IN ROMANIA[2]

Rezumarea primului mesaj :

„Pentru mine Holocaustul nu este un joc de societate” de Andrea Ghita
Preambul: Titlul acestui reportaj are legătură cu conţinutul în măsura în care face referire la ecoul postat anul trecut de „Gioia”, la articolul meu despre prima ediţie a taberei de creaţie de la Borsec, pe tema Holocaustului din România. Între 3 şi 15 august 2010 s-a desfăşurat cea de a doua ediţie a taberei. Am revenit la Borsec pentru a afla de la organizatori despre rezultatele taberei de anul trecut şi a-i cunoaşte pe participanţii din acest an. Sper ca articolul de faţă să răspundă, măcar în parte, îndoielilor lui „Gioia” din care spicuiesc : „ în acest eveniment văd ceva forţat, ceva care obligă la reinventare, căci aceşti tineri artişti nu au şi nu au avut nicio tangenţă cu subiectul…Pentru mine Holocaustul nu e un joc de societate”.
Artişti tineri aleşi pe bază de concurs
Lucrările realizate la ediţia pilot a taberei de creaţie „Holocaustul în România”au fost prezentate la Bucureşti, în 27 ianuarie 2010, cu prilejul Zilei Internaţionale de Comemorare a Holocaustului, într-o expoziţie cu titlul „Cum a fost posibil…”

Adrian Preda: Deportare; lucrare realizată la Tabăra de creaţie de la Borsec, 2009

După opinia istoricului Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel din Bucureşti, evenimentul s-a bucurat de o receptare favorabilă atât în rândul publicului, cât şi al mediului artistic, lucru dovedit şi de numărul mare de persoane dornice să participe la cea de a doua ediţie a taberei de creaţie. Cei nouă participanţi au fost selectaţi din rândul absolvenţilor de arte vizuale, pe baza baremului de vârstă (24 – 35 de ani) şi a portofoliului de lucrări.
„În ultima vreme mă interesează problemele de istorie, istoria României, şi mi s-a părut o bună ocazie să înţeleg ceva mai mult, să desfiinţez nişte stereotipuri şi nişte idei care îmi fuseseră impuse.”- spune Veda Popovici; „Informaţiile pe care le-am aflat au fost impresionante. Nu ştiam multe lucruri despre Holocaustul din România. De fapt, pentru asta am şi venit.” – completează Bogdana Contraş. Arnold Schlachter este de părere că „România de astăzi e influenţată nu numai de comunism, ci şi de perioada anterioară, când a avut loc Holocaustul, şi acest lucru trebuie asumat. Nu este vorba de o modă ci de o încercare de a prelucra trecutul, pentru a înţelege ceea ce se petrece astăzi.”
Oferta
În primele trei zile ale taberei, tinerii artişti au primit informaţii despre istoria Holocaustului din România şi modul în care a fost reflectat în fotografii, filme sau lucrările artiştilor care l-au trăit. Expunerea etno-sociologului Hary Kuller a fost cu atât mai interesantă, cu cât a evocat şi amintirile supravieţuitorului: „Tinerii creatori de aici, oameni foarte destoinici şi de calitate, sunt interesaţi atât de empiria Holocaustului cât şi de ceea ce s-a întâmplat efectiv în anii aceia dramatici. Eu am încercat să le transmit şi o impresie vizuală. Cum arătau cele şase sute de care cu boi, întinse pe kilometri de drum, ducând 3000 de oameni către Bacău. Asta se întâmpla în 1941, a doua zi după deschiderea frontului spre est. Pe noi ne-au evacuat din localitatea Găzărie, spre Moineşti unde trăiau aproape două mii de evrei. Am stat acolo o lună de zile în plin câmp; oraşul era mic şi nu avea posibilităţi să găzduiască atâta lume. Apoi am fost duşi în capitala judeţului, la Bacău, şi lăsaţi de izbelişte. E drept că era vară şi oamenii au stat în corturi… Abia după o jumătate de an am găsit gazdă. Ca să nu spun că o familie de evrei primea a patra parte din raţia unui român. Pâinea costa de trei ori mai mult decât pentru români. S-a purtat steaua galbenă până la sfârşitul războiului. Eram adolescent şi steaua galbenă reprezenta o spaimă continuă pentru că te expunea tuturor batjocurilor.”
Lya Benjamin a vorbit despre artiştii evrei care au pictat cele trăite în timpul pogromului de la Iaşi, al deportării în Transnistria sau în lagărele naziste „Problema este că aceste lucrări sunt plasate într-un context istoric şi ar trebui aşezate într-un context de artă. Mi s-a părut chiar scandalos că niciunul dintre noi, tinerii artişti cu studii de specialitate, nu văzusem aceste lucrări, nu ştiam despre aceşti artişti, în timp ce istoricii care le-au prezentat, le cunoşteau foarte bine. Cred că acest episod arată că taberele de acest gen, ca cea la care participăm, au un potenţial de comunicare între diferitele categorii de specialişti” – remarcă Veda Popovici. Adina Babeş, asistent în cercetare la Institutul Wiesel, apropiată de vârsta participanţilor, a fost prezentă în calitate de specialist, vorbind despre fotografiile document ale pogromului de la Bucureşti.
La Borsec am reîntâlnit-o Sarah Einik, pictoriţa israeliană, care în urmă cu aproape doi ani expunea la Librăria Cărtureşti, o viziune originală despre Holocaust, realizată cu mijloacele artei digitale. S-a apropiat de acest subiect cu multe decenii după momentul consacrării ca pictoriţă, simţind nevoia să prezinte tragedia înaintaşilor ei. De altfel, ea se numără printre cei care au iniţiat tabăra: „Lucrările mele au fost realizate cu sprijinul Institutul Elie Wiesel din Bucureşti şi ne-am gândit că ar fi bine ca în fiecare an să se organizeze câte o expoziţie cu creaţiile unor artişti români inspirate de informaţiile despre Holocaust, pe care le vor comenta cu mijloace artistice.”
Expectative
„Fiecare artist are obligaţia să realizeze minimum două lucrări care intră în proprietatea institutului. Cât priveşte timpul de două săptămâni… Depinde cum îşi împart timpul, ce strategie de creaţie adoptă. Anul trecut fiecare participant a creat două lucrări, şi unul chiar trei. Institutul are o singură grijă, ca în primele trei zile să ofere un training, concretizat prin modalităţile de a prezenta Holocaustul din Europa şi din România. Am speranţa că la 27 ianuarie 2011 vom organiza o a doua expoziţie cu titlul „Cum a fost posibil…” cu alte răspunsuri la aceeaşi temă. Sper să facem o tradiţie din această tabără. În luna octombrie materialul taberei de anul trecut va fi expus la Ierusalim, în Parlamentul Israelului .” – spune Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel din Bucureşti.
„Nu am venit aici ca să reluăm teme deja făcute. Cred că nici organizatorii nu şi-au dorit asta, ci să aducă nişte artişti care să reprezinte subiectul într-o cheie personală. informaţiile şi imaginile pe care le avem la dispoziţie sunt doar nişte indexuri teoretice.”- îşi exprimă opinia, Mihai Coşuleţu, în timp ce Maia Oprea crede că: „Lucrările noastre trebuie să fie un canal de sensibilizare a publicului, nu neapărat doar în legătură cu Holocaustul. Să-i facem să perceapă altfel tot ceea ce s-a întâmplat la noi în ţară, pentru că noi trebuie să fim mai întâi nişte artişti români şi abia după aceea artişti internaţionali.” Mihai Coşuleţ este de părere că „Abordăm acest subiect potrivit personalităţii noastre şi fiecare îşi păstrează stilul, fără ca această tabără să reprezinte un scurtcircuit. Diferenţele sunt mai mult decât bine venite şi cu cât sunt mai mari, cu atât e mai bine. Dacă lucrurile încep să semene atunci trebuie să ne oprim. „Asta era problema totalitarismului şi a Holocaustului, diferenţa nu era acceptată, era eliminată, exterminată” – completează Arnold Schlachter.
„Nu există nici un fel de presiune relativ la ceea ce trebuie să producem. Expectativele sunt de bun simţ, generale. Organizatorii şi cei care au realizat trainingul ne-au dat un input şi ce iese…iese. Suntem într-un proces de căutare în comun. Cred că este o temă care poate fi abordată de fiecare în felul său, iar mesajul nu trebuie să fie legat neapărat de istorie, ci de umanitate în general, de nişte valori. Nu trebuie să privim Holocaustul numai ca un eveniment ancorat în istorie, ci şi ca felul în care putem privi viitorul. Mesajele noastre să aibă un impact în prezent.” conchide Veda Popoviciu. – cuvintele ei se potrivesc perfect în încheierea relatării mele.

Antisemitism şi rasism în istoria culturii româneşti. Noi contribuţii în cercetare
În 2010 a apărut un număr impresionant de cărţi bune, un loc aparte ocupându-l cele din domeniul istoriei şi, în special, cele care caută să lumineze aspecte mult timp ocultate în literatura de specialitate.
Au apărut nume noi, dintr-o tânără generaţie, care afirmă competenţă, obiectivitate şi mai ales curajul de depăşire a căilor bătute.
Mă opresc la două lucrări, diferite ca formă de prezentare, structură a expozeului, dar conexe efortului de descifrare a unor momente importante din trecutul discursului politic şi cultural românesc.
Prima dintre ele – la origine, o excelentă lucrare de doctorat - aparţine lui Lucian Butaru, tânăr cadru didactic al Facultăţii de Studii Europene al Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Cartea face o analiză a evoluţiei discursului antisemit în România, în strânsă legătură cu diverse evoluţii ale istoriei şi culturii româneşti, cu o focalizare pe componenta rasistă a acestui discurs. Fără să se piardă într-o analiză „pe orizontală“, prin despuierea unei bibliografii uriaşe, autorul selectează cu inteligenţă momentele cele mai semnificative ale evoluţiei antisemitismului românesc. Lucian Butaru îşi deschide expozeul printr-o analiză a antisemitismului şi a evoluţiei sale într-o complexă perioadă a modernizării şi secularizării societăţii europene, prezentându-l ca „pe un spaţiu privilegiat al discursului identitar european“.
Trecând la planul societăţii româneşti, analiza cărţii se opreşte la diversele momente esenţiale ale escaladării antisemitismului, fenomen văzut într-o intimă conexiune cu istoria societăţii.
Întorcându-ne la momentul apariţiei şi consolidării statului naţional român, ne este rezervat un loc special gândirii naţionaliste xenofobe a lui Mihai Eminescu. Acest fapt este justificat în special în perspectivă istorică, când prestigiul uriaş al poetului naţional avea să constituie un catalizator la radicalizarea discursului antisemit, la dimensiunile acestuia la care poetul-publicist nu s-a gândit şi poate nu le-ar fi aprobat. Ni se atrage atenţia că poetul a creat un canon antisemit, care cuprinde diferite motivaţii ale damnării evreilor, atât de ordin cultural-religios, cât şi social-economic. Construcţia eminesciană a evreului cuprinde pretinsa sa neasimilare culturală („nu există dar români de stil izraelit, pentru că nu există izraeliţi care în familie să vorbească româneşte“), distrugerea meşteşugarului şi a negustorului român etc. Un spaţiu aparte este închinat lui A.C. Cuza, „patriarhul“ antisemitismului românesc.
Autorul urmăreşte cu multă atenţie diversele etape ale concepţiei lui antisemite, diversele lui teorii, care apelează la toate tipurile cunoscute, de la cel religios la cel social, cultural şi economic. În bogatul arsenal de motivaţii, cele rasiale ocupă un loc marginal, dar sunt prezente, el încercând o definiţie destul de alambicată a purităţii rasiale, definiţie citată de lucrare (p. 75). Aici A.C. Cuza defineşte „corcitura“ ca fiind rezultatul amestecului raselor. Dar şi aici, observă Lucian Butaru, motivaţia rasială este îmbinată cu cea religioasă. După Cuza, evreii sunt o rasă neasimilabilă din cauza religiei lor(!). Ni se pare foarte interesant – şi subscriem la teza autorului - că „A.C. Cuza nu se bazează pe argumente rasiale, pentru că este antisemit“ (p. 79). Deci lipsa rasismului - sau caracterul său ambigu - nu indică un antisemitism „soft“, ci, dimpotrivă, o ideologie bine coagulată, puternic înrădăcinată, care suportă cu greu orice fel de implant.
Autorul analizează sursele antisemitismului lui A.C. Cuza, subliniind, printre ele, importanţa naţionalismului. Aici poate ar fi fost locul unei analize a naţionalismului de tip etnicist, ce îşi are o tradiţie puternică în gândirea politică românească. Amintim, în acest context, relevarea acestui aspect de către Victor Neumann, în lucrarea sa Neam, popor sau naţiune (Bucureşti, 2003), unde se atrage atenţia asupra conotaţiilor rasiale ale conceptului de „neam“. Teoriile lui Cuza sunt analizate de Lucian Butaru cu migală, punându-se în evidenţă coabitarea - de multe ori contradictorie – a argumentelor religioase, deci culturale, cu cele care sunt sau tind a fi rasiale. A.C. Cuza, datorită longevităţii sale politice şi faptului că reuşeşte să impună o serie de tipare despre alteritatea evreiască, poate fi considerat trunchiul din care aveau să pornească, în perioada interbelică, urmaşii, care reuşesc să-l depăşească: Nicolae Paulescu şi mai ales Corneliu Zelea Codreanu. Acesta din urmă, după ce preia clişeele antisemite, le dezvoltă şi ajunge la un „nou antisemitism“. Cuzismul nu este negat, dar este considerat un demers parţial, nefinalizat. Mişcarea pe care o iniţiază Codreanu trebuie să pună accentul nu pe doctrina - în care Cuza excelase –, ci pe acţiune. El „se desparte“ de Cuza astfel: „Nu este suficient ca cineva să demonstreze teoretic existenţa primejdiei jidăneşti, pentru ca să poată lua comanda unei mişcări politice populare de rezolvare a acestei probleme“. Astăzi, în perspectiva istoriei, ştim ce înseamnă „rezolvarea“ problemei evreieşti. Butaru subliniază traseul mişcării legionare, introducerea violenţei politice în România, ce începe cu un act semnificativ: asasinarea prefectului de Iaşi, C.G. Manciu. Începea, sub steagul antisemit, erodarea democraţiei – nu este întâmplător că prima victimă era un prefect, adică cel ce a încercat să apere, conform „fişei sale de post“, statul de drept. Deşi antisemitismul legionar are alunecări spre rasism, în special prin dezvoltarea tezei „degenerării evreieşti“, ca şi prin propuneri legate de romi – izolarea şi castrarea acestora –, legionarii se cantonează în continuare pe argumente sociale şi religioase.
Scriitura lui Butaru are o calitate rară: un umor fin, ce contribuie la penetrarea ideilor exprimate. Astfel, pentru a sublinia activismul politic al lui Codreanu, tânărul autor ne spune: „Între două atentate (Duca, Stelescu) şi o înmormântare, C.Z. Codreanu se ocupă de consolidarea structurii, atragerea de noi membri, concurarea comercială a evreilor şi plantarea a cinci sute de pomi, plus diverse cantităţi de ceapă, usturoi, cartofi etc.“.
Poţi să nu fi de acord cu unele concluzii. Şi mie mi s-a întâmplat de mai multe ori. Îi reproşez, printre altele, ocolirea unui moment-cheie în escaladarea rasismului românesc, şi anume episodul Vasile Conta, dar nu poţi să nu fi impresionat de soliditatea demonstraţiei, de tonul obiectiv, de spiritul democratic al cărţii. Sunt sigur că această carte anunţă apariţia unui autentic cercetător al istoriei culturii politice româneşti.
Un medic, universitar, Petre Manu, şi un istoric, Horia Bozdochină, ne oferă o carte despre unul dintre mentorii antisemitismului românesc şi, în acelaşi timp, un important cercetător-medic, Nicolae Constantin Paulescu. Colaborator apropiat al lui A.C. Cuza, Paulescu îl va seconda pe acesta, în Uniunea Naţional-Creştină, întemeiată în 1922, şi va fi mentorul organului de presă al acesteia, Apărarea Naţională, ziar ce avea să joace un rol deosebit în formarea ideologică a viitoarelor cadre ale mişcării legionare. Codreanu va nota, mai târziu, despre ziarul lui Paulescu: „în el găseam tot ce ne trebuia pentru o perfectă lămurire şi înarmare a noastră“.
Lucrarea îl urmăreşte pe Paulescu, sub prisma celor două planuri principale ale activităţii acestuia: politica şi ştiinţa, la care se raportează un al treilea, cel al „gestiunii“ contemporane a memoriei acestuia. Lucrarea urmăreşte succesele ştiinţifice ale doctorului Paulescu în domeniul tratării diabetului. Fără a contesta meritele remarcabile ale acestuia şi valoarea ştiinţifică, cartea atrage atenţia - pe baza cercetării arhivei Premiului Nobel - că savantul nu a fost obiectul unei propuneri pentru premiu în 1923. Este demontată astfel informaţia atât de răspândită şi care a căpătat putere de axiomă a nedreptăţirii doctorului român şi implicit a unei conspiraţii împotriva sa. Dar acest fapt, interesant în sine, nu minimalizează rolul savantului în importanta descoperire a insulinei.
Structura discursului antisemit este analizată cu atenţie de autori, subliniindu-se elementele de continuitate cu tezele lui A.C. Cuza, dar şi cele novatoare, de tip rasist. Pentru acestea, politicianul-savant aduce argumente din domenii pe care le stăpâneşte, cum sunt fiziologia, biologia etc. Astfel, el face o „critică biologică“ Talmudului. De altfel, Paulescu dezvoltă conceptul de „fiziologie filosofică“, pe care îl aplică la studiul comparativ al structurilor religioase, cum se face în Sinagoga şi Biserica faţă de purificarea omenirii, publicată la Bucureşti, în 1924. Clişeul „degenerării rasei jidăneşti“ este o preferinţă a universitarului de la Facultatea de Medicină din Iaşi, pe care o argumentează astfel: „în urma cercetărilor mele, am descoperit că jidanii au un creier prost format, adică cu toţi sunt degeneraţi“. Şi pentru a se face mai înţeles unui public larg, el adaugă: „degenerarea aceasta o înţeleg aşa: că toţi jidanii sunt nebuni, fără excepţie“. Virulenţa tonului este fără precedent în limbajul antisemit românesc. Şi ea şochează cu atât mai mult, cu cât vine de la un om de ştiinţă.
După ce face un inventar al viciilor evreieşti, Paulescu ajunge şi la o concluzie: necesitatea exterminării evreilor, care, pretinde el, este… cerută de Divinitate(!).
Cartea subliniază problema „recuperării“ savantului-rasist în spaţiul public românesc postdecembrist prin distincţii academice şi civice, acordarea numelui său unor unităţi medicale, apariţia unor efigii ale sale în diverse spitale etc. Acest fenomen este dezvoltat în prefaţă de William Totok şi în postfaţă de Radu Ioanid.
Cei doi subliniază că această recuperare este făcută într-o presă extremistă, de culoare neolegionară (vezi revista Rost, iulie 2003), dar, ceea ce este mult mai grav, şi de instituţii onorabile, ca Academia Română, care, în 1990, i-a acordat, post-mortem, titlul de membru.
Apariţia celor două cărţi este benefică tocmai pentru a igieniza spaţiul public românesc de astfel de repere nocive.

