IN ROMANIA[2]

O lucrare fundamentală de istorie a Holocaustului în Basarabia[url=http://acum.tv/articol/author/victor-eskenasy/]de Victor Eskenasy[/url]


Întregul complex de fapte inumane ce alcătuiesc Holocaustul este perfect documentată în cele peste două milioane de pagini de documente ajunse astăzi în păstrarea Muzeului Memorial al Holocaustului de la Washington.
Zilele acestea a intrat în circuitul comercial – şi poate fi procurată între altele pe site-ul companiei Amazon – o importantă carte de istorie pentru lumea basarabeană şi românească, rod al unor îndelungate cercetări în arhive. „Ghetto-ul din Chişinău 1941-1942. O istorie documentară a Holocaustului în fruntariile contestate ale României”* este o lucrare fundamentală pentru a înţelege un capitol funest al istoriei româneşti, timp de decenii negată sau relativizată, atît de o serie de istorici, cît şi de alte personaje ale intelectualităţii române, unele din ele astăzi divinizate într-o Moldovă parţial debusolată şi în căutarea unor idoli, de genul fostului dizident şi scriitor Paul Goma.
Autorul lucrării, publicată de editura Universităţii Alabama din Statele Unite în asociaţie cu Muzeul Memorial al Holocaustului de la Washington, este Paul A. Shapiro, fost redactor-şef al publicaţiei Journal of International Affairs şi redactor asociat la Problems of Communism, de mai mulţi ani director al unui Centru de studii avansate pe tema Holocaustului, din cadrul Muzeului Memorial american al Holocaustului.
Paul A. Shapiro este o autoritate în domeniu, după ce timp de decenii a publicat studii fundamentale referitoare la politica şi fascismul din România interbelică. La volum au mai colaborat istoricii Radu Ioanid şi Brewster Chamberlain, autorii unei cronologii ataşate la sfîrşitul studiului semnat de Paul A. Shapiro, şi care rezumă datele principale ale evenimentelor din ghetto-ul organizat la Chişinău şi ale ocupaţiei române a Basarabiei în anii 1941-42. Traducerile celor 49 de documente ample ce ilustrează tezele şi concluziile autorului au fost realizate de Angela Jianu.
Studiul lui Paul A. Shapiro urmăreşte în detaliu Crearea, administrarea şi lichidarea Ghetto-ului din Chişinău (1941-42), de la reocuparea Chişinăului de către armata antonesciană şi operaţiile aşa-numite de „Curăţare a terenului” de evrei, trecînd prin analizarea populaţiei ghetto-ului, masacrele de la Visterniceni şi Ghidici, controlul asupra accesului şi ieşirii din ghetto, evadările, munca forţată, ordinele de deportare, pregătirile finale şi lichidarea ghetto-ului din Chişinău. Subcapitole speciale se referă la ceea ce istoricul numeşte „Jecmănirea finală: corupţia de la cel mai înalt nivel în jos”, urmările lichidării ghettoului, „Jaful organizat”: Furtul proprietăţilor evreieşti şi confiscările de către stat, „Curăţirea: gesturile ultime şi cele din urmă barbarii în 1942 şi „Sfîrşitul: Transnistria”.
Rezumînd, în primele luni ale Operaţiunii Barbarossa, la sfîrşitul lunii iunie 1941, uciderile în masă pe măsura înaintării forţele româneşti şi germane spre Chişinău, au fost urmate de împuşcarea a mii de evrei pe străzile oraşului în timpul primelor zile după restabilirea administraţiei româneşti. Ceea ce s-a petrecut ulterior, persecuţiile, barbariile, întregul complex de fapte inumane ce alcătuiesc Holocaustul, este perfect documentat în cele peste două milioane de pagini de documente ajunse astăzi în păstrarea Muzeului Memorial al Holocaustului de la Washington şi obţinute în urma negocierilor unor misiuni succesive în România, după 1991.

Total inaccesibile sub regim comunist, cînd s-a negat însăşi existenţa lor, documentele sînt – spune Paul Shapiro – „de o extraordinară bogăţie, de la ordinele adresate unităţilor militare şi rapoartele de răspuns ale acestora de-a lungul lanţului de comandă din armata română, la documentele Ministerului Naţional al Apărării, la materialele birocraţiei guvernamentale în acte ale multor ministere, la numele evreilor români trimişi la muncă forţată, la comunicările dintre autorităţile române şi colaboratorii locali sau autorităţile germane din zona de dincolo de Bug din Ucraina ocupată şi pînă la rapoartele deprimante, reci, despre nevinovaţii lichidaţi numai fiindcă nu puteau ţine pasul în cursul marşurilor forţate spre răsărit.”
Dată fiind birocraţia acelor ani, materialele s-au păstrat în original şi copii, nu numai la Bucureşti, dar şi în arhive ce au devenit accesibile misiunilor de cercetare americane şi israeliene, ceva mai devreme decît cele româneşti, la Cernăuţi, Miklaiv, Odesa, Viniţa şi, nu pe ultimul loc la Arhivele Statului de la Chişinău, dat fiind că oraşul a găzduit în anii 1941-42 autorităţile de ocupaţie civilă şi militară direct responsabile pentru tratamentul evreilor din Basarabia şi capitala acesteia.
„În ansamblu – conchide Paul A. Shapiro, autorul volumului – această documentaţie revelează o politică clară, aplicată pas cu pas şi prioritar, dirijată şi urmărită cu grijă de la centru de Conducătorul României, Ion Antonescu. Politica s-a focalizat pe eliminarea completă a evreilor din Chişinău, ca şi din restul Basarabiei. Documentaţia dovedeşte cu claritate că „la periferie” în Basarabia, ca şi peste tot în rest, Antonescu s-a aflat la controlul evenimentelor şi s-a dovedit el însuşi un ucigaş, criminal de război.” Mai mult într-un vitor interviu cu autorul cărţii, Paul A. Shapiro…

Ziua Naţională a Holocaustului: cuvântul rostit de către dl. Liviu Berişde Liviu Beriş

 Joi 8 octombrie 2015 începând cu ora 10.00, în prezenţa unei numeroase asistenţe, la Muzeul Holocaustului din Bucureşti a avut loc o adunare comemorativă cu ocazia Zilei Naţionale a Holocaustului.

La eveniment au luat parte şi au rostit discursuri în memoria victimelor domnii Liviu Beriş, preşedinte al Asociaţiei Evreilor Supravieţuitori ai Holocaustului, preşedintele României, domnul Klaus Iohannis, Ministrul Afacerilor Externe Bogdan Aurescu, Dr. Aurel Vainer, preşedinte al Comunităţii Evreilor din România ş.a.

Este de menţionat faptul că au fost prezente oficialităţi din Israel, ambasadorul Israelului în România Dan Ben-Eliezer şi Yuli-Yoel Edelstein, preşedintele Kenesset-ului, oficialităţi din S.U.A., Germania, Rusia etc. precum şi numeroase persoane din corpul diplomatic. A fost prezent de asemenea preşedintele Camerei Deputaţilor, Valeriu Zgonea.

1. Când vorbim despre Holocaust, vorbim de fapt despre o culme a degenerării relaţiilor interumane;
2. Ca supravieţuitor al deportărilor în Transnistria, am văzut cu ochii copilului de atunci cum poate fi adus iadul pe pământ de către omul de lângă tine;
3. Erai de fapt condamnat la moarte nu pentru ce ai făcut şi nici măcar pentru ce ai spus, ci doar pentru că te-ai născut din părinţi evrei;
4. Cuvinte şi nu maşini au fost cele care au dus la apariţia lagărelor şi zonelor de exterminare;
5. Libertatea asigurată de democraţie este folosită deseori şi acum până la stadiul de instituire a anarhiei. Şi aceasta a fost totdeauna o fază în trecerea spre totalitarism;
6. În acest sens, menirea de fond a legii româneşti 217/2015 este de a contribui la apărarea democraţiei în faţa celor care se folosesc de democraţie pentru a încerca să o distrugă;
7. Campania violentă desfăşurată de grupuri neo-legionare după promulgarea legii 217/2015 arată că problema există şi că statul român trebuia să-şi creeze instrumentele legale pentru a o gestiona;
8. A cinsti memoria victimelor Holocaustului înseamnă a face tot posibilul ca asemenea aberaţii să nu se mai repete;
9. Cunoaşterea nu poate schimba trecutul, dar prin cunoaştere apare o şansă de înţelegere a răului, de salubrizare a prezentului şi de evitare a erorilor şi ororilor în viitor;
10. Pentru că viitorul nu e o fatalitate, ci doar o posibilitate dintr-un întreg şir de posibilităţi;
11. Şi pentru a clarifica problema legată de viitor, voi apela la o relatare legată de trecutul apropiat:
12. Înainte de venirea lui Hitler la putere, Frick, şeful fracţiunii parlamentare a partidului nazist din Reichstag, a protestat violent împotriva reţinerii de către poliţe pe timp de 3 ore a doi hitlerişti implicaţi în arderea unor cărţi, într-o piaţă publică;
13. Cancelarul catolic Brüning l-a apostrofat pe Frick: „tocmai voi naziştii, care torturaţi, ucideţi, incendiaţi, faceţi atâta gălăgie pentru o reţinere de 3 ore pentru o anchetă”?
14. Şi iată replica cinică a lui Frick, pe care o citez: “Vă pretind, dle Cancelar al Reichului libertatea, în numele principiilor pe care le profesaţi, iar mâine vă o voi refuza, în numele principiilor pe care eu le propovăduiesc”;
15. Frick a devenit ministru de interne în guvernul lui Hitler. Împreună cu liderul său şi cu ceilalţi colaboratori, aceşti fanatici, odată ajunşi la putere, s-au ţinut de cuvânt cu vârf şi îndesat;
16. Consecinţele tragice au fost resimţite nu numai de evreii europeni, ci şi de zeci de milioane de oameni de pe tot globul şi chiar de propriul lor popor;
17. Iată de ce, de la această adunare comemorativă îndrăznesc să-mi închei cuvântul cu următorul apel:
18. Conductori ai lumii libere de astăzi! Ţineţi seama în alegerea căilor spre viitor, de avertismentele pe care vi le pune la îndemână istoria. Şi, mai ales NU UITAŢI că FANATICII de acest tip se ţin de cuvânt!!!
Vă mulţumesc pentru atenţie.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/care-sunt-jidani-o-parte-descaltati-va-romanii-au-stat-fata-trupurilor
Un evreu supravieţuitor al Holocaustului a povestit drama prin care a trecut la vârsta de 13 ani, când a fost deportat împreună cu familia şi cu ceilalţi evrei din ţinutul Herţei. A răbdat de foame şi de sete, a văzut bătrâni executaţi. Dar niciodată nu a părăsit România. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Ce a însemnat Holocaustul pentru România. 380.000 de evrei au fost uc... Deţinutul 108767 sau viaţa ca un iad din lagărul Auschwitz-Birkenau a... Cum a scăpat un evreu şi părinţii săi ca printr-o minune de lagărul de... Liviu Beriş de 87 de ani, din Bucureşti, a avut o copilărie fericită până la vârsta de 13 ani. S-a născut în ţinutul Herţei, din nordul Moldovei, unde trăiau 2.200 de români şi 1.800 de evrei. Jocurile copilăriei erau aceleaşi şi pentru români şi evrei. În colbul copilăriei visa să devină medic. Asta până într-o zi când a auzit un nou cuvânt: „jidan“ şi viaţa i s-a schimbat pentru totdeauna. Un an sub ocupaţie rusească Povestea lui începe în data de 26 iunie 1940, când tancurile sovietice au intrat în ţinutul Herţei, după ce Uniunea Sovietică a dat ultimatum privind cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord. „Herţa se afla la 15 kilometri de vechea graniţă cu Austro-Ungaria. Atunci, au avut loc ciocniri între trupele române şi sovietice şi au murit doi ofiţeri români şi un ostaş de origine evreiască. Aşa am stat un an sub ocupaţie rusească“, povesteşte el, timp în care au început confiscarea averilor  şi înfiinţarea de colhozuri. Raionul Herţa a trecut în subordinea Cernăuţilor, care era în graniţele Ucrainei. „Tatăl meu avea o brutărie şi era considerat mare burghez. I s-a luat tot. La fel cum au păţit şi toţi ceilalţi meşteşugari din zonă: cizmarii, croitorii sau căciularii. Am fost scoşi din casa noastră şi mutaţi într-o alta“, povesteşte el. Evreul cu numărul 39 Dar asta nu a fost tot. Tatăl său a primit un număr: 39. Avea să afle că aşa erau numerotaţi cei care urmau să fie deportaţi în Siberia. Primele depărtări, nimeni nu ştie pe ce considerente, au fost făcute pe 13 iunie 1941, într-o noapte. Au plecat 39 de familii. Urmau altele. Dar nu au mai avut când. „Pe 22 iunie am pornit războiul împotriva sovieticilor, când, pe data de 5 iulie, cineva a venit să ne spună că trupele româneşti au ajuns la marginea Herţei. Atunci, fericiţi, am plecat să-i întâmpinăm, români şi evrei împreună. Eram fericiţi, scăpasem de ruşi, însă căpitanul care însoţea militarii a întrebat: «Care sunt jidani dintre voi să treacă la o parte. Descălţaţi-vă». Aşa am făcut. Ostaşii aveau arme şi le-au îndreptat către noi, dar românii, vecinii şi prietenii noştri, au stat în faţa trupurilor noastre ca să ne salveze“, îşi aminteşte el tragedia acelei zile. În cele din urmă, le-a dat ordin să plece spre casă. Au mers desculţi şi goi pe dinăuntru. 130 de evrei ucişi După trei zile, toţi evreii din Herţa au fost strânşi în sinagogă. Acolo, Jandarmeria a întocmit o listă. „Nu am ştiut niciodată şi nu am priceput pe ce considerente strigau: x, y şi z să iasă afară. Atunci, 100 de oameni au fost executaţi la marginea oraşului şi alţi 30 în curtea unui gospodar. Noi, a doua zi am fost eliberaţi şi ne-am întors la casele noastre. Aici, alte necazuri: toate fuseseră vandalizate, nu doar jefuite. Au săpat până şi în pivniţa casei noastre. Nu am ştiut niciodată ce au căutat. Dar, ceea ce era şi mai tragic, vecinii noştri nu se mai purtau la fel. Nici «Bună ziua» nu era aceeaşi“. Deportaţi Prigoana împotriva evreilor din ţinutul Herţei nu avea să se oprească aici. Pe 10 august, li s-a spus că vor fi deportaţi. Încolonaţi ca nişte vite, au luat asupra lor doar ce puteau duce şi au plecat la drum. „Copiii cu care mă jucasem până mai ieri cu mingea de cârpă nu au venit să-şi ia rămas bun şi asta a însemnat o mare durere“, spune el. Copilul din el s-a maturizat pe acel drum, pentru mulţi fără întoarcere, pe care a apucat alături de alţi 1.500 de oameni care nu aveau altă vină decât aceea că erau evrei. „Mergeam pe jos, pe un drum plin de praf, fără mâncare, dar mai ales fără apă. Era foarte cald. Apă beam din jgeaburile pentru animale. Nu aveam unde să ne spălăm. Era un miros oribil. Şi acum mi-l amintesc. Un om care ne văzuse cum treceam mi-a povestit că înaintea noastră venea mirosul. Nu ştiam unde ne duceau“. Convoaiele morţii Pe drum, mulţi au fost executaţi. Jandarmii roiau tot timpul în jurul lor şi atunci când cineva cădea la pământ era împuşcat. A văzut cu ochii lui cum un bătrân a fost împuşcat pe câmp, iar imediat dintre coceni au ieşit ţăranii care l-au dezbrăcat şi apoi au aruncat cadavrul gol pe marginea şanţului. Mulţi şi-au dat cămăşile de pe ei ţăranilor pe care îi întâlneau pe marginea drumului pentru o bucată de pâine sau de caş. Mulţi şi-au continuat drumul dezgoliţi. „Ne umpluserăm de păduchi. Îi luam cu pumnul de pe noi. Apoi, a izbucnit tifosul exantematic“. Prin octombrie au ajuns la Nistru. „Dacă până atunci am avut de înfruntat căldura, au început ploile reci. Călcam prin noroaie şi abia dacă puteai să ridici piciorul să faci pasul următor“. Au ajuns şi pe malul Nistrului şi, după ce au trecut pe poduri plutitoare, de partea cealaltă se făceau grupuri de câte 200 de persoane şi se forma un alt convoi. „Am avut noroc în acea perioadă cu conducătorul grupului. Când rămânea cineva în urmă, toţi se opreau şi îl aşteptam. Nu a fost omorât nimeni pe acel drum“. A fugit din ghetou Au ajuns apoi într-un sat unde au fost cazţi în casele oamneilor, claie peste grămadă şi unde au primit ceai. În cele din urmă au ajuns la ghetoul din Moghilev, unde li s-a spus că dacă fug şi sunt prinş vor fi împuşcaţi. „Dar ce era să facem? Dacă rămâneam în ghetou, riscam să murim de foame. Şi aflasem că erau mai multe cazuri de canibalism.  Am fugit cu riscul de a fi împuşcat“. A căutat de lucru pentru a avea ce mânca şi pentru a primi o adeverinţă care îl ferea de execuţie. A ajuns la o turnătorie, dar cum nu avea experienţă a fost refuzat. În cele din urmă, cineva l-a angajat la o tâmplărie. Primea zilnic o farfurie de mâncare, adică apă fiartă în care erau aruncate câteva boabe de porumb. „Era fantastică mâncarea aia“, îşi aminteşte el. Aşa a trăit doi ani. A furat pentru a mânca şi lemne pentru a se putea încălzi. În decembrie 1943, li s-a spus că vor fi repatriaţi. „Atunci am aflat că doar un sfert am supravieţuit. La casele lor s-au întors doar 400“. Şeful laboratorului de genetică de la Periş Ulterior, Liviu Beriş a devenit medic veterinar şi a lucrat în cercetare, fiind şeful laboratorului de genetică şi ameliorare a porcului de la Periş de genetică şi ameliorare a porcului, omologând o nouă rasă, porcul de Periş. Părinţii şi sora sa au migrat în Israel. El a rămas în România.  În prezent, Liviu Beriş este preşedintele Asociaţiei Evreilor Români Victime ale Holocaustului. Cu toate că a pătimit atâtea, este revoltat pe cei care învinovăţesc o întreagă colectivitate pentru ceea ce au făcut unii membri ai ei. Respectă diversitatea şi, mai presus de toate, nu are regrete care, spune el, sunt distrugătoare. Comemorarea Holocaustului  Pe data de 9 octombrie se celebrează în România Ziua Holocaustului, eveniment  dedicat comemorării victimelor Holocaustului şi. Data de 9 octombrie a fost aleasă deoarece în această zi, în 1941, a început deportarea evreilor din Bucovina în Transnistria. Numărul total al evreilor români şi ucraineni care au pierit în teritoriile aflate sub administraţie românească este între 280.000 şi 380.000, se arată în Raportul final al comisiei internaţionale pentru studierea Holocaustului din România.

