia ca sintem o populatie toleranta, intelegatoare. Cred ca o posibila explicatie ar fi mimetismul, tendinta de a copia ce se intimpla in Occident, valabila si astazi”. Copiilor le va explica mai ales ca trebuie sa inteleaga problematica Holocaustului pentru ca sa putem evita pe viitor ceea ce a fost gresit in istorie.

Romania si Holocaustul

http://www.divers.ro/focus_ro?wid=37452&func=viewSubmission&sid=5367

Atitudinea Guvernului roman de a sublinia faptul ca "inlauntrul hotarelor Romaniei in epoca 1940 - 1945 nu a avut loc un Holocaust" a generat un scandal cu de toate: tensionarea relatiilor diplomatice romano-israeliene, proteste ale organizatiilor civice, relatari ample in presa internationala. In cele din urma, chiar daca guvernul de la Bucuresti si-a nuantat pozitia, ramine faptul ca Romania are inca o atitudine ambigua fata de Holocaust.

Nimic nu parea sa prevesteasca furtuna ce avea sa urmeze. In sedinta de Guvern de joi, 12 iunie, a fost anuntata aprobarea colaborarii dintre Arhivele Nationale ale Romaniei si Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite. Astfel, o echipa de cercetatori americani urmeaza sa aiba acces la arhivele nationale pentru a studia documentele si informatiile legate de Holocaust. Odata cu acest acord, Ministerul Informatiilor Publice a dat un comunicat ciudat, care a stirnit reactii dure din partea comunitatii internationale.
Ministerul a declarat odata cu semnarea respectivului acord ca "se subliniaza cu tarie faptul ca inlauntrul hotarelor Romaniei in epoca 1940-1945 nu a avut loc un Holocaust". Aprecierea Guvernului a fost intens mediatizata de presa internationala, informatia fiind publicata in editiile de simbata a numeroase ziare din strainatate. "Romania neaga Holocaustul" titra spre exemplu Daily News din Marea Britanie. In majoritatea relatarilor s-a subliniat ca pozitia Romaniei in timpul celui de-al doilea razboi mondial face obiectul unor vii controverse, mediile nationaliste respingind orice responsabilitate a guvernului condus de maresalul pro-nazist Ion Antonescu in persecutarea si exterminarea evreilor. Au fost citate si documentele publicate de Federatia comunitatilor evreiesti din Romania, conform carora maresalul Antonescu, aliat al lui Hitler, este direct responsabil pentru trimiterea in taberele mortii a circa 250.000 de evrei. Maresalul a incitat pogromul de la Iasi, soldat cu 3.000 - 10.000 de morti in iunie 1941, s-a aratat in relatarile de presa.