Povestea în oglindă a unei gropi comune
Nu există documente oficiale care să vorbească direct despre masacrul din pădurea Vulturi, judeţul Iaşi, acolo unde am depistat recent – cu ajutorul unei echipe de arheologi, în cadrul unui proiect al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România – o groapă comună. Avem, în schimb, mărturiile martorilor oculari, care vorbesc despre circa 100 de evrei omorâţi acolo de trupele române, şi documentele de arhivă, care relatează despre masacre similare comise în vara anului 1941, de o parte şi de alta a Prutului. Până vom afla lucruri noi, din interpretarea descoperirilor arheologice şi din ancheta Parchetului Militar, să vedem ce putem şti în acest moment, pe baza documentelor inedite, despre călăi şi despre victime.
Căpitanul Ion Stihi
S-a născut în Basarabia, în comuna Văscăuţi – Soroca. În 1937, la 30 de ani, s-a căsătorit cu o fată de vârstă apropiată din Cetatea Albă. Din cauza izbucnirii războiului, nu au apucat să se bucure prea mult unul de altul. De altfel, Larissa nici nu l-a mai văzut vreodată după ce a plecat pe front. Totuşi, o legătură puternică trebuie să se fi creat, de vreme ce el căuta să o impresioneze de la distanţă, trimiţându-i cadouri de valoare de pe front. Întâi a fost un inel de aur, apoi o brăţară şi la urmă un splendid ceas Omega, tot din aur.
Ion făcea parte dintr-un regiment de elită al armatei române, Regimentul 6 Vânători din cadrul Diviziei a 14-a, care s-a retras precipitat din Basarabia, din Bălţi, în iunie 1940, ca urmare a ultimatumului sovietic, şi a devenit vârf de lance al „răzbunării“ un an mai târziu, când soldaţii români au trecut Prutul umăr la umăr cu soldaţii celui de-al treilea Reich. Stihi era apreciat de superiori pentru că era fire îndrăzneaţă şi nu ezita să facă lucruri pe care alţii le refuzau. Totuşi, norocul său nu a durat mult, pentru că a murit în septembrie 1941 în luptele pentru Odessa.
La puţin timp după terminarea războiului, în toamna lui 1945, Larissa Stihi a fost chemată să depună mărturie într-o anchetă. Atunci i s-a spus oficial că soţul ei a fost implicat în crime de război şi că bijuteriile trimise de pe front au fost luate de la evrei pe care soţul ei i-a omorât. Între timp, Larissa se mutase la Bucureşti, pe bulevardul Magheru, iar apartamentul i-a fost percheziţionat de autorităţi, preocupate să afle cât din prosperitatea subită a familiei Stihi se datora jefuirii evreilor. Cu puţin timp înainte de percheziţie şi interogatoriu, la Stânca Roznovanu, în judeţul Iaşi, fuseseră deschise trei gropi comune, cu 311 evrei omorâţi în iunie 1941 sub coordonarea lui Ion Stihi. Au fost măcelăriţi acolo laolaltă bărbaţi, femei, bătrâni şi copii (38 dintre ei aveau vârste între 1-12 ani).
Procesul din 1948
Povestea lui Ion Stihi avea să fie cunoscută foarte bine în anii următori, fiind punct central în procesul din 1948 al masacrelor de la Stânca Roznovanu, Bălţi, Mărculeşti, Gura Căinari, Floreşti etc., în care au fost omorâţi mii de evrei, cuplat de autorităţile de atunci, şi pe bună dreptate, cu procesul pogromului de la Iaşi.
În iunie 1948, au fost condamnate, pentru masacrele săvârşite în primele săptămâni de război, 50 de persoane – ofiţeri din Armata Română, Serviciul Special de Informaţii şi Poliţie, gardieni publici şi civili. În timpul procesului, pe banca acuzării în chestiunea masacrelor săvârşite de Stihi şi ceilalţi mai stăteau doar superiorii acestuia - colonelul Ermil Matieş, comandantul Regimentului 6 Vânători, şi generalul Gheorghe Stavrescu, comandantul Diviziei a 14-a Infanterie. Amândoi aveau să fie condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi au murit câţiva ani mai târziu în închisoare, la Aiud. Au mai fost judecate şi condamnate alte 5 persoane pentru masacrele de la Stânca şi de după, dar acestea erau date dispărute în momentul judecării cauzei – sublocotenent Eugen Mihăilescu, sergent major Vasile Mihailov, soldat Ion Epure (toţi din Regimentul 6, condamnaţi pentru că au împuşcat civili evrei), sergent Gheorghe Cimpoeşu (utilizat de Regimentul 6 pentru identificarea evreilor), precum şi Paraschiva Moroşanu (Barlaconschi), care a luat parte la jefuirea victimelor.
Despre ce vorbim
Intrarea în război a fost văzută de regimul Ion Antonescu ca o oportunitate istorică pentru purificarea etnică a României. Este faimoasă declaraţia lui Mihai Antonescu din 3 iulie 1941: „Ne găsim în momentul istoric cel mai favorabil şi mai larg pentru o totală descătuşare etnică, pentru o revizuire naţională şi pentru purificarea neamului nostru de toate acele elemente străine sufletului lui...“.
„Soluţia“ oficială adoptată era „migraţiunea forţată a întregului element evreiesc din Basarabia şi Bucovina“, dar, în practică, deportarea a fost dublată de masacre nenumărate, care au presărat cele două provincii cu gropi comune. Oamenii Regimentului 6 Vânători, a căror poveste ne interesează aici, peste tot pe unde au trecut au masacrat evrei şi i-au aruncat în gropi comune. „Metodologia criminală“ utilizată în masacrul din pădurea Vulturi, aflată în iunie 1941 sub controlul Regimentului 6, seamănă izbitor cu modul în care s-au desfăşurat crimele în masă comise în Basarabia de aceeaşi unitate. De fiecare dată, evreii au fost evacuaţi din localităţi sub un pretext sau altul, deposedaţi de bunuri, forţaţi să îşi sape groapa, puşi câte zece pe marginea gropii, cu faţa spre aceasta, şi împuşcaţi de la spate, pentru a cădea direct acolo.
Schiţă pentru un profil al criminalilor de război români
Dar cine era acest Ion Stihi? Se poate citi cumva în destinul său profilul unui sanguinar? La prima vedere, nu. Din foaia matricolă, vedem că Stihi avea o carieră solidă în armată şi, de bună seamă, privea războiul ca o oportunitate de afirmare.
Dar dacă ne uităm cu atenţie la biografia căpitanului Stihi, observăm câteva elemente care îl particularizează: Stihi era, ca şi Mihăilescu, ofiţer de informaţii al Regimentului 6, trecând printr-un curs de formare în domeniul informaţiilor, contrainformaţiilor şi diversiunii la Secţia a II-a a Marelui Stat Major. Astăzi se ştie, în urma cărţilor publicate de Jean Ancel şi Radu Ioanid, că Secţia a II-a, condusă de colonelul Radu Dinulescu, a fost implicată, alături de Serviciul Special de Informaţii, în operaţiuni secrete de diversiune şi incitare împotriva evreilor, care să ducă la masacre (pogromul de la Iaşi fiind, în aprecierea lui Jean Ancel, un test-case) şi mai apoi în deportarea în Transnistria, presărată cu crime în masă, a evreilor din Bucovina şi Basarabia. Din documente, vedem că Stihi şi Mihăilescu erau de fiecare dată sursa zvonurilor privind „fapte de sabotaj comise de evrei“, care să justifice masacrele.
Legătura dintre criminali şi Basarabia
Stihi, Mihăilescu, Mihailov şi Cimpoeşu erau toţi basarabeni. Regimentul 6 Vâ­nători era plasat la Bălţi în momentul ultimatumului sovietic din iunie 1940 şi a trecut prin degringolada umilitoare a retragerii din Basarabia. Conform unor mărturii, ofiţerii regimentului, considerându-se umiliţi de evrei în timpul retragerii, au cerut în 1941 să lupte în preajma Sculenilor şi în zona Bălţi pentru a se răzbuna.
Propaganda militară, virulent antisemită, a transformat episodul retragerii din Basarabia într-un element cheie, blamându-i pe evrei pentru umilinţa îndurată. Intrarea în război a fost văzută ca o oportunitate de revanşă, tema „răzbunării“ fiind prezentă pe buzele multora, în vara anului 1941, începând de la declaraţiile făcute public de Ion şi Mihai Antonescu, până la justificări ale violenţelor de către reprezentanţi ai autorităţii statului, în timpul pogromului de la Iaşi şi al masacrelor care au urmat. Nu întâmplător, pogromul de la Iaşi a izbucnit la exact un an de la părăsirea Basarabiei. Unităţile care cu un an înainte îşi aveau baza în Basarabia sau aveau basarabeni în componenţă s-au dovedit a fi extrem de violente în Iaşi şi în Basarabia. Un lucru care nu se ştia până acum, pe lângă SSI şi Secţia a II-a, în teren a fost prezentă cu rolul de a incita împotriva evreilor încă o unitate – Serviciul Secret al Misionarilor –, o grupare cu rost propagandistic anticomunist şi antievreiesc, organizată de Ministerul Propagandei Naţionale după modelul unui serviciu secret şi cu membri recrutaţi dintre basarabeni şi transnistreni.
Antisemitismul, factor decisiv
Erau Stihi, Mihăilescu şi ceilalţi antisemiţi? Fără doar şi poate. Putem stabili acest lucru pur şi simplu urmărind cum au selectat victimele civile, plecând strict de la criteriul etnic. Evreitatea echivala cu condamnarea la moarte, oamenii (bărbaţi, femei, copii, bătrâni) fiind executaţi categorial, pentru ceea ce erau, nu pentru ceea ce făcuseră. Martorul nostru Vasile Enache era să moară pentru că soldaţii îl credeau evreu şi a fost cruţat abia când a demonstrat că este creştin ortodox.
Dar, dincolo de acestea, avem dovezi directe că criminalii se conduceau după o logică antisemită. Comandantul lor, colonelul Ermil Matieş, spune despre Stihi şi Mihăilescu că erau legionari, adăugând în cazul lui Stihi că era „o fire sanguinară“. Un alt colonel pretinde că i-a atras atenţia lui Mihăilescu că faptele pe care le comite intră în contradicţie cu morala creştină, iar acesta i-a răspuns făcându-i „teoria urei de rase“, adăugând că „evreii trebuie exterminaţi“. Mihăilescu, fiul unui notar beţiv din Sculeni, era ca formaţie preot creştin-ortodox şi astăzi ştim că legionarismul a prins foarte bine în rândurile preoţilor. Mihăilescu obişnuia să se laude că a executat câteva mii de evrei cu mâna lui. Şi lui Stihi i-a atras atenţia cineva, în timpul masacrelor de la Gura Căinari, că nu face bine ce face. Pe cel care a îndrăznit, un locotenent, Stihi l-a lovit „ca pe un animal“ şi l-a raportat la regiment. Rezultatul a fost că, mai departe, locotenentul a fost „înjurat şi tot timpul batjocorit“. Vedem aşadar la lucru presiunea de grup.
Ordinele pentru crimă
Stihi a dat o declaraţie despre masacrul de la Stânca, imediat după evenimente, într-o anchetă superficială organizată de pretorul Diviziei a 14-a, Nicolae Scriban. Declaraţia diminuează semnificativ numărul victimelor şi este plină de invenţii, punând pe seama evreilor o listă lungă şi neverosimilă de acţiuni de sabotaj – care ar fi putut fi făcute doar de unităţi militare sovietice specializate în astfel de operaţiuni – pentru a justifica executarea lor. Nicio măsură de sancţiune nu a fost luată împotriva lui Stihi şi a celorlalţi.
Versiunea lui Stihi este preluată şi de colonelul Ermil Matieş în raportarea scrisă către Divizia 14, uneori în documente semnate împreună, şi astfel ne lămurim că cei doi împărtăşeau ethosul antisemit. Matieş îşi încheie unul dintre aceste rapoarte despre masacrele pomenite astfel: „Numărul jidanilor împuşcaţi este prea mic faţă de jertfele noastre din cauza lor“.
În acest moment, există cel puţin 4 documente din arhivele militare care atestă că evreii din Sculeni au fost executaţi de Stihi şi oamenii săi la ordinul direct al lui Matieş. Într-unul dintre ele, Matieş scrie negru pe alb: „...am ordonat căpitanului Stihi Ion, ofiţer informator, să aresteze şi să execute pe toţi evreii suspecţi din Sculeni“. În altul: „...căpitanul Stihi, din ordinul meu şi în conformitate cu ordinele superioare date precis în această chestiune, a executat pe aceşti nemernici, pentru care nu trebue să se ia în consideraţie nimic“.
Responsabilitatea comandantului Diviziei 14
Ce mai contează în chimia criminală îndreptată împotriva civililor evrei în primele săptămâni de război? Colaborarea militară dintre români şi germani, dublată de cooperarea în „rezolvarea“ chestiunii evreieşti, joacă un rol important, neîndoielnic. Relaţiile dintre români şi germani sunt diverse şi complicate. După război, mulţi dintre cei judecaţi pentru crime de război au dat vina pe germani. La fel a făcut şi colonelul Matieş, plecând de la faptul că în momentul masacrului de la Stânca Roznovanu regimentul său era sub comanda operativă a Diviziei 198 germane (între 22 iunie şi 2 iulie 1941). Însă, din Jurnalul de Operaţii al Regimentului vedem că în fapt doar Batalionul 2 din regiment era coordonat efectiv de germani.
Oricum, pe 2 iulie, regimentul a intrat sub comanda Diviziei 13 Română, iar pe 11 iulie a revenit sub comanda Diviziei 14, iar comportamentul lui Matieş, Stihi, Mihăilescu şi al celorlalţi în privinţa evreilor a rămas acelaşi. Masacrele de la Bălţi-Valea Răutului şi Mărculeşti-Gura Căinari au avut loc sub comandă românească şi au urmat cam acelaşi mod de acţiune, fără ca generalul Stavrescu să intervină sau să sancţioneze pe cineva.
La proces, Stavrescu a pretins că nu a ştiut de masacre, ocupat fiind cu operaţiunile militare. Probele sunt însă zdrobitoare în defavoarea sa. Arhivele păstrează informările pe care Divizia 14 le-a primit pe acest subiect. Mai mulţi ofiţeri audiaţi pentru procesul din 1948 au spus că, după modul în care circulau informările şi ordinele în ierarhia militară, era imposibil ca lucrurile să se fi petrecut fără ştirea şi aprobarea, fie şi tacită, a generalului. În plus, martorii îl plasează pe Stavrescu în diferite situaţii în care evreii au fost omorâţi în masă, dând mână liberă pentru masacru.
Cooperarea româno-germană
Stihi – care era în acelaşi timp comandantul Companiei comandă, o unitate interoperativă, ofiţerul de informaţii al Regimentului, precum şi ofiţer de legătură cu comandamentul german, cunoscând germana şi rusa – a invocat în discuţii cu colonelul Matieş şi cu alţii existenţa unor ordine germane privindu-i pe evrei. Astfel de ordine nu au putut fi găsite de cercetători în arhivele germane şi nu se ştie dacă ele existau cu adevărat sau erau doar invocate de Stihi ca un fel de autoritate superioară pentru a-şi justifica crimele. Din istoria altor masacre comise în Polonia, Ucraina şi Ţările Baltice, ştim că germanii au acţionat în multe cazuri ca incitatori la violenţă, asmuţind trupe aliate şi localnici împotriva evreilor, dar au existat şi cazuri în care au acţionat ponderator faţă de violenţa dezlănţuită a acestora. Întâlnim ambele situaţii în cazul masacrelor în care au fost implicate trupe române.
Pe ansamblu, se poate spune că această colaborare dintre armata română şi cea germană în „chestiunea evreiască“ a avut rolul unei potenţări reciproce, într-o spirală a violenţei care va culmina, în cazul implicării României în Holocaust, în toamna şi iarna anului 1941. Cooperarea româno-germană în procesul de purificare etnică declanşat de regimul Antonescu a făcut ca părţile să-şi ofere una alteia modele de acţiune şi formule de legitimare a violenţei antisemite. Nu întotdeauna cooperarea a funcţionat, germanii reproşând adesea românilor că aleg să rezolve problema evreiască într-o manieră proprie, extrem de violentă şi vizibilă, dezlănţuind haotic jafuri şi crime. Pe de altă parte, Stihi şi alţii ştiau de existenţa Einsatzgruppen, unităţile mobile germane însărcinate cu eliminarea prin împuşcare a evreilor pe teritoriul Uniunii Sovietice, şi acest lucru trebuie să fi contat ca model de acţiune. Într-o discuţie cu pretorul plasei Copou, Aurel Gaşpar, avută chiar în timpul masacrului de la Stânca Roznovanu, căpitanul Stihi i-a spus „că dacă nu-i execută d-sa pe evreii aflaţi acolo, îi vor executa ostaşii germani, special trimişi la faţa locului“.
De unde provin victimele
Încă nu ştim de unde sunt evreii omorâţi în pădurea Vulturi. Deocamdată, putem formula două ipoteze, pe baza mărturiilor de istorie orală culese în comuna Popricani şi a documentelor oficiale din arhive româneşti.
În primul rând, trebuie spus pe ce ne bazăm în acest moment. În 2009-2010, am realizat interviuri de istorie orală cu 11 martori oculari ai evenimentelor din comuna Popricani. Toţi îşi aduc aminte că în timpul războiului au fost aduşi evrei, împuşcaţi în pădurea Vulturi din comuna Popricani şi îngropaţi în gropi comune. Martorii cu amintirile cele mai precise au câteva puncte comune esenţiale în ceea ce povestesc: evreii au fost aduşi din Iaşi în vara anului 1941; au fost mai multe coloane, escortate de soldaţi români; aceştia foloseau călăuze locale, care luau parte la jefuirea victimelor; evreii au fost obligaţi să-şi sape singuri gropile; după aceasta, au fost dezbrăcaţi, împuşcaţi şi aruncaţi în gropi comune; au fost în jur de o sută de victime.
Cercetările arheologice la faţa locului, realizate de echipa condusă de dr. Neculai Bolohan, ne-au oferit certitudinea, încă înainte de începerea anchetei Parchetului Militar, că vorbim de victime civile în număr de câteva zeci. Au fost găsite resturi de îmbrăcăminte şi accesorii din haine civile şi nu au fost depistate urme ale unor uniforme militare – plăcuţe, nasturi metalici, tălpi de bocanci etc. În schimb, am găsit tuburi de gloanţe, de producţie românească, ani de fabricaţie 1939 şi 1940. Victimele sunt bărbaţi, cei mai mulţi, dar şi femei şi copii, unii de vârstă foarte mică.
Beneficiem, de asemenea, de un număr impresionant de documente, aflate în arhivele militare de la Piteşti, arhiva CNSAS, Arhivele Naţionale Bucureşti şi Iaşi, arhiva Comunităţii Evreieşti etc. Multe dintre acestea se află în copie pe microfilme în arhiva Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, unde le-am putut consulta în 2009.
Deocamdată, nu au fost depistate documente privind direct masacrul din pădurea Vulturi, dar acest lucru nu este neobişnuit, pentru că regimul Antonescu nu a fost interesat să lase foarte multe urme ale crimelor pe care le-a săvârşit. Avem, în schimb, mii de pagini despre masacre din jur – pogromul de la Iaşi, masacrul de la Stânca Roznovanu şi alte masacre din Basarabia, comise de armata română. Marele noroc este că în 1948 a fost organizat un proces al criminalilor de război implicaţi în masacrele pomenite, pentru care autorităţile au adunat documentaţie timp de 4 ani, din arhive militare şi civile, precum şi prin audieri de acuzaţi şi martori (ofiţeri ai armatei, membri ai autorităţilor civile, martori oculari creştini, supravieţuitori evrei etc.).
Astfel, fiecare detaliu al masacrelor poate fi verificat din mai multe surse şi putem face o lectură critică a documentelor, pentru a şti pe care ne putem baza mai mult. Ca o observaţie generală, se poate spune că documentele emise de autorităţile române, în special cele militare, chiar în timpul evenimentelor, sunt impregnate de ethosul antisemit al regimului Ion Antonescu, distorsionează faptele, căutându-le justificări militare sau ideologice, şi diminuează numărul victimelor.
Ipoteza Iaşi
Martorii cu care am discutat spun toţi că evreii aduşi şi omorâţi în pădurea Vulturi proveneau din Iaşi. Iată, spre exemplificare, ce spune Ion Bosânceanu (n. 1929, Vulturi): „Am văzut convoaie cu evrei, de mai multe ori, în vara anului 1941. Veneau din Iaşi, din tot Iaşiul - din Copou, Sărărie, Târgu Cucu, Ciric, Păcurari, Moara de Vânt – şi erau duşi în convoi prin satul Cârlig în pădurea de aici (din Vulturi, n.n.). Părinţii noştri, care aveau legături de afaceri cu evrei din Iaşi sau care mergeau la prăvăliile lor, au văzut în coloană oameni cunoscuţi“.
Lucica Baltaru (n. 1935, Vulturi) este şi ea foarte sigură că evreii erau din Iaşi şi povesteşte că un sătean, Ştefan Clim, mergea anume în Iaşi în mod regulat pentru a ajuta armata să-i identifice pe evrei. El servea şi ca ghid pentru armată prin satele şi pădurile din actuala comună Popricani şi primea în schimb haine de la evreii omorâţi, pe care încerca apoi să le vândă.
În fine, martorul principal, Vasile Enache (n. 1925, Cuza Vodă), cel care ne-a indicat cu precizie locul în care am găsit groapa comună, spune la rându-i că evreii erau din Iaşi, dar admite că există şi o mică posibilitate ca ei să fie din Sculeni. La fel, un alt martor, Constantin Macovei (n. 1924, Cuza Vodă).
Acum iată ce informaţii ne-au rămas din documente. Pretorul plasei Copou povesteşte într-o declaraţie dată în 1945: „În ultimele zile ale lunii iunie 1941, am fost informat pe cale particulară că au fost executaţi, omorâţi prin împuşcare, mai mulţi evrei din oraşul Iaşi şi din comuna Copou. Locul de execuţie a fost la marginea comunei Copou. Auzind despre aceste fapte, am alergat în comuna Copou spre a mă informa asupra celor petrecute. Funcţionarii primăriei mi-au povestit că fără ştirea primăriei au fost executaţi la marginea târgului Copou din judeţul Iaşi mai mulţi evrei şi mi-au adăugat că acei care au comis acele omoruri au ordine secrete de a sărvârşi asemenea fapte, motivat de intrarea Româ­niei în război alături de Germania fascistă contra Uniunii Republicilor Sovietice, de a fi distruşi toţi evreii“.
În acea vreme, actualul cartier Copou al Iaşiului era localitate separată, cu rang de comună, şi a făcut obiectul ordinelor lui Ion Antonescu privind evreii din spaţiul rural, mult mai drastice. Comunitatea Evreiască din Iaşi ne-a pus la dispoziţie un document de la DJAN Iaşi, datat 1939, din care rezultă că în comuna Copou trăiau 402 evrei. Aceştia, spune preşedintele Comunităţii, Abraham Ghiltman, au dispărut fără urmă în 1941.
Dacă evreii omorâţi în pădurea Vulturi erau din Iaşi, acest lucru schimbă sensibil istoria pogromului din iunie 1941. Până acum, se ştia că o parte din evrei au fost omorâţi pe loc, la casele lor sau pe stradă, în diferite cartiere ale oraşului (27-29 iunie), iar alţii, doar bărbaţii, au fost duşi în coloane în Curtea Chesturii (29 iunie), unde s-a deschis focul în plin, iar supravieţuitorii au fost încărcaţi în cele două trenuri ale morţii. Aşadar, există posibilitatea ca evreii din cartierele mărginaşe şi din comuna Copou să fi fost duşi cu toţii, familii întregi, în pădurile din preajma Iaşiului şi împuşcaţi. Cum nu au existat supravieţuitori, nu a mai rămas nimeni să le spună povestea.
Ipoteza Sculeni
O a doua ipoteză are, de asemenea, mai multe argumente în favoarea sa. Exact în acelaşi timp cu pogromul de la Iaşi, a avut loc un masacru la Stânca Roznovanu, fiind ucişi, de oameni din Regimentul 6 Vâ­nători, câteva sute de evrei (cifrele variază între 400 şi 500) din Sculeni-târg, aflat dincolo de Prut. Conform documentului din 1939 citat mai sus, în Sculeni Târg trăiau 1.488 de evrei, iar în Sculeni sat, 135. Nu se ştie câţi dintre aceştia au fost omorâţi în iunie 1941.
Între amplasamentul gropilor comune de la Stânca şi groapa comună din comuna Vulturi este o distanţă, pe linie directă, pe care am măsurat-o cu ajutorul GPS-ului, de 3 kilometri, aşadar nu sunt departe una de alta.
Pretorul Aurel Gaşpar a ajuns la faţa locului chiar în timpul masacrului şi spune că a găsit mai puţini evrei decât fusese informat că va găsi. Soldaţii români i-au comunicat că o parte dintre ei fuseseră executaţi deja. Prin urmare, teoretic, există posibilitatea ca o parte dintre evreii din Sculeni, care au fost împărţiţi în mai multe grupuri, să fi fost omorâţi în altă parte. Colonelul Ermil Matieş, comandantul Regimentului 6 Vânători, a relatat sub anchetă despre un alt masacru, produs în pădurea Stânca Roznovanu, aşadar nu pe islaz, unde au fost găsite cele 3 gropi comune. La masacrul de pe islaz au existat mai mulţi martori oculari şi, ca prin minune, au scăpat şi două femei, aşa încât despre această crimă în masă s-a aflat mai uşor şi s-a putut organiza şi un proces după război. Din masacrul din pădurea Vulturi nu au rămas supravieţuitori, iar pădurea era strict controlată militar, aşa încât nu a rămas nici un martor direct, cu excepţia lui Vasile Enache.
Pe scurt, este foarte probabil ca evreii din pădurea Vulturi să fi fost ucişi de oameni din Regimentul 6 Vânători, pentru că ei controlau zona în iunie 1941, după cum se vede din Jurnalul de Operaţiuni al Regimentului şi din hărţi militare. Victimele pot proveni din Sculeni sau din Iaşi, sau din ambele locuri. //

Totuși, n-au fost singuri



Totuși, n-au fost singuri
În anul 2005 a apărut la Ed. Universal- Dalsi din București o carte despre solidaritatea intelectualității române și evreiești în anii 1900-1940, cu titlul „ Totuși, n-au fost singuri”, ediție îngrijită de Maria Marian, directoarea editurii. Este o carte rară sub aspectul tematicii, care, din păcate nu a fost prea mult comerntată în presa culturală. Ca

redactor la o publicație a etniei evreiești din România, mă simt obligat să reiau anumite capitole care sunt și vor fi actuale nu numai pentru societatea românească, dar și pentru oricare țară în care multietnicitatea, multiculturalismul sunt realități de neignorat. De altfel, există, oare, țări cu o populație mono-etnică? Nu credem.

„ Unchiul meu avea un atelier de pălării. Familia mamei se numea Solomon. Nu cred să fi fost evrei, deși aveau un talent grozav la afaceri și negustorie. Dar se știe că , după o conviețuire îndelungată, neamurile încep să semene între ele. Erau și ciobani, iar în satul lor de munte, erau numai nume biblice – Avram, Lazăr, Aron”, scrie editorul.

Jurnalistul longeviv Marius Mircu, decedat cu circa un an în urmă, în Israel ( fratele lui Solomon Marcus, Marcel Marcian) scria – ” Nu este, oare, simbolic că tatăl meu se odihnește în cimitirul din Bacău, iar mama mea în cimitirul din Așkelon?”.

Moses Gaster a fost unul dintre primii folcloriști din România și un filolog de înaltă cultură, prieten cu Eminescu, participant la ședințele „Junimii”, conduse de Titu Maiorescu, invitat de onoare, în mai multe rânduri, la Castelul Peleș, de către regele Carol I, primit în Academia Română în 1929, la propunerea lui Sextil Pușcariu, după ce în 1885 a fost expulzat pentru insistente manifestări în favoarea emancipării evreimii din România ( dreptul la cetățenie a fost recunoscut pentru evrei abia în 1919 și stipulat în Constituția din 1923) .

De folclorul român s-a ocupat și savantul Moses Schwarzfeld, fiul unui învățat și frate cu alți doi oameni de cultură, aceștia fiind unchi ai poetului B. Fundoianu. Constantin Graur a fost un jurnalist cunoscut, iar printre filologii de frunte în România se numără Tiktin, Șăineanu, Byck. Alexandru Graur, Lucia Wald, ș.a. Alexandru Macedonski a condus un timp o revistă de cultură evreiască, deși nu avea decât darul de scriitor și simpatia pentru evrei, fără a stăpâni noțiuni de bază în iudaism. La „Literatorul” au fost publicate scrieri ale unor autori evrei, la fel cum avea să procedeze mai târziu Arghezi, în „Bilete de papagal”. Mihail Sadoveanu a avut relații strânse cu intelectuali evrei, a scris o nuvelă de excepție, „Haia Sanis”, a fost un om de mare cultură și umanist. C. Rădulescu – Motru a combătut ultranaționalismul propagat de publicația ” Neamul Românesc”, dovedind o înțelegere a ideii de pluralism în cultură și în societate.

Actrița Agatha Bârsescu, o celebritate în lumea teatrului a fost primită cu emoție de evreii din SUA, originari din România. Era în anii 30, iar actrița a redat aceste momente în „ Memoriile ” publicate la întoarcerea din turneu. Isabela Sadoveanu, una din fiicele scriitorului a publicat un studiu despre romancierul evreo-englez Israel Zangwill ( 1864-1926), ale cărui scrieri au fost traduse în românește., autorul vizitând România.

În 1911 ia ființă Editura Uniunii Evreilor Pământeni, care publică la inaugurare o scriere, „Cuza Vodă și Mihail Kogălniceanu în chestiuneaas evreiască”. În același timp, Ovid Densușianu semna un articol „ Despre sprijinul acordat de „străini” culturii române”. Filantropul Jacques Elias lasă prin Testament întreaga avere imobiliară Academiei Române,altor așezăminte publice. Spitalul Elias a fost rechiziționat în 1948 de regimul comunist și retrocedat Academiei după 1989.

În 1924, Nicolae Iorga elogia public acest gest, reproșând conaționalilor cu stare că nu urmează exemplul familiei Elias. În lumea intelectuală românească se bucurau de atenție și aprecieri H. Sanielevici, Iosif Brucăr, nume care după 1944 asu început să fie îngropate în uitare de către noii „stăpâni ” ai culturii, care erau înainte de toate comuniști, renegându-și apartenența etnică ( inclusiv tradiția religioasă), română, maghiară, evreiască, etc.

În 1920, I.E. Torouțiu aducea laude celor care au tradus din română în idiș o seamă de autori români. Același gest îl făcea Nicolae Iorga adresându-se unui împătimit traducător și om de cultură S. Segall. Se știe cu numeroase poeme ale lui Eminescu au fost traduse în idiș, apoi în ebraică, astăzi fiind în circulație mai multe variante, în Israel. Unul dintre cei mai constanți prieteni ai evreilor, în plan cultural a fost Iordan Chimet, care a publicat și antologii de autori evrei. El a condamnat rasismul, ultraortoxismul lui Nae Ionescu, ș.a.. ”Un sionist creștin” a fost numit scriitorul și preotul
Gala Galaction.

Turneul Trupei de actori evrei din Vilna ( Lituania) din 1923-1924 a fost un triumf semnalat cu elogii în presa românească. Ion Marin Sadoveanu a scris cu entuziasm despre acest turneu. Tudor Arghezi își exprima admirația pentru regizorul Iakob Sternberg, venit din Rusia.

Se știe că primul teatru evreiesc stabil, din lume a fost înființat la
Iași, în 1876. La fiecare deceniu au avut loc festivaluri aniversare, la care participau personalități din România și din străinătate. Un om apropiat de lumea culturală evreiască a fost Geo Bogza, constant apărător al drepturilor etniei evreiești, adversar al oricărei discriminări. Revista „Adam” condusă de I. Ludo, apoi de Miron Grindea a atras numeroși colaboratori români de prestigiu..După 1944, revista și-a mutat sediul la Londra. Paul Zarifopol ascris cu multă înțelegere despre specificul poeziei lui Heine, despre filonul iudaic al creației sale. Arghezi a făcut un portret impresionant creatorului sionismului politic, Th. Herzl. Tot el a scris despre liderul sionist din România, scriitorul A. L. Zissu ( care după 1948 a fost condamnat la temniță grea și a murit, bolnav, în 1956, în Israel).

Tot Paul Zarifopol a scris un studiu despre istoricul Josephus Flavius, numindu-l cu înțelegere „subversiv”. Galaction, E. Lovinescu, N.D. Cocea, G. Trancu-Iași, Dragoș Protopopescu, Eugen Heroveanu, Demostene Botez, Zaharia Stancu , Perpessicius, .Petre Andrei, Eugen Filotti, ș.a. au adus elogii contribuției unor cărturari și scriitori evrei, condamnând deschis ultranaționalismul de sorginte fie autohtonă ( cuzismul, legionarismujl) , fie de influență germană, nazistă. Criticul G. Călinescu a fost violent atacat că a publicat în 1940 , an de răscruce pentru România, „Istoria literaturii române”, în care a inclus cu sau fără elogii, autori de origine evreiască. Campioni ai acestor atacuri erau Nicolae Roșu, Ilie Rădulescu, oameni cu vederi declarat legionare.

Cartea se oprește la anul 1940, dar nu este deloc lipsit de interes să aflăm despre politica regimului comunist de „reformare” a culturii române, prin nivelarea, desființarea unei bune tradiții multiculturale, decăderea în național-comunism a mult trâmbițatului „internaționalism proletar”, care reprezenta un real pericol pentru viața politică, socială, culturală a unor întregi popoare aduse cu forța în „lagărul socialist”. Merită să fie studiate și aceste aspecte.