http://www.romanialibera.ro/aldine/history/holocaustul--comemorat-la-cluj-napoca-395824
Evreii s-au confruntat cu două tipuri de Holocaust: cel organizat în Transilvania de Nord de trupele maghiare de ocupație și de cel organizat de autoritățile române.
Muzeul de Artă din Cluj a găzduit joi simpozionul Ziua Națională de Comemorare a Holocaustului. Evenimentul a fost organizat la inițiativa clujeanului Andrei Klein, unul dintre cei patru supraviețuitori ai lagărului morții de la Moghilev, din Transnistria, unde mii de evrei au fost exterminați de autoritățile române. Andrei
Klein s-a născut, de fapt, în lagărul organizat de autoritățile române în vederea exterminării evreilor. La evenimentul de la Cluj au participat numeroși istorici, care au vorbit despre evenimente precum Pogromul de la Iași, cel din Dorohoi sau cel din Galați, potrivit ClujToday.ro.
Istoricul Adrian Cioflâncă spune că ”astfel de lucruri au devenit posibile pentru că în societatea românească domnea o atmosferă genocidală, profund antisemită”. Deși unele rapoarte arătau că persoanele ucise ar fi fost comuniști sau sabotori, alte documente contrazic aceste minciuni, mai spune Adrian Cioflâncă.
În România au existat două tipuri de Holocaust. Românii i-au deportat pe mulți dintre evrei și romi în lagărele morții din Transnistria și Ucraina, în timp ce evreii și romii din Transilvania de Nord au fost trimiși de autoritățile maghiare de ocupație în lagărele de exterminare de la Auschwitz, Bergen-Belsen sau Bierkenau. În Transilvania de Nord, din primavera anului 1944, după ce la Budapesta ajunsese la putere partidul nazist al Crucilor cu Săgeți, evreii au fost adunați în ghetouri, precum cel de la Fabrica de Cărămidă din Cluj, apoi au fost încărcați în trenurile morții și trimiși spre lagărele de exterminare organizate de naziștii germani în Polonia ocupată.
O pată rușinoasă pe obrazul României
Rădăcinile Holocaustului din România pot fi căutate în antisemitismul profund care era îmbrățișat de mulți români în perioada interbelică. Cea mai abjectă formă de antisemitism a fost promovată de Mișcarea Legionară. Însă și alte curente politice erau profund antisemite. Debutul persecuțiilor antievreiești poate fi considerat anul 1938, când la putere a ajuns un Guvern condus de poetul naționalist Octavian Goga. La începutul acelui an, în România fuseseră înregistrați 757.000 de cetățeni români de origine evreiască. Până în 1941, jumătate dintre ei își pierduseră cetățenia română. Octavian Goga a retras cetățenia română pentru 120.000 dintre ei. Alți 270.000 au rămas în Transilvania de Nord, ocupată de Ungaria, în Basarabia și Bucovina de Nord, ocupate de URSS, sau în Cadrilaterul care a revenit Dobrogei. Toamna anului 1940 a marcat, o dată cu instaurarea dictaturii legionare, o nouă etapă în Holocaustul românesc.
Legionarii au început o adevărată acțiune de exterminare a populației evreiești. Zdrobirea rebeliunii legionare din ianuarie 1941 a adus o oarecare relaxare temporară, iar dictatorul Ion Antonescu a permis unui număr de aproximativ 80.000 de evrei să părăsească România. Însă intrarea României în război, în iunie 1941, a adus un nou val de persecuții. Jafurile, violurile și omorurile în rândurile evreilor din Basarabia și Bucovina au jalonat înain­tarea armatei române. Evreii din provinciile eliberate de sub ocupația URSS au fost deportați în 15 lagăre ale morții din Transnistria. 160.000 de oameni au fost trimiși spre aceste lagăre. 25.000 au murit pe drum, din cauza condițiilor înfiorătoare. O nouă pată pe blazonul armatei române avea să fie reprezentată de masacrul de la Odessa.
După ce comandamentul de război român a fost aruncat în aer de sabotorii sovietici care acționau în Odessa după ce orașul fusese cucerit de români, dictatorul Ion Antonescu a ordonat o represiune sălbatică. Doar în Odessa au fost uciși între 15.000 și 40.000 de evrei. În întreaga regiune, au fost uciși 100.000 de oameni. Mulți alți evrei și romi au murit în lagărele de exterminare din Transnistria. Nu doar dincolo de Nistru au fost uciși evrei. Pe teritoriul Vechiului Regat, au avut loc pogromurile din Iași, Galați, Dorohoi și în mai multe localități.
Doar la Iași au fost uciși 12.000 de oameni, fie pe loc, fie în trenurile morții cu care au fost deportați și al căror traseu este jalonat de gropi comune. Totuși, dictatorul Ion Antonescu a refuzat să îi deporteze pe evreii din jurisdicția sa la Auschwitz, în 1942, în condițiile în care acolo evreii din România ar fi fost supuși unui regim și mai odios de exterminare, dacă pot fi imaginate diferite trepte ale josniciei.

"Ştiuca" a fost vânată!

http://www.lumeamisterelor.com/rubrici/dosare-secrete/stiuca-a-fost-vanata/

Prin iunie 2014 și apoi la începutul acestui an, pe internet a circulat povestea unui submarin sovietic care, în Al Doilea Război Mondial, a scufundat o navă la bordul căreia se aflau aproximativ 800 de evrei. La 24 februarie 1942, fugiseră din România, de teama de a nu fi duși în lagărele germane, cu intenția de a ajunge în Palestina. Căutând amănunte legate de această tragedie, am ajuns la câteva adnotări extrase din jurnalul de bord al submersibilului respectiv.
Vânătorul
Sovieticii l-au botezat „Щ-213, Щука”, nume care în limba română înseamnă „Știuca”, dar el a fost mai bine cunoscut  sub indicativul „SC-213”. Conform jurnalului, acesta a fost lansat la apă la 13 aprilie 1937, iar la 31 octombrie 1938 a intrat în subordinea Flotei Mării Negre a URSS. Submarinul avea o lungime de 57,5 metri, un deplsament de 572 de tone la suprafață și 692 de tone în imersiune, atingea o viteză de 24 kilometri pe oră la suprafață și  12 kilometri pe oră sub apă. Era înzestrat cu două tunuri de 45 mm și 6 tuburi lans-torpile. La bordul lui erau 35 de marinari, avea o autonomie de 123 de zile și o rază de acțiune de 11.112 kilometri.

Primele victime
Începutul războiului l-a găsit în portul Nikolaev, unde i se făceau niște reparații. În septembrie 1941 a fost în prima misiune de patrulare la Capul Emine, apoi la Varna și Olinka, zona Bulgariei, timp în care era să se ciocnească de 36 de mine plutitoare sau s-a agățat în geamanduri și plase de pescuit. În dimineața zilei de 31 decembrie, „Știuca” a fost la un pas de moarte, două mine i-au explodat la pupă, dar până la urmă a scăpat. În seara zilei de 23 februarie 1942, în timp ce patrula în apropierea Capului Kara-Burnu, zona Bosforului, sub comanda căpitanului de rangul 3 Danejko, a atacat cu o torpilă vasul turcesc „Çankaya”. Acesta nu arborase niciun însemn și avea la bord  minereu de crom și 200 de tone de țevi și cărămizi. Torpila a trecut pe lângă turci fără să îi lovească și se părea că Allah îi apărase. Dar, „SC 213” s-a ridicat la suprafață și a deschis focul cu tunurile de la bord. 29 de minute mai târziu, nava turcească a fost trimisă la fund cu toți oamenii și  încărcătura ei.

Tragedia
După 12 ore, pe 24 februarie ora 09.00, „Știuca” a luat în vizor altă țintă. Un minut mai târziu, comandantul rus se bucura că nava, care în acel moment arborase un pavilon panamez, a fost lovită și s-a scufundat în câteva minute. Acesta era vasul bulgar „Struma”, care avea la bord 768 de evrei îmbarcați în portul Constanța și 10 membri ai echipajului. 100 dintre pasageri erau copii. A existat un singur supraviețuitor, David Stoliar, un tânăr de 19 ani. Pentru că „SC-213” nu a ieșit la suprafață, s-a crezut că „Struma” s-a lovit de o mină plutitoare. Mai târziu, din documente a rezultat cu totul altceva: toate submarinele sovietice primiseră misiunea să scufunde orice navă care trecea prin Bosfor și se îndrepta spre portuile românești sau bulgare, sau pe cele care plecau de acolo.

Pedeapsa
În noaptea de 2 martie, submarinul a lansat o torpilă spre vasul „Adnana”, care însă a scăpat nelovit. Pe 11 martie, a intrat în reparații la Tuapse, Krasnodar, pe țărmul caucazian al Mării Negre. În urma unui bombardament, comandantul submarinului este ucis, în locul lui fiind numit comandorul Nikolai Isayev, fost comandant al submersibilului „SC-120”, care activase în Pacific. În dimineața zilei de 1 octombrie 1942, „SC-213” împreună cu submarinul „SC-208”, a primit misiunea să se strecoare neobservat, fără să folosească radioul, pentru o misiune deosebită. În seara zilei de 14 octombrie 1942, „SC-213” nu a mai apărut la legătura radio și nici la cele care au urmat. Inițial s-a crezut că a fost lovit de vânătorul german „Uj-116 (Xantu)”, care patrula în zonă. „Știuca” a trimis o torpilă către nemți, dar aceasta a explodat la 10 metri de vas. Ca răspuns, „Uj-116” a lansat 49 de grenade anti-submarin și, observând câteva pete de ulei la suprafață, a tras concluzia că rusul a fost lovit mortal și a pierit în adâncuri.

Adevărul
În vara anului 2008, un grup de scafandri români și olandezi, a descoperit în largul Mării Negre, la 30 metri adâncime, scheletul unui submarin. Era acoperit de noroi, de alge și de plase de pescuit rupte. În corpul lui erau mai multe găuri la pupa și în turnul periscopului. În 2010, s-a stabilit că acesta era „SC-213”. Pe el se vedeau urmele exploziilor grenadelor germane. Cercetările efectuate au scos însă la iveală că nu acestea au cauzat scufundarea „Știucii”. Marea ruptură din bordaj, care i-a provocat moartea, a fost cauzată de explozia unei mine antisubmarin, de care se lovise. Conform documentelor rusești, aceasta a fost plantată în sectorul S-7, în largul portului Constanța, la data de 15 iunie 1941, de marinarii români de pe navele „Carol I” și „Amiral Murgescu”. Fără să știe, aceștia pregătiseră astfel pedeapsa celor care, mai târziu, au  trimis la moarte sute de oameni nevinovați.

Memoria Holocaustului. Un sondaj de opinie util 
de Alexandru Florian 
  
Dezbaterea publică din aceste zile a fost ani­mată de Legea 217/2015, recent promulgată şi care ar trebui să aibă un impact direct asupra reprezentării publice a memoriei Holocaustului. Ce recuperăm şi cum simbolizăm în spaţiul pu­blic din multele şi contradictoriile memorii le­gate de România în perioada celui de al doilea răz­boi mondial? Competiţie, coexistenţă sau me­morii exclusive. Colorat de vocalitatea par­ti­zană a extremismului de dreapta, care a dat tonul şi a impus aşa-zisele teme ale dezbaterii, dialogul a semănat mai degrabă cu o suită de monologuri. Lipsiţi de jurisprudenţă în do­me­niu, dar şi de o cultură civică consolidată de valorile democratice, abia de acum urmează să vedem cum va funcţiona legea.
Un sondaj de opine, cu reprezentativitate la ni­vel naţional (disponibil pe site-ul Institutului Na­ţional pentru Studierea Holocaustului din Ro­mânia „Elie Wiesel“ - www.inshr-ew.ro), rea­li­zat în luna mai, ne oferă unele informaţii des­pre starea de subiectivitate, despre emo­ţio­nalitatea şi opiniile oamenilor atunci când sunt chestionaţi despre minorităţi etnice, Holo­cau­s­tul din România, Ion Antonescu sau Mişcarea Le­gionară. Aceste informații pot fi sursa pri­ma­ră pentru a înțelege unele reprezentări publice eroizante ale memoriei responsabililor. Nein­for­mați, dominați de mituri și prejudecăți, unii oa­menii acceptă cu ușurință o simbolistică re­cu­peratorie care este unilaterală și glorifică per­so­na­je care, cel puțin etic, s-au aflat în tabăra ce­lor responsabili de discriminare, deportare, ex­terminare. Aceia dintre intervievaţi care sunt de partea lui Ion Antonescu ca „bun pa­triot“, aceia care îi imaginează pe legionari ca având o „misiune naţional-creştină“ sau care „nu îi vor pe evrei“ în România au şanse mai mari să fie de acord cu simboluri fasciste sau bus­turi ale unor criminali de război pe spaţiul public. Asemenea mesaje reprezintă obstacole în discursul memorialistic al Holocaustului. Dar introduc şi o etică disonantă puternic cu va­lo­rile democratice.
Portretul celui care ar fi dispus să respingă emoţional Legea 217/2015 şi să nu fie deranjat dacă memoria publică promovează modelul luptătorului legionar anticomunist sau al per­soa­nei condamnate pentru crime de război, dar care a avut contribuţii la spiritualitatea ro­mânească ar putea avea o distanţă socială fa­ţă de evrei, ar fi slab informat despre tragedia evreilor şi romilor din România în timpul re­gi­mului Antonescu sau i-ar valoriza pe legionari numai prin faptul că s-au opus comunismului cu arma în mână după 1944. Când aceste ca­rac­teristici se cumulează, atitudinea devine una vocală, manifestă. Şansele pentru o me­mo­rie decentă a Holocaustului se diminuează.
Iată cum se grupează răspunsurile din sondajul rea­lizat de CSOP pentru unele dintre carac­te­ris­ti­cile amintite. Evreii sunt percepuţi ca „ame­nin­ţare pentru ţară“ sau „o problemă“ de 11% dintre intervievaţi. Procentajul se dublează când se măsoară distanţa socială: 22% vor ca evreii să fie în afara granițelor noastre, respectiv să „nu vină în România“ (7%) sau doar „să o vi­zi­teze“ (15%). Iar 21% vor ca ei „să trăiască în România“. Ceilalţi 57% acceptă o „apropiere“ mai directă faţă de evrei.
Faptul că evreii din România în timpul celui de al doilea război mondial au avut aceeaşi soartă cu cei europeni este recunoscut de 28% din­tre respondenţi. Mai puţin de o treime ar avea informaţii despre acest subiect. În continuare, ne vom referi numai la acest grup de res­pon­denți. În realitate, segmentul este şi mai mic. Aceasta pentru că 80% dintre ei asociază Ho­locaustul din România cu „deportarea evreilor în lagăre germane“, eveniment care nu este specific, şi numai 28% optează pentru „de­por­tările în Transnistria“. Pogromurile sunt aso­ciate tragediei evreilor români numai de 8%. Responsabilitatea pentru genocid este în mod co­vârşitor externalizată. Mai mult de două treimi (69%) dintre cei care cunosc ceva des­pre cele petrecute în România consideră res­ponsabilitatea Germaniei ca fiind principală şi numai 19% îl cred responsabil pe Ion An­to­nes­cu. Solicitați să identifice făptașii din România, numărul celor care se exprimă este mai mare. Astfel, 57% indică responsabilitatea Mișcării Le­gio­nare și 54% pe aceea a lui Ion Antonescu.
Aceste opinii sunt însă minoritare, întrucât sem­nificativ este faptul că, la nivelul eşan­tionului de sondare, doar 5,3% (este vorba des­pre acel 19% care îl indică pe Ion An­to­nescu) acordă prioritate responsabilităţii gu­vernului român pentru genocid. De altfel, și in­teresul pentru tema Holocaustului este scăzut. Răspunsurile la întrebarea „cât de mult vă in­te­resează problema Holocaustului“, se gru­pea­ză astfel: 4% au răspuns „foarte mult“, 8% „mult“, 24% „nici mult, nici puțin“, 44% „pu­țin“. Principalele surse de informare sunt posturi românești de televiziune (58%), In­ter­netul (23%), literatura de specialitate (16%) școala (14%) etc.
În aceste condiții, mă gândesc la tendințele ac­tuale din media, cele de la televiziuni de a tra­ta subiecte importante prin deformare, pentru a produce rating. O primă concluzie, la rece și la cald (excesul mesajului radical în emisuni TV care s-au focusat pe Legea 217/2015), este ab­sența dezbaterii reale și divizarea societății civile față de problematica memoriei publice con­temporane.
 
* Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“

ELEVI DE LA LICEUL „GH LAZĂR” MÎNJEAU BĂRBILE EVREILOR CU CLEI VERDE…

Era prin august 1883. Terminasem cele 4 clase primare ale şcolii de băieţi No. 2 Lucaci, aşezată în piaţa August Laurian. Local măreţ pentru vremea de atunci, cînd Capitala nu prea avea localuri de şcolii, cu o faţadă monumentală, cu clase mari, bine aerisite şi luminate, cu tavane înalte, din cauza cărora noi, elevii, păream şi mai mici. Trebuia să mă înscriu într-o şcoală secundară. Aleg pe aceea care era mai aproape de casă: gimnaziul „Lazăr”. Cu o petiţie timbrată cu un timbru de 25 de bani, şi cu actele ce se mai cereau, mă prezint la secretariat. Pe atunci înscrierile în şcolile secundare se făceau între 16 şi 30 August, după cum cele pentru clasele primare se făceau între 1 şi 14 August, fiindcă la 16 începeau cursurile.

Gimnaziul „Gheorghe Lazăr” era pe Calea Moşilor, în curtea Bisericii Sf. Gheorge Vechi, la numărul 30. La drum, era izolată o clopotniţă foarte înaltă, cu gang, fără poartă, care da într-o curte mare, dreptunghiulară, pavată cu caldarîm turcesc. În stînga, o biserică frumoasă, aproape nouă sau restaurată, cu axa perpendiculară pe lungimea curţii, în dreapta locuinţele preoţilor deservanţi. În fundul curţii o altă clădire, joasă, cu un etaj, cu igrasie multă şi mai ales cu gratii groase la ferestre, ceea ce-i da un aspect de închisoare. În dreapta porţii şcolii, în fundul curţii bisericii, începea un fel de culoar îngust, în formă de unghi, pe care nu putea trece decît o singură persoană, veşnic murdar de ceea ce aruncau menajerele de prin casele dimprejur.

