IN ROMANIA[2]

Rezumarea primului mesaj :

„Pentru mine Holocaustul nu este un joc de societate” de Andrea Ghita
Preambul: Titlul acestui reportaj are legătură cu conţinutul în măsura în care face referire la ecoul postat anul trecut de „Gioia”, la articolul meu despre prima ediţie a taberei de creaţie de la Borsec, pe tema Holocaustului din România. Între 3 şi 15 august 2010 s-a desfăşurat cea de a doua ediţie a taberei. Am revenit la Borsec pentru a afla de la organizatori despre rezultatele taberei de anul trecut şi a-i cunoaşte pe participanţii din acest an. Sper ca articolul de faţă să răspundă, măcar în parte, îndoielilor lui „Gioia” din care spicuiesc : „ în acest eveniment văd ceva forţat, ceva care obligă la reinventare, căci aceşti tineri artişti nu au şi nu au avut nicio tangenţă cu subiectul…Pentru mine Holocaustul nu e un joc de societate”.
Artişti tineri aleşi pe bază de concurs
Lucrările realizate la ediţia pilot a taberei de creaţie „Holocaustul în România”au fost prezentate la Bucureşti, în 27 ianuarie 2010, cu prilejul Zilei Internaţionale de Comemorare a Holocaustului, într-o expoziţie cu titlul „Cum a fost posibil…”

Adrian Preda: Deportare; lucrare realizată la Tabăra de creaţie de la Borsec, 2009

După opinia istoricului Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel din Bucureşti, evenimentul s-a bucurat de o receptare favorabilă atât în rândul publicului, cât şi al mediului artistic, lucru dovedit şi de numărul mare de persoane dornice să participe la cea de a doua ediţie a taberei de creaţie. Cei nouă participanţi au fost selectaţi din rândul absolvenţilor de arte vizuale, pe baza baremului de vârstă (24 – 35 de ani) şi a portofoliului de lucrări.
„În ultima vreme mă interesează problemele de istorie, istoria României, şi mi s-a părut o bună ocazie să înţeleg ceva mai mult, să desfiinţez nişte stereotipuri şi nişte idei care îmi fuseseră impuse.”- spune Veda Popovici; „Informaţiile pe care le-am aflat au fost impresionante. Nu ştiam multe lucruri despre Holocaustul din România. De fapt, pentru asta am şi venit.” – completează Bogdana Contraş. Arnold Schlachter este de părere că „România de astăzi e influenţată nu numai de comunism, ci şi de perioada anterioară, când a avut loc Holocaustul, şi acest lucru trebuie asumat. Nu este vorba de o modă ci de o încercare de a prelucra trecutul, pentru a înţelege ceea ce se petrece astăzi.”
Oferta
În primele trei zile ale taberei, tinerii artişti au primit informaţii despre istoria Holocaustului din România şi modul în care a fost reflectat în fotografii, filme sau lucrările artiştilor care l-au trăit. Expunerea etno-sociologului Hary Kuller a fost cu atât mai interesantă, cu cât a evocat şi amintirile supravieţuitorului: „Tinerii creatori de aici, oameni foarte destoinici şi de calitate, sunt interesaţi atât de empiria Holocaustului cât şi de ceea ce s-a întâmplat efectiv în anii aceia dramatici. Eu am încercat să le transmit şi o impresie vizuală. Cum arătau cele şase sute de care cu boi, întinse pe kilometri de drum, ducând 3000 de oameni către Bacău. Asta se întâmpla în 1941, a doua zi după deschiderea frontului spre est. Pe noi ne-au evacuat din localitatea Găzărie, spre Moineşti unde trăiau aproape două mii de evrei. Am stat acolo o lună de zile în plin câmp; oraşul era mic şi nu avea posibilităţi să găzduiască atâta lume. Apoi am fost duşi în capitala judeţului, la Bacău, şi lăsaţi de izbelişte. E drept că era vară şi oamenii au stat în corturi… Abia după o jumătate de an am găsit gazdă. Ca să nu spun că o familie de evrei primea a patra parte din raţia unui român. Pâinea costa de trei ori mai mult decât pentru români. S-a purtat steaua galbenă până la sfârşitul războiului. Eram adolescent şi steaua galbenă reprezenta o spaimă continuă pentru că te expunea tuturor batjocurilor.”
Lya Benjamin a vorbit despre artiştii evrei care au pictat cele trăite în timpul pogromului de la Iaşi, al deportării în Transnistria sau în lagărele naziste „Problema este că aceste lucrări sunt plasate într-un context istoric şi ar trebui aşezate într-un context de artă. Mi s-a părut chiar scandalos că niciunul dintre noi, tinerii artişti cu studii de specialitate, nu văzusem aceste lucrări, nu ştiam despre aceşti artişti, în timp ce istoricii care le-au prezentat, le cunoşteau foarte bine. Cred că acest episod arată că taberele de acest gen, ca cea la care participăm, au un potenţial de comunicare între diferitele categorii de specialişti” – remarcă Veda Popovici. Adina Babeş, asistent în cercetare la Institutul Wiesel, apropiată de vârsta participanţilor, a fost prezentă în calitate de specialist, vorbind despre fotografiile document ale pogromului de la Bucureşti.
La Borsec am reîntâlnit-o Sarah Einik, pictoriţa israeliană, care în urmă cu aproape doi ani expunea la Librăria Cărtureşti, o viziune originală despre Holocaust, realizată cu mijloacele artei digitale. S-a apropiat de acest subiect cu multe decenii după momentul consacrării ca pictoriţă, simţind nevoia să prezinte tragedia înaintaşilor ei. De altfel, ea se numără printre cei care au iniţiat tabăra: „Lucrările mele au fost realizate cu sprijinul Institutul Elie Wiesel din Bucureşti şi ne-am gândit că ar fi bine ca în fiecare an să se organizeze câte o expoziţie cu creaţiile unor artişti români inspirate de informaţiile despre Holocaust, pe care le vor comenta cu mijloace artistice.”
Expectative
„Fiecare artist are obligaţia să realizeze minimum două lucrări care intră în proprietatea institutului. Cât priveşte timpul de două săptămâni… Depinde cum îşi împart timpul, ce strategie de creaţie adoptă. Anul trecut fiecare participant a creat două lucrări, şi unul chiar trei. Institutul are o singură grijă, ca în primele trei zile să ofere un training, concretizat prin modalităţile de a prezenta Holocaustul din Europa şi din România. Am speranţa că la 27 ianuarie 2011 vom organiza o a doua expoziţie cu titlul „Cum a fost posibil…” cu alte răspunsuri la aceeaşi temă. Sper să facem o tradiţie din această tabără. În luna octombrie materialul taberei de anul trecut va fi expus la Ierusalim, în Parlamentul Israelului .” – spune Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel din Bucureşti.
„Nu am venit aici ca să reluăm teme deja făcute. Cred că nici organizatorii nu şi-au dorit asta, ci să aducă nişte artişti care să reprezinte subiectul într-o cheie personală. informaţiile şi imaginile pe care le avem la dispoziţie sunt doar nişte indexuri teoretice.”- îşi exprimă opinia, Mihai Coşuleţu, în timp ce Maia Oprea crede că: „Lucrările noastre trebuie să fie un canal de sensibilizare a publicului, nu neapărat doar în legătură cu Holocaustul. Să-i facem să perceapă altfel tot ceea ce s-a întâmplat la noi în ţară, pentru că noi trebuie să fim mai întâi nişte artişti români şi abia după aceea artişti internaţionali.” Mihai Coşuleţ este de părere că „Abordăm acest subiect potrivit personalităţii noastre şi fiecare îşi păstrează stilul, fără ca această tabără să reprezinte un scurtcircuit. Diferenţele sunt mai mult decât bine venite şi cu cât sunt mai mari, cu atât e mai bine. Dacă lucrurile încep să semene atunci trebuie să ne oprim. „Asta era problema totalitarismului şi a Holocaustului, diferenţa nu era acceptată, era eliminată, exterminată” – completează Arnold Schlachter.
„Nu există nici un fel de presiune relativ la ceea ce trebuie să producem. Expectativele sunt de bun simţ, generale. Organizatorii şi cei care au realizat trainingul ne-au dat un input şi ce iese…iese. Suntem într-un proces de căutare în comun. Cred că este o temă care poate fi abordată de fiecare în felul său, iar mesajul nu trebuie să fie legat neapărat de istorie, ci de umanitate în general, de nişte valori. Nu trebuie să privim Holocaustul numai ca un eveniment ancorat în istorie, ci şi ca felul în care putem privi viitorul. Mesajele noastre să aibă un impact în prezent.” conchide Veda Popoviciu. – cuvintele ei se potrivesc perfect în încheierea relatării mele.