Boris Marian

VASUL “STRUMA” ÎN ISTORIOGRAFIE ŞI ÎN MEMORIA COLECTIVĂ

La 23 februarie s-au comemorat 69 de ani de la scufundarea vasului “Struma”.
O tragedie cu caracter special în cadrul tragediei uriaşe a Holocaustului. Tragedie mare care include 767 tragedii mici, individuale, ale victimelor. Tragedii mici care trebuie analizate pe baza normelor academice ale unei ştiinţe relativ noi, victimologia. Disciplină psiho-juridică fondată de regretatul jurist Beniamin Mendelssohn (1900-1998), născut şi format la Bucureşti, decedat la Ierusalim. Totdeauna când mă refer la un subiect legat de istoria Holocaustului îmi amintesc de tezele acestui om de ştiinţă, după cum îmi amintesc de o replică din cadrul procesului criminalului nazist Adolf Eichmann. Atunci când istoricul Salo Baron, unul dintre marii istorici evrei din secolul al 20-lea a depus mărturie în faţa Tribunalului, procurorul general al Statului Israel, Ghideon Hausner, l-a întrebat cum explică însăşi ideea de Holocaust şi Holocaustul în sine. Răspunsul profesorului Baron a fost că Holocaustul este oproblemă teologică, iar el, profesorul universitar de istorie de la Columbia University, nu este decât istoric. Ulterior, Horia Sima i-a “răspuns” în scris din exilul lui spaniol-franchist, intr-o broşura intitulată (citez din memorie) “Procesul Eichmann şi conştiinţa universală”: are dreptate domnul profesor Baron: Holocaustul este intr-adevăr o problemă teologică; evreii l-au ucis pe Iisus, iar Dumnezeu i-a pedepsit acum. Interpretare vulgară şi simplistă, pe lângă caracterul ei antisemit şi necorespunzător crezului real al Bisericii Creştine.
Vasul Struma şi unii pasageri ai lui
În continuare, vreau să mă refer la istoria cazului “Struma”, dar numai în câteva rânduri. Istoria acestui caz este deja cunoscută, deşi unele aspecte au rămas încă în nebuloasă. Totuşi, în faza actuală a cercetărilor aceste aspecte nu pot fi elucidate încă. Ceea ce ştim sunt aspecte generale ale cazului. Vasul “Struma” a plecat din Constanţa la 12 decembrie 1941, după câteva amânări. Organizarea ieşirii vasului fusese făcută de Organizaţia Sionistă Revizionistă din România. Iniţial, scopul era emigrarea unui număr de tineri evrei sionişti revizionişti din organizaţia “Bethar” (“betharişti”). În cele din urmă însă, majoritatea locurilor pe vapor au fost vândute, preţul unui biletfiind exorbitant. Motivul era de ordin financiar. Pe vas s-au urcat şi un număr de tineri betharişti, dar majoritatea pasagerilor nu erau tineri sionişti revizionişti, ci evrei din clasa medie, mulţi dintre ei intelectuali care nu mai aveau posibilitatea de a-şi practica profesiunile din cauza legislaţiei antisemite promulgată încă de guvernul Goga-Cuza. Unii dintre ei voiau să ajungă în Palestina mandatară cu adevărat, alţii voiau să părăsească România şi să ajungăîn Marea Britanie, în Statele Unite sau în alte ţări. Dorinţa lor era, de fapt, să scape de regimul antisemit din România şi să-şi refacă viaţa, activitatea profesională şi gospodăria în altă parte a lumii. Au fost chiar cazuri de tineri betharişti programaţi să plece cu vasul “Struma”în Palestina (=Eretz Israel)care au venit la Bucureşti din alte oraşe ale României pentru a pleca la Constanţa şi a se îmbarca pe acest vas, dar au fost trimişi acasă, comunicându-li-se că vor fi rechemaţi atunci când va fi cazul. Ceea ce le-a salvat viaţa. Printre ei s-au aflat Iuju Epstein (emigrat în Israel mai târziu, devenit om de afaceri prosper) şi Victor Rusu (ulterior director al publicaţiei “Revista Cultului Mozaic”, emigrat în Israel mai târziu). Cel care a comunicat tinerilor că trebuie să plece acasă era liderul sionist revizionist Lipa Haimovici, unul dintre membrii comitetului care se ocupa cu pregătirile plecării vasului. In acest comitet mai erau membri Eugen Meissner şi Ella Bunescu, o binecunoscută femeie de afaceri din Bucureşti. Găsirea şi procurarea vasului au fost făcute de omul de afaceri Pandelis (cetăţean grec, care învăţase la Londra şi vorbea perfect limba engleză, chiar învăţase şi limba română) şi de adjunctul acestuia, omul de afaceri italian Stefano D’Andrea. Vasulera vechi, din prima jumătate a secolului al 19-lea, care servise transportului de vite şi lână, care purtase numele “Makedonia”, iar acesta îi fusese schimbat în “Struma” după recondiţionare. Trebuie să luăm în considerare că acest fapt nu era probabil intenţionat: majoritatea vaselor de pasageri, ca şi cele destinate transportului de mărfuri erau rechiziţionate, folosite de guvern pentru necesităţile militare sau legate de alte necesităţi ale statului. Este interesantcă unii pasageri au renunţat şi au refuzat să se urce pe acest vas, văzând starea lui. Un exemplu este al criticului de artă Radu Bogdan, atunci – în 1941 – tânăr. Un caz interesant este cel al unui tânăr bucureştean Petrin, ulterior profesor de limba esperanto. Fratele său geamăn fusese deportat în Transnistria, iar părinţii au decis să-icumpere un bilet pentru a pleca cu vasul “Struma”, salvându-l pe această cale. Dar el a murit în Transnistria puţin înainte de urma să se întoarcă la Bucureşti: primirea aprobării repatrierii durase mult timp. Părinţii au decis să-l trimită pe “Struma” pe fratele său, pentru a-l salva cel puţin pe acesta, bineînţeles folosind actele şi biletul fratelui decedat. Dar în ultimul moment, în urma unui vis în care i-a apărut fratele decedat, Petrin a refuzat să plece, cu toatăîmpotrivirea părinţilor. Destinul lui a fost să rămână în viaţă Ulterior a fost persecutat politic fiind esperantist…Regretatul nostru colaborator Adrian Boldan l-a cunoscut, l-a avut profesor. Printre pasagerii care s-au urcat pe vas era un evreu religios, Mendel Marcus, om de afaceri din Bârlad, împreună cu membrii familiei lui. Ela renunţat la puţinul bagaj pe care avea dreptul să şi-l ia pe vapor, luând un sul de Thora (Pentateucul) în locul bagajului. El spera să ajungă în Ţara Sfântă, ţara lui Israel. În perioada în care vasul staţiona în rada portului Istanbul, acest sul de Thora a fost utilizat pentru organizarea de rugăciuni în dimineţile de sâmbătă. Dacă acest om, acest evreu religios şi bărbos, poreclit “Mendală Burt” din cauz bărbii sale lungi, sau “moş Mendel” nu ar fi avut “norocul” să-i aibă chiriaşi pe Nathan şi Erna Rubinstein, iar aceştia să povestească despre el fiului lor, Shimon Rubinstein, devenit istoric israelian, ar fi fost uitat, unul dintre cei 767 pasageri de pe “Struma” şi unul dintre cele 6.000.000 victime ale Holocaustului. Dar astfel, a fost amintit, memorat, gestul lui a intrat în istoria Holocaustului, în istoria vasului “Struma”.
Vasul Struma la Istanbul
Vasul Struma” a fost silit să rămână în rada portului Istanbul până la 23 februarie 1942. Pasagerii de pe vas nu aveau certificate de imigrare în Palestina, aflată sub mandatul britanic. Erau în poziţia de imigranţi ilegali. Deşi situaţia lor devenise disperată, guvernul britanic a refuzat cu îndârjire să le permită intrarea în ţară. Au existat diferite justificări. Nu există informaţii clare, dacă aceste justificări ar fi avut vreo bază reală. Una dintre ele este că pe vass-ar fi aflat şi spioni nazişti, pe care Germania voia să-i infiltreze în Imperiul Britanic. Publicistul şi scriitorul israelian originar din România Touvya Carmely, autorul câtorva cărţi asupra “Strumei”, printre care şi a unui roman (care urmează să apară în curând, în colaborare cu scriitoarea Violeta Ionescu din Galaţi) înclină să accepte această idee, afirmând că pe vas ar fi fost un grup de oameni care nu erau în legătură cu ceilalţi. După părerea lui, ar fi vorbadespre musulmani bosniaci, pronazişti. Din ce cauză musulmani bosniaci? Pentru că aceştia erau circumcişi (ca şi evreii), iar aspectul lor exterior era european, deci nu ar fi dat de bănuit…Nu putem afirma nimic în acest sens, deoarece nu avem dovezi. În perioada în care vasul era blocat la Istanbul, singurul ajutor venea din parteacomunităţii evreieşti din Istanbul. Omul care a reuşit să stabilească această legătura era Simon Brod, liderul comunitar. Dar era greu, având în vedere că, din cauza războiului, în Turcia alimentele erau raţionalizate. De pe vas au coborât 10 pasageri, care aveau vize, deşi expirate. Unul dintre aceşti norocoşi a fost Israel Frank Dinari.Într-un caz, ajutorul a venit din partea consulului japonez, deşi Japonia era aliata Germaniei naziste. Consulul s-a dovedit a fi OM de Omenie într-o vreme de neomenie. Un caz special a fost cel al Medeei Salmovici. Însărcinată, a avut complicaţii de la sarcină şi i s-a permis să coboare de pe vas, pentru a fi internată în spitalul israelit din Istanbul. Dar soţului ei, Nezu, nu i s-a permis să-şi însoţească soţia la spital. El s-a numărat printre cele 767 de victime…Tot istoricul Shimon Rubinstein, rudă cu această familie, povesteşte că problema ei a fost un conflict familial, o căsătorieneaprobată de mama-soacră, care căuta o fată “de familie bună”, o adevărată partidă pentru fiul ei. Soluţia tinerei perechi, care se gândeau la viitor, a fost plecarea. Dar aceasta s-a transformat într-o tragedie. Ulterior, Medeea Salmovici a scris o scrisoare verişoarei ei, rugând-o pe această să-i spună mamei-soacre că toate blestemele ei s-au împlinit…
Tragedia, aşa cum a fost: fapte şi ipoteze

Memorial Struma in Holon

Guvernul britanic a promis că va permite coborârea de pe vas a copiilor sub 14 ani. Dar anunţul a venit prea târziu. Unii istorici au afirmat că această întârziere era intenţionată: de fapt, nici aceşti copii nu erau doriţi. Ministrul britanic al coloniilor lordul Moyne, ar fi afirmat că dacă le va permite pasagerilor de pe “Struma” să
intre în Palestina, vor urma numeroşi alţi imigranţi ilegali. Deci, toţi trebuie să înveţe lecţia. Dar cu ce preţ? Cel care se opunea cel mai dur intrării pasagerilor de pe “Struma” în Palestina era Harold McMichael, guvernatorul britanic al ei. Acţiuni de protest, printre care memorii şi demonstraţii făcute în oraşele Palestinei mandatare, nu au ajutat. Justificarea era că acceptarea imigranţilor ilegali ar fi însemnat nerespectarea Cărţii Albe britanice, care limita imigrareaevreiască în Palestina, lucru care ar fi trezit reacţii dure în rândul populaţiei arabe. Chiar şi eventuala posibilitate a aducerii minorilor includea ideea aducerii lor cu trenul, prin Anatolia şi Siria. După scufundarea vasului, tineri evrei din Palestina au cerut pedeapsa cu moartea pentru Harold McMichael, difuzând afişe în care era menţionatcă acest individ este asasin si trebuie pedepsit cu moartea. A existat încă o teză susţinută de unii istorici, conform căreiaarmatorul Pandelis ar fi decis ca vasul să se “defecteze” pe drum, la Istanbul, pentru a se aranja debarcarea pasagerilor. Altă afirmaţie ar fi fost, că Pandelis decisese – de comun acord cu membrii comitetului – ca vasul să ajungă în apropiere de coastele Palestinei şi să simuleze un naufragiu, ceea ce ar fi silit autorităţile britanice săsalveze pe naufragiaţi. Nu deţinem nici o informaţie în acest sens, după cum nu deţinem vreo informaţie sigură asupra prezenţei unor agenţi nazişti pe vas. Presupunerile, bazate pe zvonuri, rămân problematice şi neverificabile. Istoria nu poate fi scrisă “după ureche”…După cum rămâne un mister, din ce cauză reprezentanţii Agenţiei Evreieşti nu au folosit certificatele de imigrare de rezervă, pentru a le da pasagerilor de pe “Struma”. Se gândeau oare că majoritatea erau oameni la o anumită vârstă şi intenţionau să plece mai departe în loc să rămână în Palestina? Erau oare activişti din mişcarea sionistă socialistă, care nu voiau să susţină o acţiune a organizaţiei sioniste revizioniste (care le-ar fi redus din prestigiu şi le-ar fi slăbit puterea) şi preferau mai puţini tineri betharişti în Palestina? Sau preferau să păstreze certificatele de imigrare pentru refugiaţi evrei din Polonia, despre care se ştia că erau într-osituaţie tragică? Sau nu erau preferaţi evreii din România (lucru care ni se pare deosebit de problematic, deşi este susţinut de un istoric)? Sau erau dispute şi “concurenţă” între diferiţi lideri ai unor organizaţii evreieşti (ceea ce de asemenea ni se pare neplauzibil în acest caz, deşi a existat în alte cazuri)? Oricum, ştim că Organizaţia Originarilor din România (Hitachduth OIey Romanya) a căutat să facă tot posibilul pentru a obţine aceste certificate, dar fără rezultat. În zorii zilei de 23 februarie 1942, vasul “Struma” a fost tras de un remorcher turcesc în largul mării. O torpilă a atacat vasul, care a fost distrus şi scufundat. Ulterior s-a aflat că această torpilă a fost lansata de submarinul sovietic SC-213. Rămâne un semn de întrebare. A fost o torpilă lansată din greşeală, rătăcită, după cum susţine o parte a istoriografiei, sau torpila respectivă a fost lansată în mod intenţionat? Unii istorici consideră că torpila a fost lansată intenţionat, afirmând că probabil că Marea Britanie ar fi cerut Uniunii Sovietice, aliata ei în război, să facă “munca murdară”. Informaţii nu există ci numai presupuneri. Probabil că nu a avut loc nici un acord scris, iar actul criminal nici nu ar fi fost făcut la nivelul unui acord interguvernamental, ci prin înţelegere între ofiţeri, desigur la dispoziţia guvernului britanic şi cu acordul tacit al guvernului sovietic. Istoriografia sovietică afirmă totuşi căar fi fost vorba despre o torpilă rătăcită. Dar faptul că vasul a fost tras în larg, departe de ţărm, precum şi unele aluzii din mărturia singurului supravieţuitor, David Stoljar, precum şi faptul că iniţial acest supravieţuitor a fost ţinut în arest după ce s-a salvat prin înot, ca şi faptul că nu au fost trimise ambarcaţiuni de salvare, ne face să ne întrebăm dacă varianta trimiterii intenţionate a torpilei nu ar fi poate adevărată. Bineînţeles, fără să decidem, din lipsă de documente, refuzând a scrie istoria “după ureche”.
Epava vasului
În anul 2000, o echipă turcă de scafandri a încercat să găsească epava vasului. Iniţiator a fost Greg Buxton, englez, nepotul a doi dintre pasagerii victime. Tatăl acestuia era student la Londra în anul 1941, iar părinţii lui, Grigore şi Zlota Liza Bucşpan din Bucureşti, voiau să ajungă la fiul lor. Dar echipa turcă de scafandri nu a reuşit să găsească epava. Mai târziu, în luna noiembrie 2008, o echipă de scafandri olandezo-germano-română a reuşit să găsească epava vasului în adâncul Mării Negre.
Istoriografia şi memoria tragediei
Tragedia vasului “Struma” a atras atenţia ziariştilor, publiciştilor, istoricilor şi scriitorilor. O primă lucrare asupra ei, “Meghilath Struma” a fost publicată în limba ebraică la Tel Aviv în anul 1942, puţin timp după tragedie, de către ziaristul Leib Kupferstein, originar din România. Monumentul victimelor a fost ridicat în cimitirul evreiesc din Şoseaua Giurgiului de la Bucureşti, din iniţiativa industriaşului Max Ludovic, ai cărui doi fii au fost printre victime. Ulterior, în România comunistă nu au fost publicate lucrări speciale asupra cazului vasului “Struma”. O lucrare interesantă, sub formă de roman istoric, a fost publicată de scriitorul Maria Arsene (=Arthur Leibovici), în anul 1972, la Bucureşti. În Israel au fost publicate câteva lucrări, de Josephie Feinstein şi David Şafran (în limba română), Shimon Rubinstein (în limbile ebraică, română şi engleză), Efraim Ofir (în limbile ebraică şi engleză), Simion Săveanu (în limba engleză şi în limba română), Touvya Carmely (în limbile română şi engleză, printre lucrări fiind un roman istoric care urmează să reapară într-o formă îmbunătăţită în colaborare cu scriitoarea Violeta Ionescu din Galaţi). În România, după anul 1990 au apărut de asemenea câteva lucrări, de Mihai Stoian şi de Şerban Gheorghiu. În alte ţări au apărut lucrări de Michel Solomon (în Canada, în limbile franceză şi engleză, un roman istoric; autorul s-a aflat la Ierusalim, lucrând la postul de radio BBC în timpul celui de al doilea război mondial; ulterior a revenit în România, a fost arestat şi după o lungă perioadă de arest politic “pentru spionaj” a fost eliberat şi a reuşit să plece în Canada); Hans Rohwer (în Germania, în limba germană; autorul încearcă să stabilească o legătură între tragedia vasului “Struma” şi tragedia vasului “Mefkure”, din 1944, dar credem că legătura este extrem de slabă; la tragedia vasului “Mefkure” ne-am referit într-un articol precedent); Frantz Douglas şi Bernard Wasserstein (ambii în Marea Britanie; în limba engleză); G. I. Vaneev (URSS, 1978, în limba rusă); Iordan Ivanov (în Bulgaria, în limba bulgară); Cetin Yetkin (în Turcia, în limba turcă). Menţionăm că în Israel au fost ridicate două monumente în memoria victimelor, unul în zona centrală a oraşului Holon (monument în nişa căruia a fost introdusă lista pasagerilor victime), altul la Ashdod, pe malul mării, în memoria victimelor de pe vasele “Struma” şi “Mefkure”. Trebuie să menţionăm şi filmul realizat de regizorul Radu Gabrea, asupra tragediei vasului “Struma”. De câţiva ani funcţionează şi un muzeu al tragediei “Struma”, la Beer Sheva, în cadrul unei sinagogi a originarilor din România. Comemorări anuale au loc şi la sinagoga “Beith Yakov, Yosef, Harav Zwy Gutman” din Tel Aviv, organizator fiind rabinul sinagogii, domnul Efraim Gutman.
Deoarece data ebraică a scufundării vasului este 7 Adar, considerată ca zi de naştere şi zi de deces a lui Moshe (profetul Moise din Biblia Ebraică), cele două evenimente sunt comemorate împreună în tradiţia iudaică: doar şi Moshe a vrut să ajungă în Eretz Israel, dar nu a putut, ci a văzut ţara pe drum spre ea, de pe Muntele Nebo…Tragedia vasului “Struma” a rămas în istorie ca o mărturie a durerii şi a nepăsării faţă de semeni. Poate totuşi va rămâne şi ca un exemplu al suferinţei, al necesităţii ajutorării victimelor…

Memoria evreilor din Gherla

„Shabat Shalom!” mă salută vineri seara prietenul meu nonagenar Mihai Eisikovits din Baia Mare, al cărui apel îl recunosc deja după soneria telefonului. „Ce mai e nou?” îl întreb şi apoi mă pregătesc să ascult povestea – relatată cu un glas sonor

M. Eisikovits desenează

şi accent ardelenesc – care, oricât de recentă ar fi, trimite la trecut, la istorie, la mărturie. Ultimele noutăţi se leagă de diligenţele pentru ridicarea unui monument în memoria celor o mie două sute de martiri evrei din Gherla, oraşul său natal. “Doresc să fie un monument simplu şi sugestiv, care să poată fi realizat cât mai repede, pentru că nu prea am timp să aştept, din păcate…” îmi spusese cu câteva luni în urmă, Mihai Eisikovits. Între timp şi-a pus la bătaie talentul de desenator şi constructor, a imaginat monumentul, a luat legătura cu evreii gherleni din America obţinând promisiunea finanţării şi a început demersurile la primăria municipiului Gherla, care nu i-a refuzat propunerea. Urnează să se întocească un proiect de hotărâre care să fie supus aprobării consiliului local. Să sperăm că procedura nu va dura prea mult, iar rezultatul va fi favorabil. “Placa de marmură cu inscripţia mi-o va face o cunoştinţă foarte bună doctorul Teleki, din Râmnicu Vâlcea” – mi-a adus la cunoştinţă, de curând, Mihai Eisikovits. “E rudă cu familia nobiliară Teleky?” am întrebat eu, făcând uz de cunoştinţele dobândite prin traducerea unei monografii despre oraşul Gherla. “Da’ de unde!” mi-a răspuns prietenul meu râzând. E o poveste interesantă, am să ţi-o scriu. Peste câteva zile am primit, via Internet, povestea pe care am s-o reproduc în continuare. O istorioară care, alături de altele (din ce în ce mai multe) şi zecile de desene care reînvie chipurile şi locurile copilăriei, slujeşte, la fel ca monumentul plănuit, păstrarea memoriei evreilor din Gherla, spulberaţi de Holocaust.

M. Eisikovits: Sărbătoare la sinagoga din Gherla


Teleki – Teleky, de Mihai Eisikovits
Cu foarte mulţi ani în urmă în comuna Iclodul Mare, învecinată cu oraşul Gherla, trăia o familie evreiască numeroasă care purta numele de Herskovits. Pământul lor de pe malul Someşului era foarte potrivit pentru cultivarea pepenilor de tot soiul, pe lângă păioase şi porumb. Se mai ocupau şi cu creşterea animalelor şi ţineau brutăria din comună.
După un timp, o ramură a familiei s-a mutat la Jucu, o comună mare, mai apropiată de Cluj. Au cumpărat teren şi se ocupau cu agricultura, cu creşterea vitelor şi oieritul. Brânza lor de oaie era foarte căutată pe piaţa Clujului.

Familia Herskovits din Jucu prospera. Unul dintre fii, Samoilă, s-a dovedit foarte priceput în agricultură. Ştia timpul potrivit aratului, semănatului, secerişului şi al coasei. Ştia când se clădească fânul în stog ca să rămână suculent şi să le placă animalelor. Samoilă se pricepea să crească juninci mari, arătoase, căutate de comercianţii de vite. Avea oi multe şi câştiga bani frumoşi de pe urma caşului, a lânii şi mieilor. Necazul familiei Herskovits era că ajunsese megieşă cu pământurile grofului Teleky. Se iviseră neînţelegeri cu potecuţa dintre pământuri, cu folosirea drumului comunal, ba şi cu adăpatului a vitelor la singura fântână cu cumpănă şi uluci, precum şi altele legate de păşunat. Gâlceavă se găseşte dacă o cauţi, iar oamenii lui Teleky o căutau şi nici ai lui Herskovits nu se lăsau…S-a întâmplat odată ca pe câmp, Samuilă să se întâlnească cu groful Teleky. Din vorbă în vorbă au ajuns la o ceartă aprinsă.

M. Eiskovits: Cu oile la fântâna cu cumpănă

Groful Teleky, ca să-şi arate superioritatea lui de nobil, îi spuse lui Samilă: ”Nu te pune cu mine că eu sunt Teleky!” ”Şi ce dacă eşti Teleky? Crezi că eşti altfel decât mine ? Îţi arăt eu că suntem la fel!” – îi răspunse Herskovits nervos.
Peste câteva zile Samuilă s-a urcat în tren, s-a dus la Budapesta, a plătit taxa de şase coroane şi îşi schimbă numele din Herskovits în Teleki.
De-acum amândoi proprietarii de pământuri aveau acelaşi nume, iar angajaţii lor au găsit calea de împăcare în toate problemele care până atunci duseseră la discordie, pentru că toţi lucrau la câte un… „Teleki”.
Epilog: Samuilă Teleki a fost deportat şi a murit la Auschwitz, imediat după sosire. Ajunsese acolo mai mult mort decât viu, pentru că fusese schingiuit în ghetoul din Gherla, ca să mărturisească unde-şi ascunsese aurul. Degeaba le-a spus schingiuitorilor că el a predat tot aurul pe care l-a avut şi că pământurile i-au rămas acolo, în hotarul Gherlei, nu l-au cruţat. L-au bătut cu bestialitate şi i-au înfipt ace sub unghii. Toţi cei trei fii ai lui Samuilă au fost luaţi în detaşamentul de muncă din Ucraina, unul dintre ei murind de tifos exantematic la Doroşici, cumplita carantină, incendiată în final cu bolnavi cu tot . Doctorul Teleki din Râmnicu Vâlcea, cel care contribuie la viitorul monument al evreilor martiri din Gherla, suportând costul plăcii de marmură cu inscripţia comemorativă, este nepotul lui Samuilă Teleki.

WSJ: Transnistria, un teritoriu care aminteşte de zilele Războiului Rece
Tema soluţionării conflictului transnistrean a revenit ...

Un criminal de razboi antisemit si antiroman sarbatorit cu fast de Consiliul Judetean Harghita. Tesu Solomovici si Dan Tanasa despre Wass Albert
Astazi, 18 februarie 2011, se va desfasura la Miercurea Ciuc, in incinta centrului multifunctional din cadrul Consiliului Judetean Harghita, cu incepere de la ora 18:00, un maraton de lectura din opera criminalului de razboi Wass Albert (foto sus si afisul alaturat). Manifestarea este sustinuta de catre Consiliul Judetean Harghita, informeaza avertizorul public Dan Tanasa, care mai nou este si presedinte al filialei PC Spania.
Pentru a lamuri de la inceput care este condamnarea lui Wass Albert, ucigasul de romani si evrei in timpul ocupatiei horthyste, publicam mai intai Sentinta definitiva a Curtii de Apel Cluj din 10 martie 2008:

Apoi, sa apelam la arhiva si sa vedem ce zic un evreu si un roman despre extremistul ungur sarbatorit de Consiliul Judetean Harghita an de an.
Tesu Solomovici: Wass Albert – un criminal de razboi care “se vinde” bine
Wass Albert face valuri. Mass-media romana si maghiara au relatat pe larg despre comemorarile dedicate controversatului scriitor maghiar Wass Albert, declarat criminal de razboi pentru atrocitati comise impotriva umanitatii in anii celui de-al doilea Razboi Mondial.
Wass a fost comemorat timp de o saptamana in mai multe localitati din Transilvania, in cadrul unor manifestari organizate de Asociatia Tinerilor Maghiari Ardeleni. Actiunile s-au desfasurat cu prilejul implinirii a 100 de ani de la nasterea lui Wass, la Sfantu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Targu Secuiesc, Gheorgheni, Cluj-Napoca, Targu Mures si Oradea.
Autoritatile locale din respectivele orase, care sunt romanesti, au tratat in general cu simpatie, eventual cu indiferenta aprobatoare aceste manifestari, unele chiar sprijinind financiar evenimentul, cum a fost cazul consiliului local din Sfantu Gheorghe, dominat de consilieri ai Partidului Civic Maghiar (PCM), formatiune radicala anti-UDMR. Dupa cum a declarat liderul Asociatiei Tinerilor Maghiari Ardeleni, Nemes Elod pentru cotidianul maghiar “Uj Magyar Szo” din Bucuresti, sprijinul financiar l-au cerut si obtinut nu pentru comemorarea unui personaj istoric, fie el controversat sau nu, condamnat sau nu, ci a unui mare scriitor al literaturii maghiare. Nu stiu cat de mare e acest scriitor mediocru, dar, intr-adevar, evenimentele cu un evident iz politic au fost mascate in “serate literare”. Operele literare ale Wass nu sunt interzise in Romania, clameaza extremistii maghiari, de la noi si de dincolo.
Subventia acordata de catre consiliul local din Sfantu Gheorghe radicalilor maghiari a fost denuntata de un cetatean al orasului covasnean – un anume Dan Tanasa -, care a solicitat Ministerului Public sa se pronunte in legatura cu legalitatea acestor manifestari. El a invocat faimoasa Ordonanta de urgenta 31 din 13 martie 2002, aprobata prin Legea nr. 107/ 2006, care interzice promovarea cultului persoanelor vinovate de savarsirea unei infractiuni contra pacii si omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, sub sanctiunea pedepsei cu inchisoarea de la sase luni la cinci ani. Anul trecut, Tribunalul Cluj a reconfirmat sentinta de vinovatie a lui Wass Albert, data de un tribunal din Cluj in anul 1946, in urma unui proces de revizuire deschis de urmasii lui Wass pentru reabilitarea memoriei acestuia.
Redactorul sef al cotidianului “Uj Magyar Szo”, Salamon Marton Laszlo, a analizat argumentele Asociatiei Tinerilor Maghiari Ardeleni in ceea ce priveste separarea personajul istoric Wass Albert de scriitorul Wass Albert. Conform lui Salamon, aceasta argumentatie este falsa, avand in vedere ca nici aceia care glorifica literatura lui Wass, si nici aceia care o considera de o valoare indoielnica, nu pot face – si nici nu incearca sa faca – abstractie de rolul controversat jucat de acesta in anii celui de-al doilea razboi mondial si de acuzatiile care i se aduc. Crimi­nalul de razboi ramane in veci un criminal de razboi, indiferent daca este sau nu un mare scriitor.
Profesorul universitar Cs. Gyimesi Eva considera opera lui Wass Albert de o mediocritate suparatoare.
Un alt carturar maghiar, jurnalistul clujean Tibori Czabo Zoltan, analizand opera si presupusele crime de razboi comise de Wass Albert, a ajuns la concluzia ca principalul raspunzator pentru crimele de care este acuzat Wass este tatal sau, groful Wass Endre. Jurnalistul pune insa sub semnul intrebarii si atitudinea lui Wass Albert. “De ce a fugit in Germania, daca nu a facut nimic? Urmasii altor familii aristocrate sau intelectualii maghiari ardeleni au ramas aici, desi multi dintre ei aveau de ce sa se teama”. Tibori reaminteste ca Teleki Bela, presedintele Partidului Ardelean din perioada interbelica – emigrant si el, ca si Wass – il considera pe Wass Albert un extremist inrait, chiar si in Statele Unite.
Groful-scriitor Wass Albert si tatal acestuia au fost declarati criminali de razboi in 1946 de catre Tribunalul Popular din Cluj. Amandoi au fost condamnati la moarte si la confiscarea totala a bunurilor. Wass Albert s-a sinu­cis in Statele Unite, in anii 90. Restul se vinde si se cumpara.
Tesu Solomovici, Noiembrie 2008
Dan Tanasa si o Scrisoare Deschisa adresata domnului ambasador al Republicii Ungare la BucurestiCatre,
AMBASADA REPUBLICII UNGARE LA BUCURESTI
In atentia
Domnului Ambasador Dr. Oszkar FUZESI
Sediul: Str. Prof. Dr. Dimitrie Gerota, nr. 63-65, Bucuresti, cod 70202
Stimate domnule Ambasador,
Dupa cum probabil stiti Primaria Municipiului Sfantu Gheorghe, judetul Covasna, a alocat, din fonduri publice, bani pentru o serie de manifestari dedicate scriitorului Wass Albert, condamnat in Romania pentru crime de razboi. Printre acest proiecte se numara si proiectul intitulat „Saptamana Wass Albert” initiat de Asociatia Tinerilor Maghiari din Covasna, finantat cu suma de 1500 lei. Perioada de desfasurare a proiectului a fost initial 3-9 noiembrie 2008, insa a fost schimbata dupa ce proiectul a intrat in atentia Procurorului General al Romaniei, noua perioada de desfasurare a proiectului fiind 13-20 octombrie 2008.
Va aduc la cunostinta faptul ca, potrivit cotidianului Gardianul din data de 11 mai 2007, Tribunalul Cluj a reconfirmat sentinta prin care numitul Wass Albert a fost condamnat la moarte, in martie 1946, pentru crime de razboi. Ordonanta de Urgenta nr. 31 din 13 martie 2002 aprobata prin Legea nr. 107 din 27 aprilie 2006 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii stipuleaza la art. 5 faptul ca „promovarea cultului persoanelor vinovate de savarsirea unei infractiuni contra pacii si omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propaganda, savarsita prin orice mijloace, in public, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani si interzicerea unor drepturi”.
Argumentele Asociatiei Tinerilor Maghiari din Ardeal pentru comemorarea criminalului de razboi Wass Albert se refera la faptul ca actiunile asociatiei promoveaza opera literara a scriitorului Wass Albert, opera care nu ar fi interzisa in Romania si care este publicata de catre Editura Mentor din Targu Mures.
Am fost socat insa de faptul ca pe afisele care au fost lipite in Sfantu Gheorghe pentru promovarea acestei manifestari culturale apare si sigla Centrului de Coordonare Culturala a Republicii Ungare la Sfantu Gheorghe. Sa ne imaginam cum ar reactiona opinia publica din Polonia daca o asociatie nonguvernamentala din Germania ar primi bani din fonduri publice pentru a-l comemora pe Adolf Hitler nu pentru viziunea sa politica sau pentru lucrarea „Mein Kampf” ci pentru viziunea sa europeana in domeniul artelor plastice?!
Avand in vedere acestea, doresc, ca simplu cetatean al Romaniei, sa cunosc care este pozitia oficiala a Ambasadei Republicii Ungare la Bucuresti cu privire la implicarea Centrului de Coordonare Culturala a Republicii Ungare la Sfantu Gheorghe in comemorarea unui scriitor condamnat definitiv si irevocabil pe teritoriul Romaniei pentru crime de razboi savarsite impotriva unor romani.
Va multumesc anticipat pentru timpul acordat acestei scrisori.
Cu deosebit respect,
Dan Tanasa, Octombrie 2008
http://tanasadan.blogspot.com/