Pe această ulicioară, care era lungă, pînă ajungea în Calea Văcăreşti, în faţa Străzii Patria, ne strecuram, mai tîrziu, în recreaţii, spre o plăcintărie vecină, ca să ne minţim foamea cu ceva plăcintă cu carne, sau cu brîncă de 10 bani, sau cu un covrig de 5 bani. E mult de atunci! Dacă era covrigul 5 parale! Tot pe această ulicioară unii elevi mai mari şi mai puternici, – şi erau mulţi de aceştia, – se dădeau la acte manifeste de antisemitism nemotivat, înghesuind la întuneric vreun ovrei mai nespălat şi mai bărbos şi aruncîndu-i în barbă o turtică de clei păsăresc, verde, cumpărat cu intenţie, cu 10 bani, din piaţa Sf. Anton, azi piaţa de flori, pe atunci piaţă de porumbei şi de păsări cîntătoare şi colivii. Cel atacat pe neaşteptate trebuia să renunţe la barbă, fiindcă acel clei verde, foarte lipicios, nu se mai putea spăla. Ulicioara mai servea şi la achitarea unui diferend de şcolari, început în clase şi terminat în întunericul ei, cînd treceam spre plăcintărie, în recreaţii.

ERACLE CIUPAGEA (1935)

Mircea A. DIACONU – Problema evreiascã Agârbiceanu. Mic manual de torturã / 33
La nivelul conţinutului şi al mesajului (mai degrabă explicit, neobiectivat), de amintit imaginea despre evreu din opera lui Agârbiceanu. În fapt, analiza acestei chestiuni poate constitui o temă distinctă, cu atît mai mult cu cît în studiul lui Andrei Oişteanu pe această temă (Imaginea evreului în cultura română, Humanitas, Ediţia I, 2001; ediţia a III-a, 2012), scrierile lui Agârbiceanu nu sînt invocate. Să nu le fi cunoscut Andrei Oişteanu? Să i se fi părut atît de tari încît nu mai puteau sluji analizei sale pe orizontală?! În fond, studiul lui, de imagologie şi de istorie a mentalităţilor, nu doreşte să cadă în capcana abordărilor ideologice. Or, povestirile lui Agârbiceanu au o puternică încărcătură ideologică. Oricum, oferă din acest punct de vedere un bogat material, căci „jidanul” apare în multe din scrierile din această epocă ale scriitorului transilvănean şi putem emite ipoteza că, după articolele lui Lovinescu din 1906 şi 1909, Agârbiceanu va fi făcut el însuşi un pas înapoi, înţelegînd poate componenta inestetică chiar a conţinuturilor

Să reţinem cîteva exemple. În Plutaşii (textul a apărut în 1905, în „Drapelul”, la Lugoj), jidanul îi însoţeşte pe plutaşi pe Tisa, pînă la Seghedin, nevoind să rateze prilejul de a le vinde în permanenţă băutură. „Jidanul se-nvîrte într-un călcîi şi aduce jumătatea, întînzîndu-şi mîna galbină, ca o arătare din morţi”. Mînios cum nu mai fusese pînă atunci, Vasile le ţine confraţilor o lecţie despre slăbiciunile lor: „Nemernicilor, măi! Acasă vă plîng copiii de foame şi voi vă aprindeţi cu vitriol! Voi vă bateţi joc de ce aveţi mai sfînt pe lume, vă bateţi joc de voi chiar! Voi n-aveţi ochi să vedeţi cum rîde Herţi de voi […]”. Finalul e elocvent: „Că v-a orbit Dumnezeu, să nu mai vedeţi duşmani şi prietini. Şi-aduceţi cu voi, de cîte ori mergeţi, pe Juda ăsta, care vă zălogeşte, mă, şi sufletele şi vă poartă copiii flămînzi şi goi pe drumuri”. Discursul trece uşor parcă sub autoritatea autorului: „Cînd înţelege că o parte dintre plutaşi îşi termină banii, jidanul vrea să pună cep butoiului. Ce urmează? „– Adecă ai amuţit, liftă spurcată! Stai că-ţi ştim noi năravul! Şi toţi trei îl ridică în sus, îl duc la marginea unei plute, îl prind de picioare şi-l cufundă în apă, cu capul în jos, pînă la tălpi. Jidanul se zvîrcoleşte ca un peşte ce dă să scape. Peste cîteva clipe îl scot, moţoiat”. Şi deşi evreul, speriat şi simulînd, atît cît mai poate, bunăvoinţa,  spune că le va da în continuare de băut, plutaşii repetă operaţiunea: „– Nu dai, liftă, îţi ştim noi felul! Şi iar îl cufundă. Cînd îl scot, jidanul e vînăt-verde, şi ochii-i stau să plesnească. Aruncă vreo trei guri de apă şi răcneşte iar din toate plămînile”. Lucrurile nu se sfîrşesc, însă, aci, şi restul povestirii ar merita citat în întregime: „Jidanul se şterge în grabă, se scutură odată ca şi cîinele ce a ieşit din apă, face o faţă veselă şi ochii i se aprind de bucurie. / – D-voastră gîndeaţi că nu mai dau. Glumesc şi eu! Şi începu să umple iar jumătăţile./ Dar nu putu umplea nici două, căci Vasile porni de lîngă cîrmă, cu o furtună, îl prinse cu o mînă de piept şi-l duse pînă la marginea plutei. Acolo îl ridică în aer./ – Fă-ţi cruce, liftă, că te botez acum! Vezi, ce popă ţi-ai căpătat. N-am barbă şi tot îs popa tău astăzi!/ Jidanul se mai zvîrcoli puţin în aer, vrînd parcă să iasă din haine, apoi pumnul de fier se descleştă şi două valuri mari se închiseră peste fîntîna de botez a lui Herţi./ Vasile rîse întîia oară, după o mulţime de ani, un rîs grozav, plin de furtună parcă”. Astfel, cu aceste pagini care încheie micul manual de tortură al lui Agârbiceanu, textul se şi termină. Ce se va fi întîmplat cu Herţi, Agârbiceanu nu ne mai spune. Să deducem că botezul a fost unul în moarte e în bună măsură posibil.

În Gruia, text invocat deja, jidovul satului împreună cu trei feciori din sat au fost găsiţi într-o dimineaţă, aproape morţi, sub un pod. „Românaşii bătuţi dormeau adînc, părea că le-a făcut bine bătaia; jidanul, însă, tot deschidea, cu spaimă, ochii de mîţă, şi iar îi închidea, şi răsufla rup, cu scîrţîituri, ca şi cum i-ar fi fost încheiat pieptul din hîrburi de blide”. Jidanul n-a vrut să spună cine l-a bătut, dar, pînă la urmă, cei trei români îl dau de gol pe Gruia care rămase convins că pe cei trei români nu i-a bătut el. La ieşirea din arest, după cîteva luni, speriat, jidanul îi spune lui Gruia: „– Bade Grui, io nu-i spus. Să mă bată pe mini Dumnizău meu, di spus. Spus feciorii! / Dar Gruia nu le-a mai purtat sîmbetele pentru aceasta. Îşi aducea numai aminte că el, în noaptea primejdiei, seara, s-a înţeles cu cei trei feciori să bată pe jidan, să-l scarmene de barbă, ca pe un ţap, pentru că, ziceu ei, vindea băuturi otrăvite creştinilor. Ştia că cei trei flăcăi plătiseră vinul în seara aceea. Mult vin!… Şi-l îndemnau mereu… Şi el a băut atunci ca un nebun, pînă a început să-i ardă ochii şi să s-aprindă tot, ca într-un cuptor. Atunci a intrat în dugheană, l-a luat pe jidan subsoară şi a ieşit afară cu cei trei feciori, în noaptea tîrzie. Nu era pui de om, şi jidanul, simţindu-se în ghearele ursului, nu zicea nici mîc de frică. Au mers sub podul de pe Valea Rea, şi-a început să-i care lui Iţic cu lopata. Dar Gruia la băut era prost rău. Că dacă se înfierbînta odată, ar fi tot dat. Jidanul însă se rostogoli grabnic ca un ţap, ş-atunci Gruia s-a apucat de cei trei, şi i-a îmblănit. În urmă s-a dus acasă şi s-a culcat”.

O altă situaţie în Vedenia, povestea unei case în care-şi ţinea cîndva prăvălia şi crîşma un jidan („un jidan uscat ca o prăjină  şi c-o barbă ca un caier de cîlţi”), azi dărăpănată şi locuită parcă de duhuri. Povestirea începe chiar cu descrierea casei: „Drept în mijlocul satului este o casă veche, dărăpănată. Casa e de cărămidă, dar pereţii de mult s-au afumat, s-au înnegrit de ploile şi vînturile ce i-au biciuit. Din coperişul de şindrilă n-au mai rămas decît cîteva petece putrede, şi prin căpriorii înalţi şuieră amarnic vînturile nopţii. Casa, se vede, a fost bine închegată pe vremuri. Din pereţii ei înalţi, ploile abia au putut mînca, iar fereştile, afară de una, stau şi acum neatinse. Din gardul ce-a înconjurat odată casa asta, n-a mai rămas decît un singur stîlp de la portiţă, stîlp de stejar, cioplit în flori”. Noaptea cel puţin, mai ales pe vremuri de viscol, localnicii o ocolesc, „făcîndu-şi cruci largi”, căci se-aud „în lăuntrul ei toate glasurile dobitoceşti din lume – mîrîit de mîţe, hîrîit de cîini, cucurigat de cocoşi, muget de vaci, boncăit de boi, nechezat de cai – ca şi cînd ar fi o lume de duhuri necurate prinse într-o temniţă tare, de unde nu pot scăpa”. Povestirea, ca o legendă, ar explica acest fapt, căci întrucît trupul i-ar fi rămas neîngropat mai multe zile, iar la moartea lui nimeni n-a putut zice «Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!», umbra lui Şloim (poate şi banii lui) au devenit o vedenie care pare să fie chiar chipul său („atîta numai, că-n loc de ochi de cucuvae, are doi sîmburi de jar”.

De fapt, la mijloc sînt două poveşti distincte. Una se referă la venirea lui Şloim în sat şi la relaţia lui cu Andrei, cel dintîi oaspete al cîrciumarului. „Jidanul a venit în sat ca toţi de neamul lor, cu zdrenţele-n spate, un drumeţ rătăcit prin lume. Întîi ş-a deschis o bărăcuţă de scînduri ş-a început a-şi desface negoţurile de nimica. Dar după trei ani ş-a zidit casa asta şi s-a aşezat acolo cu balabusta şi cei trei tîrtănaşi murdari cu părul încîrlionţat”. Cînd i-a deschis prima dată uşa lui Andrei, „jidanul a bătut în palme, şi-a netezit de multe ori barba, iar ochii lui ardeau ca două picături de jar”.  Şi Şloim îi face cinste cu vin, iar „barba-i tremura, mîinile-i închipuiau semne ciudate prin aer”. Apoi, se duse („împleticindu-se în pardesiul lung, soios”) să-şi aducă şi familia. Din acea zi, Andrei vine zilnic în colţul pe care şi-l alesese în cîrciumă şi astfel „a văzut toată inima de cîine a jidovului”, asociat „iudei” („Şi înţelegea Andrei, pe fiecare zi mai mult, că-n tot satul nu-i o altă inimă să se asemene cu a iudei”). „Jumătate din sat era în ghearele jidanului. Balabusta se îngrăşase tare, cînd umbla prin crîşmă se legăna ca o raţă uriaşă, îndopată. «Coconaşii», cum le spunea Andrei, crescuseră ca din apă, cu obrazul lungăreţ, cu ochii albaştri, cu nasurile încovoiate fin. Păreau nişte pui de uliu, cum stau după tarabă şi priveau şi ei, fixînd pe oamenii cari veneau să cumpere ceva sau să bea”. Între Andrei, care începuse să vină special ca să vadă pe Şloim „cum înşală, cum socoteşte bănuţii de piţule, cum măsoară de mincinos”, şi Şloim se iscă o dispută pe tema cărţilor sfinte. Andrei nu poate crede că Şloim posedă cărţi sfinte din moment ce acestea sînt citite „lîngă spirtul şi negoţul din crîşmă”. Şi cînd Andrei se înfurie spunînd că singurul Dumnezeu al unor păgîni ca el e banul, „puii de jidan, privind speriaţi, se adunau în jurul bătrînului, ca şi cînd ar fi auzit deodată un semnal de primejdie. Boscorodeau în limba lor, şi ochii li se umpleau de ură mocnită, ce nu se putea răzbuna”. Altceva despre familia jidovului? Şloim îi spune că „noi, jidovii, avem lege tare sfîntă şi credem toţi în Dumnezeu”, sau vineri seara „familia jidovului se ruga în cealaltă odaie” („Şi în liniştea ce se făcu, se auzea murmurul urît, plîngător, schelălăit, al rugii jidoveşti”). Cu toate acestea, Şloim e perceput de Andrei drept păgîn şi e asociat maleficului, diavolescului, lui sarsailă („prin sat oamenii începură să se jeluiască şi să privească cu ochi duşmănoşi la crîşma jidanului. Averuţele lor se împuţineau mereu, iar sarsailă singur avea o avere baronească”). A doua poveste îşi găseşte aici doar intriga. Andrei îi destăinuie lui Şloim că prin sat circulă zvonul că şi-ar ţine aurul ascuns în pivniţă şi că prin împrejurimi hoţul Manole a început să jefuiască şi să ucidă. „Şi în crîşmă, de-aci încolo, se vorbea numai de Manole şi de ortacii lui. Balabusta nu slăbise, dar obrajii ei căpătară o culoare tare pămîntie, şi pistruii se arătau deja, ca puncte de murdărie. «Coconaşilor» li se mai încovoiaseră parcă pliscurile, iar Şloim se purta prin casă ca şi cînd l-ar bate vîntul”. Şi ceea ce, nu numai în ordine epică, e previzibil se întîmplă. În locul faptelor, povestirea lor rezumativă, pusă sub formula „şi spun bătrînii…”. Or, bătrînii spun că Şloim ar fi fost găsit într-o odăiţă, „în mijlocul casei, pe spate, cu limba atîrnînd afară, cu ochii deschişi, în cari încremeni groaza nebună a morţii”. Iar balabusta şi copiii nu erau nicăieri. Povestea lor nu stîrneşte nici o curiozitate: satul s-ar fi împăcat cu gîndul că „n-or fi găsit comoara şi pentru că n-au avut vreme să caute, pe copii şi pe muiere i-au dus cu ei să afle!”. Să fi fost totul o consecinţă a urării făcute de Andrei? Căci după ce-l cinsti în prima zi în care deschise crîşma, românul îi doreşte „Să dea Dumnezeu ca şi moartea aici să v-ajungă!”, cuvinte pe care Şloim le percepe încă de atunci ca pe un blestem. În tot cazul, nu există o intensitate epică nici pe acest posibil subiect, nici pe altele. Totul are mai degrabă rostul unei cópii după natură. În viziunea lui Agârbiceanu, nu o povestire despre teroare, ci despre case bîntuite de duhuri rele. Expresia unei ideologii răsfrînte epic. O lume in-estetică? Fireşte, mult mai mult decît atît.

De altfel, volumul de debut al lui Agârbiceanu se deschidea cu povestirea Glas de durere, textul penultim fiind Plutaşii. Or, cred că cele două texte funcţionează cumva în tandem. Dacă Plutaşii sfîrşea cu uciderea evreului, chestiune asupra căreia vom reveni, textul cu care se deschidea volumul prezenta o crimă comisă de un evreu. După ce încercase să-i siluiască fata, notarul, evreu care vorbeşte ungureşte, îl ucide pe tatăl ei, Grigore Lupeanu, gest despre care ţăranii ştiu că va rămîne nepedepsit de autorităţi („Legea-i a lor, puterea-i a lor”) şi care alimentează nevoia răzbunării („Şi, iacă, aşa ţi-a fost dar să adormi tu, măi nepoate Grigore, răpus acasă la tine. Dar, dacă e dreptate la Dumnezeu, eu îţi spun că am să pun în furci pe cînele cu pistrui pe faţă”).  De remarcat că, în volumul din 1906, la care facem acum trimitere, Plutaşii are o completare faţă de faptele prezentate anterior. Textul, care va fi eliminat şi la ediţia din 1921, începe cu următoarea afirmaţie: „Înaintea tribunalului, de cîte ori e dus, Vasile spune aceeaşi poveste, cu capul drept, cu ochii plini de durere”. E o dovadă clară că Herţi fusese ucis, iar elementele predicative suplimentare („cu capul drept, cu ochii plini de durere”) sînt în măsură să releve cum funcţionează „umanitarismul” lui Agârbiceanu, cîtă încărcătură ideologică are. Ce reiese din povestea justificativă a lui Vasile, a acestui „rumân” blajin? O idee clară e greu de formulat. Căci povestea poate să fie a cuiva care şi-a pierdut minţile, ori a cuiva care trăieşte o criză mistică. Credem, mai degrabă, că fără să urmărească vreo astfel de coerenţă epică, parcă pe urmele versetelor din Cântarea României de Russo, Agârbiceanu pur şi simplu construieşte un text cu valoare teoretico-parabolică. O alegorie care mută totul în mit. Să cităm, integral (în fond, textul e greu accesibil),  povestea lui Vasile: „Dragi domnii mei, voi nici nu ştiţi că io-s un fecior de împărat. Ţara noastră e veche şi întărită, ca un cuib de vulturi. Şi are atîtea podoabe, cum nu mai e altă ţară pe lume. Tata îmbătrînise cu sabia în mînă şi cu coroana de oţel pe cap. Vezi, că eu i-am făcut multe supărări, că nu prea stam pe acasă. Mă omora dorul de sălbăticiuni. Odată merg eu aşa la vînat şi dormeam sub o stîncă. Şi iată cum dormeam, mă trezesc cu un voinic, călare pe un cal negru ca tăciunele. Îmi zise cu ochii foarte trişti: «Dragul meu, tu cauţi fiarăle la munte, şi iată ele pătrund şi-ţi umple şesurile ce le vei stăpîni după ce bătrînul tău… Pe acestea să le stîrpeşti, căci îţi vei batjocori Ţara lipsind-o de toate frumuseţile». Voinicul s-a făcut nevăzut, lăsîndu-mi un fluier rupt în bucăţi şi – în vis – auzeam parcă un freamăt nu de aripi, nu de copite, ci aşa o învălmăşeală de limbi. Şi cei ce se zbăteau cu limba asta  pe buze erau nişte oameni pierduţi, încovoiaţi de spate, cu ochi de buhnă. Şi-am, rîs, am rîs aşa de cu hohot, şi-am dormit mai departe. Dar pe stînca sub care dormeam, creştea un brad înalt, înalt. Şi el, de pe culme, vedea mai bine decît mine în vis. Şi simt numai că deodată începe să tremure şi din trupul lui părea că a plecat o limbă de foc care, străbătînd stînca, a venit pînă în inima mea. Am tresărit şi bradul începu să mi se vaiete. Îl întreb eu în vis şi el îmi răspunde: «Dragă crăişor, vin oameni slabi, cari încă-s mai tari decît tine. De mîna acelora va trebui să cad eu şi toată podoaba veche, cinstită a ţării!». Şi am privit şi nu vedeam nici oaste puternică, nici comande scurte de luptă nu auzeam, nici zăngăt de arme, ci aşa ca o învălmăşeală de limbi. Erau tot cei de mai nainte, acum aveau însă legături mari în spate, cît căpiţele. Şi iar am rîs şi-am dormit mai departe. Cînd deodată mi se arată zîna munţilor că vine zburînd. Abia mai fîlfîia din aripi de ostenită. M-a privit mai întîi înduioşată, cu ochii în lacrimi, apoi s-a aşezat lîngă mine, m-a sărutat cu dragoste şi-a început să tremure la sînul meu. Deznădăjduită că n-o înţeleg, îşi ia năframa din cap. Am rămas încremenit. Părul bogat de aur, ce-i ajungea pînă la călcîie, nu mai era. Luminile ochilor mei să le fi pierdut mai bine. Întreb eu – că-mi plîngea amar în piept – «Cine ţi-a tăiat podoaba capului, dragă?». Ea se alipi mai tare de mine: «Nişte paseri de pradă». Şi mi le arătă aproape: erau aceleaşi fiinţe de mai nainte, dar acum aveau ghiare în loc de unghii şi se căţărau pe munte. Într-o clipă sar în şea, iau sabia şi pornesc în goană. Dar din toate fiinţele de mai nainte numai una mai vedeam: nu ştiu, adunatu-s-au toate într-asta una, ori celelalte s-au ascuns pe undeva. Dar pe asta am alungat-o, pînă ce mi-am încleştat mîna în barba ei, că avea o barbă ca aceea. Am ridicat-o în aer, dar era grozav de grea, că pe spate-i crescuse un butoi mare, mare. Şi-am dus-o eu aşa pînă la apa Tisei şi-am înecat-o în Tisa. Acum de aia aş zice eu să mă lăsaţi de aici, că nu ştiu de a mai rămas vreo vieţuitoare de asta? M-aş duce să dorm iară sub stînca aceea, să văd de mai vine voinicul, să aud de-mi mai spune ceva bradul şi s-o mai întîlnesc o dată pe zîna munţilor. Să văd, nu i-a crescut părul cel de aur?”. Ori poate că plutaşul Vasile citise pur şi simplu Cîntarea României, text invocat într-una din povestirile sale de Agârbiceanu.