Președintele Klaus Iohannis a decorat vineri mai mulți supraviețuitori ai Holocaustului.
Astfel, potrivit Administrației Prezidențiale, "în semn de profund respect pentru suferințele îndurate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în lagărele de concentrare de la Auschwitz-Birkenau, dorind a păstra vie memoria Holocaustului — o tragedie pe care omenirea nu trebuie să o mai cunoască", șeful statului a conferit Ordinul National "Serviciul Credincios" în grad de Cavaler pentru Elizabeta Asztalos, Gabriela Bone, Viora Braun, Susana Diamantstein, Marta Marmor, Vasile Szekely și Etelca Tusa.
Decorarea a fost făcută la propunerea consilierului prezidențial Andrei Muraru.
http://www.cotidianul.ro/supravietuitori-ai-holocaustului-decorati-de-iohannis-255443/

„Demnitatea umană în timpul Holocaustului din România”, la Muzeul Satului

Centrul Cultural Româno - Israelian, Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” şi Primăria Municipiului Moineşti, Bacău organizează în data de 23 ianuarie, la ora 10.30, Simpozionul „Demnitatea umană în timpul Holocaustului din România”, eveniment care va avea loc la Muzeul Satului, Sala „Gheorghe Focşa”.
La acest Simpozion dedicat comemorării Pogromului de la Bucureşti din ianuarie1941 au fost invitaţi să participe reprezentanţi ai Patriarhiei Române, Mitropoliei Ardealului, Primăriei Municipiului Bucureşti, Primăriei Municipiului Moineşti, Bacău, precum şi supravieţuitori ai evenimentelor din timpul Holocaustului din România. Ca semn de aducere aminte a evenimentelor petrecute în urmă cu aproape trei sferturi de veac, în cadrul simpozionului vor fi prezentate în imagini mărturii despre rebeliunea legionară şi atrocităţile de la abatorul din Bucureşti

http://adevarul.ro/locale/constanta/cum-scapat-evreu-parintii-printr-o-minune-lagarul-exterminare-viata-dan-bacalu-traita-teroare-lipsuri-1_54a7d7d4448e03c0fd44c92c/index.html

La cei 78 de ani ai săi, Dan Bacalu a strâns poveşti cât pentru două vieţi. Provenit dintr-o familie de evrei a avut de îndurat fometea, marginalizarea şi frica. A fost norocos însă: a scăpat ca prin minune de lagărul de exterminare.