Primele reactii
Luni 16 iunie, o organizatie pentru studiul Holocaustului raspundea deja Guvernului roman. Institutul Yad Vashem, consacrat memoriei si studiului Holocaustului, declara ca afirmatia Guvernului roman potrivit careia Romania nu a fost teatrul "unui Holocaust" intre 1940 si 1944 este falsa. "A fost stabilit ca au avut loc masacre pe scara larga ale evreilor in timpul Shoah pe teritoriul Romaniei Mari", se arata intr-un comunicat al organizatiei.
Institutul, cu sediul la Ierusalim, face trimitere in mod special la opera dr. John Ancel, publicata recent de Yad Vasem, care relateaza modul in care au fost masacrati 420.000 de evrei in Romania Mare. "Aceasta opera, bazata pe arhive mondiale, inclusiv romanesti, toate disponibile, arata ca guvernul roman de la Bucuresti, concertat cu armata si politia romana, a avut o responsabilitate directa in aceste masacre", adauga comunicatul semnat de directorul Yad Vashem, Avner Shalev. "Este greu de inteles cum o tara care lauda ca are un regim democratic poate prezenta o versiune atit de falsificata a evenimentelor istorice", precizeaza comunicatul.
Comunitatea evreiasca din Romania s-a aratat si ea contrariata de atitudinea Guvernului. Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania (FCER) cerea marti 17 iunie Executivului o revenire oficiala asupra declaratiei privind Holocaustul, pe care o considera "irelevanta si nelalocul ei".
Comitetul director al FCER considera ca declaratia Guvernului este "departe si chiar in contrasens cu spiritul dezbaterilor din anul 2002, atunci cind ministrul Culturii si Cultelor recunostea participarea Romaniei la Holocaust". La inceputul anului 2002, FCER si-a aratat aprecierea fata de Ordonanta de Urgenta emisa de Guvern, care interzicea organizatiile si simbourile cu caracter fascist, rasial sau xenofob. FCER a amintit ca ministrul Culturii, Razvan Theodorescu, prezent la dezbaterile organizate atunci, a afirmat ca "daca Holocaustul poate fi vazut ca o epoca istorica, dar si ca o actiune de exterminare sistematica si in masa a unor minoritati etnice si religioase, in lagare de concentrare si deportare organizate, de nazisti si de aliatii lor, in teritorii ocupate de Germania hitlerista si de aliatii sai, inainte si in timpul celui de-al doilea razboi mondial, mi se pare ca istoria Basarabiei, a Bucovinei, a Tinutului Herta si, mai ales, a guvernamintului Transnistriei din anii 1941-1942, indrituieste acea opinie pe care am enuntat-o deja, in Guvern si in Parlament, la discutarea actului legislativ: in Romania nu a avut loc Holocaust, dar Romania - prin guvernarea Antonescu si actiunile sale in teritoriu ocupat - a participat la Holocaust". "In spiritul acestei opinii, n-ar fi existat Holocaust in fruntariile ciuntite ale Romaniei anilor 1940-1045, dar Romania - prin guvernarea Antonescu si actiunile sale - a participat in mod clar la Holocaust. Desigur, s-ar putea intregi cele spuse de ministrul Culturii si Cultelor cu evenimente la fel de tragice, de felul pogromului de la Iasi, din 1941, dupa prima saptamina de razboi, al "Trenurilor mortii", in acelasi context, cu circa 10.000 de victime, al deportarilor din Dorohoi, Suceava, Cimpulung, Radauti s.a. (deci, de pe dreapta Prutului, in fruntariile Romaniei de atunci)", se arata intr-un comunicat FCER. Federatia a mai amintit ca nu s-a spus "nici un cuvint" despre "legislatia rasiala, antisemita, a Guvernului Goga-Cuza ori din perioada dictaturii regale, a Statutului National Leginar sau din perioada razboiului, nimic despre pogromurile din 1940-1941 si nimic despre responsabilitatea integrala, antonesciana, in privinta deportarii evreilor din Basarabia, Bucovina si nu numai, despre cele aproape 25.000 de victime cazute inca din Basarabia, Bucovina si cei aproape 100.000 rapusi de inanitie, boli, conditii inumane de existenta". "Considerind ca nu poate fi vorba decit de o grava omisiune in textul Comunicatului amintit (...) speram intr-o revenire oficiala, din partea Guvernului, in stare sa elimine comentariile critice, negative, cit si amploarea nefasta a reflectarii lor in mass media interna si internationala", se arata in finalul declaratiei FCER. Si etnicii rromi au reactionat la atitudinea Guvernului fata de Holocaust. Asociatiile rromilor, reunite in cadrul Conferintei Societatii civile rrome, „pentru comemorarea a 61 de ani de la deportarea rromilor in Transnistria (1942-1944) si a 13 ani de la Pogromul din Bucuresti (14 -15 iunie 1990)”, au aflat „cu stupefactie despre faptul ca, intr-un comunicat al Guvernului se neaga existenta acelei pagini negre din istoria Romaniei, Holocaustul impotriva evreilor si rromilor”. Rromii spun ca, conform datelor Comisiei romane pentru crime de razboi, in deportarea rromilor in Transnistria din perioada 1942-1944 au murit 36.000 de persoane, acest fapt fiind recunoscut de Parlamentul Romaniei prin Legea 189/2000 si Guvernul Romaniei prin HG 127/2002 si Ordonanta 105/1999. Si auto-intitulatul rege al rromilor, Florin Cioaba, a afirmat, marti 17 iunie, ca in Romania a fost Holocaust si ca 36.000 de tigani au murit in tara si in Transnistria in timpul guvernului Antonescu, fara a preciza care au fost locurile din interiorul granitelor unde au fost exterminati rromii.