Si o concluzie, valabila si azi, din arhiva fostului ziar Ziua
La multi ani, Romanie, oriunde te-ai afla!
Prigonirea agresiva a cetatenilor romani din Italia si tratarea romanilor in Europa drept “brate de munca”, fiinte umane de mana a doua sau chiar a treia, daca ne gandim si la basarabeni, va fi sarbatorita de acum cu sampanie si in plenul Parlamentului European, odata cu instalarea extremistilor neofascisti maghiari cu pasaport de Romania.
N-ar fi fost oare mai bine ca in locul celor trei agitatori anti-Romania sa vedem romani din Basarabia, daca tot vrem sa ne regasim in Europa Unita?
Presa din Romania a tratat intotdeauna reprezentantii minoritatii maghiare din Romania cu manusi. Chiar daca Verestoy Attila si-a completat activitatea parlamentara devenind cel mai bogat membru al Parlamentului, cu zeci de milioane de euro in cont, chiar daca romanii sunt tratati in Harghita si Covasna ca sarbii in Kosovo sau, si mai grav, in ciuda faptului ca majoritatea liderilor maghiari actioneaza constant impotriva intereselor Romaniei si Legii sale fundamentale, Constitutia tarii. Pana si reputatul analist Tom Gallagher avea sa recunoasca la inceputul acestui an ca s-a inselat, in toti cei 18 ani cat a proslavit UDMR, asupra caracterului democratic al formatiunii etnice, inregistrate ca ONG pentru a putea primi fonduri de la Budapesta sau de-aiurea. Deci, 18 ani de eroare si inducere in eroare. Fatala.
In lipsa unei reactii din partea institutiilor statului, extremismul a intrat, in urma alegerilor de duminica, direct in forul legislativ al Europei. Doi dintre proaspetii “euro-parlamentari” maghiari sunt, cu dovezi, informatori ai securitatii RSR si RPU: Laszlo Tokes a pierdut procesul cu ziarista Associated Press Alison Mutler, care ii prezenta colaborarea, iar Gyorgy Frunda nu a contestat niciodata in Justitie informatiile in acest sens. Apoi, in cor, sunt aparatori ai criminalului de razboi antisemit Albert Wass, documentat ca atare si de Muzeul Holocaustului. Frunda se mai lauda si cu apararea ucigasilor bestiali ai ofiterului Aurel Agache in 1989, la Targu Secuiesc, dar si a maghiarului care l-a lasat paralizat pe viata pe Mihaila Cofariu, in timpul evenimentelor de la Targu Mures, din 1990. Sogor Csaba poate fi amintit pentru modul in care a serbat Ziua Nationala a Romaniei anul trecut, in plenul Parlamentului, afirmand: “Unul dintre dezideratele comunitatii maghiare din ultimii 88 de ani, de la Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia, este autonomia teritoriala”.
Toti analistii au cazut de acord ca prezenta redusa a electoratului la alegerile pentru Parlamenul European atesta lehamitea romanilor – mai precis sila – pentru o clasa politica corupta si lipsita de bun simt fata de propria natiune. Ceea ce nu au vrut sa observe aceiasi analisti este ca modul in care arata azi clasa politica este si rezultatul muncii lor de zi cu zi, care se oglindeste perfect atat in Parlamentul de pe Dambovita cat si in cel de la Bruxelles. Girati de “presa de bon-ton” si “societatea civila”, Laszlo Tokes, Gyorgy Frunda si Sogor Csaba au ajuns in Parlamentul European si direct in grupul PPE sub sloganul de campanie “Sa dobandim pamantul pierdut!”. Ciudat insa, autoritatile tac, desi au, teoretic, in mana, Codul Penal, care zice asa: “Art. 166 (1). – Initierea, organizarea, savarsirea sau sprijinirea de actiuni care pot pune in pericol sub orice forma ordinea constitutionala, caracterul national, suveran, independent, unitar si indivizibil al statului roman se pedepseste cu inchisoare de la 5 la 15 ani si interzicerea unor drepturi”.
La 89 de ani de la Marea Unire, provocatorii maghiari nu vor putea face rau Romaniei decat daca vor fi lasati. Tocmai de aceea, trebuie sa spunem cu incredere: La multi ani, Romanie!
Victor Roncea, 30 noiembrie 2007

Un mitropolit român a adus Yad Vashem în faţa instanţei
Pentru că refuză să-i acorde titlul de drept între popoare lui Tit Simedrea, fost mitropolit al Bucovinei, Yad Vashem a fost dat în judecată de un supravieţuitor al Holocaustului.

Şi-a riscat sau nu viaţa mitropolitul de la Cernăuţi pentru a salva evrei, în timpul Holocaustului? Aceasta este întrebarea la care Autoritatea Martirilor Holocaustului "Yad Vashem", de la Ierusalim, nu a găsit un răspuns satisfăcător şi a respins cererile repetate pe care le primeşte de aproape patru ani pentru a-l declara pe Tit Simedrea drept între popoare.

Cererile au fost făcute de Meir Shai, un evreu născut în România, care, la 81 de ani, îşi canalizează toate resursele pentru a demonstra că, în 1941, împreună cu părinţii şi fraţii săi, a fost salvat de la deportarea în Transnistria de mitropolitul Tit Simedrea.

Anterior acestor cereri, în 2007, tot la solicitarea lui Meir Shai, Yad Vashem i-a acordat post-mortem acest titlu lui Gheorghe Rusu, un pictor de biserici, nepot al patriarhului Miron Cristea, care i-a ascuns vreme de un an şi opt luni într-un subsol al Mitropoliei de la Cernăuţi.

O sentinţă parţial favorabilă

Prin mărturiile celor din familia sa, ale unor prieteni evrei şi ale mai-marilor comunităţii evreieşti din acea perioadă, precum şi prin documente de la CNSAS, Meir Shai a încercat să demonstreze că pictorul Gheorghe Rusu i-a adăpostit familia cu acordul mitropolitului şi, prin urmare, Tit Simedrea ar merita în aceeaşi măsură să devină drept între popoare.

Prima cerere a depus-o în 2007, imediat după ce Yad Vashem îi acordase titlul lui Gheorghe Rusu, însă i s-a răspuns că probatoriul nu e complet. Printre nedumeririle instituţiei era şi aceea că cererea pentru Tit Simedrea nu a fost depusă odată cu cea pentru pictorul şi consilierul său, însă Meir Shai a explicat că a considerat o condiţie obligatorie pentru acordarea acestui titlu existenţa unui urmaş. Ori, abia în 2007 a aflat că mitropolitul are un urmaş, un nepot care trăieşte în Bucureşti.

Ulterior, problema ridicată a fost dacă mitropolitul ştia că în subsolul Mitropoliei este ascunsă o familie de evrei, respectiv dacă Gheorghe Rusu avea nevoie de aprobarea lui Tit Simedrea pentru a-i ascunde. După cereri repetate şi răspunsurile negative corespunzătoare, Meir Shai s-a decis anul trecut să acţioneze Yad Vahem în instanţă, bănuind că unele dintre documentele trimise nu se află în dosar şi acuzând lipsa de transparenţă a Comisiei "Drepţi între popoare" de la Yad Vashem.

"Eu nu sunt de acord că această istorie este ceva confidenţial", a spus Meir Shai în faţa Tribunalului din Ierusalim, cerând desecretizarea tuturor documentelor cu privire la caz. Instanţa i-a dat parţial câştig de cauză, dispunând întocmirea "unui rezumat din material (protocoale, opinie legală şi co respondenţă)", după cum se arată în sentinţă.

Povestea scăpării din infern

Povestea salvării lui Meir Shai de la deportare este prezentată în rezumatul făcut de Yad Vashem la cererea Tribunalului din Ierusalim în contextul politic general al acelor vremuri. În octombrie 1941, Cer nă uţiul a fost ocupat de Armata română şi de nemţi, iar evreii au fost adunaţi într-un ghetou, de unde a început expulzarea către Transnistria. Tatăl lui Meir Shai (pe numele său de atunci Marcel Şlacman), David, artist tipograf, a reuşit să-i ceară ajutorul lui Gheorghe Rusu, pictor cu care colaborase în tipografia Mitropoliei pentru realizarea de cărţi liturgice.

Cu acordul lui Simedrea, susţine Shai, Gheorghe Rusu a mers la Guvernatorul Bucovinei, Corneliu Calotescu, pen tru a obţine o autorizaţie ca familia Şlacman să rămână în Cernăuţi. Anterior, obţinuse semnătura pe acest document de la Stere Marinescu, şeful de cabinet al guvernatorului şi, în pofida refuzului lui Calotescu, cu acea hârtie, familia Şlacman a reuşit să scape din ghetou şi, prin urmare, de deportare.

Ascunzişul a fost găsit la Mitropolie. "Nu este întemeiată afirmaţia că acordul lui Simedrea de a găzdui familia reprezenta vreun pericol pentru episcop. Ierarhic, Biserica Ortodoxă Română a susţinut politica antisemită a lui Antonescu şi nu sunt cunoscute cazuri de aplicare a unor sancţiuni asupra acelora care au cerut oprirea expulzărilor", susţine Yad Vashem în referatul său, întocmit la cererea Tribunalului din Ierusalim.

"Potrivit Ordonanţei Guvernatorului, trebuiau pedepsiţi cu moartea toţi cei care ascundeau persoane străine în locuinţe. Or, Gheorghe Rusu locuia în afara Mitropoliei, avea casa lui şi doar mitropolitul care ne ascunsese practic în propria casă era pasibil de pedeapsa cu moartea", spune în replică Meir Shai.

Salvaţi încă o dată

Ulterior deportării primelor loturi de evrei, totalizând 28.391 de persoane, în octombrie-noiembrie 1941, 16.500 de evrei din Cernăuţi au primit autorizaţii din partea guvernatorului Calotescu, fiind consideraţi indispensabili pentru oraşul Cernăuţi. Restul de circa 4.000 au primit aşa-zisele "a utorizaţii Popovici", semnate de primarul Traian Popovici, care, pentru eforturile de a salva evreii de la deportare, a şi fost primul român declarat drept între popoare de Yad Vashem.

Printre cei cu autorizaţie "Popovici" s-a aflat şi David Şlacman însă, în 1942, când posesorii acestor adeverinţe au început să fie şi ei deportaţi, a scăpat din nou, rămânând în con tinuare ascuns cu soţia şi cei trei copii la Mitropolie. "Simedrea a făcut aceasta, dacă a făcut cu adevărat, nu din dragoste pen tru evrei, ci pentru a primi foloase din munca artistului", au opinat membrii Comisiei "Drepţi între popoare".

"Este o susţinere absurdă, întrucât tot timpul cât am fost ascunşi tata nu a putut lucra alături de ceilalţi", îi contrazice Marcel Shai. Nemulţumit de răspunsul Yad Vashem, acesta e decis să continue lupta în justiţie, la instanţele superioare.


CONVINGERE. Meir Shai consideră că Yad Vashem are mari prejudecăţi faţă de români

CONSECVENŢĂ

Trăieşte pentru a-şi cinsti salvatorii

În 1940, familia Şlacman a fugit din Iaşi, din calea tăvălugului antisemit, unde însuşi Corneliu Zelea Codreanu îi ceruse lui David să monteze o tipografie antisemită. Refuzul, ameninţările cu moartea care i-au urmat l-au făcut pe Şlacman să treacă Prutul, la Chişinău.

Peste jumătate de an s-a mutat la Cernăuţi, unde, în doar câteva luni, s-a văzut în faţa aceluiaşi pericol. Când familia i-a fost salvată de la deportare de Gheorghe Rusu cu sprijinul lui Tit Simedrea, Meir Shai avea 11 ani. După război, Şlacmanii au venit la Bucureşti, unde Meir a urmat Facultatea de Chimie Alimentară, apoi Matematica şi Şcoa la de Arte populare, fiind pasionat de muzică.

În 1970, a reuşit să emigreze cu familia în Israel, unde şi-a schimbat numele şi a devenit profesor la şcoala de elită "Reali". Neavând copii, după pensionare s-a dedicat documentării necesare recunoaşterii lui Gheorghe Rusu ca drept între popoare, iar apoi a lui Tit Simedrea.

PREJUDECATĂ


Fostul mitropolit Tit Simedrea este acuzat de antisemitism de Yad Vashem, deşi acesta nu este un impediment în sine pentru acordarea titlului

"Mi-au spus că toţi episcopii români au fost antisemiţi", a acuzat Meir Shai Yad Vashemul în faţa Tribunalului din Ierusalim, după cum arată depoziţia sa. Acuzaţia şi-a găsit confirmarea în argumentarea ulterioară a instituţiei, în care se arată că, "în general, liderii Bisericii l-au sprijinit pe Antonescu".

"Episcopul Si medrea era cunoscut ca antisemit. Un articol al său din 1937 nu exprimă doar anstisemitism teologic creştin, ci conţine şi elemente suplimentare şi, în fapt, el salută exportarea evreilor din România. El a atacat şi pe rabinul Şafran în Parlament, când acesta a cerut drepturi pentru evrei", susţine Yad Vashem.

Articolul incrimat a apărut în "Curentul" pe 8 septembrie 1937 şi reprezintă un interviu luat celui care pe atunci era episcop de Hotin. "Cred că Yad Vashem trebuie să ţină seama de faptul că în acel articol sunt doar răspunsuri consemnate de un ziarist şi de contextul general în acel an. Mitropolitul spunea: «Se poate rezolva problema evreilor, dar nu prin crime, prin vărsare de sânge, ferestre sparte şi fără a smulge perciuni»", spune Meir Shai.

"Rabinul Şafran ne trimitea azimă şi vin"

Articolul din "Curentul" a fost corelat de Yad Vashem şi cu o afirmaţie foarte tranşantă despre Tit Simedrea făcută de rabinul-şef de atunci, Alexandru Şafran. În memoriile sale, acesta spune că Tit Simedrea era un antisemit notoriu. Asta, deşi tot el arată că a fost receptiv când i-a cerut sprijinul pentru salvarea evreilor.

"M-a primit şi a mărturisit, spre marea mea surprindere, că ceea ce a văzut îl tulbură încă. I-am cerut imperativ să-şi comunice impresiile ma reşalului şi să-i ceară să oprească deportările. El a făcut-o şi a făcut-o cu folos fiindcă convoaiele ce plecau din Cernăuţi au fost oprite“, a povestit rabinul-şef Alexandru Şafran în memoriile publicate la Editura Hasefer.

Întâlnirea e confirmată de un document întocmit mulţi ani mai târziu de Securitatea comunistă care-l pusese sub urmărire şi care arată că Tit Simedrea "a vorbit cu scârbă de regimul legionar, manifestând o atitudine antiantonesciană“.

"Tit Simedrea este cunoscut dintr-o notă a SSI din 18 octombrie 1941 că a primit în audienţă pe şeful rabin evreu dr. Şafran şi l-a asigurat că împreună cu fruntaşul bucovinean Flondor au intervenit pentru evreii din Bucovina, promiţându- i tot sprijinul său“, se arată în document.

"De fiecare Paşte, rabinul Şafran ne trimitea un pachet cu azimă şi cu vinul ritual, însoţit de urări tradiţionale. Nu am înţeles niciodată de ce rabinul Şafran, în scrierile sale ulterioare, când a pomenit de intervenţia bunicului în favoarea evreilor a ţinut să adauge că era antisemit", a mărturisit Grigore Popescu, nepotul lui Tit Simedrea într-o carte apărută în 2010 despre Meir Shai, intitulată "Holocaustul amintirilor". Grigore Popescu, fost director al Institutului de Tehnică de Calcul din Bucureşti, este fiul Venerei, fiica mitropolitului.

Un destin sinuos

Tit Simedrea a fost iniţial preot de mir, călugărindu-se după ce a rămas văduv. Între 1926 şi 1935 a fost arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Bucureştiului cu titlul de "Târgovişteanul", fiind ales apoi episcop de Hotin. Din 1940, anul în care a devenit mitropolit al Bucovinei, datează un alt document de la CNSAS care descrie atitudinea sa faţă de evrei. Documentul se referă la un eveniment organizat de Tit Simedrea la Bălţi, înainte de a ajunge mitropolit, şi la care a participat "grupul marilor industriaşi evrei“, "toată jidovimea cu stare a oraşului“.

În arhiva lui Wilhelm Fildermann, şef al Comunităţii Evreieşti din acea vreme, s-a găsit în urmă cu câţiva ani, fără legătură cu demersul lui Shai, un document ce arată, de asemenea, atitudinea favorabilă a lui Tit Simedrea faţă de salvarea de la deportare a evreilor, în cadrul unei audienţe pe care i-a acordat-o. După al Doilea Război, Tit Simedrea s-a întors de la Cernăuţi în Bucureşti şi după ce a locuit o perioadă cu familia s-a retras la Mănăstirea Cernica. Acolo a şi trecut la cele veşnice în 1971.


SUPOZIŢIE. Yad Vashem sugerează, în răspunsul dat la cererea Tribunalului din Ierusalim, că Meir Shai ar urmări "îndreptarea relaţiilor cu Biserica Ortodoxă Română"
FOTO: AGERPRES

BIROCRAŢIE?

Regina-mamă, Elena, acceptată la fel de greu

Regulamentul de funcţionare al Yad Vashem, aprobat în 1953 de Knessetul israelian, prevede pentru acordarea titlului de drept între popoare îndeplinirea condiţiei de a fi salvat vieţi dezintersat şi cu riscul vieţii. În perioada comunistă, un de mers ce o viza pe Regina-mamă Elena a fost şi el respins iniţial.

Cererea în favoarea reginei a fost făcută de rabinul Şafran şi de inginerul evreu Emil Simiu, stabilit în SUA. Principalul argument a fost salvarea filologului Barbu Lăzăreanu, în favoarea căruia regina-mamă a intervenit pe lângă rege, militând pentru încetarea deportărilor. Riscurile la care s-a expus au fost evidenţiate de rabinul Shafran: "Germanii erau ţinuţi la curent cu activităţile în favoarea evreilor de către spionii lor. Era, în plus, ostilitatea mareşalului Ion Antonescu faţă de familia regală şi îndeosebi faţă de regina-mamă, ostilitate intensificată de atitudinea şi acţiunile ei în favoarea evreilor".

Pentru că avea un statut înalt, Yad Vashem a considerat că viaţa reginei nu a fost în pericol. Până când s-a descoperit un document al autorităţilor hitleriste prin care li se cerea celor de la Bucureşti să ia măsuri împotriva ei. În 1993, titlul i-a fost în sfârşit acordat, fiindu-i înmânat regelui Mihai.

În ce-l priveşte pe Tit Simedrea, istoricul Liviu Cărare, de la Institutul de Istorie "George Bariţiu" din Cluj, specialist în Istoria Holocaustului, crede că şansele sunt mici: "Există doar această mărturie directă, a lui Meir Shai, care cred că nu e suficientă". Cât priveşte acuzaţiile de antisemitism, Meir Shai invocă, în replică, acordarea titlului şi unui fost ofiţer al Wermachtului, Wilhelm Hosenfeld, care a salvat un evreu.

Romania, criticata de un rom supravietuitor al Holocaustului


Un rom care a supravietuit Holocaustului a denuntat joi modul in care sunt tratati romii in Franta, Italia, Romania si Bulgaria, in primul discurs al unui membru al acestei comunitati sustinut cu ocazia comemorarii oficiale, la Berlin, a victimelor nazismului.


"In numeroase tari, suntem minoritatea cea mai veche. Dar sinti si romii sunt tratati in mod nedemn, mai ales in tarile din Europa de Est cum ar fi Romania sau Bulgaria", a declarat emotionat Zoni Weisz, un rom olandez a carui familie a fost exterminata aproape integral de nazisti, scrie MEDIAFAX.

"In unele tari din Europa de Vest ca Italia si Franta, suntem victime ale discriminarii, suntem exclusi si traim in conditii nedemne in ghetouri", a adaugat olandezul, devenit gradinarul curtii regale olandeze si fiind foarte implicat in apararea romilor.

"Discriminarea, stigmatizarea si excluderea reprezinta pretul zilnic" platit de romi, a declarat el. "In unele restaurante reapar afise cu textul «Interzis tiganilor». Istoria se repeta", a adaugat Zoni Weisz in fata figurilor grave ale cancelarului Angela Merkel si deputatilor din Bundestag.

Franta a intensificat anul trecut expulzarea romilor catre Romania si Bulgaria, generand critici si tensiuni puternice cu Bruxelles-ul. Comisarul european Viviane Reding a denuntat situatia "scandaloasa" a romilor din Europa, care traiesc "in saracie absoluta".

• In schimb, Presedintele francez, Nicolas Sarkozy, a declarat in urma cu doua luni, ca romii nu au fost stigmatizati in Franta, afirmand ca Parisul nu a facut decat sa respecte legile, relateaza Le Point.
  

"Daca exista un rom in situatie ilegala ministrul de Interne are datoria de a-l repatria in Romania. Indiferent daca esti rom sau nu, normele Republicii trebuie respectate", a firmat Sarkozy, adaugand: "Nu am fost ales pentru a respecta legea? Vivianne Reding a facut o comparatie rusinoasa si deranjanta, nu numai pentru evrei, ci pentru toti cei care au trait Shoah".

• Italia a fost acuzata si ea de incalcarea drepturilor romilor, in special in privinta locuintelor.
  

Aceasta este prima data cand un rom este invitat de onoare la aceasta zi de comemorare a victimelor nazismului instaurata in 1996 in Germania, in ziua in care se aniverseaza eliberarea din lagarul de concentrare de la Auschwitz, la 27 ianuarie 1945.

Cum au furat comuniştii bunurile evreilor ucişi de Hitler
România se va alege cu un nou dosar la CEDO pentru că refuză să restituie bunurile evreilor deportaţi din Transilvania de Nord.
Statul român se va alege cu un nou proces la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) din Strasbourg. De data aceasta, cauza este una neobişnuită. Concret, statul român a refuzat să onoreze cererile de restituire depuse de urmaşii evreilor deportaţi de nazişti la Auschwitz. Reclamanţii sunt Livia şi Claudiu-Decebal Dobariu. Ei au cerut restituirea averii lui David Mark şi Berta Rozman, adică bunicii lui Claudiu-Decebal Dobariu şi socrii Liviei Dobariu.
David Mark şi Berta Rozman erau ultimii membri ai unei familii de evrei din comuna mureşeană Deda. Practic, ei au fost singurii care au scăpat de deportarea la Auschwitz, pentru că au fost ascunşi de rudele lor de etnie română. Restul evreilor a fost deportat în lagărele naziste ale morţii, de către autorităţile naziste din Ungaria, în condiţiile în care Transilvania de Nord se afla sub ocupaţie maghiară.
Persecuţie comunistă
„După reinstaurarea administraţiei româneşti în Transilvania de Nord, rudele mele care au supravieţuit au fost persecutate de comunişti. Pur şi simplu, nu le-au permis să se întoarcă acasă", spune Livia Dobariu. Şi asta pentru că membrii familiei Mark erau consideraţi "burghezi" şi "exploatatori", în condiţiile în care deţineau mai multe magazine şi gatere în judeţul Mureş. Astfel, autorităţile comuniste au preluat, între altele, casa de pe strada Livezii, numărul 9. După căderea comunismului, casa a fost vândută unei farmacii. Membrii familiei Dobariu au încercat să recupereze bunurile preluate de comunişti. Însă instanţele au refuzat retrocedarea, pe motiv că imobilul ar fi fost abandonat de evreii deportaţi.

Salvatorii de evrei


Lista cetăţenilor români distinşi de Yad Vashem cu titlul "Drept între Popoare"