Despre perioada copilăriei, bătrânul evreu îşi aminteşte doar că se mutau dintr-un oraş în altul. Părinţii săi, Mania şi Nataniel, au făcut facultatea în Belgia, întrucât copiii evreilor nu aveau voie să urmeze şcoli înalte în România.

În perioada studiilor, mama şi-a vândut pianul pentru a avea din ce trăi, iar tatăl său a muncit în timpul facultăţii. Venise criza din 1939, iar guvernul belgian le găsise un loc de muncă în Canada, însă ei eu refuzat.

Deşi puteau avea o viaţă frumoasă în străinătate, s-au întors în ţară, întrucât le era dor de meleagurile natale. Aici s-a născut şi Dan Bacalu, în casa preotului Nataniel, în Gura Ocniţei, din judeţul Prahova, aşa cum scrie în certificatul său de naştere.

Drumul lagărului la cinci ani

Când el avea vreo cinci ani, împreună cu familia a fost dus într-un loc de triere a celor ce urmau să fie duşi în lagăr, pe un drum fără întoarcere.
„Pregătiţi nişte bocceluţe“ li s-a spus. Aşa au ajuns în locul de treiere. Acolo, şeful lagărului era un sergent reangajat. „Tata vorbea cu un medic, care nu-şi dăduse seama că era evreu, însă şeful lagărului a ţinut să-i spună cine este şi l-a scuipat pe tata. «Mă, poate mor în lagăr, dar poate scap», i-a spus atunci tata. Nu a uitat şi după câţiva ani, pe 23 august, când s-au întors armele, a plecat să-l caute pe cel care îl scuipase şi după ce i-a rupt falca a venit la noi, după două zile, timp în care nu am ştiut nimic de el“, spune bătrânul evreu.

Au avut noroc şi nu au ajuns în lagăr. Patronii firmei Aragazul, unde lucra tatăl său, au intervenit, crede el, pentru ca ei să fie lăsaţi în ţară. Aşa au scăpat cu toţii.



Angajat la calea ferată

Tatăl său, deşi era intelectual, cu greu reuşea să se angajeze. O perioadă a lucrat la firma româno – americană -Aragazul. Nici aici nu avea să stea mult, fiind dat afară după ce a fost dată Legea de românizare a întreprinderilor, prin care toţi evreii erau daţi afară. „Nu aveam ce mânca, povesteşte Dan Bacalu.

Într-un final, bărbatul a reuşit să se angajeze la calea ferată, fiind plătit cu un sfert din salariu. „Tatăl meu era un munte de om, avea 1,86 metri înălţime şi 96 de kilograme, fără burtă. Aşa a reuşit să câştige bani pentru a avea cu ce ne întreţine pe mine şi pe mama“.

Ulterior, tatăl său a fost trimis la muncă silnică la Canalul Dunăre –Marea Neagră, ale cărui lucrări au început în anul 1949 şi a fost folosit de Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru exterminarea fostei clase politice româneşti, a elitei intelectuale, dar şi a tuturor oponenţilor regimului.
Aşa a ajuns Dan Bacalu la Constanţa. A urmat cursurile Liceului Mircea cel Bătrân în perioada 1948 – 1953, apoi Metalurgia la Facultatea din Bucureşti. Din 1958 a lucrat ca inginer la IMUM Medgidia, până în 1964, apoi s-a angajat la Energia, unde a lucrat până în 1997. Trei zile a stat la pensie şi apoi s-a angajat la firma Almet din Năvodari.  

Curtat de Securitate

În 1958, pe când era inginer la IMUM Medgidia, a fost curtat de Securitate, însă a refuzat să-şi vândă colegii şi prietenii. „Le-am spus că sunt dezordonat şi până nu mă conving singur că trebuie să fac ceva nu fac şi mai sunt şi dezordonat. De abia atunci am scăpat de ei“, ne povesteşte Dan Bacalu.

Bătrânul ne povesteşte că, deşi a avut buni prieteni nemţi, cu toate acestea, el spune că nemţii sunt un popor agresiv, genetic. „Nu sunt pasionaţi, sunt metalici. Ei nu au omorât cu pasiune, ci calculat. Au calculat care este consumul de gaz pentru fiecare evreu, ce se poate recupera din trupurile lor arse“, spune el.

Oameni vânduţi ca la piaţă pentru bani sau schimbaţi contra unor găini sau porci. Sunt detaliile mai puţin cunoscute ale unor operaţiuni din care Securitatea a făcut sute de milioane de dolari.