Cum este jidanul? Să reţinem alte cîteva imagini, pe lîngă cele deja amintite: „Jidanul lung, încovoiat, în caftanul lui pătat cu verde şi galbin ruginiu, se învîrtea în jurul butoiului, fluturîndu-şi barba cărămizie. Ochii mărunţi păreau ochi de buhă, pistruii de pe faţă – ca hospe roşietice de cucuruz, iar nasul i se încovoia deasupra mustăţilor subţiri”, ori „jidanul îşi tremura neliniştit barba de ţap” (Plutaşii). Altundeva se vorbeşte de faptul că un anume Marton „trebuie să aibă o lege cînească, ceva aşa, ca a jidovilor” (În faţa morţii). În alt loc, jidanul ar fi arendat păşunea de la grof, iar ţăranii erau obligaţi să-şi pască vitele pe moşia lui, acest „Iuda” care „nu vrea să ştie cu niciun preţ de vitele închise” (În luptă). Un anume Partenie, care face o clopotniţă nouă la biserică, are următorul gînd: „«În cîrciumă de bei, te pedepseşte Dumnezeu, că eşti aproape de jidan, şi jidanu-i frate cu dracu. Dacă bei cînd lucri pe la oameni, dai pildă rea, şi, ascunzîndu-ţi glaja, iar te asameni cu necuratul ce se ascunde pretutindeni»” (Meşterul Partenie). Altundeva se vorbeşte de faptul că „un jidan lung, cît o suliţă, cu barbă de ţap bătrîn, era de o parte c-o pasăre tristă, care lua cu pliscul şedule de noroc, pentru creştinii cari dădeau cinci bani stăpînului” (Păcatele noastre). Cea dintîi lacrimă este povestea uni fiu care refuză să meargă la studii superioare şi cere părinţilor să-i dea de la început lui toată suma pe care ar cheltui-o cu şcoala. Cum părinţii refuză, îşi ia viaţa în propriile mîini. Faptul că ar vrea să facă o afacere ar atrage după sine compromiterea părinţilor: „De aceea te-am purtat ani de zile la şcoală, ca să te pui acum în rînd cu jidovii?”. Ajuns vameş, stîrneşte următorul comentariu: „Putea ieşi om mare din el, şi iată, în loc să se înalţe pe el şi neamul lor, i-a scoborît şi din rîndul meseriaşilor cinstiţi. Căci vameş n-a fost încă aici în oraş, român. Tot lifte străine, jidani mai ales”. Cum se îmbolnăvi, lăsase în locul lui „un jidănaş”, iar cînd îşi reveni, singura-i grijă era dacă acesta a adus banii strînşi de la cei care doreau să intre în oraş: „Cînd intră Marian, Marţi tresări, şi-şi întoarse ochii de buhă spre el. / – N-ai închis rampa, Iudă! Hei, cîte nopţi va fi rămas deschisă. Să mi te cari, ia acuma, că , de nu, te prind de gît şi te arunc sub pod! / – Fost frig, domnu’ Marian, fost frig şi nu putut încuia lacăt. Venit să mă caldu, poi cui! / – Nu, să piei acum, Iudo, din ochii mei!”. Doar că la sfîrşitul povestirii, acest personaj, privindu-şi tatăl bătrîn, îşi dă seama deodată de „toată deşertăciunea vieţii sale”, iar la şaptezeci de ani vorbeşte de propria-i tinereţe ca despre „o boală”, „o patimă care i-a întunecat tinereţea”. Se referă, fireşte, la fuga lui de-acasă şi la falsificarea unei poliţe. Şi la faptul că alesese o meserie pe care neamul său părea s-o asocieze cu toate păcatele posibile. O analiză a clişeelor, prejudecăţilor, inerţiilor, ideologiei implicate trebuie făcută. Deocamdată, am înregistrat faptele. Operaţie mai degrabă de arheolog decît de antropolog. În fond, „monografie vie a satului ardelenesc”, „opera lui Agârbiceanu reflectează documentar, cum spune Cioculescu, zbuciumul vieţii publice ardelene, în decurs de jumătate de veac”. Dar Cioculescu nu uita că literatura avea pentru Agârbiceanu funcţia „perfecţionării morale”.

Alte cîteva chestiuni ar  merita discuţii mai ample. Una dintre ele are drept reper metamorfozele atitudinii lui Agârbiceanu faţă de problema evreiască. Cum am constatat deja, după 1911 texte în care personajele implicate în subiectul central să fie „jidani” nu mai apar. În ce priveşte cauzele, în absenţa unor mărturisiri oarecare, putem emite doar ipoteze. Am putea bănui că opinia lui Lovinescu, invocată anterior, va fi cîntărit greu. Să iasă la lumină astfel şi faptul că Agârbiceanu va fi făcut un pas înapoi în privinţa tendinţei pe care opera ar fi trebuit s-o aibă  dînd credit valenţei estetice? Greu de spus, din moment ce tendinţa e rămîne şi în scrierile ulterioare stratul de adîncime al scrisului său. Altfel, ce ironie a sorţii! Adept al literaturii angajate, al tendinţei în artă, Agârbiceanu e, la distanţă, un discipol al evreului Gherea, pentru care, să ne amintim, „critica trebuie să răspundă” la cele patru întrebări: „de unde vine creaţiunea artistică, ce influenţă va avea ea, cît de sigură şi vastă va fi acea influenţă şi în sfîrşit prin ce mijloace această creaţiune artistică lucrează asupra noastră”. Nu numai că opera va exprima „într-un fel sau altul, tendinţele epocei în care (autorul, n.n.) trăieşte, ale societăţii în care trăieşte”, dar ea va fi avînd şi o anume influenţă. Pe acest din urmă fapt miza în mare măsură Agârbiceanu. Dincolo de faptul că se doreau cópii după natură, literatura devenea un fel de ghid pentru educarea neamului. Rămîne, fireşte, întrebarea dacă povestirile acestea pe temă evreiască erau expresia unei copieri a realităţii sau, dimpotrivă, autorul folosea ficţiunea în slujba „tendinţei”? Probabil că adevărul e undeva la mijloc. Se va fi inspirat Agârbiceanu şi din realitate – şi realitatea era atroce –, dar va fi şi exagerat în scopul creării unor efecte imediate. Firesc, pînă la urmă, să ne întrebăm care va fi fost influenţa (nu în lumea literaţilor – nu pentru literaţi scris Agârbiceanu) în lumea cititorilor săi şi care vor fi fost acei cititori? Care dintre straturile textului vor fi funcţionat mai bine? Pe de altă parte, vor fi ajuns scrierile acestea şi sub ochii unor cititori evrei? Cu ce impact? Ce păcat, în fond, că nu există „dovezi” de altă natură din epocă – mărturii asupra tirajelor şi asupra circulaţiei şi difuzării cărţilor, periodicelor, că nu există pagini de jurnal, ori corespondenţă privată din epocă etc. –, pentru a putea pătrunde în astfel de teritorii care cu adevărat ar putea să intereseze.

Cert este că în perioada interbelică, atunci cînd mişcările antisemite se oficializează, Agârbiceanu nu are nici un fel de manifestări publice în acest sens, precum un Brătescu-Voineşti, spre exemplu. Numele lui nu apare nici măcar o dată în radiografia pe care o face Z. Ornea în Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, iar în analiza făcută deceniului anterior în Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, nu există nici o conotaţie ideologică în legătură cu Agârbiceanu. E invocat de cîteva ori pentru a intra în liste cu colaboratori la diferite periodice, în general periferice. Dar în culegerile de povestiri din interbelic va fi reluat Agârbiceanu textele pe tema evreiască? Ulterior, în ediţia Pienescu, la care Agârbiceanu colabora, a făcut oarece modificări. Una este invocată de Ilie Rad. În De la ţară, un fragment din schiţa Hoţul a fost modificat în aşa fel încît să dispară trimiterea la evrei. Fragmentul „În vreo trei sate, bolţile jidanilor fură călcate şi bănuşorii, puşi bine la cutii de fier, pieriră ca şi cum n-ar mai fi fost, lăsînd pe perciunaţi să-şi smulgă bărbile roşii”, se transformă în ediţia de Opere, I, a lui Pienescu, şi deopotrivă în ediţia de-acum astfel: „În vro trei sate, bolţile negustorilor fuseseră călcate, şi bănişorii, puşi bine în cutii, pieriseră ca şi cum n-ar fi fost”. Va fi fost o opţiune proprie sau o acordare la context? Cert este că modificarea aduce prejudicii expresivităţii. Vor fi fost şi alte astfel de modificări? Problema, cu toate ramificaţiile ei de istorie literară şi nu numai, ar merita o analiză detaliată. În absenţa unei ediţii critice, cineva ar trebui pur şi simplu să coboare la primul nivel al investigaţiei, pentru a scoate cărţile al lumină.

Informații noi despre masacrele antisemite din 1940
Nu se știe exact numărul morților din timpul pogromului de la Dorohoi. Un proces verbal oficial, din 3 iulie 1940, înregistra 50 de morți, adică 34 de bărbați, 11 femei și 5 copii. Cei mai mici dintre cei uciși aveau 2 ani. Când a numărat și comemorat victimele un an mai târziu, Comunitatea evreiască a lăsat un document care arată că victimele erau mai multe. Numele unora dintre ele nu le vom ști, probabil, niciodată. 

Anul acesta se fac 75 de ani de la po­gro­mul de la Dorohoi. Pe 1 iulie 1940, militari români, care se retrăgeau din nordul Bu­co­vinei după ultimatumul sovietic, au ucis câteva zeci de evrei din oraș și îm­pre­ju­rimi. Tragedia a rămas în memoria co­lec­tivă prin mărturiile evreilor dorohoieni ca­re au scăpat din urgia de atunci. Federația Comunităților Evreiești din România a organizat în fiecare an manifestări co­me­morative – am participat la cele din acest an, putând cerceta la pas zonele în care s-au produs principalele episoade ale po­gro­mu­lui. Puține documente au ieșit la lumină du­pă război și, timp de mai multe decenii, istoricii au trebuit să se mulțumească cu ce au publicat Matatias Carp și Marius Mir­cu imediat după Holocaust. În 1940, a fost făcută o anchetă de formă, care nu este de mare ajutor pentru reconstituirea faptelor. Documentele militare sunt seci și, în ge­neral, distorsionează realitatea. După răz­boi, au fost finalizate mai multe inves­ti­gații judiciare privind pogromul și au fost identificați câțiva dintre cei vinovați pen­tru izbucnirea violențelor. Documentația acestor investigații a fost ținută la secret de Securitate și poate fi consultată abia acum, după ce Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a preluat do­sarele proceselor criminalilor de război.

 

Dificultatea studierii crimelor în masă

 

În cazul violențelor colective, stabilirea res­ponsabilităților este foarte dificilă. De altfel, este mai probabil ca o izbucnire să se producă atunci când există perspectiva impunității. Oamenii, de multe ori cu mo­tivații diferite, participă la un act violent colectiv când agresiunea pare permisă sau legitimă și când este puțin probabil să existe consecințe punitive. Din nefericire, s-a întâmplat des ca agresorii să fi fost în­dreptățiți în speranța lor, pentru că jus­ti­ția a putut trage la răspundere doar o par­te dintre vinovați. Sau pe niciunul. Lipsa voinței politice, a priceperii judiciare, a ins­trumentelor legale necesare sau a pre­siunii sociale pro-justiție lucrează în fa­voa­rea impunității. În plus, situațiile în ca­re se desfășoară violența colectivă sunt foar­te complicate și decelarea ulterioară a res­ponsabilităților este anevoioasă, uneori im­­posibilă. Agresorii – care în cazul cri­me­lor motivate ideologic pot să nu aibă o le­gă­tu­ră directă cu victimele, deci nu sunt ușor de identificat – știu acest lucru și pro­fită.

 

Se cunosc puține despre efortul retributiv al României postbelice de a-i aduce în fața justiției pe criminalii de război. Mai bine cunoscute sunt campaniile de represiune politică ale statului comunist care, adesea, sunt confundate cu demersurile juridice îm­potriva celor care au omorât civili în tim­pul celui de-al doilea război mondial sau au comis crime și abuzuri care au în­călcat drepturile omului și legislația in­ter­națională. Într-o perspectivă rudimentară, justiția retributivă este inclusă tale quale în categoria represiunii politice. Desigur, dis­tincția nu este foarte clară în contextul totalitar și trebuie judecat de la caz la caz. Dar nici soluția de a include indistinctiv mă­surile luate împotriva criminalilor de răz­boi în categoria represiunii politice, ideo­logice nu este acceptabilă moral și științific.

 

Multă vreme s-a crezut că nimeni nu a fost pedepsit în justiție pentru pogromul de la Dorohoi. Așa credea și regretatul is­toric Jean Ancel. Totuși, o notă scrisă de mână reprodusă într-unul dintre volumele de documente editate de Ancel – care mi-a fost semnalată de Miriam Caloianu – m-a ajutat să merg pe fir pentru a identifica ancheta postbelică principală legată de po­grom. Acum vreo trei ani, găsisem un do­sar penal de dimensiuni mai mici care pri­vea crime comise la marginea Dorohoiului, chiar în prima fază a pogromului, dar era clar că trebuie să fie mai mult de atât.

 

Dosarul anchetei principale s-a concentrat asupra faptelor a doi militari – maiorul Gheorghe Butnărescu din Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi și Paul Coadă, lo­co­tenent în Regimentul 3 Grăniceri, și a doi civili – frații Ion și Petru Pomârleanu. De la prima vedere, este evident că nu doar câteva persoane pot fi socotite res­pon­sa­bi­le pentru extraordinara izbucnire de vio­len­ță din Dorohoi, dar atât au fost în stare să afle autoritățile comuniste. Acest lucru ne duce la discuția de mai sus, despre di­fi­cultatea investigării episoadelor de vio­len­ță colectivă, mai ales în cazurile în care sta­tul nu are voință și interes să se implice.

 

Pentru istorici, dosarul are importanță nu atât prin modul în care justiția comunistă a încercat să găsească vinovați, ci prin do­cumentele pe care le pune la dispoziție. În ca­drul anchetei, au fost adunate zeci de mărturii ale evreilor și militarilor care au trăit evenimentele. Cu ajutorul lor, putem reconstitui în detaliu câteva episoade ale pogromului și, pe ansamblu, putem eva­lua mai precis ce s-a întâmplat în Dorohoi în ziua tragediei. Contează și că au devenit accesibile documentele din Arhivele Mi­li­tare de la Pitești, care ne ajută să punem po­gromul în contextul tensionat al re­tra­gerii unităților armatei române din Ba­sa­rabia și nordul Bucovinei.

 

Psihoza retragerii din Basarabia și nordul Bucovinei

 

Se știe, Armata Roșie a intrat mai repede de­cât anunțase inițial în unele dintre te­ritoriile vizate de ultimatumul din 26 iu­nie 1940. Militarii și agenții sovietici au fost instruiți să exercite presiuni asupra tru­pelor române, provocând diversiuni și in­citând populația împotriva lor. Au iz­buc­nit mai multe incidente, unele soldate cu pierderi de vieți omenești. În timp ce o par­te dintre unitățile române au reușit să se replieze într-o oarecare ordine, altele s-au retras haotic.

 

Intrarea sovieticilor în Basarabia și nordul Bucovinei a fost întâmpinată cu bucurie de o mică parte a localnicilor (fie aceștia oră­șeni basarabeni și bucovineni atrași de co­munism, țărani nemulțumiți de re­ch­i­zi­țiile făcute de armata română, ruși, ucrai­neni sau evrei tentați de discursul in­ter­naționalist sovietic etc.). Propaganda so­vietică a avut grijă să exagereze „en­tu­zi­asmul“ basarabenilor. Propaganda româ­nească, în schimb, a dat vina pe evrei pen­tru umilințele suferite în timpul retragerii. Psihoza creată atunci a făcut ca rapoartele militare să vadă peste tot implicarea evrei­lor. De multe ori, relatările mascau astfel haosul retragerii, lipsa de organizare și in­competența comandanților. Câteva inci­den­te în care au fost implicați evrei co­muniști au fost generalizate pentru a de­s­crie întreaga situație din teritoriile dis­pu­tate. Mecanismele de atribuire cauzală trans­mise de propaganda antisemită – ca­re avea, conform surselor, un mare ecou în armată – au făcut ca evreii să devină țapi ispășitori pentru tragedia retragerii. Antisemitismul, ca orice rasism, se baza pe gândirea metonomică, ce face ca acțiu­nile unor indivizi să fie considerate re­pre­zentative pentru o întreagă etnie.