Explicatii la nivel oficial
Declaratia guvernului roman nu a ramas fara repercursiuni nici la nivel diplomatic. Ambasadorul Romaniei in Israel Mariana Stoica a fost invitata, luni 16 iunie, la Ministerul de Externe israelian, pentru a oferi explicatii. Conform unui comunicat al Ambasadei Israelului la Bucuresti, remis agentiei Mediafax, adjunctul directorului general pentru Europa Centrala si Euroasia, David Peleg a informat-o pe Mariana Stoica in legatura cu faptul ca "Israelul priveste cu ingrijorare declaratia romana, care nu corespunde realitatii istorice". In opinia lui Peleg, "Guvernul roman trebuie sa gaseasca o cale de a corecta aceasta declaratie nefericita, pentru a readuce relatiile bilaterale pe calea cea dreapta". Confruntate cu numeroase critici, autoritatile romane s-au vazut nevoite sa faca un pas inapoi si sa incerca sa repare din gafa comisa.
Astfel, marti 17 iunie, Presedintele Ion Iliescu declara ca Holocaustul s-a produs si cu participarea unor romani si ca poporul roman trebuie sa-si asume si aceste perioade din istoria Romaniei. Seful statului a mai spus ca Guvernul nu trebuia sa faca nici o mentiune de negare a Holocaustului in comunicatul oficial al executivului. Si cabinetul Adrian Nastase a incercat in aceeasi zi sa ofere explicatii, numai ca intr-un comunicat oficial se vorbea mai mult de masurile luate de condamnare a „extremismelor fasciste, naziste, rasiste si xenofobe” decit despre declaratia de contestare a Holocaustului. „Asumindu-si partea de responsabilitate a statului roman de acum o jumatate de veac pentru victimele Holocaustului, la care guvernantii Romaniei au participat atunci, Guvernul Romaniei de astazi isi precizeaza dorinta de a continua cooperarea cu institutiile internationale care studiaza problematica Holocaustului si isi reafirma disponibilitatea de a contribui la eforturile neobosite depuse de aceste organizatii. Romania intelege, astfel, sa contribuie la clarificarea unor momente dramatice din istoria nationala. Aceasta pozitie oficiala reflecta atitudinea constanta a tarii noastre si va fi sustinuta de reprezentantii Guvernului Romaniei la reuniunea pentru combaterea antisemitismului, organizata de OSCE, la Viena, in data de 19 - 20 iunie”, se mai arata in comunicatul oficial de presa.

Să ne amintim pentru a nu se mai repeta niciodată


După trei ani de tergiversări, Bucureştiul găzduieşte un Memorial dedicat Holocaustului. Monumentul, inaugurat astăzi, cu doar 24 de ore înainte de Ziua Holocaustului în România, e un omagiu pentru cei care au fost, dar mai ales un avertisment pentru cei care vor fi.

”Ce este un jidan?”. Un copil de nici 10 ani, mai curajos, se ridică:” Jidanul este un om rău, m-a învăţat bunica să mă feresc de ei, că sunt oameni care te fură şi când se uită la tine”. Atunci Miriam Bercovici şi-a dat seama că toate vin din necunoaştere. Le-a zis celor din faţa sa doar atât:” Copii, eu sunt o jidancă...”.