"Statul Israel a platit pentru mine 8.000 de dolari, pentru soția mea 5.000, pentru băiatul meu 3.000. Pe mine m-au deposedat de casă, mobilă, tablou Aman, în total 120.000 de euro", spune doctorul Jean Eskenasy, un renumit medic neurolog din Israel, citat de digi24.ro.
Eskenasy este unul din cei aproximativ 250.000 de evrei vânduţi de statul român.
Traficul de carne vie între România, Israel şi Germania s-a derulat între anii '50 şi '89. Nimeni nu poate spune cu exactitate numărul total al românilor vânduţi dar, potrivit unor arhive,
http://www.capital.ro/evrei-de-vanzare-afacerea-prospera-a-securitatii.html

http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/resita-hollywood-un-documentar-holocaust
Producãtorul bãnãţean Sabin Dorohoi şi regizorul Matthew Mishory din Hollywood au filmat un documentar despre Holocaustul din Basarabia.

În urmã cu patru luni, s-au terminat filmãrile pentru un documentar artistic despre Holocaustul din Nordul Republicii Moldova. Filmul va fi lansat cel mai probabil în 2015 şi a fost produs de Iconoclastic Features Hollywood şi Western Transylvania Studios România. Regizorul documentarului este Matthew Mishory din Los Angeles, iar producãtorul român este bãnãţeanul Sabin Dorohoi, originar din Reşita.
Documentarul “Absent” spune povestea familiei regizorului Matthew Mishory, al cãrui tatã s-a nãscut în Basarabia în vremea când aceasta fãcea parte din România. Familia lui a reuşit sã fugã în Israel, chiar înainte începerii celui de-al doilea rãzboi mondial. Dar multe familii de evrei au rãmas… Cei mai mulţi fiind ucişi în Holocaust, în lagãre de exterminare. Filmul dezvãluie şi viaţa oamenilor care locuiesc acum în acele locuri deosebit de sãrace şi îşi amintesc, fie din poveştile bãtrânilor fie din experienţa personalã, despre evenimentele petrecute în rãzboi, când mii de evrei au fost ucişi.
Producãtorul român al filmului, Sabin Dorohoi, a fost pasionat de film încã de timpuriu. De la treisprezece ani realiza “poveşti filmate” cu prietenii sãi pe dealurile din jurul Bocşei (Caraş-Severin), orãşelul în care a copilãrit. A absolvit şcoala de film în 2007 şi a început sã lucreze în industrie încã de când era student. Din cele treisprezece filme de scurtmetraj realizate, ultimele cinci producţii (“Ghela” , “Visând la Galapagos” , “Clopotul”, “Fata din Transilvania” şi “Calea Dunãrii”) i-au adus aproape treizeci de nominalizãri şi premii internaţionale la festivaluri precum: Reykjavic, Geneva, Chicago, TIFF, Roma, Regensburg, Sardenia, California Independent Film Festival şi Festivalul de film Est European din Hollywood. Ultimul sãu scurtmetraj, “Calea Dunãrii” a avut premiera mondiala la Hollywood, a fost nominalizat la cel mai mare festival de scurt-metraje din America de Nord şi a câştigat un premiu important pe Coasta de Azur.
Sabin l-a cunoscut pe Matthew la un festival de film la Reykjavik, în Islanda în urmã cu 5-6 ani. Şi de atunci au rãmas prieteni. Iar documentarul “Absent” este prima lor colaborare profesionalã majorã. Filmãrile pentru Documentarul “Absent” au durat o sãptãmânã şi s-au desfãşurat în zona de nord a Republicii Moldova, dar şi în Bucureşti. Echipa de la Hollywood a filmat în oraşele Bãlţi şi Floreşti şi în satele Mãrculeşti şi Vadul Raşcov, la graniţa cu Transnistria.
Deşi turnajul a avut loc în luna Octombrie a anului trecut, vremea a fost deosebit de capricioasã, cu temperaturi foarte scãzute pentru acea datã, ploaie şi vânt. Intemperiile vremii au stricat una din maşinile de producţie şi au dat ceva de furcã realizatorilor, dar rezultatul a fost pe mãsurã, timpul mohorât susţinând atmosfera filmului. În ciuda vremii aspre, localnicii au ajutat foarte mult echipa de filmare. Aşa cã americanii au fost deosebit de impresionaţi de ospitalitatea extraordinarã a românilor basarabeni şi s-au decis cã vor sã revinã în România şi pentru filmarea altor proiecte!
Documentarul a fost produs de Iconoclastic Features din Hollywood, şi Western Transylvania Studios din partea României. Compania americanã a mai produs şi un film de mare succes în America despre viaţa actorului James Dean, iar Western Transylvania Studios este o casã de producţie tânãrã, din vestul României care îşi propune sã dezvolte în zona Timişorii un Pol al Cinematografiei Româneşti prin Investiţia în construcţia unor noi Studiouri de Film orientate spre producţia filmelor pentru Investitorii strãini, cu precãdere din Hollywood.
Dincolo de Filme, Reclame şi Videoclipuri, Western Transylvania Studios , sau pe scurt WTS, oferã servicii de producţie audio-vizualã în mai multe domenii de activitate, adresate nu doar profesioniştilor din industrie, ci unei palete mult mai largi de clienţi, precum: turism, educaţie, sport & aventură, medicină, imobiliare, culinare, evenimente (inclusiv filmãri cinematografice la nunţi) etc. Mai multe detalii despre WTS pot fi gãsite pe pagina oficialã: www.westerntransylvaniastudios.com.
În urma filmãrilor pentru documentar, atât regizorul Matthew Mishory, producãtorul american Eduard Singletary şi operatorul Michael Pessah, s-au arãtat foarte încântaţi de oportunitãţile din România şi au în plan sã revinã la noi în ţarã pentru a mai filma filme de Hollywood. Actualmente e deja în discuţie realizarea unui film Horror în zona de Vest a României, în aceeaşi colaborare cu Western Transylvania Studios.