 

Citind cu atenție rapoartele militare – am parcurs câteva mii de pagini de la Ar­hi­vele Militare, Arhivele Naționale, Arhi­ve­le Iași și CNSAS –, se vede că re­pre­zentanții autorităților civile și militare ca­re s-au retras din Basarabia și nordul Bu­covinei raportează agresiuni nu doar din partea evreilor, ci și a românilor ba­sa­ra­beni, a țăranilor în special, a rușilor și ucrai­nenilor. Dar nu etnia este principalul predictor al ostilității față de trupele ro­mâne, ci simpatia față de comunism și Uniunea Sovietică și experiența directă a con­tactului cu autoritățile civile și militare române între 1918-1940. Autoritățile ro­mâ­ne au fost acuzate de naționalism și an­ti­semitism, de comportament abuziv, dis­cre­ționar, de corupție și furturi. A fost vân­turată des și acuzația că politica Ro­mâ­niei a ținut în mizerie teritoriile încor­po­rate, la est și nord, în 1918. Schimbarea de autoritate statală a scos la iveală astfel de nemulțumiri.

 

Pe de altă parte, trebuie spus că, pe lângă inclinația antisemită, multe dintre ra­poar­te, în special cele ale Secției a II-a a Ma­re­lui Stat Major, pur și simplu exagerează amploarea incidentelor și le distorsionează manipulator. Rapoartele trebuie citite cu precauție, pentru că percepția faptelor a fost deformată de cultura instituțională an­tisemită și supradimensionată de starea de tensiune și frustrare a militarilor care au fost nevoiți să se retragă fără luptă. Nu au fost cazuri de masacrare în masă a mi­litarilor români. Au existat câteva inci­dente armate între trupele române și cele sovietice, episoade de vigilantism în care reprezentanți ai autorităților române au fost linșați, situații în care militarii români au fost dezarmați, degradați, bătuți, umi­liți sau jefuiți de sovietici sau civili.

 

De partea cealaltă, militarii români s-au răzbunat în special pe evrei. Au existat su­te de incidente în care evrei, civili și mi­litari, au fost bătuți, jefuiți, aruncați din tre­nuri. Numărul morților a fost de or­dinul sutelor. Ca exemplu, am mai scris în revista 22 despre zecile de crime săvârșite cu sadism de militari din Regimentul 16 Do­robanți pe drumul de retragere dintre Cernăuți și Suceava (vezi articolul Eroi contrafăcuți despre execuțiile din Ciudei, Marginea, Zaharești comise cu sadism de maiorul Valeriu Carp și alți militari cu sim­patii legionare). Regimentul a trecut prin aceeași zonă, în sens contrar, în timpul ope­rațiunilor militare din vara anului 1941. De data aceasta, numărul evreilor uciși în regiune a fost de ordinul sutelor.

 

Masacrul de la Galați

 

Cel mai mare masacru din 1940 s-a pro­dus la Galați, pe 30 iunie. În orașul port, au rămas blocate câteva mii de persoane care doreau să plece în Basarabia în ră­ga­zul scurt oferit de ultimatumul sovietic. Era vorba de basarabeni, ruși, ucraineni și mulți evrei, care fie erau originari din Ba­sarabia, cei mai mulți, fie proveneau din România și căutau să se refugieze sub pro­tecție sovietică.

 

Punctul de trecere Galați–Reni era supra­solicitat, pentru că din sens contrar ve­neau refugiați români. În Reni și Bolgrad au fost mai multe incidente între sovietici, civili localnici și militari români, ultimii deschizând focul pentru dispersarea mul­ți­mii. Circulația pe calea ferată era în­gre­u­nată. Pe Dunăre, erau folosite haotic șle­puri pentru tranzitarea refugiaților. Mii de refugiați, majoritatea evrei, au fost ți­nuți în larg, pe șlepuri, zile în șir, fără apă și mâncare.
 

În zona gării, a fost amenajat un lagăr rudimentar, unde circa 2.000 de refugiați au fost închiși, la fel, fără apă și mâncare. Când cei închiși au protestat față de lipsa condițiilor de trai în spațiul împrejmuit, jandarmi locali și militari tocmai retrași din Basarabia au deschis focul în plin. Au fost ucise cel puțin 400 de persoane. Într-un proces verbal întocmit în grabă atunci gă­sim o parte dintre numele victimelor – ca­re erau basarabeni, ruși, ucraineni și mulți evrei. S-au păstrat fotografii în­gro­zi­toare, pe care le-am descoperit în arhiva CNSAS, cu cadavrele celor mitraliați.

 

Universul, care era, ca și restul presei, cenzurat și controlat, a scris că „la Galați, 2.000 de persoane, cari plecau în Ba­sa­rabia, au făcut uz de arme“. Do­cu­men­tele arată o altă realitate. După război, o parte dintre cei implicați în masacru – re­zidentul regal al Dunării de Jos, un re­pre­zentant al Marelui Stat Major, un pro­cu­ror, militari și jandarmi – au fost con­dam­nați pentru crime de război. Documentele și mărturiile adunate în anchetă arată că au existat ordine și incitări explicite de a deschide focul împotriva comuniștilor și evreilor, că o parte dintre responsabili erau antisemiți cu state vechi și că starea nevrotică provocată de retragerea din Basarabia a jucat un rol important în de­clanșarea represaliilor împotriva celor în­chiși în lagăr.

 

Foarte importante sunt rapoartele contem­porane crimelor, care înregistrează tot mai des semne a ceea ce numesc at­mos­fera genocidară – coagularea unui corpus de idei care legitimează violența împotriva evreilor și crima în masă, raționalizându-le ca ultimă soluție a „problemei evreiești“, după ce măsurile de discriminare, boi­co­tare, marginalizare, excludere nu au avut efectul dorit de naționaliști. Formule in­ci­tatoare utilizate tot mai des de participanți la violențe, de tipul „a venit vremea să terminăm cu evreii“, „ucideți evrei pen­tru că ne-au distrus țara“, „evreii sunt trădători și comuniști“, „este voie să se facă orice cu evreii“ și multe altele, ex­primă în limbaj curent această mentalitate genocidară.

 

În vara anului 1940, dramatică a fost separația simbolică bruscă dintre soldații creștini și cei evrei, care până atunci apă­rau țara umăr la umăr. Suspectați in cor­pore de simpatie pentru Uniunea Sovie­tică, soldații evrei au fost tratați dintr-o da­tă ca suspecți, dezarmați, agresați. În câteva situații, au fost aruncați din trenuri aflate în mers sau executați. Când soldații evrei încercau să scape de persecuții, erau acuzați de dezertare și trădare. La fel de dramatică a fost despărțirea rapidă și bru­tală dintre vecinii creștini și cei evrei. Au fost numeroase situațiile în care creștinii și-au însemnat casele cu icoane și cruci pentru a arăta militarilor aflați în retra­gere că nu sunt locuințe evreiești. Con­viețuirea istorică dintre români și evrei – marcată de diferențe religioase, culturale și ocupaționale importante, de interac­țiuni limitate și de ambivalență atitudinală – s-a transformat în fractură.

 

Incidentele din Herța

 

Toate acestea s-au văzut cel mai bine în timpul pogromului de la Dorohoi, un oră­șel din nordul Moldovei, cu o prezență evreiască importantă. Pogromul a fost pre­cedat de un incident petrecut în Herța.

 

În timpul discuțiilor diplomatice dintre Ro­mânia și Uniunea Sovietică de la sfâr­și­tul lui iunie 1940, statutul ținutului Herța a fost incert. Acesta era inclus în zona asu­pra căreia Moscova a emis pretenții prin nota ultimativă din 26 iunie, fiind delimi­tat pe harta pe care sovieticii au prezen­tat-o ministrului României la Moscova, Gh. Davidescu. Davidescu a refuzat să ia har­ta, afirmând că nu are cum să o trans­mită Bucureștiului, dar și-a notat punctele de delimitare. Se pare că Bucureștiului nu i-a fost clar din prima clipă că sovieticii re­vendică și Herța. Cert este că pe 28 iu­nie, la prânz, România a acceptat toate re­vendicările teritoriale sovietice. Unitățile române din Herța nu au fost informate cu claritate asupra punctelor noii frontiere. În plus, trupele sovietice au înaintat mai re­pede decât prevedea calendarul stabilit și exista temerea că vor mărșălui spre Do­rohoi și restul Bucovinei. Acest lucru a con­tribuit la tensionarea suplimentară a atmosferei și la izbucnirea unor incidente în Herța. Blindate sovietice au pătruns în orășelul Herța pe 29 iunie, dis-de-di­mi­neață. Între militarii sovietici și cei ro­mâni, care nu păreau dispuși să cedeze ora­șul, a intervenit un incident. Nu este clar cine a pus primul mâna pe armă, dar cert este că militarii sovietici au deschis fo­cul, făcând mai multe victime. Între aces­tea, s-a numărat căpitanul Ioan Bo­roș, comandantul Bateriei I din Regi­men­tul 16 Artilerie, soldatul evreu Iancu So­lomon, care s-a interpus între coman­dan­tul său și tanchiștii din Armata Roșie, și sublocotenentul Alexandru Dragomir, cel despre care militarii sovietici au spus că a tras primul. Alți soldați români au fost ră­niți grav. S-a stabilit ca militarii uciși să fie îngropați la Dorohoi.

 

Pogromul de la Dorohoi

 

Înmormântarea soldaților omorâți la Her­ța a fost un episod important al po­gro­mu­lui, dar nu primul, cel declanșator, cum s-a crezut multă vreme. Noile documente descoperite la CNSAS arată că primele vio­lențe antisemite au izbucnit în nordul ora­șului, în zona Trestiana, pe unde intrau în oraș trupe aflate în retragere din Basarabia (din Regimentul 3 Grăniceri, ale cărui unități fuseseră dispersate pe vechea gra­ni­ță și acum se retrăgeau în dezordine, Re­gimentul 16 Artilerie, care venea din ținu­tul Herței, Regimentul 8 Vânători, care plecase de la Cernăuți, și Regimentul 29 In­fanterie, cu baza în Dorohoi, care avea subunități în preajma orașului).

 

Între soldați, s-a răspândit zvonul că so­vieticii intră în Dorohoi și că evreii trag în armată sau colaborează cu sovieticii. Ast­fel de zvonuri colportate de unii din spai­mă, în atmosfera tensionată de război, și de mulți din cauza convingerilor antise­mi­te au legitimat crima în timpul masacrului de la Galați, a pogromului de la Iași și al multor altor masacre comise pe teritoriile ocupate de trupele române în 1941.

 

Militarii care intrau în Dorohoi pe 1 iulie 1940 au început să jefuiască cârciumi și case evreiești, să tragă focuri la întâmplare și să vâneze evrei. Soldații evrei din uni­tățile aflate în retragere au fost separați și dezarmați, iar câțiva au fost executați.

 

În sudul orașului, se desfășurau cere­mo­niile religioase de înmormântare. Cimi­ti­rul evreiesc și cel creștin se aflau de o par­te și de alta a străzii. Chiar în timpul co­borârii sicrielor în groapă au început să se audă împușcături care au stârnit neliniște. Erau împușcăturile împotriva evreilor din zona Trestiana, pe care militarii creștini pre­zenți în zona cimitirelor le-au inter­pretat ca semn că rușii au intrat în Do­ro­hoi și că evreii trag în armată. Imediat, cei șapte soldați evrei veniți să dea onorul soldatului Iancu Solomon, ucis la Herța, au fost dezarmați de camarazii creștini, înșirați lângă un șanț și împușcați. Printre ei, se afla sergentul TR Emil Bercovici, fiul li­brarului Louis Bercovici, foarte respectat în Dorohoi. Profesorul ieșean Constantin Ro­manescu a asistat la asasinarea lui Ber­covici și a celorlalți și a lăsat mărturie de istorie orală pentru Muzeul Holocaustului din Washington.

 

Alte mărturii importante se găsesc în do­sa­rul anchetei postbelice. Ulterior, un grup de soldați i-a strâns pe evreii care s-au as­cuns în casa mortuară, vreo 40 la număr. Și aceștia au fost aliniați pe lângă șanț și executați. Secretarul Comunității, Strul Su­limovici, a luat-o la fugă și a scăpat. A vă­zut cum alți evrei care fugeau pe lângă el erau împușcați, loviți cu arma și jefuiți. Iosef Aizic Davidovici, care lucra la ci­mi­tirul evreiesc, a căzut împreună cu evreii împușcați la șanţ, dar a avut norocul să nu fie atins de gloanțe. Soldații au început să-i împungă cu baioneta pe cei căzuți, să se asigure că nu rămân în viață, dar Da­vi­dovici a avut încă o dată noroc, pentru că avea sânge la gură și soldații au crezut că a fost împușcat în cap. Davidovici a su­praviețuit și a depus mărturie în ancheta postbelică privind pogromul.

 

Nu se știe exact numărul morților din tim­pul pogromului de la Dorohoi. Un proces verbal oficial, din 3 iulie 1940, înregistra 50 de morți, adică 34 de bărbați, 11 femei și 5 copii. Cei mai mici dintre cei uciși aveau 2 ani. Când a numărat și comemorat vic­ti­me­le un an mai târziu, Comunitatea evre­ias­că a lăsat un document care arată că vic­­timele erau mai multe. Numele uno­ra din­tre ele nu le vom ști, probabil, ni­cio­dată.

 

 

Declarație

Subsemnatul Iosef Aizic Davidovici, de ani 48, originar [din] Dragomirești, jud[ețul] Maramureș, cu domiciliul actual în Dorohoi, str. I. Honceru 43, declar următoarele nesilit de nimeni:
 În ziua de 1 Iulie 1940, am fost anunțat că soldatul Solomon Iacob [Iancu] din Moinești, jud[ețul] Bacău, care a căzut lângă Herța, la datorie pentru România, a fost adus la Dorohoi și va fi înmormântat în acea după-amiază, la cimitirul Israelit din str. Tăutu. Eu fiind funcționar la serviciul înhumării, am mers cu Leibiș Bloder, de ani 60, și cu Calman Cojocaru, de ani 38, amândoi funcționari la același serviciu, pentru ca să înmormântăm am mers spre cimitir.
 Mergând într-acolo, am văzut că de pe drumul Sucevei vin coloane cu soldați. Ei ne înjurau și ne bruscau sub motiv că suntem evrei. Am ajuns greu la cimitir, după ce ne-am ascuns în vreo câteva case în drum pentru ca să nu ni se facă vreun rău. Văzând însă că armata continuă să meargă ne-am pornit și am ajuns la cimitir, deoarece la 4,00 [după-masă] trebuia să fie înmormântarea soldatului. Acolo am găsit șapte soldați trimiși de la Bateriile [în care fusese] sold[atul] Iacob Solomon ca să-i dea onorul. Toți acești șapte erau evrei. Afară de ei, mai erau trei români și comandant era un plutonier român.
 Ni s-a spus că mai trebuie să vină un ofițer care să asiste la înhumare. Puțin mai târziu, a venit sergentul T.R. [Emil] Bercovici de la Reg[imentul] 29 Inf[anterie]. Persoane civile au fost următorii: Rabinul David Scha[e]chter, hahamul Aron Faibiș, dr. [Isac] Axler, atunci Președintele Comunității Israelite, S[trul] Sulimovici, Secretarul General al Comunității, Aizic I. Aizic, Gotesman Bercu, Meir Moscovici, Idel Bercovici, Eli Rizel și soția lui [Mirel] care [era] în vârstă de 70 ani [se referă, probabil, la Eli Rizel, care avea, de fapt, 75 de ani], soția groparului Calman Cojocaru [de fapt, Calman Croitoru, care se găsea în cimitir împreună cu soția, Rifca], un bătrân de peste 60 ani care a fost luat să păzească mortul, Leia Zina Cohn, soția unui croitor Zaharia, un copil de 15 ani, [Iosif] Iosub Gherber, care locuia în azilul de bătrâni, și mulți alții a căror nume nu-l rețin, în total 24 de oameni.
 După ce am pus mortul în groapă, s-au auzit salve de armă. Noi n-am știut de unde se trag focurile armă și am intrat în sala casei mortuare. Soldații, la ordinul plutonierului, au încărcat armele și s-au îndreptat spre poarta cimitirului. În cimitir se afla o trăsură în care veniseră reprezentanții Comunității și rabinii. Ei au vrut să plece, dar noi le-am spus să mai steie deoarece se aud împuşcături. Le-am propus ca să steie acolo cu toții până are să se mai liniștească.
Ei n-au ascultat și au plecat. S-au urcat în trăsură rabinul David Schaechter, dr. Axler, Aron Faibiș, Eli Paucer, un gropar și birjarul.
 După ce ei au plecat cu trăsura, noi am intrat în locuința păzitorului de acolo, Ion Gongaru. Am stat acolo în casă până la ora 7,30 seara. Pe drum continua fără întrerupere să meargă armata. La un moment dat, am văzut că dinspre poartă de la drumul Sucevei intră un ofițer, gradul nu l-am văzut deoarece era cu haină de ploaie. Era de statură mică, fața negricioasă cu o mustață neagră scurtă. Este un birjar care îi știe numele și îl voi aduce și pe el să declare. El era însoțit de un grup de 8-10 soldați înarmați. Au venit la ușa casei unde ne aflam și ne-a scos pe toți din casă. Când am ajuns afară, am văzut ofițerul cu revolverul în mână care ne-a strigat: „Aveți arme? Mâinile sus!“. A răspuns atunci S. Sulimovici, secretarul Comunității Israelite: „D-le ofițer! Nu trageți, nu suntem cu nimic vinovați, suntem la o înmormântare“. Soldații ne-au înjurat și ne-au scos în drumul Sucevei și au început să ne lovească cu armele în cap. Atunci am auzit cum un soldat a întrebat pe ofițer: „Să-i culcăm aicea?“. Atunci el a răspuns: „Dați-i peste drum!“. Atunci, cu lovituri de armă, am fost împinși peste șanț. Eu văzând că ne omoară cu loviturile de armă peste cap, l-am luat pe bătrânul Leibiș Blonder de mână și am trecut șanțul. Cum am ajuns în partea cealaltă s-a auzit o împușcătură și bătrânul lovit din spate a căzut jos. Văzând că bătrânul a căzut și că soldații au început să tragă în grămadă, m-am aruncat jos lângă Blonder. Am auzit un soldat spunând: „Uite jidovu dă din picioare!“. Altul a răspuns „Bagă-i baioneta în partea stângă!“. A controlat pe fiecare dacă mai trăiește și am fost controlat și eu. Unul a spus că mă fac mort, iar altul a spus că sunt împușcat prin gură deoarece gura îmi era rănită. Mi-au mai dat vreo două lovituri cu patul armei peste nas și una în piept, și au plecat, eu rămânând într-un lac de sânge.
 Apoi mi-am pierdut cunoștința. Dimineață a doua zi la 4,00 [dimineața] au venit Procurorul, Comisarul [Constantin] Mercur, șeful Poliției, Pamfil Gh., un om înalt cu trenci negru care mi se pare că era Mareșalul Ilasievici [de fapt, colonelul Ioan Ilasievici, comandantul Regimentului 29 Infanterie, nepot de-al generalului Constantin Ilasievici, Mareșalul Curții Regale], sigur nu sunt, un ofițer căruia nu i-am văzut gradul, Alecu Ioanovici care a identificat oamenii.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/secretul-istoric-antisemit-al-rascoalei-1907-impotriva-cui-s-au-ridicat
Documente rămase de la începutul secolului al XX-lea scot la iveală lucruri mai puţin cunoscute despre marea Răscoală din 1907. Istoricii botoşăneni cred că a fost o revoltă populară cu un caracter antisemit la care au participat nu doar ţărani, ci şi orăşeni, muncitori şi soldaţi.