http://www.romare.ro/?cmd=displaystory&story_id=4825&format=html

Agarici Viorica (1886-1979) A fost preşedintă a Crucii Roşii româneşti în oraşul Roman. A ajutat supravieţuitori evrei din trenul morţii, după pogromul de la Iaşi. A primit titlul de "Drept între popoare", post-mortem, în anul 1983.
Antal Rozalia
În timpul celui de-al doilea război mondial, Rozalia Antal trăia în oraşul Satu Mare, din Transilvania de Nord. Antal s-a oferit să-i ascundă pe vecinii ei, familia Handler, în casa sa.
A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1973.
Anuţoiu T. Anghel (1914-2003)
Născut în satul Nistoreşti-Vrancea, a trăit în satul Năruja, din judeţul Vrancea. Între anii 1938 şi 1944, Anuţoiu a fost secretarul şi reprezentantul Asociaţiei veteranilor de război "Marele Voievod Mihai". I-a avertizat pe membrii comunităţilor evreieşti din Bacău, Braşov, Odobeşti, Piatra-Neamţ şi Buzău că urmau să fie arestaţi, astfel încît aceştia au putut fugi la timp. De asemenea, i-a ajutat să găsească adăpost.
A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1979.
Băiaş Vasil; Băiaş Maria
Vasil Băiaş şi soţia lui Maria, ţărani români care locuiau în satul Viile Dejului, situat la 5 km de oraşul Dej, din Transilvania, au ajutat familia Steinfeld, cînd aceasta se afla în ghetoul din Dej, înfiinţat în aprilie 1944. Ei le-au adus alimente şi s-au oferit să îi ascundă pe băieţii familiei evreieşti la ferma lor. Au primit titlul de "Drepţi între popoare", în anul 1971.
Beceanu Dumitru
Doctor în Farmacie şi ofiţer în rezervă al Armatei Române, proprietar al unei Farmacii din Iaşi. La 29 iunie 1941, când a început pogromul în oraş, Beceanu le-a propus celor doi angajaţi evrei să se ascundă în apartamentul lui, care se afla deasupra magazinului. Încă aproximativ 20 de evrei şi-au găsit adăpost acolo. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1987.
Beleca Valerian (1899-1944); Beleca Minodora
In aprilie 1944, Valerian şi Minodora Beleca, din oraşul Gura Humorului, au adăpostit în casa lor 9 refugiaţi din lagărele din Transnistria. După 9 zile, Valerian Beleca a fost denunţat de un vecin, el fiind adus sub pază, împreună cu 2 din evreii găsiţi în casă, la Comandamentul german. După interogatoriu, cei 3 bărbaţi au fost executaţi în pădure. Valerian Beleca a primit titlul de "Drept între popoare", post mortem, în anul 2005.
Cojoc Gheorghe
Inginer forestier din vecinătatea oraşului Târgu Neamţ. În iulie 1942, Cojoc a aranjat cu autorităţile din Piatra Neamţ ca 50 de evrei să muncească în pădurile din jurul oraşului Târgu Neamţ, salvîndu-i, în acest fel, de deportarea în Transnistria. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1984.
Criveanu Theodor (n.? - 1988)
Ofiţer român, desemnat să întocmească listele cu evreii apţi pentru muncă, în ghetoul Cernăuţi, şi-a riscat viaţa, acordînd Permise de muncă pentru mii de evrei care nu îndeplineau condiţiile solicitate de nazişti, salvîndu-le, astfel, viaţa. După terminarea războiului, el s-a căsătorit cu fiica unuia dintre evreii pe care îi salvase de la moarte. A primit titlul "Drept între popoare", post mortem, în anul 2007.
Cuciubă Traian; Cuciubă Traian (fiul)
Împreună cu fiul său, Traian Cuciubă şi-a ajutat prietenul evreu, pe nume Rosenthal, dintr-un mic orăşel din Transilvania de Nord, să scape de deportare, în 1944, trecîndu-l clandestin în partea românească a Transilvaniei. Au primit titlul de "Drepţi între popoare", în anul 2000.
Dumitru Adrian; Strauss-Tiron Gabriela; Catană Maria
Cei 3 au salvat o familie de evrei din Transnistria. Au primit titlul de "Drepţi între popoare", în anul 1996.
Elena, Regina-Mamă a României (1896-1982)
După ce s-au adresat mai multor personalităţi, Regina-Mamă şi Patriarhul României au apelat direct la Mareşalul Ion Antonescu, de la care au obţinut acordul ca evreii ce nu fuseseră încă deportaţi din Cernăuţi să rămînă, temporar, în oraş. Ajutorul trimis în 1942 a salvat vieţile a mii de evrei din Transnistria. În 1943 şi la începutul anului 1944, Regina-Mamă a sprijinit întoarcerea a mii de evrei care rămăseseră în viaţă, inclusiv a mii de orfani evrei, din Transnistria. A primit titlul de "Drept între popoare", postum, în anul 1993.
Farkas Ştefan; Farkas Rozalia
În septembrie 1944, Eugen Szabo (fost Salzberger), un tânăr evreu, se afla într-un detaşament de muncă forţată al Armatei ungare, staţionat în apropiere de oraşul Oradea. Soţii Farkas au fost de acord să-1 ascundă pe Szabo în pivniţa casei lor, împreună cu alţi 8 evrei din detaşamentul de muncă. Au primit titlul de "Drepţi între popoare", în anul 1992.
Florescu Constanţa
În perioada 1941-1944, Constanţa Florescu (născută în 1908) a adăpostit-o în casa sa din Bucureşti pe Roza Hendler, pe care o cunoscuse înainte de război, îngrijindu-se de ea cu devotament. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1989.
Gheorghe Petre I.
Preot ortodox în Sarovo, regiunea Golta, a ajutat şi a salvat mulţi evrei din ghetoul Crivoi-Ozero, Transnistria. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 2004.
Ghiţescu Alexandru
La 21 ianuarie 1941, în timpul pogromului de la Bucureşti, cînd vecinul lui, avocatul Joseph Morgenstern, i-a bătut la uşă, cerîndu-i ajutorul, Alexandru Ghiţescu 1-a ascuns în casă, pînă la plecarea celor care căutau evrei în acea zonă. A primit titlul de "Drept între popoare", postum, în anul 1991.
Grosz Rozalia; Grosz Bandi
În mai 1944, Bandi Grosz, din oraşul Dej, Transilvania, a ascuns o evreică, pe nume Schnable, sub roata de rezervă a camionului său şi a ajutat-o să se strecoare afară din ghetou. Soţii Grosz au primit titlul de "Drepţi între popoare", în anul 1979.
Hîj Simion; Hîj Metzia
Dr. Simion Hîj, avocat din Cernăuţi, a ajutat mai multe familii evreieşti. Cînd a început evacuarea ghetoului, Hîj le-a salvat, evitînd ca acestea să fie încolonate de Jandarmeria Română. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1972.
Jarosi Andor
Episcop evanghelic-luteran, profesor de teologie. În anii Holocaustului, Jarosi Andor şi-a pus în pericol propria viaţă şi pe cea a familiei sale, ajutînd evreii din Cluj, în perioada ghetoizării şi a deportării acestora în lagărele naziste de exterminare. A ascuns evrei în locuinţa sa şi a dat documente false de convertire, pentru a-i salva. A ţinut predici, în care a demascat legile rasiale şi fărădelegile săvîrşite împotriva evreilor. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 2005.
Karadja Constantin (1889-1950)
În calitatea sa de consul general al României la Berlin (1931-1941) şi, apoi, în aceea de şef al Secţiei consulare în Ministerul Român de Externe (15 iunie 1941 - 17 octombrie 1944), a depus numeroase scrisori, memorii, referate, care au dus la salvarea de la deportare şi exterminare a multor evrei (bărbaţi, femei, copii) din Europa dominată de nazişti, în special din Germania, Franţa şi Ungaria, dar şi din Grecia şi Italia (noiembrie 1943 - iulie 1944). A primit titlul de "Drept între popoare", postum, în anul 2005.
Manoliu Florian
Diplomat român în Elveţia, a fost implicat în salvarea unor evrei maghiari, în 1944. A primit titlul de "Drept între popoare", postum, în anul 2001.
Mărculescu Emilian
În 1942, după cîteva călătorii la Cernăuţi, Emilian Mărculescu a reuşit să mituiască un ofiţer de Poliţie român, care a scos 5 evrei din închisoare, în mijlocul nopţii, sub pretextul că trebuia să-i transfere nemţilor, spre a fi executaţi. A primit titlul de "Drept între popoare", postum, în anul 1990.
Moldovan Valeriu
Proprietarul unui atelier de dulgherie din Bistriţa, Transilvania de Nord. A salvat familia Fleischman, în 1944. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1994.
Motora Sabin (1892-1970)
Ofiţer în Jandameria Română, Sabin Motora a fost comandantul lagărelor Grosulovo şi Vapniarka. El a luat măsuri de evacuare a prizonierilor din Vapniarka la Grosulovo, mai aproape de graniţa română, contrar ordinului primit, de a-i transfera spre Est, pentru a fi predaţi germanilor. Motora a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a salva vieţile evreilor, în ciuda faptului că, astfel, îşi risca propria carieră militară şi chiar viaţa. A primit titlul de "Drept între popoare", post mortem, în anul 1983.
Muranyi Rozsi
În timpul războiului, Rozsa Muranyi trăia în Oradea Mare, în Transilvania. După invadarea Ungariei de către Germania (martie 1944), Muranyi a ascuns 8 evrei, din data de 23 aprilie pînă la 12 octombrie 1944, cînd oraşul a fost eliberat. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1969.
Nits Janos; Nits Gyula; Nits Aliz
Implicaţi în salvarea unor evrei, în Transilvania de Nord, în anul 1944. Au primit titlul de "Drepţi între popoare", în anul 2001.
Onişor Ioana; Demuscă Letiţia; Crăciun Ana; Crăciun Pavel
În mai 1944, familia Onişor - văduva Ioana şi copiii ei, Victor, de 21 de ani, Lazăr, de 18 ani, Letiţia, de 16 ani, şi Ana, măritată cu Pavel Crăciun - locuia într-o fermă ţărănească, aflată la marginea unei păduri, la circa 4 km de oraşul Bistriţa, din Transilvania. La 1 mai, cu 2 zile înainte ca evreii din Bistriţa să fie internaţi în ghetou, pentru a fi, apoi, deportaţi în lagărele de exterminare, 4 localnici, membri ai familiei evreieşti Kandel, s-au refugiat la ferma familiei Onişor, unde li se pregătise un loc în care să se ascundă. Au primit titlul de "Drepţi între popoare", în anul 1978.
Paelungi Ştefan
A decis să ascundă familia Leitman, în timpul războiului, într-o colibă îndepărtată, care aparţinea tatălui său. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1996.
Pal (Kudor) Anna; Pal Jenö
În aprilie 1944, cînd s-a aflat ca naziştii îi internau pe evreii din Transilvania în ghetouri, tînăra evreică Nissel a decis să fugă în România, pentru a se ascunde acolo. Cunoscîndu-l pe Jenö Pal din perioada în care acesta lucrase în casa părinţilor ei, ea 1-a rugat să-1 ascundă pe copilul ei. Jenö Pal şi Anna Kudor (devenită, ulterior, soţia lui) au fost de acord să-l adăposească pe copil, deşi ştiau ce riscă ascunzînd evrei. Au primit titlul de "Drepţi între popoare", în anul 1996.
Pântea Nona
În 1941, în timpul pogromului de la Iaşi, Nona Pântea a oferit adăpost, în camera ei, unui număr de 6 evrei, care locuiau, în acel moment, în casele din vecini. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1986.
Peter Lajos
În 1944, Peter Lajos, din Cluj, a salvat viaţa unui evreu, pe nume Neumann, prezentîndu-l sub o identitate falsă: Janos Kovacs. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1989.
Pocorni Egon; Pocorni Nicolina
În timpul războiului, Egon Pocorni trăia în Bucureşti; în 1942, a fost numit director al unei Fabrici de zahăr din satul Derebcin, judeţul Moghilev, în Transnistria. După ce a văzut suferinţele evreilor, el şi soţia lui au decis să îi ajute în orice mod posibil. Au primit titlul de "Drepţi între popoare", în anul 1984.
Pop Nicolaie; Pop Maria; Pop (Săileanu) Aristina
Nicolaie Pop, un fermier înstărit şi muncitor, trăia în satul Lăpuşul Românesc, din Transilvania de Nord. După ce naziştii au ocupat Ungaria, Pop s-a oferit să o ascundă pe Hanna Marmor şi pe copiii ei şi să le facă rost de tot ce aveau nevoie. Au primit titlul de "Drepţi între popoare", în anul 1996.
Pop Valer
Înalt demnitar în Administraţia maghiară şi românească din Transilvania. În 1933, Pop se căsătorise, la Cluj, cu Ilona Jonas, evreică din familia Farkas, şi o adoptase pe Katalin-Catherina, fiica Ilonei, rezultată din prima căsătorie a acesteia cu un evreu, Imre-Emerich Jonas, Doctor în Jurisprudenţă. După ocuparea Ungariei de către Germania, în martie 1944, Pop şi-a convins fiica adoptivă să nu poarte Steaua galbenă şi a reuşit să-şi interneze soacra, pe Lina Farkas, în Spitalul unui prieten al său, din Cluj, pentru a o salva de deportare. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1983.
Popovici Traian (1892-1946)
A fost un celebru avocat din Cernăuţi, care a servit ca primar al oraşului pînă în 1942. El a reuşit să împiedice deportarea a 19.000 de evrei. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1969.
Profir Grigore
Inginerul Grigore Profir era directorul Morii de făină "Dacia", din Iaşi. În iunie 1941, cînd a aflat că evreii erau încolonaţi pentru a fi duşi la Secţia de Poliţie, el i-a adus, ca noi muncitori, la moară, şi i-a pus să descarce sacii de făină, salvîndu-le, astfel, viaţa. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1991.
Puti Alexa; Puti Maria; Puti Todor
În 1944, Alexa Puti era un fermier român, care trăia lîngă oraşul Şomcuta Mare, în Transilvania. El l-a ascuns pe evreul Solomon într-o peşteră, la marginea pădurii de lîngă casa sa. Maria şi Todor, copiii lui Alexa Puti, şi-au ajutat tatăl să adîncească peştera şi i-au adus mîncare lui Solomon de 3 ori pe săptămînă. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1987.
Rusu George (1880-1977)
Preot, pictor bisericesc, George Rusu a găzduit clandestin şi a avertizat familia Slacman, în timpul celui de-al II-lea război mondial. A primit titlul de "Drept între popoare", post mortem, în anul 2006.
Simionescu Constantin
În timpul războiului, avocatul Constantin Simionescu, decanul Baroului din Iaşi, a ajutat 10 evrei, majoritatea din familiile Spiegel, Şapira şi Siegler, care trăiau în acest oraş. El 1-a luat pe Fred Spiegel, de 16 ani, împreună cu fraţii lui, sub aripa sa protectoare, după ce tatăl acestora fusese în "trenurile morţii," iar mama lor - arestată pentru că se găsise făină asupra ei. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1991.
Sion Mircea Petru G.
A fost unul dintre puţinii oameni care, în timpul războiului, i-au ajutat pe evrei, în mod activ, cu riscul propriei vieţi. După numirea sa ca judecător la un Tribunal militar, Sion a intervenit în favoarea evreilor, obţinînd, pentru unii dintre ei, eliberarea din lagărele de muncă. A făcut tot posibilul să-i salveze. Sion a ascuns aproximativ 15 evrei în locuinţa sa din Iaşi şi pe proprietatea familiei lui, din afara oraşului. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1986.
Şorban Raoul (1912-2006)
În mai 1944, prof. Şorban 1-a ajutat pe rabinul Carmilly-Weinberger, al comunităţii evreieşti neologe din Cluj, să fugă la Turda şi să se întîlnească cu Iuliu Maniu în Bucureşti, pentru a găsi căi de salvare a evreilor. În mărturia sa ulterioară, dr. Carmilly-Weinberger a declarat că Raoul Şorban a fost singurul om care a făcut eforturi pentru a-1 ajuta să salveze evreii, sub ocupaţia maghiară. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1986.
Stoenescu Ioana; Stoenescu Pascu
În ianuarie 1941, cînd a izbucnit rebeliunea legionară împotriva evreilor din Bucureşti, Pascu Stoenescu a invitat familia Donner să se ascundă în casa lui, pe perioada celor 3 zile ale pogromului săvîrşit de membrii Gărzii de Fier. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1969.
Stroe Magdalena (n. 1925)
A salvat o femeie evreică, Hannah Hamburg, de la deportare, în 1944, în Transilvania de Nord. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 2005.
Şuta Ioan
În septembrie 1944, Ioan Şuta, din oraşul Satu Mare, Transilvania de Nord, a ajutat la salvarea a 9 evrei, care fugiseră din detaşamentul de muncă. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1980.
Szakadati Janos; Szakadati Juliana
În 1944, Janos Szakadati şi soţia sa, Juliana, deţineau o Parfumerie, în Oradea, în Transilvania de Nord. Magazinul lor se afla lîngă ghetoul în care nemţii şi maghiarii îi internaseră pe evreii din oraş şi din împrejurimi, în vederea deportării în "lagărele morţii". Familia Szakadati venea zilnic să le aducă alimente evreilor din ghetou, fără a primi nimic în schimb, riscîndu-şi viaţa. Din mai 1941 pînă la sfîrşitul războiului, soţii Szakadati au ascuns o tînără evreică în casa lor. Au primit titlul de "Drepţi între popoare", în anul 1980.
Toth Jozsef
În 1944, Jozsef Toth, profesor de liceu, era înrolat în Armata maghiară şi trăia la Cluj, în Transilvania, în casa lui Ludovic Weissberger. Cînd nemţii au început pregătirile pentru deportarea evreilor din oraş, Toth i-a ascuns pe Weissberger, pe soţia acestuia, Hermina, pe fiica lor, Clara-Luisa, pe fiul lor, Andrei, şi pe bunica Etelca, în bucătăria casei lui. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1994.
Tubak Maria
La 21 ianuarie 1941, în cursul serii, cînd bandele Gărzii de Fier au pornit un pogrom împotriva evreilor din Bucureşti, Maria Tubak şi Ştefan Marin, care lucrau la Fabrica de cherestea, s-au aşezat lîngă poarta casei lor şi, în momentul în care bandele de legionari au încercat să intre în imobil, pentru a-i scoate pe chiriaşii evrei, cei doi le-au spus că nu mai era nici un evreu înăuntru, arătînd către semnul ce demonstra că proprietarul casei era român. Ei au continuat să păzească locuinţa, pînă cînd rebeliunea legionară a fost înăbuşită. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1991.
Zaharia Josif
În 1941, Josif Zaharia (Zacharias), fiul unui fermier înstărit, aparţinînd minorităţii şvabe, din satul Iecea Mare, din judeţul Timiş, a dat peste un băiat de 13 ani, speriat şi extenuat de lungile drumuri pe care le străbătuse, în căutarea hranei şi a unui adăpost. Băiatul era Benjamin Weiss, de la Yeshivah condusă de rabinul Brisk, din oraşul Arad. Zaharia şi-a dat seama că băiatul era evreu şi s-a hotărît să-l ajute. A obţinut acte false pentru el, l-a deprins cu munca la ţară şi l-a angajat la ferma tatălui său. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1994.
* * *
Lista cetăţenilor din Republica Moldova, distinşi de Yad Vashem
cu titlul "Drept între Popoare"
Familia Lozan: Paramon şi Tamara
Soţii Lozan locuiau în oraşul Nisporeni, din Moldova. Paramon era directorul unui Gimnaziu, unde soţia lui activa ca profesoară. Cînd regiunea a intrat sub control românesc, Paramon a fost somat să deschidă şcoala, ca spaţiu în care, temporar, să fie adunaţi evreii. Cinci zile mai tîrziu, s-a zvonit ca evreii internaţi în clădirea şcolii urmau să fie omorîţi. Pentru a evita crima, Paramon a hotărît să-i elibereze. La cîteva zile după aceea, el a fost executat, din dispoziţia autorităţilor locale.
Familia Marchenko: Ivan; Feokla; Leontiy; Nina; Nikita; Tatyana
Fraţii Ivan şi Nikita Marchenko (Marcenco) locuiau, împreună cu familiile lor, în localitatea Rîbniţa, din Moldova, în apropierea ghetoului. În martie 1944, cînd românii s-au retras din acea zonă, membrii familiei evreieşti Galperin s-au îndreptat spre locuinţa fraţilor Marchenko (Marcenco), cerîndu-le adăpost. După război, supravieţuitorii au părăsit casa salvatorilor lor.
Familia Morozovskiy: Vitaliy şi Aleksandra
Soţii Morozovskiy locuiau în satul Mokra, din districtul Rîbniţa, unde predau, ca învăţători, la Şcoala din localitate. Înainte de război, unul dintre elevii lor fusese Grigoriy Farber, un băieţel evreu, care locuia, împreună cu părinţii lui, în colhozul evreiesc Der Shtern, din apropiere. În decembrie 1941, cînd germanii şi românii au deţinut controlul asupra Moldovei, timp de cîteva luni, Farber s-a dus la familia Morozovskiy pentru a-i cere adăpost. Cei doi soţi l-au ascuns pe copil în podul casei şi, timp de 2 luni, i-au oferit cele necesare traiului.
Familia Nedelyak: Ivan şi Anna
Ivan şi Anna Nedelyak locuiau, împreună cu cei 2 copii ai lor, într-o suburbie a Tiraspolului, numită Kirpichnaya Slobodka. În iulie 1941, familia Nedelyak s-a oferit să-i adăpostească pe cei doi fraţi Yefim şi Semeon Mirochnik, singurii evrei din Ochakov (Oceacov) rămaşi în viaţă după masacrul care se petrecuse acolo, cu o săptămînă înainte.
Familia Pelin: George şi Varvara
Soţii Pelin erau agricultori din satul Mălăieşti, din districtul Tiraspol. În martie 1944, ei l-au adăpostit în casa lor pe Lev Bruter, un tînăr evreu pe care îl cunoscuseră înainte de război, originar din satul Căuşani din Moldova.
Familia Pereplechinskiy: Vladimir şi Mariya
Într-una din zilele lunii septembrie 1941, Maryia a adus acasă o tînără fată, Claudia Vainshtein, care reuşise să iasă dintr-o groapă comună, aceasta scăpînd cu viaţă, în urma unei acţiuni de ucidere în massă. În timpul ocupaţiei, Claudia a locuit cu familia Pereplechinskiy şi a fost considerată un membru al acesteia.
Familia Pozdnyakova: Yefrosiniya şi Zinaida
În timpul războiului, Yefrosiniya Pozdnyakova, în vîrstă de 40, locuia cu unica sa fiică, Zinaida (căsătorită, Starostina), la periferia oraşului Rîbniţa, din Moldova. Ea avea mai multe cunoştinţe şi prieteni printre evreii din ghetou, pe care, în timpul ocupaţiei, împreună cu fiica ei, i-a ajutat, procurîndu-le alimente. La începutul lunii martie 1944, germanii au decis să-i lichideze pe cei internaţi în ghetoul Rîbniţa. Cîţiva dintre cei ce o cunoşteau, i-au cerut Yefrosiniyei adăpost temporar în locuinţa sa. Femeia nu a stat pe gînduri şi i-a instalat pe refugiaţii evrei în podul casei. Pe parcursul unei luni întregi, timp în care soldaţii germani i-au jefuit şi ucis pe evreii din Rîbniţa, Yefrosiniya şi fiica ei de 12 ani, Zinaida, au ascuns 10 evrei, oferindu-le cele necesare traiului zilnic.
Serebryanskiy Isaak; Sparinopta Samuil; Mazur Ikim
Cei 3 erau ţărani moldoveni, locuitori ai satului Broşteni, din districtul Rîbniţa. În timpul războiului, ei i-au ajutat, sub diverse forme, pe Naum şi Raisa Gomelfarb, ai căror părinţi, rezidenţi în Broşteni, fuseseră omorîţi, în septembrie 1941. Serebryanskiy a pregătit o ascunzătoare pentru Naum şi sora acestuia, săpînd o groapă sub ţarcul pentru oi, unde copiii, împreună sau separat, au stat ascunşi pe întreaga perioadă a şederii lor în sat. Samuil Sparinopta a construit un loc secret în interiorul casei, în spatele sobei ruseşti. Ikim Mazur, care locuia la marginea satului, i-a adăpostit pe copii într-un hambar.
Familia Starostina: Yevgeniya, Anna, Pavel
Anna Starostina locuia împreună cu mama ei, Yevgeniya, şi fiul său, Pavel, în Chişinău. La sfîrşitul lunii iulie 1941, în oraş s-a construit un ghetou, în care a fost internată şi buna sa prietenă, Ida Binder, împreună cu fiica ei de 8 ani, Alia. În primele luni, Anna şi fiul ei, Pavel, s-au strecurat în ghetou, pentru a le aduce acestora haine şi mîncare. Cînd a început deportarea evreilor în lagărele de muncă din Transnistria, Alia Binder a fugit la familia Starostin. Anna şi familia ei au găzduit-o pe Alia, îngrijind-o cu devotament şi ţinînd-o ascunsă de vecini.
Familia Strashnaya: Mariya, Ivan, Xeniya
În timpul celui de al II-lea război mondial, Mariya Strashnaya avea 60 de ani şi locuia în satul Balyavintsy, districtul Briceni, împreună cu nora sa, Xeniya, şi două nepoate. Înainte de război, Băcănia din sat aparţinuse familiei Gurvits, iar Mariya şi familia ei îşi făceau cumpărăturile acolo. După ce trupele germane au ocupat zona, Benyamin Gurvits, proprietarul magazinului, a rugat-o pe Mariya să-i adăpostească familia, pentru o vreme. Mariya a fost de acord şi, în timpul nopţii, Benyamin Gurvits, soţia sa, Ita, şi copiii Yefim şi Manya au ajuns la casa acesteia, fiind ascunşi în pod.
Ţurcan Peotr; Ţurcan Yevgeniya; Savciuc Makar; Savciuc Akseniya
Peotr şi Yevgeniya Ţurcan locuiau în satul Bulăeşti, districtul Orgeyev. În decembrie 1941, ei au primit în casa lor o familie evreiască, pe nume Tselnik, din oraşul Grigoriopol. Timp de cîteva luni, familia Tselnik a stat în pivniţă sau în podul casei. La sfîrşitul verii lui 1942, li s-a oferit un alt adăpost, în locuinţa lui Makar şi Akseniya Savciuc, rude ale familiei Ţurcan, care locuiau în acelaşi sat.
Fragment din lucrarea "Demnitate în vremuri de restrişte", Editura Hasefer

„Holocaustul este privit cu umor detaşat“

Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti prezintă astăzi, de la ora 19.00, spectacolul „Tragedie dentară“. Piesa lui Jean-Claude Grumberg a fost montată de Felix Alexa. Din distribuţie fac parte Maia Morgenstern, Andrei Finţi, Tudor Istodor şi Anka Levana.
„Adevărul": Ce dificultăţi ţi-a pus tema, având în vedere faptul că a trebuit să spui, ca regizor, o nouă poveste despre Holocaust?
Felix Alexa: Într-adevăr, deşi este foarte grav, subiectul e puţin prea uzat, prin repetiţie excesivă. Am găsit în textul lui Grumberg nu atât o descriere a Holocaustului, ci a modului în care acesta a lăsat urme în viaţa oamenilor. Holocaustul e ca un zaţ depus în sufletul şi în comportamentul lor. În fiecare dintre noi, evenimentele cu adevărat dureroase cad altfel. Textul şi implicit spectacolul oferă un alt unghi din care să privim această dramă, această istorie. Mi s-a părut interesant parcursul sinuos al textului printre diverse reacţii sufleteşti şi câteodată paradoxale ale personajelor. Autorul piesei, un francez ateu, priveşte Holocaustul cu umor detaşat. Într-un fel, el are un soi de ironie foarte cinică prin care ţinteşte toate religiile şi mai ales sensul tenebros al cuvântului „holocaust".

Şi cum ai decis tu să redai această poveste?

Dintr-un anumit punct de vedere, am încercat să păstrez lucrurile foarte minimale, pentru că partea cel mai amplu dezvoltată este reprezentată tocmai de intensitatea trăirilor personajelor. După război, o familie de dentişti pleacă să-şi caute fiica. Una dintre fetele lor a fost ucisă la Auschwitz. Cealaltă a fost salvată de o mănăstire, dar nu mai vrea să se întoarcă la ei. Familia se găseşte în mijlocul unei drame, fără cei doi copii: unul este mort, celălalt nu mai doreşte să le vorbească. Sunt multe scene prin care trec aceste personaje. Şi trec lovindu-se de situaţii pline de umor sau emoţionante.

Minimalismul impus este un îndemn pentru spectator, să se concentreze mai mult pe poveste?

Apelul la imagine este şi el destul de spectaculos. Sunt şi proiecţii video, şi jocuri cu lumina. Dar acest minimalism se referă în primul rând la stilul de joc. Mi se pare foarte complicat de jucat, pentru că este în acelaşi timp foarte intens, puternic, dar şi rafinat şi aparent sec. Am încercat să imprim stilul acesta de joc în tot spectacolul şi cred că atunci când ai o poveste de acest gen, foarte vibrantă, trebuie să te fereşti de orice fel de patetism. Şi acest lucru l-am impus actorilor de la început.


De la stânga la dreapta, actorii Tudor Istodor, Maia Morgenstern, Anka Levana şi Andrei Finţi Foto: TES


Maia Morgenstern este o actriţă explozivă. Cum a reuşit să se adapteze la stilul minimalist de a juca?

Maia este o actriţă explozivă, dar în acelaşi timp talentată şi inteligentă. Ea poate juca în multe feluri. Important este să aibă încredere în regizor. Iar eu sunt cu ea deja la a treia colaborare şi cred că lucrul împreună a fost benefic de ambele părţi. Cred că Maia face un rol foarte bun, la fel ca şi ceilalţi actori. Sunt doar patru actori pe scenă, pentru că în ziua de astăzi mi-am dat seama că este foarte greu să mai aduni mulţi actori şi să-i pui la acelaşi nivel de energie şi de combustie.

Cu cât ai o distribuţie mai mare, cu atât lucrurile devin mai complicate. Am preferat să am o distribuţie mai concentrată, mai ales că însuşi autorul spune că se poate juca piesa în patru actori, deşi personajele sunt mult mai multe. Spectacolul are o structură cinematografică, fiind format din scene scurte, alerte.

Cum te-a atins povestea, în plan personal?

M-a surprins, pentru că mi-a oferit detalii istorice extrem de interesante şi de ciudate. Probabil că foarte multă lume nu ştie că mulţi părinţi evrei, ca să-şi salveze copiii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, i-au încredinţat unor mănăstiri. Copiii au fost salvaţi, dar după război a devenit o mare problemă pentru părinţi să-i mai recupereze din mănăstiri. Pe de o parte, chiar unii dintre copii nu mai voiau, pe de altă parte instituţia nu mai dorea să-i înapoieze. Cei mici erau evrei, dar fuseseră educaţi în cel mai pur spirit creştin.

"Autorul piesei are un soi de ironie foarte cinică prin care ţinteşte toate religiile."
Felix Alexa
regizor

Informaţii utile

-Teatrul Evreiesc de Stat, Bucureşti, Str. Dr Iuliu Barasch, sector 3
-„Tragedie dentară", regia Felix Alexa
-Bilete: între 6,5 lei şi 17 lei
-Dramaturgul Jean-Claude Grumberg (n. în 1939), trăieşte la Paris şi a câştigat un premiu Molière, în 2009, chiar pentru „Tragedie dentară".

Evreii români şi Holocaustul


Muzeul Naţional de Artă expune, până în februarie, lucrări de Brauner, Marcel Iancu sau Maxy, dar şi artişti din perioada interbelică mai puţin cunoscuţi. Expoziţia îşi propune să arate că Holocaustul a distrus şi un mediu artistic fabulos, care era sincron cu arta occidentală din acea vreme.
Expoziţia-eveniment „Destine la răscruce. Artişti evrei în perioada Holocaustului", organizată de Muzeul Naţional de Artă al României (MNAR) şi Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel", a fost vernisată în sălile din corpul Ştirbei al Muzeului cu ocazia comemorării în România a Zilei Holocaustului (9 octombrie) şi va rămâne deschisă aici până în luna februarie a anului viitor.

Este destul timp pentru a vizita o expoziţie semnificativă, atât prin valoarea intrinsecă a artiştilor prezenţi cu lucrări aici, cât şi prin ceea ce doreşte să dovedească: fractura produsă de cel de-al Doilea Război Mondial şi persecuţiile antisemite într-una dintre cele mai remarcabile mişcări artistice ale noastre. De altfel, acesta a fost unul dintre rarele momente când România nu numai că era sincronă cu lumea artistică occidentală, ba chiar, prin emigrarea pariziană a câtorva artişti foarte importanţi, îi dădea Occidentului tonul.

Avangardă română şi europeanăEste momentul avangardei istorice a anilor '20-'30, care conţine multe nume influente originare din România, atât în literatură, cât şi în plastică, majoritatea acestora provenind din populaţia evreiască autohtonă, aflată atunci într-un număr semnificativ mai mare decât în prezent, mai ales în anumite zone ale Moldovei.

Expoziţia prezintă operele a 16 artişti evrei care au contribuit major la introducerea în spaţiul românesc a „artei noi", unii dintre ei numărându-se printre iniţiatorii unor direcţii avangardiste occidentale. Alături de nume de referinţă ale modernismului european ca Victor Brauner, Marcel Iancu, Arthur Segal, Jules Perahim sau Max Herman Maxy, în expoziţie sunt prezentaţi şi artişti mai puţin cunoscuţi, precum: Alex Leon, Iosif Klein, Ernö Tibor, Aurel Mărculescu, Mina Byck Wepper, Arnold Daghani, Lazăr Zin sau Egon Marc Lövith.