http://cultural.bzi.ro/cum-erau-tratati-evreii-internati-la-ferma-staboli-6918
Aproape 2.500 de locuitori ai ghetoului proveneau din Bistrita, in timp ce restul au fost adusi din restul comunitatilor din judet. Organizarea ghetoului s-a facut sub comanda primarului Norbert Kuales si a sefului politiei Miklós Debreczeni. Ghetoul a fost organizat la ferma Staboli si era format din mai multe baraci si adaposturi pentru porci. 

De evreii internati raspundea Heinrich Smolka, acesta fiind si responsabil pentru copiii, femeile si barbatii care si-au pierdut viata in ghetou dupa ce au fost lasati sub cerul liber imbracati sumar la temperaturi scazute, au fost privati de apa si hrana sau nu primeau ingrijirea medicala necesara. 

„Ghetoul era fixat intr-o gradina imprejmuita cu retea de sarma, unde am stat 30 de zile. Evreii au fost lasati sa stea sub cerul liber, fara asternut, fara apa, fara mancare afara de ce au luat fiecare de acasa. Dupa 10 zile s-a distribuit paine 240 de grame de persoana zilnic, iar alte alimente nu s-au dat. (...) 

Din cauza raului tratament complet neomenos, fara loc de dormit, fara posibilitati de curatire, cu closetele in mijlocul ghetoului, evreii s-au contaminat de paduchi si s-au imbolnavit foarte multi, gasindu-si moartea circa 30 de evrei, si am auzit ca au murit si copii nou nascuti. In ghetou erau internati si doctori evrei, care nu puteau sa intervina in ajutorul bolnavilor fiindca nu aveau medicamente,”  povestea in 1945, Iosif Adolf, un economist de 49 de ani din localitatea Lunca. 

Conditiile inumane in care erau tinuti evreii sunt confirmate si de catre Herteg Ignatie unul din medicii ghetoului, care spune ca majoritatea evreilor internati in lagar erau supusi la maltratari groaznice si schingiuiri. 

„Odata, a venit o echipa de la Targu Mures, compusa din mai multi indivizi unguri, au chemat pe internatii evrei intr-o camera si majoritatea, indiferent de varsta au fost batuti cu un baston de cauciuc la talpi, la membru si la testicole. Femeilor li s-a facut – de catre aceeasi echipa din care faceau parte doua femei- perchezitie vaginala, fara respectarea celor mai elementare principii de medicina si ghiena, caci cu aceeasi manusa s-a facut perchezitie vaginala la toate femeile. Mai mult, aceste perchezitii s-au facut in fata barbatului, ignorandu-se orice principii de morala,” relateaza medicul, potrivit adevarul.ro.

Potrivit Sarei Frank, o tanara care atunci avea 25 de ani, in ghetou se duceau zilnic doua cisterne de apa, adica aproximativ 2000 de litri care se distribuia la 6700 de persoane. Existau zile in care nu se primea apa deloc. 

„Stiu ca in ghetou mureau cam trei-patru copii pe zi, nu cunosc precis motivul, dar in lagar se vorbea ca din cauza lipsei de apa mor copii”, a adaugat in marturia sa femeia.

Cartea zilei: Despăgubirea. Povestea unui supravieţuitor, de Peter Herzog
Romanul autobiografic al lui Peter Herzog pare o completare de mare valoare a literaturii Holocaustului, atât din punct de vedere documentar, cât şi uman.
Peter Herzog s-a născut la 8 noiembrie 1930 în Târgu-Mureş. În 1960 a fost „demascat” ca reacţionar şi a fost dat afară de la TVR.
A urmat un an greu, de şomaj. În 1961 a emigrat în Israel, unde a rămas câteva luni, apoi a emigrat mai departe, în Republica Federală Germania, unde a lucrat în industria prefabricatelor din beton şi în cea a construcţiei de locuinţe.
După unificarea Germaniei, s-a stabilit la Leipzig, unde a fost, timp de 18 ani, manager al mai multor firme de construcţii.
S-a pensionat la vârsta de 78 de ani. Trăieşte în landul Brandenburg, în sudul Potsdamului.
Volum aparut la editura Litera.

Mihai Viteazul, prigonitor al evreilor din ordinul impăratului de la Viena

Comunitatea evreiasca din Cluj, una dintre cele mai mari din Transilvania, are o poveste demna de un documentar. De la cei peste 16.000 de evrei care traiau in inima Ardealului in 1941, conform statisticilor, azi, in 2013, figureaza in actele Comunitatii Evreiesti doar in jur de 400.