Istoriografia românească consemnează data de 21 februarie 1907 ca moment de debut al ultimei mari răscoale ţărăneşti din Europa. Flacăra revoltei, aşa cum prezintă şi manualele şcolare, a fost aprinsă în actualul oraş Flămânzi, situat la 25 de kilometri de municipiul Botoşani.    

Tot la şcoală se învaţă că Răscoala de la 1907 a fost una eminamente ţărănească, prin care truditorii pământului exploataţi de arendaşi şi-au cerut drepturile cu furcile şi topoarele. De la Flămânzi, revolta s-a întins în toată ţara, fiind în cele din urmă înăbuşită în sânge.    

Studiul unor importante documente de arhivă arată însă o realitate altfel nuanţată la Botoşani. Rapoartele prefecturii, ca şi alte comunicări ale autorităţilor locale din judeţele Botoşani şi Dorohoi, de la vremea aceea, acolo unde a început totul, rescriu o parte a firului evenimentelor. Din actele vremii reiese că la 1907 în judeţele Botoşani şi Dorohoi în particular a fost o revoltă generală la care au participat ţărani (la sate), dar şi muncitori, orăşeni sau soldaţi (în oraşe cum ar fi Botoşaniul).    

Adevărata ţintă a răsculaţilor   

„Răscoala de la 1907, din judeţul Botoşani, aşa cum o arată documentele vremii, a fost una antievreiască. Nu aveau nimic cu Guvernul sau cu boierii pământeni. Au fost moşii ale boierilor români apărate de răsculaţi. Revolta a fost îndreptată împotriva arendaşilor evrei“, spune istoricul Ştefan Cervatiuc

Sondaj. Ce cred românii despre Holocaust. Cum sunt percepuți evreii - See more at: http://www.dcnews.ro/#sthash.uOOQF0Fg.dpuf
Un sondaj efectuat de CSOP la comanda Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel" a scos la lumină un lucru îngrijorător: 11% dintre români consideră că evreii reprezintă o problemă pentru România iar 22% că i-ar dori numai ca turişti în ţară.

 
 

Omagiu pentru victimele Holocaustului. Statuia unei fetite 
Intr-unul din parcurile din Oradea va fi amplasata o statuie in marime naturala a unei fetite din Oradea omorate de nazisti, Eva Heyman, o adolescenta care a descris ororile traite, intr-un jurnal care s-a pastrat pana in ziua de azi.

„Eu, micul meu jurnal, m-as lasa sarutata si de jandarmul acela care se uita crucis si care ne-a luat faina, numai sa nu ne ucida, numai sa ma lase sa traiesc”. Sunt gandurile asternute pe hartie in urma cu peste 70 de ani, de Eva Heyman, o fetita de 13 ani din Oradea, scrie digi24.ro.

In paginile jurnalului sau, copila a adunat marturii cutremuratoare despre ororile traite de evrei in ghetoul din Oradea, in primavara anului 1944.

„Eva Heyman a tinut jurnalul din martie pana au fost dusi in ghetou, in mai. Ea a dus jurnalul cu ea in ghetou si acolo a mai scris ceva”, spune Petru Stern, membru al comunitatii evreiesti din Oradea.



Jurnalul Evei a ajuns la menajera familiei, care a reusit sa intre in ghetou cu putin inainte ca fetita sa fie dusa in lagarul de exterminare.



„Au fost aduse trenuri de marfa si acolo am fost bagati in vagoane. Credeam ca mergem la munca. Am ajuns la Birkenau”, povesteste Vioara Braun, supravietuitoare a Holocaustului.

„In perioada mai, sfarsitul lui mai, a fost deportata Eva Heyman, impreuna cu bunicii din partea mamei si impreuna cu bunica a ajuns direct in crematoriu”, spune Petru Stern.

Pe locul in care Eva Heyman a fost urcata in vagoanele mortii, o asociatie din Oradea va amplasa o statuie.

„Acest memorial este odata in amintirea copiilor care au fost deportati, este o generatie pierduta a acestui oras. Peste un sfert din populatia orasului a fost deportata, printre care foarte multi copii”, explica Emilia Teszler, presedinta asociatiei Tikvah.

„Este asezata pe un soclu pus in sir cu 8-10 banci din parc. La prima impresie va parea un personaj care s-a asezat cu cateva minute inainte pe acea banca. Personajul e turnat in bronz in marime naturala, ea tine mana pe celebrul jurnal al ei”, spune arhitectul Tamas Emodi.

Initiatorii memorialului isi doresc ca obiectivul sa fie inclus in proiectele educationale legate de istoria orasului. Statuia este realizata de un sculptor din Anglia, iar banii necesari provin din donatii. Dezvelirea memorialului va avea loc in octombrie.

Tinerii studiază Holocaustul din România
Peste 35 de tineri cercetători, masteranzi şi doctoranzi în domeniul ştiinţelor socio-umane au fost selectaţi pentru a participa la şcoala de vară „Holocaustul din România între istorie şi receptare”, care se desfăşoară în perioada 19 - 24 iulie la Lugoj, în judeţul Timiş. 
 
Potrivit Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, în cadrul şcolii de vară, specialişti, profesori universitari, cercetători din România şi din străinătate vor susţine colocvii pe teme precum: antisemitismul cultural, viaţa comunitară a evreilor din România, memoria Holocaustului în postcomunism, legislaţia privind evreii din România din 1938 până în prezent, istoria prin documente, noi forme ale negaţionismului şi ale discriminării contemporane.  Programul include proiecţia unor filme artistice şi documentare şi întâlniri cu supravieţuitorii, informează www.agerpres.ro.
 Pe 23 iulie va fi inaugurată şcoala memorială „Max Ausnit”".
Evenimentul este organizat de Institutul „Elie Wiesel”, în parteneriat cu The Olga Lengyel Institute & The Memorial Library şi Fundaţia Precept Ministres.

http://www.revista22.ro/vanzarea-evreilor-si-birocratia-raului-in-romania-comunista-56769.html
Vânzarea evreilor şi birocraţia răului în România comunistă
de CRISTIAN PĂTRĂŞCONIU 
Volumul lui Radu Ioanid Securitatea şi vânzarea evreilor este o carte exemplară despre o temă dificilă şi extrem de sensibilă. O temă pe care e bine să o privim în faţă, cu responsabilitate, căci – vrem, nu vrem – e parte din istoria recentă a României. 
 
 
Una dintre dimensiunile negative de ne­tăgăduit ale istoriei comunismului ro­mâ­nesc este aceea care ţine de ceea ce, la pro­priu, putem numi „comerţul cu oamenii“. Securitatea şi vânzarea evreilor. Istoria acor­du­ri­lor secrete dintre România şi Israel, volum editat de Radu Ioanid şi publicat la Editura Polirom de curând, spune teribila poveste a acestui negoţ, iar această naraţiune – redată pe mai multe niveluri - subliniază, o dată în plus, caracterul profund inuman al co­mu­nismului, în cazul de faţă, al co­mu­nis­mu­lui românesc.
 
Cartea de la Polirom (parte din seria de istorie Document) este o versiune îmbunătăţită a unui volum care a apărut, în pre­mieră, în 2005: anume, Răs­cumpărarea evreilor. Faţă de volumul ini­ţial – şi aceasta solid întemeiat -, cel de fa­ţă aduce, în plus, către public şi către even­tuale discuţii alte 341 de documente „în cea mai mare parte inedite“, aşa în­cât, sub raport istoric, încărcătura arhi­vistică dă o greutate foarte mare şi bi­ne­venită cărţii.u fost vânduţi oameni aflaţi în «li­ber­tate», dar şi deţinuţi din închisori. Chi­tanţele semnate de ofiţerii DGIE sunt şo­cante: atâţia porci şi atâtea vaci contra atâţia evrei. Fiinţa umană devenea o marfă evaluată nu numai în valută, ci şi în animale“ – acesta este un pasaj scris de Radu Ioanid care rezumă foarte bine ceea ce s-a întâmplat, în comunism, pe par­cursul câtorva decenii în această pri­vinţă. Ideea este menţionată, apăsat, în introducere şi de Paul Shapiro: „con­du­ce­rea României comuniste nu s-a mulţumit doar cu bani în schimbul emigranţilor şi a ajuns chiar la ideea de troc: evrei con­tra porci, vite şi ovine“. Avem, practic, explicit sau sugerat, marile repere ale unui moment extrem de ruşinos în fond pentru istorie şi pentru România: comerţ cu oameni, vânzarea evreilor, implicarea Securităţii, dispreţ faţă de oameni, „rei­fi­carea“ celor vânduţi, inumanitatea co­mu­nismului, reducţia omului la ideea de mar­fă, schimbul oameni-animale...
Securitatea şi vânzarea evreilor. Istoria secretă a acordurilor dintre România şi Israel este un proiect individual, privat, personal al lui Radu Ioanid. Director al Di­viziei de Programe Arhivistice In­ter­na­ţio­nale a Centrului de Studii Avansate asu­pra Holocaustului din Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington, domnul Ioanid ţine să menţioneze, din start, că, în acest volum, „conţinutul textului nu are legătură cu funcţiile deţinute de au­tor şi cu niciuna dintre instituţiile la ca­re este afiliat“. Structura cărţii este una binară – cu două calupuri ale volumului ca­re se sus­ţin unul pe altul, într-un mod admirabil. Prima parte este narativă şi, întrucât tema este una care reclamă o ata­re direcţie de discurs, destul de des, in­terpretativă, ea con­ţine, ca un studiu in­troductiv amplu (aproape 150 de pagini în carte – cam un sfert din dimensiunea to­tală a volumului), reperele majore ale is­toriei vânzării evrei­lor din România. A do­ua parte, cu o forţă deosebită, desfăşoară latura documentară a aces­tui - moral, necesar şi, în­că o dată, extrem de solid - proiect editorial: este intitulată sec şi exact „documente“ şi propune o serie de borne specifice ca­re dau o convingătoare ima­gine a birocraţiei răului, a birocraţiei răului co­mu­nis­mului românesc.
Mai bine de 400 de pagini ale acestui volum sunt, aşa­dar. (compuse din) documente – retorica acestora este, separat ori în sumă, de o precizie chirurgicală: tema vânzării evrei­lor din România comunistă este impecabil documentată și acoperită. Iar forţa de ar­gument istoric, moral a acestor serii de do­cumente este uriaşă. Într-un mod cu totul inspirat şi având, totodată, şi o va­loare de pildă supremă, seria d­ocu­men­telor prezentate în această carte de către Radu Ioanid se deschide cu o stenogramă care vorbeşte, exemplar, despre ipocrizia co­munismului şi a celor care îl întrupează; în cazul stenogramei invocate, este vorba despre liderul suprem comunist din Ro­mânia de la acea dată, Gheorghe Gheor­ghiu-Dej. Stenograma este din 1960, iar­na, şi redă discuţiile pe care Gheorghiu-Dej le-a avut, la acea vreme, cu un de­putat britanic laburist. Ironia, ipocrizia şi, totodată, pilda pe care le propun aceste pagini extrem de preţioase pentru tema în discuţie sunt date de o replică antologică a liderului comunist din România: „noi nu avem oameni de vânzare“. Şi, lărgind cadrul, tot Gheorghiu-Dej, în cadrul ace­leiaşi discuţii: „nu cumva să se creadă că noi acceptăm asemenea soluţii pentru că am vrea să facem o afacere din emi­gra­rea evreilor“. Cum spuneam, grosul cărţii este alcătuit din aceste câteva sute bune de documente care, între altele, spun exact ceea ce, precaut şi integral ipocrit, dorea Gheorghiu-Dej să nu se înţeleagă ex­plicit: anume, că în România comunistă oa­menii au fost vânduţi; că în România comunistă oamenii au fost vânduţi pe bani, dar şi în cadrul unor trocuri; că în România comunistă s-au făcut afaceri din emigrarea evreilor şi din, mai precis, vân­zarea evreilor.
 
Documentele antologate sunt în­şirate, de regulă, cronologic; uneori, şi tematic. Marile „uni­tăţi documentare“ pe care ni le propune acest volum se sub­scriu următoarelor serii tematice: a) Gheor­ghiu-Dej şi emigrarea evreilor con­tra plată; b) 1958-1967: Securitatea, Henry Jakober şi comerţul cu evrei; c) 1968-1989: comerţul cu evrei practicat de Ro­mânia şi Israel prin intermediul serviciilor secrete; d) 1961-1963: note ale organelor de Securitate din RS Cehoslovacă, RP Un­gară, RD Germană şi URSS privindu-l pe Henry Jakober; e) 1963-1974: arme de vâ­nătoare de lux şi automobile pentru no­menclatura PCR; f) 1973-1978: Oper­a­ţiu­nea „Peregrinii“; g) 1977-1978: tehnica de luptă procurată cu sprijinul statului Is­rael; h) 1969-1989: acorduri şi negocieri cu statul Israel privind emigrarea contra plată a evreilor; i) 1990: o propunere de arestare a unui fost ofiţer CIE responsabil pentru comerţul cu oameni.
„Guvernele comuniste ale României au con­siderat comerţul cu fiinţe umane un secret de importanţă deosebită. Nici au­torităţile israeliene nu au dorit să dez­văluie această pagină de istorie. Cu ex­cepţia perioadei 1953-1959, statul co­mu­nist român şi-a vândut cetăţenii evrei pe tot parcursul existenţei sale. Comerţul cu fiinţe umane nu poate fi despărţit de istoria sa“, menţionează Radu Ioanid.
Securitatea şi vânzarea evreilor. Istoria acordrurilor secrete dintre România şi Israel este o carte şi despre ceea ce Horia-Roman Patapievici (de)numeşte „claritate morală“. Lectura ei, studierea ei - am­be­le, prezumăm, făcute cu bună-credinţă - risipeşte falsele dileme, rezervele de pru­denţă: comunismul românesc încarnat, între multe dintre relele sale, i-a tratat pe oameni ca pe nişte animale; comunismul românesc încarnat, nu încape dubiu, a vân­dut oamenii ca şi cum ar fi vândut niş­te animale. Lucrurile sunt, aşadar, clare, cât se poate de clare, fără dubiu de clare în această privinţă – a inumanităţii co­mu­nismului – şi a susţine contrariul echi­va­lează cu un plasament în irealitate, în afara faptelor, în formule de orbire ori de negaţionism de cea mai joasă speţă.
 
Una peste alta, avem de-a face cu o carte preţioasă, cu valoare multiplă: istorică, do­cu­men­ta­ră, politică, socială, etic-mo­rală. O carte exemplară despre o temă dificilă şi extrem de sensibilă. O temă pe care e bine să o privim în faţă, cu responsabilitate, căci – vrem, nu vrem – e parte din istoria recentă a României. Te­r­me­nul de „responsabilitate“ este nu doar cum nu se poate mai nimerit într-o dis­cu­ţie despre această temă reală, ci şi ine­vi­ta­bil. Radu Ioanid dedică această carte ta­tă­lui său, Virgil – „care obişnuia să-mi spu­nă că regimul comunist din România a reu­şit acolo unde legionarii şi An­to­nes­cu au eşuat – în a crea o Românie fără evrei“. Ei bine, în aceste condiţii – su­bli­ni­ate şi de statistica recensămintelor re­cen­te (da­tele relevate de acestea vorbesc de câteva mii, nu foarte multe, de evrei ca­re au ră­mas în România) -, poziţionările an­ti­se­mite rămân, din p[cate, vii (aşa în­cât nu e deloc deplasat să spunem că Ro­mâ­nia poată fi studiată şi ca ţară aproape fără evrei în care există, nu puţine, ma­ni­festări de antisemitism). De aici, şi obl­i­gaţia de a fi responsabili şi de a vorbi, la nesfârşit, despre responsabilitate în acest context.
 
P.S. Anul trecut, într-o binevenită serie de ieşiri publice – fie ele interviuri, fie con­fe­rinţe -, a fost în România Heinz Gün­ther Hüsch, fost parlamentar CDU, un om che­ie pentru aproape trei decenii din par­tea statului german în procesul de vân­za­re–cumpărare a etnicilor germani în tim­pul co­munismului. Vânzarea ger­ma­ni­lor are, desigur, asemănări de familie cu vân­zarea evreilor; dar şi, inevitabil, dife­renţe spe­ci­fi­ce. Faptul rămâne acelaşi: sta­tul ro­mân, cu gir suprem de la vârf, a vân­dut oa­meni. A vândut oameni ca pe o mar­fă. Su­te de mii de oameni. În procesul de ro­mâ­ni­zare a României – cum spune, în cea mai recentă carte a sa, istoricul Lucian Bo­ia –, vânzarea de oameni (evrei, ger­mani) e un fapt incontestabil, riguros do­cu­men­tabil. D-l Heinz Günther Hüsch a spus, în mai multe rânduri, că există anu­mite de­ta­lii asupra cărora nu poate face ni­ciun fel de declaraţii, cu sugestia că nu are voie să le facă (identitatea sa de ne­go­ciator prin­ci­pal al statului german a fost, de altfel, ţi­nu­tă secretă până în urmă cu puţini ani). Te­ma e, aşadar, departe de a fi închisă.

Vulpescu: Nu trebuie sa permitem repetarea ororilor Holocaustului si 
Ministrul Culturii, Ionut Vulpescu, care a participat la ceremonia de comemorare a 70 de ani de la eliberarea lagarului de concentrare Mauthausen (Austria), considera ca nu trebuie sa se permita repetarea ororilor Holocaustului si ale celui de-al Doilea Razboi Mondial. 

"Astfel de momente ne obliga sa meditam la responsabilitatea fiecaruia dintre noi fata de binele comun, sa nu acceptam stirbirea libertatii nimanui, incalcarea drepturilor cetatenesti, sa nu permitem golirea de substanta a democratiei. Cinstind memoria victimelor nazismului, a victimelor tuturor totalitarismelor, lucram pentru un viitor ferit de violenta, de discriminari de orice fel, de rasism si de antisemitism. Nu trebuie sa permitem repetarea ororilor Holocaustului si ale celui de-al Doilea Razboi Mondial", a declarat ministrul Culturii, care a reprezentat duminica Guvernul Romaniei la ceremonia din Austria. 