Dialogul de mai sus a avut loc în urmă cu doar câţiva ani, într-o şcoala generală din Bucureşti. Miriam Bercovici, supravieţuitoare a deportărilor din Transnistria şi purtătoarea unor cicatrici istorice despre care România profundă încă vorbeşte în şoaptă, se afla acolo pentru a vorbi despre Holocaust. Anii au trecut, o comisie internaţională a demontat bucată cu bucată toate miturile despre “mâna de ajutor” pe care regimul lui Ion Antonescu le-ar fi întins-o evreilor în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, dar Ziua Holocaustului a rămas doar prilejul unor ceremonii marginale, ferite de mediatizare şi ascunse în spatele ignoranţei.

După trei ani de tergiversări şi dispute mascate de avântul ecologist, oficialii români au decis că e timpul ca Bucureştiul să găzduiască un Memorial dedicat Holocaustului, un loc care să le amintească celor care vor să ştie despre ororile de demult. Orori posibile doar prin implicarea nemijlocită a autorităţilor care gestionau destinele României la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Monumentul, aflat la intersecţia străzilor Anghel Saligny, Mihai Vodă, Ion Brezoianu şi Lipscani, a stârnit controverse în primăvara acestui an, când ecologiştii ameninţau că vor bloca în justiţie construcţia, acuzând edilii de continuarea „genocidului spaţiilor verzi”, prin sacrificarea celor 3.000 de metri pătraţi de spaţiu verde din centrul oraşului.

Când istoria se răsuceşte ca o lamă

Până la urmă, decizia a căzut în favoarea memoriei. Au spus-o mulţi alţii înainte ca aceste cuvinte să se aşeze aici: demnitatea memoriei este atât de importantă încât, în lipsa ei, nazismul, chiar pierzând lupta, ar fi câştigat războiul. Astăzi, România a decis că acceptarea propriului trecut e mai importantă decât eludarea permanentă a temelor care ating fibra tare a naţionalismului. Nu e un discurs despre toleranţă, e doar unul despre normalitate.

Sutele de mii de evrei români care nu s-au mai întors niciodată din trenurile morţii, care au sfârşit în marşurile interminabile spre lagărele transnistrene, care au căzut sub ploaia de gloanţe a pogromurilor de la Iaşi, Galaţi sau Dorohoi nu sunt miza reală a acestei normalităţi. Pe ei, nimic şi nimeni nu-i mai poate recupera vreodată. Destinele lor s-au frânt atunci când istoria s-a răsucit ca o lamă. Memoria lor e însă semnul ultim că avem şansa de a nu mai repeta exerciţiile de dezumanizare.



CEEA CE NU SE UITĂ

“Soluţia finală” se prepară la Bucureşti

Cifra exactă a victimelor Holocaustului nu va fi, probabil, niciodată cunoscută. Ştim doar că aproximativ şase milioane de evrei au pierit în lagărele naziste, în „bou-vagoanele” care i-au transportat spre moarte, în ghetouri sau chiar în plină stradă. Într-o epocă în care lumea trăia doar pentru a ucide, România nu a putut scăpa instinctului criminal. Alianţa cu Germania hitleristă din primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial a plasat, în dreptul regimului lui Ion Antonescu, peste 300.000 de victime ale Holocaustului.

Iadul a început la Dorohoi în vara anului 1940, cu evrei aliniaţi în faţa gropilor comune şi împuşcaţi în cap. Fervoarea antisemită avea să degenereze câteva luni mai târziu, la Bucureşti, într-un ianuarie 1941 care a văzut centre de tortură organizate în prefecturi şi comisariate de poliţie transformate în camere de exterminare. Pădurea de la Jilava a răsunat sub sunetul surd al revolverelor, şase sinagogi au fost devastate, iar teroarea şi-a găsit esenţa într-o imagine oribilă, de care doar o umanitate profund degenerată putea fi capabilă: 15 evrei împuşcaţi, atârnaţi de ceafă în cârligele unui abator bucureştean.