Primii evrei sunt mentionati in documentele Clujului in a doua jumatate a secolului al XV-lea. Este vorba de o marturie a lui Nicolae Grecu din Targoviste in fata Conventului din Cluj-Manastur (actuala Biserica Calvaria din cartierul Manastur). Acea marturie vorbeste despre conflictul iscat in 1481 de cativa evrei din Cluj cu familia Haller din Buda, spune istoricul clujean Ladislau Gyemant, intr-un studiu din cartea „File din istoria evreimii clujene“, aparuta in 2011.
Populatia evreiasca creste si se dezvolta - reise din numarul mare de evrei prezenti la un targ din Cluj in 1578. Acest fapt determina autoritatile orasului sa ia masuri impotriva evreilor.
Astfel se dau primele masuri restrictive din partea Dietei Transilvaniei (Parlamentul din acele vremuri) care opreste raspandirea evreilorr in restul Principatului.
In 1593 se introduce o dare pe cap de evreu in valoare de 20 de denari (potrivit istoricului P.P. Panaitescu in cartea sa, „Mihai Viteazul“).
Din ordinul Vienei
Acelasi P.P.Panaitescu mai scrie ca izvoarele contemporane lui Mihai Viteazu arata ca acesta, in timpul scurtei sale domnii in Transilvania, a avut o atitudine oscilanta in privinta evreilor.
In august 1601, Mihai Viteazu si generalul Basta revin in Transilvania cu instructiuni clare din partea imparatului de a distruge orasul Cluj „coplesit de arieni, anabaptisti si evrei“.
Prezenta evreilor in Cluj pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea este sporadica si tranzitorie in contextul unor targuri sau evenimente politice si militare, precizeaza istoricul clujean Ladislau Gyemant.
Prima sinagoga, dupa Revolutia din 1848
In prima jumatate a secolului al XIX-la, evreii s-au luptat sa obtina drept de locuire in orasul Cluj si sa isi poata exercita neingraditi activitatile economice si religioase. Dupa Revolutia din 1848 se inaugureaza la Cluj prima sinagoga si este instituit primului rabin.Din 1867, cand isi dobandesc drepturile cetatenesti, evreii clujeni cunosc o perioada de mare dezvoltare, curmata de Holocaust.
Cifre
Prin numar si importanta, evreii din Cluj erau considerati una dintre cele mai mari comunitati izraelite din Transilvania. Exceptand Clujul, in 1930 doar orasele Oradea, Sighetu Marmatiei si Satu Mare aveau o populatie mai mare de 10.000 de locuitori. Recensamantul din 1910 arata ca la Cluj traiau 7.046 de persoare de religie izraelita, in 1930 erau 13.504 iar in 1941 - 16.763. Intre cele doua razboaie populatia evreiasca avea o pondere de circa 13-15% din populatia Clujului. Majoritatea vreilor erau vorbitori de limba maghiara
Robert Schwartz, presedintele Comunitatii Evreiesti din Cluj, spune ca doar 200-300 de israeliti clujeni au mai scapat din lagarele naziste, ca aproximativ 1.700 erau inainte ca Nicolae Ceausescu sa vanda evreii statului Isreal si ca acum, in 2013, in judet sunt, in evidente, in jur de 400 de persoane, adica circa 190 de gospodarii (mixte).
Un traseu clujean in memoria evreilor
Pentru cei care vor sa cunoasca istoria evreilor clujeni, Comunitatea poate fi contactata de luni pana vineri, pana la ora 13.00, la numarul de telefon 0264/596.600.
Traseul memoriei evreiesti din Cluj-Napoca - propus de revista online de calatorii cluj.travel - urmeaza cele mai importante locuri legate de prezenta israelita in oras. Nu este un traseu recomandat celor care se multumesc sa isi faca doua-trei fotografii in fata principalelor monumente ale orasului, pentru a putea spune ca au „vazut” Clujul, ci este pentru cei care vor sa descopere o parte profunda, aproape necunoscuta si uneori ignorata, a orasului.
Traseul curpinde cimitirul evreiesc ortodox cu Monumentul Holocaustului (de pe Calea Turzii, cum mergi spre judetul Alba). Cimitirul vechi evreiesc (Strada Aviator Badescu, nr. 4-12), ghetoul evreiesc din zona industriala a orasului, templul deportatilor, prima scoala primara, sinagoga muncitorilo, sinagoga ortodoxa.

Depăşirea planului la crime în Transnistria

http://istoriesicultura.ro/transnistria.html

FEȚELE HOLOCAUSTULUI
Un număr de 245 de documente din perioada 8 august 1940-15 noiembrie 1944 a fost recent publicat de Editura Polirom în colaborare cu Editura Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“. La editarea volumului au lucrat Ana Bărbulescu, Alexandru Florian, Alexandru Climescu și Laura Degeratu.
Cartea se deschide cu o prefață semnată de Paul A. Shapiro, director al Centrului pentru Studii Avansate asupra Holocaustului, Muzeul Memorial al Holocaustului de la Washington DC. Cercetătorul american subliniază faptul că Holocaustul „a însemnat un set complex de politici și acțiuni a căror largă majoritate a precedat crimele în masă“. Un element al persecuției a fost supunerea evreilor la un regim de muncă forțată. Acest volum documentează de o manieră convingătoare acest fenomen. Concluzia profesorului Shapiro este fermă: „sistemul de muncă forțată implementat de regimul criminal Antonescu a fost o unealtă puternică și înspăimântătoare utilizată în vederea realizării scopului ultim al acestuia - eliminarea totală a evreilor din România“.
Studiul introductiv, intitulat Munca obștească sau limbajul eufemistic al Holocaustului, semnat de Alexandru Florian, director general al Institutului pentru Studierea Holocaustului din România, analizează contextul european în care munca forțată devine o componentă importantă a regimului antisemit de tip fascist. În cazul României, primele obligații de muncă ale evreilor au apărut odată cu statul național-legionar, când membrii mișcării legionare, instalați în primării și prefecturi, au dispus obligarea evreilor la diverse munci, considerate a fi în folosul comunității. În decembrie 1940, munca obligatorie devine politică de stat, la care erau supuși bărbații evrei cu vârste cuprinse între 18 și 50 de ani.
Cele 245 de documente sunt urmate de anexe, în care se reproduc în facsimil diverse piese de arhivă.
Volumul este o contribuție importantă la cercetarea fenomenului muncii obligatorii la care a fost supusă populația evreiască de către regimul antonescian.
 