Victime sau supravieţuitori ai măsurilor opresive îndreptate împotriva evreilor, aceşti artişti nu s-au bucurat decât episodic de atenţia criticii de după cel de-al Doilea Război Mondial, astfel încât asistăm acum la o necesară recuperare. Expoziţia este completată de un clasic al picturii româneşti, Iosif Iser, şi de două artiste plastice senzaţionale de origine evreiască: Margareta Sterian (născută Weinberg), cea mai mare pictoriţă a generaţiei interbelice, şi Lola Schmierer Roth (căreia muzeul i-a dedicat acum câţiva ani o extraordinară retrospectivă).

„Decadenţă şi imoralitate"


Iosif Iser, „La bourgeoisie s'amuse (Antanta cordială)“ (1908)

Curatorii expoziţiei, Monica Enache şi Valentina Iancu, îşi propun să demonstreze că evenimentele din România în perioada Holocaustului au distrus iremediabil un mediu artistic efervescent, evolutiv şi aflat în deplină concordanţă cu manifestările din arta europeană a momentului, în care artiştii evrei erau integraţi culturii româneşti.

Se demontează astfel una dintre tezele recurente ale antisemiţilor din perioada interbelică, cea că arta numelor de origine evreiască ar fi un corp străin pe cultura „sănătoasă" băştinaşă, echivalând (ca orice avangardă) cu „putreziciune", decadenţă şi imoralitate (explicabile uşor şi comod prin caracteristici rasiale).

Aberantele aserţiuni au fost duse la paroxism de legionari şi de legionaroizi de toate soiurile (aceştia nu l-au iertat nici pe G. Călinescu, pe care l-au atacat în termeni duri şi violenţi, deşi este evident, în „Istorie...", că „divinul critic" nu înţelesese nimic din arta de avangardă), dar ele fuseseră lansate, dinainte de Primul Război Mondial, de naţionalişti „de modă veche", altfel stimabili şi în prezent, cum ar fi supraevaluatul Nicolae Iorga, coleg de partid cu A.C. Cuza, creatorul antisemitismului politic românesc.

Dimpotrivă, o astfel de expoziţie ne arată că avangarda interbelică românească, atât cea literară, cât şi plastică - formate în majoritatea covârşitoare din artişti de origine evreiască -, este un fenomen care nu poate fi desprins de „trunchiul" mainstream al culturii române, căreia îi aparţine în mod necesar. Mai mult, este singurul moment în care România are de spus ceva original culturii occidentale, prin artişti ca Arthur Segal, Marcel Ianco, mai târziu Victor Brauner; la fel şi în literatură, prin Tristan Tzara, B. Fondane sau Ilarie Voronca, mai târziu Ionesco, Gherasim Luca sau Paul Celan.
Aurel Mărculescu, „Înmormântare în lagărul de la Vapniarca“ (1944) Arthur Segal, „Autoportret“ (1910) (jos)


După cum se ştie, artiştii evrei care au supravieţuit anilor 1940 nu s-au mai regrupat. Aceştia fie şi-au continuat parcursul artistic în străinătate (Marcel Iancu, Victor Brauner, Jules Perahim), fie s-au reorientat, mai mult sau mai puţin forţat, spre directivele oficiale ale regimului comunist, respectiv spre realismul socialist (Iosif Iser, M.H. Maxy), fie au renunţat să mai lucreze (Lazăr Zin, Mina Byck Wepper). Alţi artişti, supravieţuitori ai lagărelor, precum Arnold Daghani şi Egon Marc Lövith, au păstrat vie memoria deportării, realizând unele lucrări cu caracter de document.

Lucrările expuse provin din patrimoniul Muzeului Naţional de Artă al României (secţia de Artă Românească Modernă, Cabinetul de Desene şi Gravuri, Muzeul Colecţiilor de Artă), dar şi din colecţii private şi de la alte instituţii din ţară: Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România - Comunitatea Evrei-lor Cluj-Napoca, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, Muzeul Judeţean Maramureş - Centrul Artistic Baia Mare, Muzeul Naţional de Istorie a României şi Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea.

Info

„Destine la răscruce. Artişti evrei în perioada Holocaustului"

Unde: Muzeul Naţional de Artă al României, corp Ştirbei (str. Ştirbei Vodă 1-3)

Când: până la 13 februarie 2011, miercuri-duminică, orele 10.00 - 18.00

Time: Fantoma Holocaustului bântuie România
Revista Time prezintă pe larg ştirea privind descoperirea lângă Iaşi a unei gropi comune din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Descoperirea unei gropi comune în pădurea Vulturi, din apropiere de Iaşi ar putea ajuta România "să se confrunte cu una dintre cele mai negre perioade din istoria sa", după aproape 70 de ani în care rolul ţării în Holocaust a fost minimizat, scrie Time.
Zvonurile privind groapa comună din pădurea Vulturi, din comuna Popricani, circulă de mai mulţi ani, subliniază revista americană Time, într-un articol intitulat "O groapă comună reînvie fantomele trecutului României legat de Holocaust". Aceasta citează un cioban, Vasile Enache, ce susţine că a asistat, în pădurea Vulturi, la o parte din "pogromul de la Iaşi" din 1941, soldat cu moartea a aproximativ 14.000 de evrei.
După ce l-a convins pe Enache să îi arate exact locul acesteia, istoricul local Adrian Cioflinca a organizat săpături, luna trecută, împreună cu o echipă de la Institutul Naţional Elie Wiesel, în urma cărora au fost descoperite rămăşiţele a 16 cadavre, inclusiv schelete de copii, un pantof de damă şi gloanţe ale armatei române datând din 1939.
Ciobanul, care în prezent are 86 de ani, povesteşte cum a fost luat de doi soldaţi români, care însoţeau un grup de civili, şi dus în pădure, unde fuseseră săpate mai multe gropi. Unii dintre civili au fost obligaţi să se aşeze câte zece în aceste gropi, după care au fost împuşcaţi. Altora li s-a ordonat apoi să intre în gropi şi să aşeze cadavrele, astfel încât să încapă cât mai multe victime. Uciderea lor a continuat pe tot parcursul zilei, dar Enache a fost eliberat după ce a reuşit să îi convingă pe soldaţi că este localnic, creştin-ortodox, fapt confirmat de un pădurar.
Zona este acum înconjurată de poliţia română, iar accesul publicului şi al jurnaliştilor este interzis, precizează Time.
Ioan Aftanase, care avea şapte ani în 1941, îşi aminteşte coloanele de civili care erau escortaţi prin sat. "Erau într-o stare îngrozitoare", afirmă el pentru revista americană. "Era evident că le era foame şi sete şi erau duşi către moarte. A fost un lucru groaznic", povesteşte el. În timpul regimului comunist, era periculos să vorbeşti despre rolul ţării în Holocaust şi, ca urmare, susţine Aftanase, "tinerii de astăzi, din sat, nu au nicio idee despre ce s-a întâmplat în această pădure".
Elie Wiesel, un supravieţuitor al lagărului de la Auschwitz născut în România, a descris atitudinea ţării faţă de Holocaust drept "ambivalentă". Această ambivalenţă, subliniază Time, se reflectă şi în modul în care presa din România a relatat despre descoperirea acestei gropi comune. Principalele posturi de televiziune private din ţară sunt sceptice, bazându-şi informaţiile pe declaraţia procurorului-şef din Iaşi, care a afirmat că în acest moment "nu se ştie dacă aceste cadavre sunt ale unor civili sau militari", conchide revista americană.

Evreii, negarea Holocaustului și muncitorii români din Israel de Teodor Burghelea
Comentariul semnat “Cristina” la articolul “Negaţionişti ai Holocaustului, uite de ce!”, http://www.acum.tv/articol/19291, ma obliga sa scriu o clarificare. Domnia sa scrie (ortografia nu imi apartine):
“dar mi-as dori ca si evreii s aia masuri, de ex, in cazul romanilor plecati in israel , mintit, inselati, intorsi fara bani si, cu adevarat tratati ca niste anuimale.”
Bun, aici simt ca am o problema “conceptuala”: la care “evrei” se refera comentariul, cei din Mexic, cei din Noua Zeelanda sau…? Deci, nota generalizatoare este cu totul nejustificata si nedreapta fiindca nu ni se explica cat si in ce mod persoanele de origine evereiasca traitoare altundeva decat in Israel (dar facand parte din grupul generic numit “evreii”) contribuie la aceasta.
Referitor la situatia muncitorilor romani in Israel, lucrurile sunt mult mai nuantate si, tot ce pot face este sa imi folosesc propriile amintiri in incercarea de a aduce o clarificare.
Nu, nu am fost muncitor (nu in sensul de mai sus vreau sa spun) roman in Israel ci doctorand al Institutului de cercetare Weizmann, in Rehovot. Pentru o vreme (suntem acum in anii 1999-2000), Rehovot era un mic “paradis” (vom vedea mai departe definitia) al muncitorilor romani. Si iata ce vreau sa spun prin paradis. Desi doar maxim 10 % aveau actele in regula (permis de munca, asigurare medicala), lucrau si se preumblau liberi si nestingheriti pe Rehov Hertzl (este strada principala din Rehovot si, de fapt, in cateva alte orase israeliene) si in Super-Sol.
“Paradisul” a inceput sa se termine prin anii 2003 cred, cand autoritatile israeliene s-au autosesizat in privinta miilor de muncitori ilegali (neinregistrati, neplatitori de taxe).
Dar, din pacate, muncitorii romani traiau intr-adevar in conditii de semisclavie: marea majoritate isi faceau veacul in baraci de carton amplasate chiar dupa linia de cale ferata din Rehovot, in drum spre Tel Aviv, imediat ce treci de zona industriala a orasului. De cele mai multe ori, pasaportul le era confiscat de catre angajatori si, desigur, nu aveau acces la asistenta medicala – din lipsa de acte si, desigur, de contributii fiscale (obligatorii in orice stat civilizat, aceasta nu este inventia “evreilor”).
Aici cred ca detaliile sunt necesare, pentru a intelege cine e responsabil si cum s-a ajuns la aceasta, si, bineinteles, ce rol au avut “evreii” in istoria aceasta.
(1) O prima cauza:
Privarea acestor oameni de drepturi fundamentale nu este “opera evreilor”, in sensul ca amicii mei evrei din Vancouver habar nu au avut de aceasta… Acesti muncitori romani au fost pur si simplu escrocati de proprii angajatori israelieni (in cardasie cu alti “patroni” romani care au aranjat “migratia”).
Astfel de escroci exista in orice tara (Ro nu duce lipsa, nu-i asa) si a generaliza acest lucru mi se pare total deplasat, rau voitor si…primitiv.
Pentru a-i impiedica sa plece altundeva, “patronii” le confiscau pasapoartele din start (marturie identica a cel putin zece oameni de peste linia de tren, carora le imprumutasem cutia mea postala din Weizmann Institute – baracile de peste linia de tren nu aveau o adresa postala, deci ei nu puteau comunica iar eu devenisem postasul pentru cativa din ei). Despre asigurare medicala, le aratau doar niste hartii pe care ei nu le puteau citi (unii dintre ei, aveau dificultati chiar in a scrie romaneste), le promiteau ceva rapid si…atat. In final, nu puteau obtine nici macar o aspirina. In ceea ce ii priveste pe “evrei” (persoanei Cristina ii place se pare, generalizarea), eu am fost in general martorul unor sentimente umane de compansiune, nimic mai mult. Am intalnit multi israelieni care realizau aceasta situatie nefireasca si incercau, fiecare in felul lui, de ai ajuta pe cei in cauza (in cateva cazuri, le inchiriau chiar o camera in propriul apartament).
Deci, pentru negationisti si anitisemiti, nimic excitant: “evreii” in cauza nu au demonstrat (ori eu nu am vazut) nici o conspiratie universala de exploatare a bietilor romani, or tendinte de acaparare a economiei mondiale (desigur, prin exploatarea muncitorilor romani). Stiu, e plictisitor si banal sa spui ca “evreii” se incadreaza in acelasi etern uman cu celelalte natii…
(2) O a doua cauza:
O a doua cauza o constituie in opinia mea indiferenta autoritatilor romane la adresa acestui fapt situat la limita legalitatii. Statul roman practic nu s-a interesat in nici un fel de situatia muncitorilor romani in Israel in perioada 2000-2010. Nu am auzit de vreo sesizare a Ambasadei Romane relativ la aceasta situatie.
Am inteles acest lucru in timpul unui dineu oficial cu ambasadoarea Romaniei in Israel care, in anul 2003 (poate 2004?) vizita institutul Weizmann. La intrebarea directa “Ce face amasada Ro pentru cei de dupa calea ferata?” am primit explicatia ca Ro nu poate face nimic: ei sunt ca un fel de animale (termenul nu imi apartine!) inferioare care in orice caz nu inteleg orice tentativa de a-i ajuta, fiindca ei nu se ridica la un astfel de nivel intelectual (definit in cazul distinsei Doamne de un Audi A4 cu sofer purtator de chipiu si o frumoasa colectie de bijuterii, Gucci cred – ce bogate sunt tarile sarace!).
Deci, aceasta crunta enormitate am auzit-o din gura unui oficial roman (menit sa isi protejeze proprii cetateni impotriva abuzurilor altora, de pilda “evreii”), nu a “evreilor”.
O reactie similara (dar mai lenesa si mai “obosita”, fiindca se mancau multe fripturi in timpul discutiei…) am perceput in timpul delegatiei “TSD” in Institutul Weizmann (au fost primiti ca persoane oficiale, cu protocolul de rigoare, eu fiind invitat la dineul “oficial”, cel mai probabil fiindca eram inregistrat cu un pasaport Ro), desi nu retin cu exactitate cine a facut afirmatia (din delegatie faceau parte Victor Ponta si Daciana Sarbu, precum cel putin alte 5 persoane din personalul ambasadei).
Bun, deci cel putin acestea NU se datoreaza “evreilor”.
(3) O a treia cauza:
Este poate cea mai trista: propria ignoranta a victimelor. In mare parte analfabeti sau semi-analfabeti (am scris multe cereri pentru multi muncitori romani la Ambasada Romana din TLV, de aici stiu), o buna parte din ei vajnici bautori de bere (inainte de a fi dezafectata, vechea Tahana Merkazit din TLV era de fapt o crasma romaneasca din zori pana in seara: bere, manele si curve…prin 2005 autoritatile se pare ca au curatat locul cu dubele) si, poate cel mai grav lucru, gata oricand sa se complaca: “Da ma asa e, da …tu-le muma-n c.. de jidani, aici macar facem si noi un ban si deschidem o crasma la Poplaca!”.
Pentru acest primitivism, “evreii” nu pot fi acuzati. Lor, nu le este specific.
Astfel de primitivism poarta in acest context marca “Ro” si, vine intotdeauna cu un pret in lumea civilizata. Nici tara gazda, nici apartenenta etnica a cetatenilor nu sunt responsabile!
In final, cine trebuie sa ia masuri si in ce directie?
Fiindca muncitori romani in Israel nu prea mai sunt (statistic vorbind), eu as lua masuri ca anonimi precum “Cristina” sa gaseasca un alt spatiu publicistic.
Sugestii: Romania Mare, Ziarul Tricolorul etc.
“Acum”, “niciodata”.

Cosmarul masacrului din padure

Pensionarul Vasile Enache, cel care a fost martor la impuscarea a zeci de evrei in padurea Popricani, a retrait in ultimele zile clipele cutremuratoare. Cind cercetatorii i-au cerut sa le arate locul, a luat-o la fuga pe dealuri. I-a fost teama ca va fi si el impuscat, la fel cum au fost lichidati in urma cu 7 decenii oameni nevinovati. "M-am speriat. Mi-a fost frica sa nu ma omoare", a recunoscut acesta.

Statea cu fata la groapa. Evreii, pe linga el, erau adusi si pusi in sezut pe marginea gropii, cu picioarele pe morti. Ii impuscau romanii si, printre racnetele celor disperati, cadavrele cadeau unul peste altul. A scapat pentru ca nu era evreu. Dar a trait un cosmar pret de citeva clipe. Cu ochii in lacrimi, isi aminteste teroarea. Citeva momente pe care nu le-a putut uita niciodata. Imaginile terifiante l-au urmarit fara incetare, iar dupa aproape 70 de ani de la masacru, Vasile Enache traieste in continuare cu frica ca va fi ucis pentru ceea ce a vazut, pentru ceea ce stie. El este omul care, la cei 85 de ani ai sai, a reusit sa le arate cercetatorilor locul in care au fost ingropate cadavrele. Locul in care evreii impuscati au putrezit la un metru sub pamint. Este martorul cheie, singura amintire vie a unor crime ascunse de vreme, trauma suferita in 1941 fiind parca mult prea puternica pentru iesean. Prima incercare de a localiza tragedia s-a incheiat brusc, fara succes. "In prima zi au venit cu o fata sa ma ia si vad ca trage masina pe un teren mai liber, fara padure. Si ii vad cum se imbraca unul in albastru, unul in galben, zic: «Ce-i cu astia, vor sa ma omoare?» Eu m-am dat jos si mi-au spus ca sa stau in masina, sa ma intorc la masina. Pai de unde sa stiu eu ce vor ei, poate m-au adus in padure sa ma impuste... Nu am mai mers cu dinsii, m-am speriat si am fugit. M-am intors singur prin padure, roata imprejur pe la Cirlig. Am venit acasa si mi-am facut cruce ca am scapat de ei. A doua zi au venit insa iar la mine", a marturisit vineri Vasile Enache, martorul ocular al masacrului din Popricani. Prima incercare de a-i arata cercetatorului Adrian Cioflanca locul gropii comune de la Popricani se derula ca un nou scenariu de groaza pentru batrin.

Pelerinele de ploaie, masina parcata in mijlocul cimpului, intr-un loc izolat, lipsa unor alte persoane cunoscute in preajma l-au facut pe Vasile Enache sa retraiasca scenele rupte parca dintr-un film de groaza. Teroarea traita si-a pus amprenta vesnica asupra lui. Batrinul fusese cautat de cercetatorul Adrian Cioflanca si echipa lui ca sa indice locul unde au fost masacrati evreii.

Locul in care ieseanul, in virsta de 85 de ani acum, ar fi putut sa moara. Drumul catre groapa comuna insa, in compania


unor necunoscuti, l-a facut pe batrin sa se simta amenintat. Si nu si-a mai dorit decit sa fuga, sa plece si sa se intoarca acasa prin locuri doar de el cunoscute. A plecat peste dealuri sa i se piarda urma si pret de o zi fiica sa l-a cautat innebunita. Ajuns in cele din urma acasa, Vasile Enache si-a marturisit teama. "M-am speriat. Mi-a fost frica sa nu ma omoare", a spus acesta cu glasul tremurat. L-am gasit printre vecini, plecase de acasa de aproape o jumatate de ora. M-am indreptat senina catre el sa il salut, sa stam de vorba. „Nu sint eu", imi spune initial. I-am spus ca ii cunosc deja povestea


, ca as vrea doar sa il mai retin un pic. "Am spus tot. Tot ce stiam", a reactionat speriat batrinul.


A inceput apoi sa povesteasca singur cele ce se deruleaza in mintea lui de zeci de ani ca o caseta pusa sa ruleze mereu aceleasi imagini, aceleasi trairi. "Aveam vreo 16 ani, eram cu vacile mele si ale padurarului la pascut. M-am dus doar sa vad ce se intimpla acolo, ce fac cu ei. Erau peste o suta de evrei adusi din Iasi deodata de armata. Doi soldati m-au luat frumos de brat: «Tu esti jidan!», mi-au spus. M-au dus acolo, m-au pus sa stau cu fata la groapa. Erau cel putin doua gropi sapate de evrei. Prima am vazut-o pe o femeie, o femeie tinara cu un copil


, la vreo doi ani asa, in brate. «Dom'le va rog frumos, eu nu sint vinovata cu nimic, am copil in brate, nu ma omoriti!», spunea ea. Nu au tinut cont", a rememorat trist batrinul.


"Patru evrei erau la o groapa, patru la alta. Ne tineau acolo ca pe Hristos, un soldat de o mina, altul de cealalta mina, nu puteai sa pleci nicaieri. Luau cite zece evrei si ii puneau acolo jos, cu picioarele pe morti, asezati pe margine, si un grup de zece soldati trageau intr-insii. Iar ei cadeau in groapa, dupa care soldatii ii trimiteau pe ceilalti evrei sa ii aranjeze, sa incapa mai multi. Mai erau care dadeau sa fuga printre soldati prin padure, sa scape de moarte. Dar nu puteai sa scapi de moarte...", a continuat cu ochii in lacrimi Vasile Enache.

Dupa masacru, l-au plimbat prin sat ca sa se convinga ca nu e evreu

Ieseanul isi aminteste ca a asistat la tot masacrul. Pina cind nici un evreu nu a mai avut viata


. "Cum mi-a fost mie oare sa ii vad cum ii omoara acolo? Puteam sa mor acolo, ma tineau atit de tare... Eu puteam sa fiu mort acum. Iti dai seama cum e sa stai cu spatele la ei si cu fata la groapa, sa stii ca sint cu pusca in spatele tau? Cind ii vedeam cum vin evreii in groapa... am ramas trasnit, nici nu mai puteam vorbi. Iar femeia aceia.... saraca femeie, bocea de a trosnit pamintul. Si cu copilul in brate, bang!, au tras si i-au omorit. Dar si oamenii de acolo boceau, era un racnet acolo... Vai de capul lor! Nu a scapat nici unul, nimic. A fost greu tare! Si dupa ce s-a terminat cu evreii, m-au luat doi soldati si m-au dus la un comandament de al lor. Si apoi m-am intilnit cu doua fete din Cuza Voda: «Da' ce-au cu tine, bai, Vasile?». «Da' eu stiu ce au avut cu mine?!». Le-au spus «E din sat, din Cuza Voda, dom'le». Si soldatii nu au fost de acord sa creada ca nu-s evreu, au venit pina la canton, in padure", si-a amintit ieseanul.


Batrinul povesteste ca l-au tirit prin sat pina cind s-au convins ca e cunoscut de lume. Pina cind nevasta padurarului, localnici, barbati si femei le-au spus ca el e un baiat din sat care paste vacile, ca nu-i evreu. "M-au lasat acolo, au vazut ca nu sint evreu, si au plecat inapoi. Eram tehui de cap! Grozava crima a fost... evreii is oameni si ei ca si nemtii, ca si rusii, ca orice alt om. Care aveau haine bune ii dezbraca, era un vraf de haine bune si le lua un om din sat din Cuza Voda si le punea in caruta. Pe ceilalti ii lasa asa. Dar au gresit. Trebuia sa ii lase la Dumnezeul lor, cum erau, oameni nevinovati. Le-a luat si hainele de pe ei. Eu m-am casatorit, am nevasta, am copii


. Au trecut 69 de ani de atunci. Dar cum sa le povestesc eu necazul asta caraghios copiilor mei? Asta e treaba usoara? Sa il pui sanatos


pe malul gropii sa il impusti? Fara nici un rost, fara nimic...", a adaugat indignat pensionarul.


El a fost cel care, intr-un final, le-a aratat cercetatorilor unde sa sape. Unde sa dezgroape cadavrele acoperite de pamint. "In Valea Climoaiei au gasit acum groapa, stiu. Si ar vrea sa ii scoata cineva de acolo, doar ca acum numai ciolanele is de ei. Poate ca cei care traiesc au rude, neamuri, oameni dragi printre cei aruncati acolo. M-am dus, totusi, a doua oara in padure, ca sa le arat locul. Am mers cu un om de la Cirlig. Ca sa fiu sigur ca nimeni nu ne face nimic. Grozava crima a fost... Niste calai, dom'le, niste calai!", a incheiat apasat si incruntat batrinul.

Cadavrele ce zac in groapa ar putea avea parte acum, dupa zeci de ani, de o slujba religioasa. "Asteptam avizul Cancelariei Rabinice care raspunde de Romania cu privire la ritualul religios care trebuie urmat in privinta ramasitelor umane. Procurorii vor preleva apoi probe", a declarat vineri cercetatorul Adrian Cioflanca din cadrul Institutului "A. D. Xenopol".

------

Procuratura a deschis o ancheta

Procurorii au deschis dosar penal in cazul osemintelor descoperite la Valea Climoaiei din Padurea Vulturi, comuna Popricani. Anchetatorii spun ca se fac cercetari pentru infractiunea de omor, iar ramasitele descoperite vor fi expertizate. "S-a dispus efectuarea unei expertize antropologice care sa stabileasca natura si vechimea ramasitelor descoperite, a sexului si virstei, daca prezinta sau nu urma de violenta si mecanismul de producere al decesului. Alaturi de acestea au fost descoperite gloante si fragmente de obuz si grenade", a spus Cornelia Prisacariu, prim-procuror al Parchetului de pe linga Tribunal.

Dosarul a fost deschis de procurori dupa ce ieri-dimineata reprezentantii Fundatiei care finanteaza cercetarile au depus o sesizare in legatura cu descoperirile facute. Anchetatorii precizeaza ca deocamdata nu au certitudinea ca ramasitele descoperite apartin populatiei evreiesti, luindu-se in calcul si ca acestea sa apartina unor militari. "As vrea sa subliniez ca in acest moment nu stim daca este voba de populatie civila sau soldati din Armata Romana. De asemenea, este posibil sa fie trupuri ale soldatilor rusi sau germani. In zona, a fost linia frontului in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. In acest moment nu putem afirma ca avem de-a face cu populatie evreiasca, si nici nu putem comenta opiniile cum ca acolo se afla intr-adevar evrei", a spus prim-procurorul Prisacariu.

"Opiniile enuntate pina in prezent referitor la aceste ramasite nu au un suport stiintific. Declaratiile martorilor trebuie coroborate si cu probe stiintifice. In cazul de fata avem de-a face cu amintiri din timpul copilariei, despre fapte petrecute in urma cu 60 - 70 de ani", a incheiat sefa Parchetului.

Avind in vedere ca s-au descoperit si munitii la locul respectiv, procurorii Parchetului Militar au inceput si ei verificari in legatura cu osemintele si munitiile gasite in padurea Vulturi.

A executat armata română evrei în Al Doilea Război...
Institutul Elie Wiesel a anunţat, vineri, că o echipă de arheologi a descoperit, în zona Iaşiului, o groapă comună cu osemintele a peste o sută de evrei ucişi, se pare, de trupele române în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
„Mai mult de o sută de evrei - bărbaţi, femei, copii şi persoane în vârstă - au fost îngropaţi la în apropierea satului Popricani, aproape de oraşul Iaşi. Mulţi dintre evrei au fost sacrificaţi în pogromuri, cum ar fi uciderea 1941 a aproape 15.000 de evrei din Iaşi, sau care au murit în lagăre de muncă sau în trenuri ale morţii”, precizează Institutul Elie Wiesel, citat de Reuters şi The Canadian Press.
În pădurea de la Popricani, la 10 kilometri nord de capitala Moldovei, o echipă de cercetători coordonaţi de Adrian Cioflâncă de la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol“ din Iaşi au identificat mai multe gropi comune unde se găsesc rămăşiţe umane.
Conform cercetărilor efectuate în prealabil timp de un an, s-a stabilit că este vorba despre masacrul comis de Armata Română în 1941, când în pădurile din nordul Iaşiului au fost executaţi peste 100 de evrei, printre care femei şi copii.„Evreii au fost obligaţi să-şi sape singuri gropile, după care au fost dezbrăcaţi, împuşcaţi şi aruncaţi înăuntru, după care s-a turnat var“, a explicat Elisabeth Ungureanu, asistent manager de proiect.


Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi a deschis un dosar penal pentru omor în acest caz, după ce procurorii au fost sesizaţi dimineaţă de poliţişti că au fost găsite rămăşiţe umane în pădurea de la Popricani.
"În timpul Holocaustului din România au fost utilizate vagoane de marfă pentru transportul evreilor şi romilor destinaţi morţii. Mulţi dintre evreii din Bucovina şi jumătate din romii din regat au fost deportaţi în Transnistria, cu trenul. La Iaşi, în 1941, în două trenuri ale morţii, cu destinaţia Călăraşi şi Podu Iloaiei, au fost transportaţi 4.432 evrei, din care au pierit 2.594. Toţi evreii din Transilvania de Nord au fost transportaţi la Auschwitz, cu trenul" - este inscripţionat pe o placă a monumentului Memorialului Holocaustului din România, inaugurat în 8 octombrie 2009, în Bucureşti.
Trebuie menţionat faptul că, pentru transportarea şi uciderea la Auschwitz a evreilor din Transilvania de Nord, se fac răspunzătoare autorităţile hortyste, care în perioada 1940-1944, au ocupat şi au supus întreaga regiune unui amplu proces de maghiarizare şi purificare etnică.