Apoi, a venit Iaşiul cu propriul “scenariu”, la sfârşitul lui iunie 1941. Evrei masacraţi în plină stradă, supravieţuitori “plimbaţi” în două trenuri ca nişte camere de gazare şi, la final, o cifră ameţitoare: aproape 15.000 de victime. Războiul contra “duşmanului” se află însă doar în faza incipientă. România militară şi civilă şi-a îndreptat toate tunurile către evrei spre sfârşitul unui 1941 construit parcă în laboratoarele horror ale Hollywoodului. La Odessa, recucerită de armatele Bucureştiului, metodele au depăşit orice imaginaţie patologică: mii de evrei înghesuiţi în magazii mitraliate, incendiate şi, la final, atacate cu grenade. Carnagiul a fost total: 22.000 de mii de cadavre mutilate.

“Cireaşa de pe tort” avea să fie însă Transnistria, transformată la mijlocul conflagraţiei mondiale într-o groapă etnică a României. Estul extrem al Basarabiei recucerite oferea peisajul perfect pentru “procesul natural” de exterminare a evreilor. În lipsa camerelor de gazare, frigul şi mizeria lagărelor din Transnistria “asigurau” eficienţa “soluţiei finale”.

Adevărul despre Holocaust irită în continuare

Acum cinci ani Comisia Internațională privind Studierea Holocaustului în România își înainta raportul, întocmit în urma unei munci de un an de zile, președintelui României la acea dată, Ion Iliescu, cel care inițiase în vara lui 2003 această cercetare în premieră.

Acum, după cinci ani de la recunoașterea oficială și asumarea oficială de către România a concluziilor raportului Comisiei Wiesel (numită așa după numele președintelui său, Elie Wiesel, celebru scriitor, născut la Sighetu Marmației, laureat al Premiului Nobel pentru pace și supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz), există mulți români care fie nu au auzit de existența sa, ori nu l-au citit, ori nu recunosc concluzile sale, care atribuie regimului condus de Ion Antonescu responsabilitatea pentru moartea a între 280000 și 380000 de evrei și 11000 de romi în perioada 1940 - 1944.

Vicepreședintele Comisiei Wiesel, Radu Ioanid, care este directorul departamentului de relații internaționale al Memorialului Holocaustului de la Washngton DC, declara recent într-un interviu presei din România:

"Cam 40% dintre români nu au informaţii despre Antonescu. Asta în sine este un lucru foarte grav, pentru că ar trebui să existe un minim de informaţii despre regimurile totalitare din România. Dar, dintre cei 60% rămaşi, cam jumătate spun că a fost un erou, în vreme ce 30% susţin că a fost un criminal de război."

Dintre cei care au auzit de raport, puțini sunt cei care l-au citit, fie și parțial (el poate fi citit aici http://www.inshr-ew.ro/pdf/Raport_final.pdf). Atitudinile variază de la acceptare, la minimalizare, justificare a acțiunilor regimului Antonescu și până la respingere în bloc a concluziilor raportului.

Negaționiștii invocă o conspirație evreiască împotriva României, care ar fi fost nevoită să accepte responsabilitatea Holocaustului dintre 1940 – 1944 în schimbul acceptării ca partener al Occidentului (în 2004, la scurt timp după publicarea raportului Comisiei Wiesel, liderii Uniunii Europene au decis aderarea României la UE la data de 1 ianuarie 2007).

Cei care au citit raportul pot remarca limbajul sobru în care este redactat, acesta fiind bazat în mare majoritate pe documente din arhivele românești, documente ascunse timp de 60 de ani. Extrem de important este faptul că responsabilitatea Holocaustului este atribuită regimului Antonescu care a guvernat țara între 1940 și 1944 și nu poporului român, așa cum afirmă, din ignoranță sau rea-credință, cei care contestă validitatea acestui raport.

Comisia a fost alcătuită din personalități publice – istorici în majoritate – din România, Israel, Statele Unite, Franța, Germania, iar punerea la îndoială a onestității acestui efort amplu de scoatere la iveală a adevărului istoric este în sine un act de ignoranță și chiar rea-credință, care nesocotește modul însuși în care funcționează o societate democratică, în care promovarea cu bună știință a dezinformării este un act nelegitim, chiar o infracțiune.