// ANA BĂRBULESCU (editor), ALEXANDRU FLORIAN (editor), ALEXANDRU CLIMESCU, LAURA DEGERATU
// Munca obligatorie a evreilor din România
// Editura Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“ / Editura Polirom, 2013

Tragica poveste a vasului Struma

Opt sute de evrei au parasit portul Constanta la bordul navei Struma pe 12 decembrie 1941 cu destinatia Palestina. Presiunile britanice asupra guvernului turc au fact ca vasul sa fie tinut in carantina timp de 10 saptamani la Istambul. Dupa aceea este tractat in largul coastelor turcesti unde este torpilat de un submarin sovietic.

In contextul acelor ani, porturile romanesti reprezentau cea mai buna sansa pentru evreii europeni, fie ei germani, polonezi sau romani de a scapa de persecutiile impuse de Germania nazista.

Romania si-a pastrat o partiala independenta in privinta problemei evreiesti si a permis evacuarea unui numar foarte mare mare de evrei intre 1938 si 1944. Peste 65.000 reusisera sa se salveze majoritatea ajungand cu bine in Palestina. Nu este cazul pasagerilor ce s-au ambarcat pe Struma.

Vasul cu pricina fusese construit in 1867 in Marea Britanie si era intr-o conditie foarte proasta. Motorul, spre exemplu, era luat de la o epava scufundata de pe Dunare. In ciuda starii precare, diferitele organizatii sioniste care au organizat voiajul au inchiriat vaporul de la compania greceasca Singros, potrivit ziare.com

Calatorii, majoritatea evrei din Moldova, Basarabia si Bucovina, au ajuns in Constanta cu trenul. Acestia au fost perchezitionati la sange si abia dupa trei zile in port au putut sa se urce la bord. Majoritatea erau intristati ca isi paraseau tara, dar credeau ca un nou viitor ii astepta in Palestina.

Prizonieri in Istanbul

Dupa o calatorie de patru zile in care au existat si niste probleme la motor, nava ajunge in sfarsit in Istanbul. Spre surprinderea pasagerilor, ei nu au fost lasati sa debarce.

Autoritatile britanice ce controlau Palestina s-au opus emigrari in masa a evreilor de teama unor revolte ale arabilor. Drept urmare au supus la mari presiuni guvernul turc de a nu permite navei Struma sa isi continue drumul sau ca pasagerii sa debarce. Din cauza aceasta, vaporul ramane in carantina timp de aproape doua luni.

Prin eforturile lui Dan Malioglu de la Serviciul Maritim Roman, a doi evrei din Istanbul, Rifat Karako si Simon Brod, dar si a Crucii Rosii, se reuseste aducerea la bord a unor provizii, in lipsa carora pasagerii cu siguranta ar fi murit. Cei trei mentionati mai sus poarta si negocieri cu autoritatile turcesti pentru eliberarea de sub carantina a navei sau posibilitatea ca pasagerii sa debarce, luand in considerare faptul ca Turcia era totusi un stat neutru.

Presiunea britanica era insa mult prea mare. Mai mult, lui Garabetenko, capitanul navei, ii fusese ordonat ca pana la 16 februarie sa paraseasca portul. Pentru ca negocierile cu alte state pentru primirea refugiatilor esueaza si ele, Garabetenko decide distrugerea motorului pentru a imobiliza nava in portul turcesc. Insa, la cateva zile dupa expirarea ultimatumului autoritatile portuare turcesti au actionat in forta.

Abandonati pe mare

In seara de 23 februarie 1942 i se taie ancora si un remorcher tracteaza nava inoperabila in afara portului. In acelasi timp, soldati turci bine inarmati se urca la bord. Pasagerii incearca sa se opuna actiunii turcesti, dar sunt in scurt timp potoliti sub amenintarea ca se va face uz de arma. Vasul a fost scos din stramtoarea Bosfor si dus la circa 10 kilometri de coasta. Soldatii parasesc Struma, se urca in remorcher si ii abandoneaza pe cei opt sute de evrei romani in larg.

Struma este torpilat 

Ce este si mai sinistru este ca nava a fost tractata in acceasi zona in care vasul turcesc Cankaya fusese scufundat de submarinul sovietic SC-213 cu doar cateva ore inainte. Echipajul submarinului avea ordin sa supravegheze si sa distruga navele comerciale inamice sau neutre ce intrau in Marea Neagra cu scopul de a reduce fluxul de materiale ce se indrepta spre Germania.