Foto | 16 cadavre descoperite într-o pădure, lângă Iași
16 cadavre au fost găsite în mai multe gropi comune, au anunţat cercetătorii Holocaustului vineri. Descoperirea macabră a fost făcută într-o pădure de lângă Iaşi, iar specialiştii spun că aparţin evreilor care au fost ucişi acolo în anul 1941. Reprezentanţii au afirmat că în gropile comune ar putea fi aproximativ 100 de corpuri.
Reprezentanţii Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului 'Ellie Wiesel', în parteneriat cu Facultatea de Istorie din Iaşi, au dezgropat situl în Pădurea Vulturi, situată în apropierea satului ieşean Popricani. Osemintele aparţin unor bărbaţi, femei şi copii, care au fost ucişi în anul 1941.
Primele săpături au fost făcute în sit la începutul lunii octombrie, iar până în prezent au fost dezgropate rămăşiţele a 16 oameni.

România se înşurubează definitiv pe harta Holocaustului

Crimele comise de armata română împotriva evreilor sunt aduse la lumină, pentru prima oară în ultimii 65 de ani, după ce o groapă comună a fost descoperită în localitatea ieşeană Popricani. În această dimineaţă, procurorii Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi au deschis un dosar penal pentru infracţiunea de omor. "De dimineaţă am fost sesizaţi că au fost găsite rămăşite umane într-o pădure din vecinătatea Iaşiului, în timpul săpăturilor făcute de o echipă de cercetători. Am dispus efectuarea unei expertize antropologice pentru a afla vechimea fragmentelor, sexul şi vârsta persoanelor respective, dacă există urme de violenţă şi mecanismul morţii", a declarat prim-procurorul Cornelia Prisăcariu.12345

E frig şi aproape s-a lăsat întunericul peste Pădurea Vulturi din apropierea Iaşiului. Sunt doar puţin peste zece kilometri până în comuna Popricani, o aşezare cu pâlcuri de sate răsfirate şi un secret teribil care bântuie comunitatea. Un secret atât de bine păzit încât au fost necesare şapte decenii pentru ca povestea aceasta să răstoarne mormanele de pământ care i-au acoperit drama.

Aproape s-a lăsat întunericul, dar peria arheologului Neculai Bolohan continuă să ridice la suprafaţă istoria. Cineva notează cu atenţie cuvintele profesorului: "În marginea de vest a gropii au fost identificate fragmentele osteologice ale unor indivizi adulţi. Unul dintre ei are cutia craniană cu lovituri în zona parietală datorate probabil acţiunii mecanice cu un pat de puşcă".

Masacru la ordin

Suntem în comuna Popricani, undeva între satele Vulturi şi Cuza Vodă, la marginea unei gropi din mijlocul căreia răsar câteva cranii şi un contur scheletic aproape profilat. Dintr-un perete lateral al şanţului se iveşte o mandibulă. Stăm pe o groapă comună care găzduieşte rămăşiţele a zeci, dacă nu sute, de evrei ucişi de armata română în vara lui 1941. După declanşarea ofensivei româneşti peste Prut, în pădurea de lângă Vulturi au fost executaţi evrei din Iaşi, cel mai probabil într- o prelungire a pogromului de la sfârşitul lui iunie 1941.

Bazându-se pe relatările unor localnici, o echipă coordonată de cercetătorul Adrian Cioflâncă de la Institutul de Istorie "A.D. Xenopol" din Iaşi a efectuat săpături într-o pădure din apropierea aşezărilor, descoperind o groapă comună pe un versant cunoscut sub denumirea de Valea Climoaiei.

Nişte nasturi şi multe gloanţe

Până în prezent, acţiunea derulată de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel" în parteneriat cu Facultatea de Istorie din Iaşi a reuşit să pună în evidenţă şaisprezece cranii, precum şi o serie de obiecte care atestă calitatea civilă a victimelor: nasturi de la haine, o cataramă de curea sau o talpă de pantof mărimea 35, probabil de femeie. În groapă au fost descoperite şi tuburi de gloanţe de calibru 7,92 CMC (Copşa Mică Cugir) sau PA (Pirotehnia Armatei) producţie 1939 şi 1940, folosite de armata română în război.

În plus, documentele de arhivă din dosarul procesului pogromului de la Iaşi, aflate în arhivele Muzeului Holocaustului din Washington şi ale CNSAS, arată că, în vara lui 1941, în zona Vulturi acţiona Regimentul 6 Vânători din Divizia 14. Ofiţeri ai acestui Regiment au fost condamnaţi pentru crime de război în 1948, fiind posibil să aibă legătură şi cu masacrul din Valea Climoaiei.

Drumul spre moarte

Localnicii vorbesc în şoaptă despre trecutul acesta care a refuzat, în tot acest timp, să treacă. Din relatările lor se conturează un scenariu comun. În vara lui 1941, convoaiele de evrei din Iaşi au curs spre Pădurea Vulturi. Femei, bărbaţi, copii, apoi sunetele de mitralieră au întregit un scenariu cu repetiţie zilnică. Martorii de atunci, majoritatea adolescenţi în vara aceea pe care nimeni n-o poate uita, i-au ajutat pe cercetători să sape exact unde trebuia, într-o pădure în care copacii şi potecile par toate la fel.

Martorii genocidului

Vasile Enache şi Costantin Macovei, din satul Cuza Vodă, Ion Bosînceanu şi Lucica Baltaru, din Vulturi, au descris pentru EVZ acelaşi peisaj apocaliptic care i-a dus pe cercetători la locul crimelor. Deşi existenţa gropii comune nu este acoperită documentar prin acte oficiale, toţi martorii susţin că în vara lui 1941 în pădurea de lângă Vulturi s-au derulat execuţii ale evreilor din Iaşi.

Soldaţii tineri, obligaţi să execute ordine criminale, convoaiele de oameni mergând încet spre moarte, femeile ţinându-şi în braţe copiii sau hainele lor, vândute ulterior de "unul, Stefan Clim, un instigator care făcea numai prăpastii", toate se regăsesc în memoriile martorilor.

"Vreo două luni tot au venit. Cele mai mari grupuri erau de 50-70 de persoane. Îi aduceau prin satul Cârlig. După ce intrau în pădure se auzea sunet de armă automată. Auzeam şi ţipete. Eram cu vaca la păscut şi îi vedeam cum vin", îşi aminteşte Bosînceanu.

Relatarea lui e confirmată de Lucica Baltaru, al cărei tată era, în 1941, pădurar la Cantonul Vulturi: "Au fost foarte mulţi omorâţi. Sunt două gropi mari aici. Îi dezbrăcau şi-i împuşcau. Îşi săpau gropile singuri". "Ăştia de la Iaşi au fost îngropaţi în pădure. Ţin minte că am văzut o evreică în Valea Climoaiei moartă, era tânără. Avea ochii scoşi", completează Macovei.

Mărturiile lor sunt importante şi rescriu istoria. Sau poate că, de fapt, doar o confirmă. După aproape şapte decenii, victimele pogromului de la Iaşi încep, oficial, să existe.



IPOTEZE

Evreii ale căror rămăşiţe sunt îngropate în Pădurea Vulturi provin, cel mai probabil, din rândul comunităţii din Iaşi, una extrem de numeroasă în perioada interbelică

Adrian Cioflâncă, istoricul care coordonează acţiunea girată de Institutul Wiesel, vorbeşte pentru EVZ despre un trecut sensibil, ascuns în arhive şi în amintirile câtorva martori. Conform acestora, groapa comună descoperită nu este singura din Pădurea Vulturi.

Cercetările, începute practic în urmă cu un an, printr-o serie de interviuri de istorie orală realizate de Cioflâncă şi continuate acum cu investigaţii arheologice aprobate inclusiv de Parchetul General, continuă. Ipotezele indică un scenariu genocidar de proporţii.

EVZ: Ce înseamnă, din perspectiva istoricului, descoperirea gropii comune de la Popricani?
Adrian Cioflâncă: Pentru a nu suna foarte abstract, să stabilim din capul locului că vorbim despre oameni nevinovaţi, evrei civili al căror destin a fost curmat brutal într-o pădure. Ei bine, iată că, până la urmă, lucrurile tot se află şi există oameni care vor să afle, ca un semn de respect pentru demnitatea umană şi adevărul istoric. Aici vorbim despre evenimente care nu sunt acoperite documentar, ceea ce este foarte important pentru istorici, fiindcă lucrurile pe care le aflăm de la martori şi de la echipa de arheologi cu care lucrăm schimbă sensibil istoria pogromului de la Iaşi şi a masacrelor din zona actualului judeţ Iaşi din vara anului 1941.

De unde ar putea proveni victimele? Care sunt principalele ipoteze de lucru?
Personal, pe baza documentelor, merg pe două ipoteze, discutate îndelung cu Radu Ioanid: Iaşi sau Sculeni. Martorii spun că evreii proveneau din Iaşi. Coloanele de evrei escortate de soldaţi au fost văzute în vara lui 1941 venind dinspre Iaşi sau dinspre satul Cârlig, care se află plasat între pădurea Vulturi, unde am descoperit gropile, şi Iaşi. Unii săteni au recunoscut în coloane evrei din Iaşi cu care avuseseră legături personale, comerciale etc.

Pretorul plasei Copou aflase şi el că evrei din zona sa erau ucişi de soldaţi. Dacă sunt din Iaşi, atunci masacrul are legătură directă cu pogromul din iunie 1941. Asta înseamnă că o parte dintre evreii din oraş au fost duşi de militari nu la Chestura de Poliţie, unde au fost masaţi câteva mii, ci în afara oraşului şi împuşcaţi fără drept de apel.

A doua ipoteză ne trimite la evenimentele din preajma Sculenilor din primele zile de război. Pe 26 iunie 1941, armata română a evacuat întreaga populaţie din Sculeni-sat şi Sculeni-târg, localităţile aflate de-o parte şi alta a Prutului. Evacuaţii au fost împărţiţi în două, creştinii au fost duşi în pădurea Cârlig şi preluaţi de acolo de autorităţi, iar evreii a fost împuşcaţi în mai multe locuri. Noi ştim doar despre gropile comune de la Stânca. Există, aşadar, şi posibilitatea ca o parte dintre evreii din Sculeni să fi fost omorâţi în pădurea Vulturi.

Arheologia va fi esenţială pentru a afla de unde au fost aduşi evreii omorâţi acolo. În concluzie, vorbim ori despre evrei din Iaşi sau din Sculeni, ori din ambele locuri, pentru că totul se întâmplă în acelaşi interval de timp şi ca rezultat al deciziei regimului Antonescu de "a rezolva problema evreiascã" .

Există date certe, la momentul actual, pentru a susţine că armata română a comis crime de război la Popricani, în vara lui 1941?
După terminologia acceptată internaţional astăzi, nu vorbim aici despre crime de război, ci despre crime cu caracter genocidar, vizând o etnie, care au pus România pe harta istoriei Holocaustului.

Desfăşurarea masacrelor din vara anului 1941, din nord-estul Moldovei, din Bucovina şi Basarabia, arată că, pe unde au trecut trupele române şi germane, au fost vizate comunităţi întregi de evrei, iar oamenii au fost împuşcaţi până la unul. Istoricii care vor să ştie nu mai au demult îndoieli că armata română a fost implicată în masacrarea populaţiei evreieşti în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Mai există şi alte gropi comune descoperite pe teritoriul României care să probeze crimele Holocaustului comandat de mareşalul Antonescu?
Da, în toamna lui 1945 au fost deschise trei din cele patru gropi comune de la Stânca Roznovanu, fiind recuperate 311 cadavre, dintre care 38 de copii între 1 şi 12 ani.

Ce se va întâmpla în continuare? Ar putea fi extinse deshumările, în condiţiile în care există relatări ale unor martori care vorbesc despre existenţa mai multor gropi comune în zonă?
În primul rând, trebuie să depistăm a doua groapă comună despre care ştim că există în aceeaşi locaţie. După care, la anul, vom merge pe fir mai departe pentru a vedea dacă putem identifica alte gropi. Şi această acţiune, şi viitoarele acţiuni se derulează cu sprijinul Institutului Wiesel.

"Armata Română a fost implicată în masacrarea populaţiei evreieşti." ADRIAN CIOFLÂNCĂ, istoric




MĂRTURIE. Pretorul plasei Copou, Aurel Gaşpar, recunoaşte masacrul

• Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis la Popricani doi procurori militari şi unul civil, anunţă un comunicat de presă al instituţiei.
  „La data de 4.11.2010 un grup de arheologi din cadrul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” Iaşi au descoperit la marginea comunei Popricani, judeţul Iaşi, într-o groapă comună, 16 schelete umane. În vederea stabilirii datelor şi împrejurărilor legate de această cauză, la faţa locului s-au deplasat doi procurori militari şi un procuror civil. Cauza a fost înregistrată pe rolul Parchetului Militar Iaşi de pe lângă Tribunalul Militar Iaşi”, transmite Parchetul.
  
• Potrivit coordonatorului echipei, cercetătorul Adrian Cioflâncă de la Institutul de Istorie "A.D. Xenopol" din Iaşi, zona a fost securizată şi s-a ordonat oprirea cercetărilor până la noi dispoziţii.
  

Crima de la Muzeul Naţional



Expoziţia "Destine la răscruce. Artişti evrei în perioada Holocaustului", organizată de Muzeul Naţional de Artă al României şi Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel", eveniment prilejuit de comemorarea Zilei Holocaustului (9 octombrie), era de aşteptat. Mă mir că pînă acum nu a fost organizată o asemenea expoziţie. De ce? Fiindcă MNAR e mort. Dacă nu vine din afară o propunere, nu se mişcă. Marile muzee ale lumii organizează lunar expoziţii speciale, în paralel cu sălile în care se află colecţiile permanente. Dar muzeul nostru, din an în Paşti. Nici nu mai ştiu cînd a fost expoziţia lui Goya! Dar şi acest eveniment de proporţii a fost creat de Institutul Cervantes, care a adus aici Los Caprichos. Iată că azi avem posibilitatea să vedem operele altor mari artişti ai lumii, aşa cum ne anunţă Comunicatul muzeului: "Expoziţia prezintă operele a 16 artişti evrei care au avut contribuiţii majore la introducerea în spaţiul românesc a «artei noi», unii dintre ei numărîndu-se printre iniţiatorii unor direcţii avangardiste occidentale. Alături de nume de referinţă ale modernismului european ca Victor Brauner, Marcel Iancu, Arthur Segal, Jules Perahim sau Max Herman Maxy, în expoziţie sînt prezentaţi şi artişti mai puţin cunoscuţi precum Alex Leon, Iosif Klein, Ernö Tibor, Aurel Mărculescu, Mina Byck Wepper, Lazăr Zin sau Egon Marc Lövith.
Victime sau supravieţuitori ai măsurilor opresive îndreptate împotriva evreilor, aceşti artişti nu s-au bucurat decît episodic de atenţia criticii de după cel de-al II-lea război mondial. Expoziţia îşi propune să demonstreze că evenimentele din România, în perioada Holocaustului, au distrus iremediabil un mediu artistic efervescent, evolutiv şi aflat în deplină concordanţă cu manifestările din arta europeană a momentului, în care artiştii evrei erau integraţi culturii româneşti. Artiştii evrei, care au supravieţuit anilor 1940, nu s-au mai regrupat. Aceştia fie şi-au continuat parcursul artistic în străinătate (Iancu, Brauner, Perahim), fie s-au reorientat, mai mult sau mai puţin forţat, spre directivele oficiale ale regimului comunist, respectiv spre realismul socialist (Iser, Maxy), fie au renunţat să mai lucreze (Zin, Mina Byck Wepper). Alţi artişti, supravieţuitori ai lagărelor, precum Arnold Daghani şi Egon Marc Lövith au păstrat vie memoria deportării, realizînd unele lucrări cu caracter de document". Am reprodus întocmai tot acest comunicat handicapat al muzeului pentru a semnala o crimă culturală, fiindcă ignoră cu bună ştiinţă pe unul dintre cei mai mari artişti evrei de origine română, un simbol al avangardei mondiale, Jacques Hérold, ale cărui lucrări le-am văzut recent la New York şi Marseille, aşa cum cititorii acestei rubrici au putut afla. Şi cînd ne gîndim că e centenarul acestui artist! Cu bună ştiinţă, am spus, fiindcă Roxana Teodorescu, directoarea MNAR, ştia că există opere de Hérold în ţară, la Galeria "Colors", dar a ignorat această sursă. De ce? Aici nu are ce căuta interesul, de nici un fel, e vorba de o datorie morală, de o reparaţie istorică. O expoziţie a artiştilor evrei fără Jacques Hérold este nu doar mai săracă, dar este o pată ruşinoasă, de proporţii, o mare nedreptate, care continuă nedrepăţile holocaustice. Am în ochi imaginea tablourilor lui Hérold de la Muzeul Cantini din Marseille, expoziţie care a inclus şi lucrări din colecţia Lucian Georgescu. Nu e o crimă morală să organizezi la Bucureşti o expoziţie despre "artişti evrei în perioada Holocaustului", să ştii că există lucrări de Hérold în ţară, şi să ignori această realitate?! Aşa cum monumentul Holocaustului din Bucureşti s-a ridicat sacrificînd un parc, tot la fel s-a întîmplat şi acum: minţi înguste au sacrificat un artist de talie mondială pentru că interesele lor au fost de alt ordin. E o ruşine şi pentru curatorii Monica Enache şi Valentina Iancu! Încă o dată se vede că ignorarea e soră cu ignoranţa, cocoţată în forurile care sprijină un asemenea eveniment: Ministerul Culturii şi Patrimoniul Naţional, aceeaşi Mărie, cu altă pălărie. Mă mir că cei de la Institutul "Elie Wiesel" au avut o asemenea scăpare impardonabilă. Cineva mi-a spus răstit "păi ei au dat banii!". Dar aici e vorba de Muzeul Naţional, nu de cine dă banii! Muzeul Naţional n-ar fi trebuit să accepte să fie confundat cu o filială sau sinecură. Şi crima morală mai are un corolar, legat de ingnorarea unui alt mare pictor, Daniel Spoerri, artist elveţian de origine română (n. 1930, la Galaţi), pe numele său adevărat Daniel Isaac Feinstein, al cărui tată, deşi convertit la Creştinism, ca Shylock, a fost arestat şi ucis de nazişti. El e cunoscut ca reprezentant al stilului "snare-picture" (pictură-laţ sau capcană). Critica occidentală îl numeşte "figura centrală a artei europene post-belice" şi "unul dintre cei mai renumiţi artişti ai Secolului XX", cum poate oricine să afle de pe Wikipedia.
Este încă o tristeţe la anomaliile din România că în fruntea Muzeului Naţional de Artă se află un om iresponsabil, fără operă, care face sluj numai în faţa Puterii. Dovadă că vernisajul s-a făcut ca la Sing-Sing. Nu mi-am închipuit că o expoziţie de artă poate avea atîta pază! Ce formalitate strigătoare la cer, să ai invitaţie la o expoziţie dedicată Holocaustului! Ce certuri barbare la intrare! Oameni de bună credinţă erau împiedicaţi să intre. Pază de balamuc. De ce? O fi fost înăuntru tot prima doamnă, ca la expoziţia Los Caprichos? Sau trebuiau ocrotiţi parangheliştii în frac? Nu-mi imaginez de ce o asemenea pază la un eveniment de artă liber! Nu murdăreşte oare această imagine ideea de Holocaust? Vom reveni cu analiza expoziţiei propriu-zise. Poate vom vedea cum arată, în viziunea organizatorilor, "un mediu artistic efervescent"!
GRID MODORCEA
PS: O veste tristă îndoliază lumea teatrului: a murit criticul Mircea Ghiţulescu, un adevărat lider de şcoală dramatică, sufletul Clubului de Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor, ca şi al revistei "Drama". A scris cărţi fundamentale despre istoria teatrului. Nu o dată, în acest colţ de pagină, faptele lui au fost remarcate şi comentate. E o mare pierdere pentru breasla scriitorilor. Nu avea decît 66 de ani. Dumnezeu să-l aibă în paza Sa cerească.

Citeste mai mult...

Ziua Holocaustului în România
Luni, 11 octombrie, a avut loc la Muzeul Naţional de Artă al României (MNAR) vernisajul expoziţiei Destine la răscruce. Artişti evrei în perioada Holocaustului. Deschisă până la 13 februarie 2011, expoziţia este organizată de MNAR şi de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“ (INSHR-EW). Sunt expuse lucrări semnate de Victor Brauner, Marcel Iancu, Arthur Segal, Jules Perahim, M.H. Maxy, Iosif Iser, Arnold Dagani şi alţii. „Expoziţia – spun organizatorii – îşi propune să demonstreze că evenimentele din România, în perioada Holocaustului, au distrus iremediabil un mediu artistic efervescent, evolutiv şi aflat în deplină concordanţă cu manifestările din arta europeană a momentului, în care artiştii evrei erau integraţi culturii româneşti.“
Cu prilejul zilei de comemorare a victimelor Holocaustului din România, INSHR-EW a organizat un simpozion ştiinţific. După cuvintele de deschidere, rostite de Excelenţa Sa, Dan Ben-Eliezer, ambasadorul Israelului La Bucureşti, Mihail Ionescu (director general al INSHR-EW) şi Aurel Vainer (preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreilor din România), au prezentat comunicări istoricii: Liviu Rotman (Locul BNR în politica antisemită a regimului Antonescu), Adrian Cioflâncă (Zvonuri, diversiuni şi propagandă în timpul Pogromului de la Iaşi, iunie 1941), Viorel Achim (Munca forţată în Transnistria. Cazul romilor), Lya Benjamin (De la Constituţia din 1923 la statutul juridic din 1940), Laszlo Alexandru (Mihail Sebastian şi evreii), George Voicu (Un scandal simptomatic de acum 100 de ani – Afacerea Porn), Anca Ciuciu (Pogromul de la Bucureşti. Noi surse de imagine în arhiva US Holocaust Memorial), Horia Bozdoghină (Antisemitismul în scrierile lui Nicolae Paulescu), Laura Degeratu (Tipuri de ghetouri. Studiu comparativ). Moderatorul simpozionului a fost Alexandru Florian, directorul executiv al Institutului.

MARTORI NEEVREI AI HOLOCAUSTULUI de Liviu Beris
Exterminarea evreilor români în cursul celui de al II-lea război mondial a fost concepută, organizată şi aplicată de o ţară suverană. Aceasta nu a constat numai în acţiuni sistematice de ucidere ci şi în deportări în condiţii care au dus la exterminare.
Politica românească în “chestiunea evreiască” a fost independentă de politica Germaniei, în sensul că Ion Antonescu a acţionat din proprie voinţă, dar în contextul dominaţiei şi influenţei naziste asupra aproape întregii Europe.
Dovada că Ion Antonescu a acţionat independent este însuşi faptul că atunci când şi-a dat seama că războiul este aproape pierdut, a decis oprirea politicii de exterminare, a punerii în practică a planurilor de deportare a evreilor din sudul Transilvaniei şi din Vechiul Regat şi chiar a începerii unor repatrieri din Transnistria.
Holocaustul de pe teritoriul sub autoritate românească a început atunci când a fost ordonat şi s-a desfăşurat până în momentul când, tot din ordin, a fost oprit.
Filmul documentar în trei episoade “Holocaustul sub guvernul Antonescu” realizat de Cristian Hadji-Culea
[*] prezintă o sinteză a acestor evenimente. Istorici, supravieţuitori evrei ai Holocaustului, martori neevrei ai asasinatelor în masă a evreilor, numeroase secvenţe din documentarele realizate în epocă fac ca acest film să transmită o imagine vie a unor realităţi crunte, a căror cunoaştere este mai mult decât necesară pentru a se putea preveni repetarea lor.
Martorii neevrei nu pot fi bănuiţi de subiectivism. Este motivul pentru care
ne-am oprit la unele secvenţe în care aceştia prezintă ceea ce au văzut, în special în perioada imediat următoare declanşării războiului împotriva Uniuinii Sovietice la 22 Iunie 1941, la intrarea trupelor în Basarabia şi Bucovina de Nord. Şi iată-i ce spun!!
Prof. Iurie Zagorcea: „……… Intrând în fiecare localitate anume ostaşii care erau în prima linie, umblau prin sat şi întrebau cine-i comunist şi cine-i jidan. Îi împuşcau unde-i găseau. Pe mulţi sigur că-i luau şi-i duceau la marginea satului, într-o lutărie sau în locuri mai dosnice şi-i împuşcau acolo pe loc.
Petre Vataman: „Iaca ce s-a-ntâmplat: Când i-au adus aici pe evrei, i-au închis în hambarul acesta. Şi erau copii cu dânşii şi nu au dat voie să dea apă la dânşii.
……………………………………………………………………………………………………………………….
Petre Vataman: Tatăl meu, în fiecare an semăna harbuji. Şi noi eram la coliba aceea, la harbuji. Dimineaţă i-au adus pe dânşii, când văd trei soldaţi şi i-au adus legaţi la mâini, vreo 13 erau şi copilul era mic, el n-a putut să fugă. De trei ori au tras în el.”
Ivan Iftimovici Ravliuc: “Am văzut un şir de oameni din Şofrâncani, au ieşit din sat. Apoi eu am spus: „Tată, o să-i împuşte pe jidani”, dar n-am ştiut unde. Şi când s-au apropiat, (am văzut) că erau legaţi şi aveau copii care erau legaţi de mână, aşa, unul de altul. Dar cine ţinea un copil, era legat aici, mai sus. Asta se vedea de-acolo unde am fost eu. …. Şi i-au urcat pe deal ….. Asta am văzut, tot ce s-a făcut. Şi pe urmă i-au pus cu faţa spre râpa aceea şi jandarmii au stat în rând, la comandă, pe urmă: „Foc!” Nici nu i-au dezlegat, aşa cum au fost legaţi, aşa …..”
Anatoli Ivanovici Ostapciuc: „I-au dus acolo şi i-au aşezat în rânduri. Ei au început să ţipe, şi-atunci i-au întors cu spatele. Şi jandarmii au început să împuşte cu mitralierele. M-am apropiat să văd ce s-a-ntâmplat, iar fiul lui Iutka, un puştan de vreo 15 ani, era încă viu. Era împuşcat în piept şi-i curgea sângele şiroaie. Mi-a cerut apă şi i-am adus într-o frunză de brusture. A tresăltat şi a murit. Ce oameni fără suflet!
Ivan Feodor Ivasciuc: „La găzărie era o groapă mare de vreo 4 metri pe 3, săpau ei o groapă acolo. Pe urmă au adus o coloană de vreo 20 – 30 de evrei care erau de la noi, din Edineţ. Şi i-au împuşcat acolo. Noi eram copii şi pe noi ne-au alungat de-acolo, dar noi ne-am vârât în nişte gropi, să vedem, cum să împuşte un om? Cum e? I-au pus pe margine, i-au împuşcat şi i–au acoperit cu pământ. Pe urmă noi ne-am dus să vedem. Pământul acela umbla aşa, era viu. Umbla pământul, că nu erau adânc îngropaţi.”
Ana Voinova: „Şi când trecea armata română, mergea coloana de evrei, câte 4 în rând. Cum îi luaseră din case, numai în schimburi şi copiii mititei, de mână îi duceau. Şi armata română din urmă, cu puştile. I-au dus pe dânşii la cimitirul evreiesc. Acolo era săpată o groapă mare şi acolo i-au împuşcat.”
Petre Butucea: „Mi s-a dat aşa putinţă c-am văzut cu ochii mei cum se-ngroapă oamenii vii. Păşteam vitele în pădurea aceasta la vreo jumătate de kilometru mai sus. Acolo-i un deal. Noi, ca copiii, jupuiam coaja de tei şi făceam schiuri şi ne dădeam pe iarbă. În tot timpul noi acolo ne jucam. În timpul ăsta, după masă a fost, văd doi soldaţi. Ne-am suit repede într-un copac mai depărtat. În timpul ăsta au sosit cu căruţa, cu lopeţi şi din urmă vreo 20 de băetani. Unii avreau vreo 25 – 20 de ani. Erau civili, nu erau soldaţi. Aceiaşi soldaţi care-au venit înainte, au măsurat şi le-au arătat unde să sape. Au săpat un tranşeu de vreo 200, 250 de metri poate să fi fost. Adâncimea – nu era mai adânc de vreo 60 cm. Noi stăteam în copacul acela, am văzut că acolo ei sapă, am legat vitele de copaci cu coaja de tei să nu se ducă şi ne-am mutat în alt copac, să vedem mai bine. După aceea am auzit lătrat de câini. N-am înţeles ce-i pătărania asta (ce se întâmpla). Am ieşit la marginea pădurii, când ne-am aruncat ochii, pe-un drum de câmp venea o coloană de oameni. Cu doi călăreţi pe-o parte şi doi pe-o parte, unul înainte şi unul în urmă. Cu câini lupi de frânghie, ei călare dar câinii pe jos, îi duceau de frânghie ei de sus, de pe cai. Noi ne-am speriat şi ne-am mutat mai departe, în alt copac.
……………………………………………………………………………………………………….
Petre Butucea: Era o parte mare de femei şi copii. Copiii care erau de 7 – 8 ani îi legau şi pe dânşii. Care era copil mai mic, îl ţineau de mână. Şi la un moment dat, s-au auzit o zarvă de mitralieră. Au început să cadă. Copiii, jumătate au rămas vii. După ce au căzut toţi, cu lopata i-au împins şi pe copii acolo. Care cum au picat: unul peste altul, alături …
Şanţul acela nu era mare.”
Martorii, oameni simpli, prezintă într-o limbă obişnuită şi specifică locurilor respective, fapte care ţi se par imposibile.
Pentru cei interesaţi şi de imaginile care însoţesc mărturiile prezentate, le recomandăm să urmărească acest film, postat pe site-ul Asociaţiei Evreilor Victime ale Holocaustului din România şi anume: www.survivors-romania.org/cinemateca/.
Precum se ştie, nimeni nu i-a numărat pe cei ce au căzut victimă asasinatelor în masă din vara anului 1941, la intrarea trupelor în Basarabia şi Bucovina de Nord, darmite să le mai fie întocmite „certificate de deces”. După evaluările statistice făcute de profesorul Dinu C Giurăscu, în perioada de la începutul războiului până la 1 Septembrie 1941, în această zonă au dispărut 49 419 evrei. (Magazin istoric nr 11[368] noiembrie 1997, pag 75).
Alţi autori apreciază că în perioada şi în zona menţionată, numărul evreilor asasinaţi a fost mult mai mare. Dar aceasta a fost doar „partea introductivă” a Holocaustului românesc.
Cei ce au scăpat de execuţiile în masă, au fost apoi deportaţi în Transnistria.
Ce-i drept, acolo nu au existat camere de gazare şi nici crematorii. Felul în care s-a murit în Holocaustul românesc este însă descris mult mai bine decât aş fi în măsură să-l fac eu, într-un raport înaintat guvernământului Transnistriei de către Modest Isopescu la 13 Noiembrie 1941. Redăm câteva extrase din acest raport:
1941, Noiembrie 13, Golta[†].
Către Guvernământul Transnistriei
Tiraspol
Am onoarea a raporta:
La luarea în primire a judeţului am aflat mai multe colonii jidoveşti din cei adunaţi prin târgurile de aici, iar marea majoritate din cei trimişi de peste Nistru.
În comuna Gvozdavca din raionul Liubaşevca comuna românească se adunaseră vreo 15 000, iar în Krivoje Ozero şi Bogdanovka câte circa 1 500.
În cei din Gvozdavca a dat tifosul şi au murit vreo 8 000, cu toţi cei morţi de foame […]
Tot la Bogdanovka au fost trimişi şi cei de la Krivoje Ozero, unde au fost cazaţi în grajdurile de porci ale Sovhozului.
Până însă să sosească transportul de jidani de la Gvozdavca au fost trimişi din direcţia Odessei vreo 9 000 jidani, aşa că astăzi din ce a fost acolo şi din ce a mai venit sunt 11 000 jidani plasaţi în grajdurile Sovhozului, unde nu încăpeau 7 000 porci.
Astăzi a venit Primarul cu şeful de Sovhoz disperaţi căci li s-a spus că mai sunt în drum încă vreo 40 000 din direcţia Odessa.
Cum Sovhozul nu mai poate găzdui pe toţi, iar cei de afară omoară pe cei din grajduri pentru a le lua locul, iar Poliţia cu jandarmii nu prididesc a dirija înmormântarea şi cum apa Bugului este folosită ca apă potabilă, în curând se va întinde adevărata molimă în întreaga regiune.
Putere de muncă nu au, căci din cei 300 aduşi la Golta pentru lucrări edilitare au murit aproape 200, iar alţi 50 sunt pe moarte deşi sunt relativ bine îngrijiţi.
Majoritatea sunt tuberculoşi, sufăr de dizenterie şi tifos.
Pentru a nu contamina regiunea, vă rugăm insistent a da ordine urgente ca să nu se mai trimită jidani în această regiune.
Pe cei existenţi nădăjduiesc să-i pot trece în curând peste Bug, aşa că în curând vor avea aerul complect curat. Rog însă ca să nu ni se mai infesteze prin noi convoiuri de jidani.