Contestatarii raportului Comisiei Wiesel nu au aproape niciodată argumente serioase împotriva concluziilor din text. Cei mai mulți de fapt nici nu l-au citit sau refuză să-l citească.

Lipsa contra-argumentelor

E și greu de găsit contra-argumente, când dovezile provin mai ales din documente românești ale vremii, iar Ion Antonescu însuși nu a negat niciodată că ar fi ordonat deportarea în masă și chiar nimicirea unor grupuri mari de evrei din Basarabia, Bucovina și Transnistria.

Mărturiile privind atrocitățile comise de armata sau jandarmii români după 22 iunie 1941 sunt irefutabile, un exemplu fiind și interviul cu Șabs Roif, supraviețuitor al lagărelor din Transnistria, serializat în revista ACUM.

Justificările privind pretinsa colaborare în bloc a populației evreiești din teritoriile ocupate de URSS în vara lui 1940 cad în desuetudine prin faptul că majoritatea celor deportați după iunie 1941 erau femei, copii și bătrâni, chiar Șabs Roif – născut în 1930 – este un exemplu grăitor.

Un alt gen de atitudine la concluziile raportului este contrapunerea lor cu efectele impunerii regimului comunist în România. Cei care mută discuția în acest plan afirmă explicit sau implicit culpabilitatea "evreilor" în represiunea comunistă, ca un fel de revanșă pentru acțiunile antisemite din perioada 1938 – 1944.

Pe lângă falsitatea acestei afirmații – comunismul a fost impus de Stalin în toată Europa de est ocupată și a provocat suferințe populației indiferent de etnie – ea reprezintă o continuare a tezei culpabilității în bloc a evreilor în 1940 – 1941, invocată și de Ion Antonescu ca justificativ al persecuțiilor antisemite.

Revista ACUM a promovat cu consecvență, ca parte a liniei sale editoriale, concluziile raportului Comisiei Wiesel. Suntem printre puținii în presa de limbă română care facem acest lucru, pe care alții fie se tem, fie nu doresc să-l facă pentru a nu-și pierde unii cititori cu orientări politice mai verzi, dar nu ecologiste!

Evident că cei care ne combat nu o fac cu argumente, pentru că nu le au, ci cu acuzații absurde sau de-a dreptul calomnioase, de genul că am fi "plătiți de lobby-ul evreiesc", acuzații din care adeseori transpare un antisemitism agresiv și o ură abia disimulată.

Vă veți întreba de ce perseverăm în a prezenta adevărul despre Holocaustul din România, dacă ne izbim de această atitudine larg răspândită de respingere neargumentată și resentimentară? Răspunsul e foarte simplu și poate destul de clișeistic: nu se poate clădi o democrație trainică pe minciună și fuga de responsabilitate.

Așa cum spuneam, nu poporul român, ci regimul dictatorial și fascizant al lui Ion Antoescu este responsabil de Holocaustul din România, care a fost una dintre paginile cele main rușinoase ale istoriei naționale din ultimii 100 de ani. A invoca interesul național sau a românismului în sprijinul mușamalizării acestui episod trist din istoria României este inacceptabil și profund demagogic.

Din punct de vedere practic, cei care invocă pericolul ca României să i se ceară despăgubiri de către victimele Holocaustului sau urmașii lor, uneori invocându-se cifre de-a dreptul elucubrante – 20 de miliarde de euro – sunt de asemenea lipsiți de onestitate – cele mai multe dintre aceste victime proveneau din Basarabia, Bucovina și Transnistria, responsabilitatea compensării lor fiind asumată de mai mult timp de Germania.

Vă recomandăm așadar, lectura raportului Comisiei Wiesel, chiar dacă o faceți cu cinci ani întârziere. Lectura nu este doar un act de informare, ci și un exercițiu democratic, de care mulți au fost privați sau au refuzat să-l practice de 60 de ani încoace.

citeste[...]