Potrivit unui comunicat al Ministerului Culturii transmis luni AGERPRES, la evenimentul organizat de Comitetul International Mauthausen si Comunitatea lagarelor Mauthausen, cu sprijinul Guvernului Austriei, au participat peste 20.000 de persoane, printre care supravietuitori ai lagarului si demnitari din mai multe state europene si nu numai.

Lagarul de concentrare Mauthausen a fost ultimul eliberat de trupele americane, in 5-7 mai 1945, si cel mai mare de pe teritoriul Austriei. Pe durata functionarii sale, incepand cu anul 1938, in lagar au fost inchisi peste 200.000 de detinuti, dintre care mai mult de jumatate si-au pierdut viata.

Expoziție de pictură în memoria Holocaustului, deschisă în București
O expoziție de pictură cu tema Holocaustului, intitulată „Memoria Holocaustului”, se deschide joi, la ora 17.00, la Universitatea ...

Un documentar despre evreii din Romania, cu bune și nebune Wednesday, 1 April 2015,
http://groparu.ro/un-documentar-despre-evreii-din-romania-cu-bune-si-nebune/
Peste îndărătnica asta de criză economică care nu se mai sfârșește odată se suprapune, din ce în ce mai amenințător, spectrul trist al revirimentului curentului naționalist: la vreo 800 de km de granița românească se dau lupte urâte tocmai din motive de patrie și conducător suprem. Să nu uităm de asta, în timp ce-i batem bucuța președintelui sas că de ce nu dă readuce tezaurul de la ruși, rezolvă foametea mondială și-l pune pe Dalai Lama președintele galaxiei (sau măcar al Samsung Galaxy S6).
Să nu uităm și că aveam cea mai numeroasă populație evreiască din Europa (a doua după cea a Rusiei sovietice) la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Conform documentarului cu nume imposibil de memorat Aliyah DaDa (pagină Cinemagia | pagină de Facebook), acest lucru se datorează faptului că guvernul de la București s-a oprit din genocid pentru că simțea vântul schimbării pe frontul de la Răsărit și nu vroiau să se pună rău cu aliații care se prefigurau a fi câștigătorii războiului. Oare așa să fi fost?

Soarta evreilor români sub regimul Antonescu face încă obiectul a numeroase dezbateri aprinse în care invariabil se ajunge la injurii și incantații naziste, iar istoricii, din câte știu, nu prea au ajuns la un consens în acest sens. Rămân însă de notorietate anumite aspecte:
– trenul foamei, plecat de la Iași și plimbat prin Moldova timp de trei săptămâni (citat din memorie) cu 10 km la oră, în care deportații sioniști au fost hrăniți aproape exclusiv cu pește sărat și foarte puțină apă, în soarele necruțător, și cei mai mulți au murit de sete
– execuțiile în masă de care vinovată se face armata română (spre deosebire de execuțiile efectuate de nemți, în cazul primelor tuburile de cartușe din gropile comune erau fabricate în România)
– sentimentul general antisemitic din perioada marelui războiului, cu magazine devastate și oameni loviți în plină stradă, concediați, deportați sau pur și simplu uciși (am avut și noi kristallnacht-ul nostru).
Înainte de război, odată cu ultimatumul dat de sovietici României (să evacueze Basarabia în 24 de ore pașnic, fără să opună rezistență și să facă uz de armament) o parte din populația filo-rusă sau comunistă (da, unii erau evrei) de peste Prut a recurs la provocări și umilințe. Circa 300 de ofițeri și cam 50.000 de soldați nu au mai ajuns peste graniță, în regat. Conform documentarului, unii se pare că într-adevăr și-au pierdut viața în urma acestor acte de provocare: citeam mai demult despre exemplul unui tânăr ofițer român care, pălmuit de un alt ofițer sovietic, a scos revolverul și l-a împușcat, apoi și-a tras lui un glonț în scăfârlie pentru că nesocotise ordinul de retragere non-violentă. Alții, în schimb, de origine basarabeană, au hotărât să nesocotească ordinul de retragere și au ales să rămână la familiile lor. În acte, aceștia au figurat ca dispăruți. În gura lumii, toți au ajuns victime ale evreilor care i-au atacat pe români și i-au ucis pe perioada retragerii, contribuind la inflamarea unui folclor deja nefavorabil “jidovului”.
După război, deși o parte a nomenclaturii comuniste era de origine sionistă mozaică, mulți evrei au fost întemnițați sau vânduți ca vitele de statul român. Moment amuzant – pe vremea lui Dej (nu a orașului, bă! A președintelui), statul Israel a construit o fermă modernă de pui, primind în schimb dreptul de imigrație pentru 500 de evrei români în Palestina. Când a venit la putere, Ceaușescu a tunat și a fulgerat împotriva practicii pe care o considera denigratoare pentru țară; dar după doi ani a insistat să se revină la ea, de data asta în schimbul banilor, nu a găleților de pulpe de pui și nuggets de la KFC.
Ce am mai învățat de la documentar:
– am avut rezistență evreiască anti-nazistă în nordul Moldovei, dar nu armată, ci cu scop de informații și răspândire de zvonuri (unii au fost chiar parașutați de aliați).
– viața evreilor din închisorile comuniste nu a fost deloc ușoară: o octagenară ne arăta cămașa cu care tatăl ei a venit din închisoare. Efectiv zdreanța nu mai avea spate deloc.
– viața în kibbutzurile din Israel, în anii de dinainte și imediat de după război, a fost extrem, extrem de grea, cu oameni care au murit de foame, alții care au mințit că îi vor ajuta cu bani, dar nu au făcut-o (tot evrei de-ai lor), alții care au profitat cât au putut de situația grea a acestora (da, tot evrei de-ai lor). Deci nu numai românii își trag gloanțe în picior. Spre deosebire de ai noștri, în schimb, evreii s-au antrenat ani de zile înainte de imigrare ca să poată lucra și administra un kibbutz (!).
– s-a rememorat cazul vaporului scufundat în Marea Neagră cu 5000 de evrei la bord de un submarin rusesc, din care au scăpat 3 supraviețuitori
– despre documentarul Luminiței Cioabă despre poraimos, holocaustul romilor (despre care am vorbit și noi în Usturoi) și pe care, rușinică, Luminița, nu-l găsesc pe YouTube! De ce l-ai mai făcut, numai ca să-l ții pentru tine?
– despre documentarul “Golgota Basarabiei”, de mai jos.

Concluzia: felicitări pentru un documentar foarte bine făcut și care evită cu delicatețe imaginile filmate în lagărele de concentrare, deși astea ar fi făcut rating de vis. Dacă sunteți pasionați de istorie, mergeți să-l vedeți!
Și, ca un fel de post-scriptum, am aflat și eu că imaginile de arhivă cu intrarea armatelor eliberatoare sovietice în București și scenele cu efuziunea populară la primirea fraților de la răsărit nu au fost filmate în ’45, ci în ’50 și ceva, cu ocazia unui film artistic rusesc turnat cu figuranți. în ’45, într-un București sărăcit de război și foarte circumspect cu privire la rușii din poveștile cu violuri de la sate, nimeni nu a dat cu flori în muscalii care oricum erau prezentați în film ca fiind mult mai curați și mai bărbieriți decât fuseseră, în realitate, hoardele de barbari aduși din taiga pe post de carne de tun.
Tulai, mult am mai scris, iară. Până data viitoare, nu uitați: evreii și bloggerii conduc lumea.

http://www.observatorcultural.ro/Emigrarea-un-reflex-de-pastrare-a-identitatii*articleID_263-articles_details.html
[2]

In lista plecarilor ilegale pe care le-a facilitat, sint inclusiv persoane care, desi arestate, au fost eliberate si au primit pasaport pentru plecare definitiva in Israel: „In anul 1945, am pus in libertate un functionar de politie, vinovat de afaceri, caruia in 1949 i-am dat pasaport pentru a pleca in statul Israel, ca urmare a interventiei unei rude ale mele, Rudolf Samoila, care apoi in anul 1951 a fost arestat si l-am pus in libertate la interventia fostei mele sotii. In anul 1945 sau 1946 am pus in libertate pe un afacerist al carui nume nu-l retin, fara sa informe-in prealabil conducerea, iar in 1949 i-am dat pasaport. Am pus in libertate in anul 1950 pe Grossman Jean, la interventia sotiei. In anul 1949, am pus in libertate pe doctorul Stark, in urma interventiei cumnatei lui Ana Pauker, Titi Scharf“13. Asemenea situatii de trafic de influenta in problema emigrarilor spre Israel au fost confirmate si de declaratiile unor fosti politisti arestati pentru afaceri cu pasapoarte, ca Zamfir Laurian sau fostul sau subaltern, Octav Holban14. Marin Jianu era si el amestecat in asemenea matrapazlicuri, fiind pus sub acuzare de Securitate din cauza activitatii ostile regimului, „desfasurata in domeniul plecarilor din tara“. Se mentionau, ca exemple, acordarea de pasapoarte pentru plecare definitiva familiei industriasului Dvatman, emigrat in Italia in 1947 cu 800.000 dolari asupra sa, dupa ce intretinuse „o gasca de petreceri interminabile, la care luau parte si femei de moravuri usoare, si a familiei Weissman. Tot Jianu a eliberat pasapoarte pentru Israel, in schimbul locuintelor rechizitionate, care au fost repartizate unor persoane din conducerea MAI si rudelor Anei Pauker“, se arata intr-un referat din 17 februarie 195315.

Pina in 1950, plecasera, conform unui referat al Securitatii, 60.000 de evrei. Din primavara acelui an, o serie de sedinte desfasurate la nivelul conducerii MAI dispun fixarea unor asa-zise restrictii, dar care nu au redus, in fond, ritmul emigrarii, ci au avut mai degraba rolul sa sporeasca coruptia la nivelul factorilor de decizie in problema emigrarilor. Astfel, pina in 1952 au mai plecat, din 1951, inca 50.000 de evrei in Israel“16, prin incalcarea constanta a criteriilor stabilite. Teohari a fost, de altfel, deseori acuzat de anchetatori ca „a sustinut emigrarea clandestina a evreilor, organizata de sionisti, neluind nici un fel de masuri“17. Aceleasi acuzatii i-au fost aduse, pe parcursul anchetarii ei, si Anei Pauker. Ofiterii de securitate sustineau ca „in scopul accelerarii emigrarii evreilor, a discutat si i-a indicat lui Teohari Georgescu sursa de a contacta vapoare straine pe care sa le puna la dispozitia emigrantilor. Tot la propunerea lui Ana Pauker, a redus timpul de calatorie al motonavei Transilvania de la 7 la 5 zile si a marit capacitatea de transport de la 1.500 la 3.000 de locuri peste limitele admise“. Teohari intarea aceste concluzii privind sprijinul acordat de Ana Pauker emigrarii evreilor, aratind ca „in urma insistentelor“ ei, „pentru a grabi emigrarile, in anul 1951 am luat masura de a se elibera pasapoarte pentru statul Israel, fara indeplinirea tuturor formelor legale“18. Tot in problema emigrarilor, Vasile Luca o incrimineaza si el pe Ana Pauker ca ar fi „cerut sa se dea drumul la evrei in mase, deoarece Ambasadorul Israelului intervenea mereu la ea, cerindu-i aceasta. Atit Teohari, cit si eu am sustinut cererea lui Ana Pauker. Sionistii au profitat de aceasta posibilitate data, facind propaganda in sinul populatiei evreiesti, pentru ca aceasta sa plece in masa“. Luca mai sustine ca in special plecau tehnicieni si functionari de stat, ducind peste granita „secrete de stat care ajungeau in mina strainilor“19.

De fapt, lucrurile au stat altfel decit sint ele prezentate in anchetele care au urmat acuzarii celor trei lideri comunisti de „deviere de dreapta“. Masurile privind emigrarea evreilor au fost discutate deschis si aprobate intr-o sedinta a Secretariatului Comitetului Central al PMR din 12 mai 1950, la care s-a hotarit ca „sint libere de a pleca in Israel acele elemente din rindul populatiei evreiesti care isi vor exprima vointa de plecare prin completarea formularelor distribuite de MAI“. Se dispunea intensificarea propagandei prin agitatori speciali: „Se vor arata conditiunile economico-politice din ce in ce mai grele ale maselor muncitoare din Israel, somaj, lipsa de locuinte, foamete, mizerie, se va intensifica demascarea si combaterea sionismului, a continutului sau reactionar, contrarevolutionar etc.“. Singura categorie exceptata de la emigrare, potrivit hotaririi, erau „elementele urmarite de autoritati“. Se prevedeau masuri pentru prevenirea scoaterii peste granita a unor valori si se dipunea un embargo informational asupra emigrarii, dar, in mod paradoxal, la ultimul punct al hotaririi se solicita „intensificarea transporturilor celor care emigreaza“20. Anterior, la nivelul conducerii MAI, Teohari Georgescu convocase o sedinta la care au participat Marin Jianu si directorul Securitatii, Pintilie Gheorghe, pentru a mari ritmul eliberarii de certificate de calatorie pentru Israel, pina la cifra de 10-12.000 lunar. Desi aceasta cota nu a fost atinsa, este interesant ca se abroga toate restrictiile anterioare si se limiteaza la minimum documentele care trebuie prezentate (anulindu-se inclusiv adeverinta de neposedare de devize, ca si aprobarea de parasire a serviciului), stabilindu-se ca sint exceptati de la emigrare doar cei ce au avi-negativ din partea Securitatii21. Aceste dispozitii anulau explicit prevederile contrarii din 29 noiembrie 1949 si 20 februarie 1950 ale conducerii MAI, care dispuneau exceptarea unor categorii de persoane de la emigrare.

Trebuie precizat in mod clar ca o asemenea masura radicala, de incurajare a emigrarii, nu putea fi luata la nivelul Ministerului de Interne, fara consimtamintul consilierilor sovietici, care la data respectiva avizau toate masurile mai importante privind nu doar represiunea, ci si controlul populatiei – si cu atit mai mult o problema atit de sensibila ca plecarea in masa a evreilor in Israel. De aceea sedinta ulterioara a Secretariatului CC al PMR nu a facut decit sa consfinteasca, la nivel de partid, aceasta masura. De altfel, intr-un referat al Directiei Controlul Strainilor si Pasapoarte din Directia Generala a Militiei se si elaborase, inca din 3 aprilie 1950, un plan de „descongestionare“ a aparatului birocratic, prin „usurarea formalitatilor de verificare pentru aceasta categorie de plecari“, prin completarea unei singure declaratii-tip, distribuita de circumscriptiile de militie, verificarea petitionarului in evidentele Securitatii si ale Militiei si retragerea calitatii sale de membru de partid, acolo unde era cazul22. Mai mult, chiar Securitatea usureaza plecarea evreilor, dispunindu-se printr-un ordin din 15 aprilie 1950 masuri de neconceput, cu citeva luni in urma, cu privire la cei care au depus cereri de plecare: „Nu se vor face investigatii pe teren. In ceea ce priveste avizele, ele vor fi nimic de obiectat sau negativ, fara nici o motivare. Se face mentiunea ca se vor da avize negative numai pentru indivizii ce intra in obiectivele Securitatii, fara a avea in vedere alte criterii (daca este bogat sau sarac, tinar sau batrin, daca a fost sionist etc.)23. La opt zile dupa hotarirea Secretariatului din 12 mai 1950, o noua sedinta a conducerii MAI (Georgescu, Jianu si Pintilie) analizeaza ritmul emigrarilor, aratindu-se ca „de la 1 ianuarie si pina la 15 mai 1950 au intrat in lucru pe baza vechilor forme de rezolvare un numar de 26.545 cereri, reprezentind 53.480 persoane. Dintre acestea, 7.136 persoane au parasit tara, 12.000 de persoane si-au ridicat certificatele de calatorie“. Se arata ca intirzierile s-au datorat intirzierii cu care, la rindul sau, se elibera cazierul judiciar, ceea ce determina hotarirea de a se renunta „la cazierul judiciar pentru cererile depuse, cit si pentru cele ce se vor depune in viitor“! Aceasta masura ar fi putut mari ritmul emigrarii, astfel ca „in jurul datei de 1 iunie 1950 pot pleca circa 16.000 persoane; in jurul datei de 15 iunie pot pleca circa 17.000 persoane; in jurul datei de 25 iunie pot pleca circa 13.000 persoane“24. Este evident ca aceste masuri au incurajat practic un exod de populatie. Tocmai de aceea, ele nu puteau fi intreprinse fara acord sovietic.

In 27 iunie 1950 are loc o noua sedinta la nivelul conducerii MAI, la care participa delegati ai Comertului Exterior si ai Sovromtransport. Se stabilesc modalitatile de plata a datoriilor catre stat de catre emigranti, achitarea costurilor calatoriei si procedurile de vamuire, care se vor desfasura „numai la Bucuresti Obor“, de unde convoaiele pleaca spre Constanta. Se specifica in mod clar: „Emigrantii evrei, odata plecati din Bucuresti, nu vor avea dreptul sa aiba asupra lor nici un fel de bani“25. Aceste dispozitii fusesera discutate si analizate cu cinci zile inainte, pe 22 iunie 1950, cind s-a decis ca Legatiei Israelului sa i se ridice dreptul de a se implica in programari, care urmau sa se faca de catre MAI, prin Sovromtransport26. De asemenea, statul Israel era nevoit sa achite, prin Legatie, o subventie de 90 de dolari pentru fiecare emigrant, pentru imbarcarea pe vasul „Transilvania“, urmind ca Legatia sa-si recupereze o parte din suma de la calatori, inainte de imbarcarea acestora27. Practic, actiunea de emigrare era dublata de cea de spoliere a populatiei evreiesti, nevoita sa-si lase in Romania majoritatea bunurilor.

Totusi, presupunem ca nu ratiunea economica a fost cea determinanta in acest caz, ci una politica, asupra careia nu putem face decit supozitii, pina la deschiderea completa a arhivelor comuniste de la Bucuresti si Moscova.
In orice caz, alya, in forma implicarii deschise a autoritatilor romane in problema emigrarii, a fost intrerupta o data cu procesul „devierii de dreapta“. Anchetarea principalilor protagonisti ai masurilor care, pina la inceputul anului 1951, au facut ca aproximativ 110.000 de evrei sa ajunga in Israel a adus in discutie si problema emigrarii evreilor. Desi insusita ca politica oficiala a autoritatilor de la Bucuresti, sprijinirea ei a devenit, in contextul antisemitismului tot mai pronuntat al lui Stalin, o arma de care Gheorghiu-Dej nu a ezitat sa se foloseasca, desi cautionase anterior aceasta politica, daca ne gindim numai la acordul pe care si l-a dat in 1949, intr-o sedinta a Secretariatului, pentru a ceda insistentelor Israelului si a expulza 7 agenti sionisti, capturati si anchetati de Securitate. Practic, „devierea de dreapta“ a deschis calea epurarilor antisemite din partid si Securitate, care au modificat serios structura etnica la nivelul conducerii si au deschis, mai tirziu, calea national-comunismului. In acest context, problema emigrarii evreilor nu s-a mai discutat niciodata oficial.