Prefect
Lt. Col. Isopescu
Precum se vede, Holocaustul sub guvernul Antonescu a făcut posibilă transformarea oamenilor în neoameni., atât în rândul victimelor cât şi a celor puşi să aplice asemenea măsuri.
Şi totuşi, cât de puţin au învăţat oamenii de pe urma a tot ce s-a petrecut!!!
LIVIU BERIS
Supravieţuitor al deportărilor în Transnistria
Preşedinte al Asociaţiei Evreilor din România Victime ale Holocaustului

Artişti evrei în perioada Holocaustului
Muzeul Naţional de Artă al României şi Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel" vă invită luni, 11 octombrie, orele 19.00, la vernisajul expoziţiei "Destine la răscruce. Artişti evrei în perioada Holocaustului". Expoziţia prezintă operele a 16 artişti evrei care au avut contribuiţii majore la introducerea în spaţiul românesc a "artei noi". Alături de nume de referinţă ale modernismului european ca Victor Brauner, Marcel Iancu, Arthur Segal, Jules Perahim sau Max Herman Maxy, în expoziţie sunt prezentaţi şi artişti mai puţin cunoscuţi precum Alex Leon, Iosif Klein, Ernö Tibor, Aurel Mărculescu, Mina Byck Wepper, Lazăr Zin sau Egon Marc Lövith. Expoziţia este deschisă până pe 13 februarie 2011 şi poate fi vizitată de marţi până duminică, între 10. 00 şi 18.00.

Evreii din Romania au decorat un hitlerist autodeclarat!
După materialul despre recunoaşterea oficială, prin instanţă judecătorească, a calităţii de succesor al Grupului Etnic German pentru F.D.G.R., apărut în „Justiţiarul sibian" din data de 22 iunie, prima reacţie a Führerului Klaus Iohannis a fost să cerşească - sau să ordone, prin intermediul masoneriei internaţionale din are face parte - propria decorare de către evreii din România. Astfel, considera liderul neonazist, articolul publicat de noi şi intitulat ,,Forumul Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), condus de Klaus Iohannis, se declară oficial continuatorul partidului nazist din al Doilea Război Mondial" urma să fie discreditat şi chiar ridiculizat. Dar, pentru că există şi un „dar", Klaus Iohannis este, cel puţin pentru mine personal, foarte previzibil, aşa că mă aşteptam la o astfel de „replică". Ca urmare, vineri, 9 iulie a.c., a apărut în presa sibiană anunţul cu decernarea medaliei „Prieten al comunităţii evreieşti" domnului Klaus Iohannis pentru, cităm: „sprijinul pe care l-a acordat acestei comunități reprezentate în Sibiu, un oraș multicultural și multietnic". Ceremonia urma să aibă loc luni, 12 iulie, exact la trei săptămâni după apariţia articolului acuzator din „Justiţiarul sibian". L-am contactat telefonic, în aceeaşi zi de vineri, 9 iulie, pe domnul deputat Aurel Vainer, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, cel care urma să-l decoreze pe hitleristul autodeclarat. Mai mult, după ce i-am trimis prin e-mail articolul respectiv, i-am atras respectuos atenţia că eu nu m-am rezumat doar la acel material de presă, ci am depus şi o plângere penală la Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, în data de 24 iunie a.c., aşa că dacă insistă cu decorarea aceea aberantă, atunci nu numai că el şi comunitatea pe care o reprezintă vor deveni caraghioşi, dar se va expune oprobiului celorlalţi evrei din lume întreagă. Dovada că domnul Vainer a fost anunţat cu trei zile înainte de decorarea lui Iohannis este acest e-mail expediat de mine în data de 9 iulie pe adresa„ vainer@jewish.ro Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza " : „Stimate domnule deputat, Ceea ce faceţi dumneavoastră, prin acordarea unei medalii lui Klaus Werner Iohannis, primarul Sibiului, este inadmisibil, având în vedere că acesta a reactivat oficial, la Judecătoria Sibiu, organizaţia nazistă "Grupul Etnic German"! Găsiţi detalii aici: http://sibiu.justitiarul.ro/index.php/atitudini/388-forumul-democrat-al-germanilor-din-romania-fdgr-condus-de-klaus-iohannis-se-declara-oficial-continuatorul-partidului-nazist-din-al-doilea-razboi-mondial.html. Personal, am depus plângere penală împotriva acestuia şi a consilierului local Hans Klein conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului României nr. 31/2002, în attache. Mă puteţi contacta la nr. de telefon... pentru detalii suplimentare. Cu stimă, Marius Albin Marinescu, director revista „Justiţiarul sibian". Reproduc, în continuare, plângerea penală pe care i-am trimis-o şi domnului Vainer. Astfel şi cititorii, care nu au cunoştinţă despre materialul publicat în „Justiţiarul sibian" în data de 22 iunie 2010, vor înţelege gravitatea demersurilor din instanţă ale organizaţiei conduse de Klaus Iohannis. Deci, iată conţinutul plângerii penale depuse la Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu şi înregistrată în data de 24 iunie 2010 cu nr. 425/P/10:
„Domnule Prim Procuror, Subsemnatul Marinescu Marius Albin, domiciliat în municipiul Sibiu, str. ..., ap. ..., judeţul Sibiu, telefon nr. ..., formulez prezenta plângere penală împotriva făptuitorului Forumul Democrat al Germanilor din România, cu sediul în municipiul Sibiu, str. G-ral. Magheru, nr. 1-3, nr. 29, judeţul Sibiu, persoană juridică română de drept privat şi împotriva reprezentanţilor acestuia, numiţii Iohannis Klaus Werner, preşedinte al organizaţiei, la nivel naţional şi Klein Hans, preşedintele organizaţiei municipale Sibiu, pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unei organizaţii cu caracter fascist. Motivele plângerii: În fapt, în data de 27 februarie 2007, Hans Klein, în calitatea sa de preşedinte al organizaţiei municipiului Sibiu a Forumului Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), a depus la Judecătoria Sibiu o Cerere de chemare în judecată împotriva municipiului Sibiu reprezentat de primarul Klaus Iohannis (şeful lui Klein în F.D.G.R., Iohannis fiind preşedintele organizaţiei la nivel naţional) şi Consiliului Local Sibiu, unde F.D.G.R. avea majoritate absolută la acea dată, 16 consilieri (printre care şi „petentul" Hans Klein) din totalul de 23. Numitul Hans Klein a solicitat prin acţiunea civilă depusă la Judecătoria Sibiu următoarele, citez: „Vă rugăm să constataţi calitatea de succesor în drepturi al organizaţiei noastre faţă de Grupul Etnic German (Deutsche Volksgruppe)".
Grupul Etnic German a fost înfiinţat imediat după Dictatul de la Viena. El exista şi în alte ţări cu minoritate germană: Franţa (Alsacia), Polonia (Silezia), Cehoslovacia (Sudeţi). Scopurile acestor Grupuri Etnice Germane (celebra Coloana a V-a a lui Hitler) erau: propaganda nazistă, sabotajele economice, acţiunile diversioniste în spatele frontului, „intoxicarea" şi dezinformarea populaţiei majoritare din ţările respective. Puterile Aliate au impus României, prinarticolul 15alConvenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste de pe teritoriul românesc. Astfel, Grupul Etnic German a fost desfiinţat prin Decretul - Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, semnat de regele Mihai al României. Instanţa a admis cererea preşedintelui organizaţiei F.D.G.R. (municipiul Sibiu) Hans Klein, iar sentinţa civilă nr. 2790 din 28 mai 2007, la dosar nr. 1672/306/2007, nu a fost atacată de nimeni şi a rămas definitivă. Aşa că, în mod oficial, printr-o sentinţă definitivă, Forumul Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), este succesorul unei organizaţii naziste.
Fapta constituie infracţiune conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 214 din 28 martie 2002, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Cei doi preşedinţi ai F.D.G.R. au calităţile de instigator (Iohannis Klaus Werner) şi autor (Hans Klein), deoarece aceştia prin demersurile lor au reînfiinţat o organizaţie fascistă, încălcând şi Constituţia României, care prevede la art. 11, alin. (1): „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte." Statul român a fost parte semnatară a Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944 , care prevedea la articolul 15 dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste de pe teritoriul românesc. În dovedirea plângerii, înţeleg să mă folosesc de următoarele probe:
Cerere de chemare în judecată depusă de Klein Hans, preşedintele organizaţiei municipale Sibiu a Forumului Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.) prin care acesta solicită recunoaşterea oficială pentru F.D.G.R. a calităţii de succesor al Grupului Etnic German (Deutsche Volksgruppe).
- Sentinţa civilă nr. 2790 din 28 mai 2007, la dosar nr. 1672/306/2007, prin care se admite cererea formulată de petentul Forumul Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), reprezentat de Hans Klein.
- Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944.
- Decretul - Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944.
- numărul 6 al revistei „Justiţiarul sibian" din 22 iunie 2010, unde, în articolul scris de subsemnatul şi intitulat „Forumul democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), condus de Klaus Iohannis, se declară oficial continuatorul partidului nazist din al Doilea Război Mondial" (de la pagina 3 până la pagina 5)este explicată detaliat şi documentat toată istoria Grupului Etnic German din România.
Prin prezenta solicit scoaterea în afara legii şi dizolvarea Forumului Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului României nr. 31/2002 şi cercetarea penală a numiţilor Klein Hans şi Iohannis Klaus Werner în baza aceleiaşi ordonanţe de urgenţă a Guvernului României. Marinescu Marius Albin"
În urma articolului apărut în numărul trecut al revistei, dar şi a plângerii penale înaintate de subsemnatul, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a înaintat acţiune pentru revizuirea sentinţei iresponsabile nr. 2790 a judecătoarei Maria Morar, la dosar nr. 1672/306/2007, din data de 28 mai 2007. Să mai spună cârcotaşii că scriem degeaba! Prin acest demers al Parchetului, la care am contribuit major, putem spune că am câştigat o primă „bătălie" din lupta începută.
Revenind la e-mail-ul trimis de către mine, care conţinea şi plângerea penală prezentată mai sus, presupun că domnul deputat Aurel Vainer nu va nega primirea respectivei corespondenţe electronice şi nici convorbirile telefonice dintre noi, ulterioare acestui mesaj, pe care le-am purtat înainte cu trei zile de decorarea hitleristului, fiindcă astfel ar jigni inteligenţa recunoscută a poporului pe care-l reprezintă. Nici nu are cum să nege, deoarece nu a fost singurul reprezentant al comunităţii evreieşti pe care l-am anunţat în 9 iulie despre oroarea care urma să se producă prin ceremonia de decorare a lui Klaus Iohannis, în sinagoga din Sibiu, la data de 12 iulie 2010. Suficient că l-am prins cu minciuna pe domnul Otto Deutsch, preşedintele comunităţii evreieşti din Sibiu! După ce l-am întrebat pe domnul Aurel Vainer cine a avut iniţiativa să-l medalieze pe Iohannis din partea comunităţii evreieşti, iar acesta mi-a spus că „recomandarea" a venit de la filiala Sibiu, în aceeaşi zi de vineri, 9 iulie, l-am contactat telefonic şi pe domnul Otto Deutsch pentru a reitera întrebarea.
Acesta din urmă s-a şi grăbit să se spele pe mâini, ca Pilat din Pont, afirmând că propunerea de decorare a venit de la Bucureşti, fără să ştie că eu discutasem deja cu domnul Vainer şi ştiam de unde fusese sugerată ideea cu acordarea medaliei lui Klaus Iohannis, liderul unei organizaţii autodeclarată succesoare a unei grupări naziste care şi-a adus aportul la exterminarea evreilor în timpul războiului. Pentru ca stupefacţia să fie totală, tot de la domnul Deutsch a venit şi explicaţia pentru „meritele" primarului sibian, care au determinat ceremonia de decorare a acestuia, ce urma să aibă loc peste trei zile în sinagoga din Sibiu. Iată ce a declarat domnul Deutsch, atât mie, cât şi presei locale, care a şi consemnat: „Această sinagogă a primit nişte fonduri (n.r.: nu de la Primăria Sibiu şi nici de la F.D.G.R.!) pentru a fi parţial recondiţionată. Un ajutor deosebit l-am primit de la domnul primar, care, după ce s-au terminat lucrările, a fost atâta mizerie, încât ... am apelat la domnul primar Klaus Iohannis. A venit, a intrat în sinagogă, a vizitat şi a spus, se face. A doua zi, o echipă din partea Primăriei a făcut ce trebuia să facă din fonduri plătite de dânşii." Deci, pentru că o echipă de muncitori de la Primărie - plătită din banii contribuabililor sibieni! - a făcut curăţenie la sinagogă, Iohannis a devenit subit „prieten al comunităţii evreieşti". Uluitor, mă mir că domnul Deutsch nu l-a propus direct pentru titlul„Drept între popoare", care determina implicit şi cetăţenia de onoare a statului Israel!!!
Am avut mai multe convorbiri telefonice cu domnul Vainer Aurel, în zilele de vineri şi sâmbătă, 9 şi respectiv 10 iulie, domnul deputat luând decizia să amâne medalierea primarului sibian până la clarificarea situaţiei, mai ales că acestuia din urmă i-a fost adresat un mesaj din partea domnului Maximillian Marco Katz, directorul Centrului de monitorizare şi combatere a antisemitismului din România, prin care se cereau explicaţii pe marginea articolului şi a dovezilor apărute în revista „Justiţiarul sibian". Iată şi conţinutul acestei adrese: „În atenţia Domnului Klaus Johannis, Preşedinte al Forumului Democrat al Germanilor din România, Primar al oraşului Sibiu, Bucureşti 09 Iulie 2010 , Stimate Domnule Johannis, Pe data de 21 Iunie 2010 publicaţia Justiţiarul Sibiu a publicat articolul ataşat la acest mesaj. În continuarea acestui articol va rugăm să ne comunicaţi poziţia Dvs. faţă de afirmaţia că ‹‹FDGR condus de Klaus Johannis se declara oficial conducătorul partidului nazist din al Doilea război mondial››. Răspunsul Dvs. este esenţial pentru formarea şi emiterea unei opinii corecte faţă de situaţia relatată. În acest context aşteptăm răspunsul Dvs. cu mult interes. Cu consideraţie, Maximillian Marco KATZ , MCA Romania - The Center for Monitoring and Combating Anti-Semitism in Romania". Klaus Iohannis a adoptat „poziţia struţului", aşa cum face de fiecare dată când primeşte acuze în mod public, lăsând mesajul fără răspuns. De fapt, nici măcar nu avea ce răspuns să ofere, din moment ce enunţul din titlul materialului de presă era evident, fiind susţinut de către documentele anexate la articolul respectiv ca dovezi. Se vede treaba că s-au făcut presiuni dinspre Johannis sau persoanele care-l susţin pe „premierul lui Crin Antonescu" către Vainer, deoarece acesta din urmă l-a medaliat pe primul în sinagoga din Sibiu, în data de 12 iulie 2010, aşa cum fusese stabilit iniţial. Pentru domnul deputat şi preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, Aurel Vainer, a fost mai important interesul personal de a avea o uşă deschisă la un posibil viitor prim-ministru, decât principiile comunităţii pe care o reprezintă ca preşedinte şi deputat. Probabil că domnia sa nu realizează imensul deserviciu pe care l-a făcut evreilor din România şi nici absurdul situaţiei! Oricine va putea să afirme, de acum înainte, în temeiul precedentului creat de domnul Vainer şi bazându-se doar pe logica elementară, că nu a existat nici un Holocaust, din moment ce un preşedinte al unei comunităţi evreieşti îl decorează pe conducătorul unei organizaţii etnice germane (F.D.G.R.), cu toate că a fost avertizat că aceasta a devenit oficial, în urma propriei solicitări, succesoarea unei organizaţii naziste din timpul războiului, recunoscută ca atare de toate forurile internaţionale, cât şi de istorici. Concret şi mai pe scurt: urmaşii victimelor l-au medaliat pe succesorul călăilor! La fel de previzibil ca şi Klaus Iohannis, probabil că deputatul Aurel Vainer, o să afirme, în cazul în care va fi nevoit să dea explicaţii celor pe care-i reprezintă, că medalia a fost acordată primarului Sibiului, nu preşedintelui organizaţiei neofasciste F.D.G.R.... Fals, domnule Vainer, fiindcă este vorba de una şi aceeaşi persoană!

P.S. : În data de 2 septembrie, a.c., pe site-ul „Dacii Liberi", aparţinând ziaristului sibian Dan Tomozei, a fost postat un material semnat de acesta şi intitulat: „HALUCINANT! Judecătoria Sibiu a reabilitat o organizaţie fascistă din România, în beneficiul Forumului German". Materialul a fost preluat şi de alte site-uri şi bloguri, fiind prezentat ca o descoperire de senzaţie a domnului Tomozei. Acesta a preluat informaţiile din articolul apărut în „Justiţiarul sibian" pe data de 22 iunie şi le-a redat sub semnătură proprie. Sursa „inspiraţiei" nu este indicată în formularea ambiguă din introducere: „O investigaţie jurnalistică a scos la lumină faptul că, printr-o sentinţă a Judecătoriei Sibiu, România a reabilitat o organizaţie fascistă care a activat, la Sibiu, până în anul 1944." Cine a cercetat şi unde a apărut acea „investigaţie jurnalistică" nu a mai prezentat importanţă. Consider gestul colegului de breaslă, Dan Tomozei, ca fiind lipsit de eleganţă şi fairplay, mai ales că de fiecare dată când i-am cerut permisiunea să preiau un material de pe site-ul său, acesta nu uita să-mi spună, deşi nu ar fi fost necesar, să menţionez sursa. Eu m-am conformat de fiecare dată...

Mărturii cutremurătoare despre calvarul din Transnistria, interviu cu Lida Burihovici-Havas
http://www.acum.tv/articol/18062
Preambul: Povestea cumplită a încercărilor acestei supravieţuitoare a ghetoului din Ismail şi a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka şi Golta, am ascultat-o într-o după amiază de septembrie, într-un apartament din Bucureşti, cu atenţia încordată la maximum. Lida Burihovici Havas – o femeie fragilă, aproape nonagenară – mi-a relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele şi violenţa acceselor de tuse care îi întrerupeau şirul vorbelor. Se oprea, bea câteva înghiţituri de lapte şi apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră. „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-şi mai tortureze trupul firav scuturat de tuse şi sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, pentru că trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape şoptit înainte de a-şi relua povestirea. Datoria mea este să transcriu depoziţia ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist şi contestat de negaţioniştii zilelor noastre.
Ultimele zile senine
A.G.: Spuneţi-mi câte ceva despre familia dumneavoastră, despre viaţa dinainte de deportare
Lida Burihovici Havas: M-am născut în 22 ianuarie 1921, în oraşul Galaţi. Tatăl meu, Srul Mihalovici se născuse în Basarabia, la Ismail, iar mama Malca Mihalovici, la Galaţi. Bunicul meu dinspre mamă avea trei prăvălii şi multe apartamente la Galaţi şi făcea parte din lumea bună a oraşului. Pe vremea aceea bunicul adusese pian pentru fetele lui, tocmai de la Viena. Mama făcuse o mezalianţă cu tata, pentru că familia lui era foarte săracă, însă s-au iubit foarte mult şi tata s-a străduit să câştige bani ca să o ducem cât mai bine. Am locuit la Galaţi până în 1940.
A.G. Ce vă amintiţi din perioada aceea?
Lida Burihovici Havas: La 17 ani am făcut o pasiune pentru un tânăr. Era o dragoste…Ce să vă spun ? Ne iubeam mai mult ca Romeo şi Julieta !
A.G. Cum îl chema ?
Lida Burihovici-Havas. Mondi Waldingher. Era tânăr, era frumos, era bun, mă iubea. Ne-am legat atât de tare încât nici nu ne imaginam viitorul unul fără celălalt. Mondi absolvise liceul israelit din Galaţi şi se înscrisese la facultatea de medicină din Bucureşti. După un timp a fost exmatriculat, ca toţi ceilalţi studenţi evrei, dar a fost recrutat în armată.
Urcai în şlep şi-ţi salvai viaţa
În 1940, când s-a cedat Basarabia, a început prigoana împotriva evreilor basarabeni şi toţi doreau să-şi salveze viaţa, pentru că te mitraliau, te împuşcau. O parte dintre cei prinşi au fost duşi în spatele gării şi împuşcaţi. Începuseră represiunile şi asasinatele, din senin, în plină pace. Atunci am intrat şi noi în panică, pentru că tata era originar din Ismail, din Basarabia. Am hotărât să plecăm. Aici e Galaţiul şi vizavi Reni, distanţa era foarte mică, Urcai în şlep, dădeai cincizeci de bani şi ajungeai acolo într-o oră, salvându-ţi viaţa. Am plecat înainte de a fi venit Mondi în permisie, nu puteam să-i scriu în armată aşa că i-am lăsat o scrisoare la o prietenă din vecini. I-am dat ei şi sticluţa cu parfumul meu preferat, Ocean Blue, pe care-l foloseam atunci…
Ne-am luat boccelele cu strictul necesar şi am trecut Dunărea. Ne-am stabilit la Ismail, oraşul de baştină al tatei. Între timp Mondi care aflase că am trecut Dunărea, m-a urmat în ciuda împotrivirii părinţilor lui. Eu credeam că părinţii mei nu ştiau de dragostea noastră, dar când l-au văzut că apare la Ismail, au fost de acord să rămânem împreună şi ne-am căsătorit.. Am trăit la Ismail aproape un an de zile. Până în iunie 1941…
A.G. Ce s-a întâmplat atunci ?
Lida Burihovici Havas: Românii şi germanii au recucerit regiunea într-o singură zi. Şi pe unde treceau împuşcau evreii.
Întoarcerea la Ismail şi începutul calvarului
În doar câteva ore şoselele Basarabiei au fost inundate de zeci de mii de evrei care fugeau de acasă, fără să ştie încotro. Am pornit şi noi mama, tata şi cu mine, fără Mondi care cu câteva zile în urmă primise ordin de recrutare în armata sovietică. După câteva ore de mers, cu repeziciunea unui fulger, această masă de oameni a făcut cale întoarsă scoţând urlete neomeneşti, călcându-se în picioare unii pe alţii. Explicaţia am aflat-o pe viu. Militarii români şi germani veneau din faţă şi mitraliau tot ce era în mişcare. În timpul mersului, înghesuiţi în mulţimea fără număr, ne apare în faţă Mondi care cu puţin timp în urmă primise ordin să se prezinte la o unitate militară sovietică, însă când a ajuns acolo era deja evacuată. De multe ori mi-am pus întrebarea cine ne dirijase paşii să ne întâlnim faţă în faţă în mijlocul a zeci de mii de oameni ? Dacă atunci nu ne-am fi regăsit poate nu l-aş mai fi întâlnit niciodată pe bărbatul meu care-şi riscase viaţa venind după mine la Ismail. Noi eram ceva mai la coada convoiului aceluia nesfârşit şi dându-ne seama de situaţie ne-am întors din drum şi ne-am adăpostit la un frate de-al tatălui meu care locuia la marginea Ismailului. Era destul de sărac şi avea şapte copii mici. Cel mai mare să fi avut vreo 12 – 13 ani. Noi ne-am strâns într-o odaie şi aşteptam îngroziţi ce o să se întâmple.
A.G. Ce măsuri au luat autorităţile româneşti ?
Lida Burihovici Havas: Azi au intrat la zece, iar la ora unsprezece eram cu steaua galbenă cusută pe haină, pe piept şi pe spate. Apoi au spus că evreii au minat locurile şi trebuie prinşi. Localnicii i-au ajutat făcând semne la porţile caselor evreieşti. Au venit şi la noi. Au dat buzna şi ne-au scos din case, ne-au percheziţionat şi ne-au bătut. Era ceva îngrozitor ! Dacă o femeie era însărcinată începeau să dea cu cizmele în burta femeii până când o făceau bucăţele…
A.G.: Cine erau aceste bestii ? Soldaţi români, soldaţi nemţi, jandarmi ?
Lida Burihovici Havas: Jandarmii…Nu apucam să dormim o oră, ne sculau mereu şi ne băteau. La un moment dat nişte militari a spus că dacă nu mărturisim cine a minat, vor lua ostatici şi îi împuşcă în faţa porţii…Ne-au dus afară, ne-au pus în cerc cu faţa în interior şi numărau, unu doi, trei, patru şi pe fiecare al cincilea îl luau ostatic. Şi toţi s-au nimerit să fie copii. I-au luat şi ne-au spus că dacă nu mărturisim până a doua zi cine a pus minele, copiii vor fi omorâţi în faţa noastră.
A.G. Aveaţi idee despre acţiunea de minare?
Lida Burihovici Havas: Nimeni nu ştia nimic, nu noi puseserăm minele!
A.G. Şi atunci ?
Lida Burihovici Havas: A doua zi, cu o punctualitate nemţească, la ora anunţată au fost înşiraţi în faţa casei toţi cei şapte copii, ciuruiţi de gloanţe…printre ei şi copiii unchiului meu.