Cind, in 1968, Alexandru Draghici a fost chemat sa dea socoteala pentru felul in care actionase ca ministru de interne, el a facut citeva precizari incomode si in legatura cu emigrarea evreilor, devenita de asta data subiect sensibil: „La Prezidiul Permanent am aratat motivul, dar in plenara nu am vrut sa spun ca am umblat cu bani in chestiunea aceasta. In momentul cind am plecat de la Ministerul de Interne sla 24 iulie 1965, n.n.t, am predat in cont la Banca de Stat 6.250.000 dolari de la acestia care plecau afara si plateau in valuta. Am raportat treaba aceasta conducerii partidului si atunci, si dupa aceea. s…t De fapt, problema Israelului se platea. s…t Eu am raportat conducerii aceasta problema; am avut aprobare in aceasta privinta“28.
Practic, o data cu „devierea de dreapta“ singurul mod de interventie a autoritatilor comuniste in alya a fost stabilirea pretului pe care statul Israel si cetatenii sai trebuiau sa il plateasca pentru a obtine emigrarea conationalilor din Romania. Comertul cu carne vie practicat de autoritatile de la Bucuresti este insa o alta pagina a istoriei comunismului, care si astazi este pazita cu strasnicie de orice ochi curiosi.
(Comunicare prezentata la simpozionul organizat de Diaspora Research Institute de la Universitatea din Tel Aviv, decembrie 2001)

http://www.observatorcultural.ro/Emigrarea-un-reflex-de-pastrare-a-identitatii*articleID_263-articles_details.html

[1]

Autoritatile comuniste din Romania au avut, cu privire la asa-zisa „problema evreiasca“, atitudini contradictorii in timp. Inca inainte de infiintarea Securitatii, o data cu instaurarea regimului asa-zis democrat-popular la 6 martie 1945, evreii s-au aflat in atentia organelor Sigurantei, agentii politiei secrete urmarind miscarile sioniste, activitatea liderilor spirituali si politici ai comunitatii evreiesti, in general infiltrarea si punerea ei sub tutela unor persoane obediente regimului. In contextul politic si psihologic postbelic, miscarea sionista, ca factor catalizator al emigratiei evreiesti in acea vreme, s-a bucurat de o atentie deosebita. Emigrarea, atit in perspectiva infiintarii unui stat evreiesc in Palestina, cit si din cauza ingradirilor legislative si a unui curent antisemit resimtit inca drept foarte puternic din partea majoritatii, din pricina asocierii pe care populatia a facut-o intre comunism si originea evreiasca a numerosi lideri din partid si administratie, devenise cuvintul de ordine in sinul comunitatii evreiesti. Aceasta trebuie sa ne impiedice sa cadem in capcana de a considera ca marea masa a populatiei evreiesti agrea noul sistem politic. Dimpotriva, riscam afirmatia ca alya reprezenta, in acele timpuri, nu numai o optiune etnica, ci si una politica. O nota a Sigurantei din 6 iunie 1945, cu privire la starea de spirit intre evreii repatriati din Basarabia si Bucovina de Nord, releva chiar ca „toti acesti evrei afirma ca regimul instaurat de autoritatile sovietice este cu mult mai aspru decit acela ordonat de vechea guvernare“1.

Tocmai de aceea, actiunea de organizare a emigrarilor a stat din primul moment in atentia liderilor sionisti. De la bun inceput, s-a luat decizia de a utiliza pentru transportul spre Palestina vaporul „Transilvania“, din cauza imposibilitatii de a obtine viza bulgara. Oficiul de Emigrare palestinian, infiintat, potrivit unui raport informativ2 cu privire la activitatea liderului sionist Avram Leiba Zissu, din initiativa si sub presedintia acestuia, preconiza in iunie 1945 plecarea unui lot de 1028 persoane, orfani din Transnistria, refugiati unguri, cehi, polonezi si evrei eliberati din lagarul de la Auschwitz3. Se preconiza ca acest transport sa plece spre Palestina in octombrie 1945, dar deja primele scandaluri animau starea de spirit in sinul comunitatii evreiesti. Febrilitatea plecarii agita spiritele, cu atit mai mult cu cit comunitatea care suportase rigorile antisemite in tara era intr-o permanenta stare de agitatie si confuzie, si din cauza supravietuitorilor intorsi din lagarele de peste Prut si Nistru, care nu pareau, in genere, dispusi sa traiasca sub dominatia sovieto-comunista4. De pilda, o alta nota a Sigurantei, din 21 iunie 1946, arata ca „evreii din Tirgu Neamt nu s-au incadrat in noua ordine democratica a tarii. Ei manifesta diferite nemultumiri fata de guvernul actual si, in semn de protest, s-au inscris in partidele reactionare“5. Bineinteles, nu trebuie sa exageram in afirmarea acestor tendinte, dar ceea ce dorim sa scoatem in evidenta este ca, intre a emigra in Israel si a se inscrie in partid, in genere, orice evreu care nu avusese antecedente comuniste alegea prima optiune. De aceea nu trebuie sa ne mire fervoarea cu care erau cautate caile de evaziune din Romania, ca si acuzatiile de sperturi, „fapt de notorietate publica in lumea evreiasca“, care planau atit asupra liderilor sionisti, cit si asupra autoritatilor implicate, intr-un fel sau altul, in rezolvarea formalitatilor necesare emigrarii.

Tocmai de aceea apar numeroase filiere de trecere clandestina a granitei, ca prim mijloc de realizare a emigrarii. Astfel, in 20 iunie 1946, Chestura de politie Arad semnala prinderea a trei grupuri de evrei la frontiera (circa 100 persoane), veniti la granita de nord-vest din Capitala, in speranta de a ajunge in Austria si de acolo in Italia, ca prima escala spre Palestina sau Statele Unite. In raportul Chesturii, dupa anchetarea grupurilor de fugari, se arata: „In Bucuresti, cartierele evreiesti se afla sub febra emigrarii in Palestina, fara a alege mijloacele de plecare din tara“. Aceasta miscare era pusa de fugari pe seama recrudescentei antisemitismului, resimtit de mare parte din populatia evreiasca in urma promovarii unor lideri comunisti evrei in partid si administratie, ca si a proceselor „de la Tribunalul Poporului, considerate de romani si chiar de unguri ca fiind initiate de evrei din spirit de razbunare. s…t In aceasta atmosfera, miscarile sioniste fac o intensa propaganda pentru crearea unui stat national evreiesc in Palestina“6. Mai mult, un alt raport din zona de frontiera cu Ungaria semnala ca „printre evreii care parasesc fraudulos tara se gasesc si multi romani, care se dau drept evrei pina ajung in Italia. Sint ajutati de Joint, care nu cere acte sau dovezi de nationalitate“7.

Intr-o prima sinteza cu privire la emigrarea ilegala din Romania, alcatuita de organele Sigurantei, se arata: „Evreii, emigranti fraudulos, aleg cu predilectie pentru trecere frontiera ungara. Fata de celelalte nationalitati, evreii ofera cel mai ridicat procent de emigranti“. Intre cauze, pe primul loc in sinteza politieneasca era pusa restringerea exersarii comertului liber si a altor activitati specifice, in conditiile reglementarilor etatiste din ce in ce mai accentuate, antisemitismul pe care populatia evreiasca il considera in crestere si inca un pericol real in estul Europei si, nu in ultimul rind, in special in rindul celor mai tineri, „sprijinul pe care doresc a-l da evreilor din Palestina si deci constituirii statului evreiesc“8.
Starea de spirit din sinul comunitatii evreiesti, din ce in ce mai favorabila emigrarii, a determinat si bizareria comportamentului autoritatilor comuniste fata de alya: mai intii, comunistii au incercat sa o controleze politic si financiar, pentru a sfirsi prin a o impiedica, atunci cind relatiile Israelului cu blocul comunist s-au racit. Inca din vremea organizarii primelor grupuri de emigranti evrei pentru Palestina, autoritatile politienesti au avut o implicare directa in aceste actiuni. Astfel, un document din arhiva Securitatii releva ca un comisar ajutor, Lefa Ion, a primit de la Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului Afacerilor Interne in 1946-1947, „misiunea de a organiza si de a dirija emigrarile evreilor“. Bunaciu i-a comunicat ca „ii incredinteaza o munca speciala, pe care o stia numai fostul ministru Teohari Georgescu si pe care nu trebuie sa o cunoasca decit cei cu care lucreaza, adica inspectorii regionali de politie la care se prezenta si sefii de Siguranta din regionale“. Lefa a primit o delegatie si un ordin de serviciu special, valabile pe tot cuprinsul tarii, cu urmatorul continut: „Dl comisar Lefa Ion din Bucuresti este delegat de noi cu emigrarea evreilor din RPR in drum spre Palestina. s…t Evreii vor trece pe baza de tabele, fara alte acte justificative“. Comisarul avea dreptul sa aleaga punctele de frontiera prin care se facea trecerea, iar sefii inspectoratelor trebuiau sa ii acorde sprijin. Ulterior, Lefa Ion a organizat impreuna cu tatal sau o retea de emigrare clandestina, contra cost, a evreilor care nu indeplineau conditiile de emigrare si a sfirsit prin a fi arestat9. Acesta nu este singurul ca-in care reprezentanti ai autoritatii au primit mita pentru a inlesni emigrarea evreilor.

Trebuie spus ca practica consacrata de regimul comunist in ultimele sale decenii, prin care pur si simplu era acceptat ca politica de stat traficul de carne vie, a fost inaugurata, de fapt, inca de la instalarea regimului. Un raport de ancheta al Securitatii din 1953 arata ca „Luca, Teohari Georgescu si Ana Pauker au discutat si au stabilit – la cererea ambasadorului statului Israel, adresata lui Luca in 1949 – eliberarea a 5 elemente capitaliste, arestate pentru transferuri ilegale de valuta, in schimbul unei sume de 500.000 dolari, lucru ce s-a facut“10. Se pare insa ca practica mituirii celor ce puteau dispune eliberarea de pasapoarte pentru Israel a cunoscut o larga raspindire. In anchetele in care au fost implicati fostul ministru de interne, Teohari Georgescu, fostul ministru adjunct, Marin Jianu, si fostul sef al Directiei de Pasapoarte, colonelul Zamfir Laurian, se vorbeste de sume de bani si alte avantaje materiale primite de fostii factori de decizie din conducerea ministerului in schimbul permisiunilor de a parasi definitiv tara.
In cazul lui Teohari Georgescu, concluzia anchetatorilor a fost ca, in problema emigrarilor in Israel, fostul ministru de interne a dus o „politica antistatala“: „In perioada anilor 1946-1948, s-au admis plecari masive de evrei, pe baza de tabele intocmite de catre Serviciul Pasapoarte, fara a se face asupra acestora o verificare temeinica, lasind in acest fel sa fuga din tara o serie de elemente ce trebuiau sa dea socoteala pentru crimele ce le-au savirsit pe teritoriul statului nostru. In afara de acest lucru, desi Teohari Georgescu stia ca prin granita de vest se faceau treceri masive ilegale in acel timp, totusi nu a luat masuri impotriva acestora. In 1948, constatindu-se ca avalansa emigrarilor creste, fapt care aducea imense pagube statului, printre care si crearea de goluri in productie, s-a dispus intocmirea unor criterii care stabileau ce persoane puteau pleca din tara“. Astfel, medicii, inginerii, tehnicienii (in general, toate persoanele cu studii superioare sau cu rol de coordonare in productie) erau exceptati de la emigrare, ceea ce a facut ca multi dintre acestia sa recurga la parasirea serviciilor si angajarea in munci necalificate, pentru a putea fi trecuti pe listele de plecare. Georgescu era acuzat ca, prin largirea constanta a criteriilor, a provocat plecarea a numerosi specialisti si implicit „pagube enorme economiei nationale“11. Pe parcursul anchetelor, fostul sau adjunct, Marin Jianu, a dat exemple concrete anchetatorilor in legatura cu astfel de favoruri acordate de ministru, numarul celor ajutati sa plece, desi nu se incadrau in criteriile stabilite pentru emigrare, ridicindu-se, dupa cum a sfirsit Teohari Georgescu prin a recunoaste, la „circa 20-30“12.

Pe zidurile Sinagogii Evreieşti din Sighişoara au apărut aceste însemne. Au urmat percheziţii şi ridicări de la domiciliu

Doi adolescenţi din judeţul Mureş au fost ridicaţi de către poliţişti pentru audieri, joi, fiind suspectaţi că au vandalizat Sinagoga Evreiască din Sighişoara, pe pereţii căreia au apărut o svastică, însemnul SS şi un mesaj xenofob în limba germană, scrise cu un spay cu vopsea.

Potrivit purtătorului de cuvânt al Poliţiei Judeţene Mureş, Andreea Pop, incidentul rasist a fost sesizat la Poliţia Sighişoara în 15 februarie, după ce persoane necunoscute au scris cu vopsea de tip spray graffiti însemne naziste şi un mesaj xenofob pe un perete al Sinagogii Evreieşti, transmite corespondentul MEDIAFAX.
”Este vorba despre o svastică, însemnul SS şi un mesaj xenofob scris în limba germană”, a declarat sursa citată.



Joi dimineaţă, poliţiştii au făcut percheziţii domiciliare în Sighişoara şi au fost ridicaţi pentru audieri doi adolescenţi, unul de 16 ani şi celălalt de 18 ani.
”Cei doi sunt bănuiţi de utilizarea în public a simbolurilor fasciste, rasiste sau xenofobe”, a precizat Andreea Pop.
Tinerii vor fi cercetaţi în stare de libertate.
Acţiunea a beneficiat de sprijinul de specialitate al Direcţiei Operaţiuni Speciale din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/foto-cum-inceput-genocidul-evreilor-romania-dau-drumul-multimei-sa-i-ma

Documente ale Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) arată radicalismul şi brutalitatea cu care regimul dictatorial al mareşalului Ion Antonescu a decis distrugerea populaţiei evreieşti de pe teritoriul României.

Istoricii care lucrează în cadrul CNSAS au dat publicităţii recent o sinteză în şase pagini realizată de procurori pentru procesul mareşalului Ion Antonescu din 1946. Documentul cuprinde fragmente din stenogramele Consiliului de Miniştri în perioada 1940-1944, relevante pentru gândirea politică a mareşalului privitoare la evrei, precum şi la condiţiile înrobitoare pe care şi le-a asumat România prin pactul cu Germania nazistă. 
Documentul este adus în actualitate de faptul că astăzi, 27 ianuarie, se împlinesc 70 de la deschiderea porţilor lagărului Auschwitz-Birkenau şi are loc Ziua Internaţională de Comemorare a Holocaustului.
Prima referire cu tentă radicală cuprinsă în sinteză datează din 6 martie 1941, atunci când mareşalul Antonescu decreta în faţa miniştrilor: "Afară, peste graniţă, cu toţi refugiaţii evrei!". O lună mai târziu, pe data de 15 aprilie 1941, documentul consemnează: "Relativ la evrei: «Dau drumul mulţimei să-i masacreze. Eu mă retrag în cetatea mea şi după ce-i masacrează pun iaraş ordine»".
Această afirmaţie a mareşalului Antonescu este pusă în context de istoricul Adrian Cioflâncă, cercetător în cadrul CNSAS: "El prin «mulţime» şi alte exprimări de acelaşi fel, de tipul «gloată», se referea de fapt la legionari şi la civilii antisemiţi care făceau pasul spre violenţe de stradă, care erau gata să atace evrei. Şi Antonescu şi guvernul legionar erau în mod evident antisemiţi, dar legionarii cereau abordare mult mai radicală (expulzări în masă, jaf făcut de manieră violentă, terorizarea populaţiei evreieşti), ceea ce a şi făcut Poliţia Legionară şi alte organizaţii legionare. Această abordare a creat evident probleme sociale şi i-a creat prejudicii de imagine lui Antonescu pe plan extern. Un stat în care forţe paramilitare fac ordine, ucid oameni aflaţi în închisoare (masacrul de la Jilava din noiembrie 1940) arată pe plan internaţional ca un stat neguvernat", a precizat Adrian Cioflâncă.
Din acest motiv, mareşalul le-a cerut răbdare legionarilor şi a abordat o politică de eliminare oarecum discretă şi sistematică a evreilor. Disensiunile dintre cele două părţi au dus la rebeliunea legionară din 1941, în urma căreia majoritatea capilor Mişcării au ajuns în închisoare. Deşi formal, chiar în declaraţiile din sinteza Procuraturii, Antonescu (foto dreapta -  în timpul procesului în care a fost condamnat la moarte FOTO Agerpres) îi pune după acea dată pe legionari şi pe comunişti pe aceeaşi treaptă şi susţine că-i va reprima fără milă, sunt dovezi care arată că regimul a continuat colaborarea cu extrema dreaptă.
"Din citatul respectiv înţelegem că Antonescu a preluat modelul după care lucrau germanii. Incitau populaţii locale, creau diversiuni pentru a crea tensiune şi aversiune împotriva evreilor. Există mărturii din închisoare ale unor legionari recrutaţi de Serviciul Special de Informaţii, care spun că membri ai mai multor grupări legionare cunoscute, precum Grupul Răzleţilor, Grupul Spărgătorilor de Fronturi şi alte frăţii de cruce, au desfăşurat acţiuni de incitare, diversiune în timpul Pogromului de Iaşi, din vara lui 1941. Cu alte cuvinte, au răspândit în rândul populaţiei Iaşiului zvonurile obişnuite, cunoscute acum: că evreii au tras în armată, că au semnalizat ţinte avioanelor sovietice. Zvonurile s-au răspândit foarte repede", a adăugat istoricul Cioflâncă.
Potrivit documentelor, la începutul lui iulie autorităţile antonesciene formalizează această practică pentru că este emis un ordin în care se spune clar că Serviciul Secret al Misionarilor, care era o unitate secretă formată din Secţia a II-a a Marelului Stat Major Informaţii-Contrainformaţii şi Ministerul Propagandei Naţionale, să fie implicate în acţiuni de incitare a populaţiei locale din Basarabia împotriva evreilor, după modelul patentat de nazişti pentru a provoca pogromuri în teritoriile ocupate.
Dictatul lui Antonescu din aprilie 1941 s-a tradus în realitate la sfârşitul lui iunie 1941, provocând cel mai mare masacru împotriva evreilor din istoria României. Potrivit unui raport al Serviciului Special de Informaţii din iulie 1943, în Pogromul de la Iaşi au fost omorâţi 13.266 de evrei, adică mai mult de o treime din populaţia de religie mozaică a oraşului.