Soarta vasului Struma este pecetluita in dimineata zilei de 24 februarie cand submarinul zareste nava. La ora 9:30 este lansata o torpila care loveste in plin, urmata de o explozie puternica. Nava se scufunda, iar in urma atacului toti pasagerii sunt ucisi, in afara tanarului bucurestean David Stoliar si a matelotului Ivanof Dikof. Un echipaj al pazei de coasta ajunge de abia dupa 24 de ore, gasindu-l in viata doar pe David Stoliar, Ivanof murind intre timp.

Din totalul de 769 de evrei la bord numai unul a reusit sa ajunga in cele din urma in Palestina.

Dan Şova a dezvelit o placă dedicată victimelor Holocaustului

Ministrul Transporturilor, Dan Şova, a dezvelit, marţi, o placă dedicată victimelor Holocaustului, ocazie cu care a declarat că avem obligaţia de a purta în suflet compasiune pentru cei care au avut de suferit.

El a spus, în cadrul evenimentului, că în anul 1944, de la Cluj au fost deportaţi aproape 18.000 de evrei.

http://www.gandul.info/international/scrisoarea-unei-romance-care-a-murit-in-lagarele-naziste-citita-la-yad-vashem-in-prezenta-papei-12652563


Scrisoarea unei românce în vârstă de 22 de ani care a murit în lagărele naziste a fost citită luni în timpul vizitei Papei Francisc la Memorialul Yad Vashem din Ierusalim, relatează Radio Vatican, în ediţia online.
În timpul vizitei la Memorialul Yad Vashem, ridicat în memoria celor şase milioane de evrei exterminaţi în lagărele naziste, Papa Francisc a denunţat "tragedia incomensurabilă" a Holocaustului şi "nenorocirea" pe care a reprezentat-o pentru umanitate.
Dumnezeu "ştia riscul libertăţii, ştia că s-ar putea ca Fiul să se piardă, dar, probabil, nici chiar Tatăl nu-şi putea imagina o astfel de cădere, un astfel de abis", a declarat Papa Francisc în "Sala amintirii" a memorialului, în prezenţa preşedintelui Shimon Peres, a premierului Benjamin Netanyahu şi a rabinilor.
Papa Francisc a aprins flacăra memorialului, a depus o coroană de flori şi a salutat supravieţuitori ai Holocaustului.
De la sosirea în Israel duminică după-amiază, Papa Francisc a denunţat puternic Holocaustul şi antisemitismul şi a lansat un apel în favoarea unei educaţii care să treacă peste prejudecăţi şi să promoveze dialogul.

Lungul drum al morţii: evreii din spaţiul românesc în vremea celui de-al Doilea Razboi Mondial




Evreii din spațiul românesc au fost supuși unui întreg proces de teroare, deportare și exterminare de către autorități. Mărturiile vorbesc despre acte de o atrocitate așa cum nu a cunoscut România și se încadrează în masacrele care au marcat fața istoriei de-a lungul Celui De Al Doilea Război Mondial.
Povestea pogromurilor și apoi cea a deportărilor evreilor din spațiul românesc începe în 27 decembrie 1937 când este instalat guvernul Goga-Cuza, primul guvern care a transformat antisemitismul în politică de stat. Acesta pomulgă “Legea revizuirii cetățeniei” la data de 1938 care dă startul prigonirii evreilor, deoarece foarte mulți oameni aparținând acestei minorități nu mai sunt considerați cetățeni români.
Pogromul de la Dorohoi
La sfârșitul lunii iunie 1940, România trebuie să cedeze Basarabia, Bucovina și ținutul Herța Uniunii Sovietice, în urma tratatului Ribbentrop- Molotov. Populația românească este evacuată cu ajutorul armatei, dar se hotărăște ca evreii să rămână pe loc. Retragerea forțată a românilor, dintr-un spațiu care le aparținea din moși- strămoși a cauzat o serie de frustări atât în rândul civilor, cât și în rândul militarilor. Antisemitismul nu era o stare nouă în România. El fusese cultivat în memoria colectivă cu ajutorul ziarelor care aparțineau legionarilor și mai ales prin politica reginului lui Carol al II-lea.
Astfel că atunci când armatele ajung la Dorohoi starea socială era destul de tensionată. Istoricul Dinu C. Giurescu afirmă că militarii, abia întorși din Basarabia, "...unde au avut dificultăți foarte mari cu evreii de la nord de Prut... s-au răzbunat", la Dorohoi. Românii care vin în convoie din zonele nou ocupate împrăștie vorba că unitățile armate românește erau atacate de jidani.
Marcant este faptul că acest progrom reprezintă primul eveniment de manifestare antievreiască, dar mai ales este săvârșit de armată română.
În 1 iulie 1940, subunități militare din Grupul 3 Grăniceri și 8 Artilerie declanșeză un atac împotriva populației evreiești.  La Dorohoi fuseseră aduse trupurile a doi militari din armata românească- unul român și celălalt evreu, care urmau să fie înmormântați în data de 1 iunie. Soldații români au deschis focul asupra evreilor aflați la îmormântarea ostașului evreu. Au fost omorâți toți civilii care veniseră la ceremonia solemnă, cu excepția unui singur supraviețuitor, dar și șapte militari evrei care  erau înrolați în armata română.
Soldații români au  intrat în oraș, pe cele trei străzi principale, unde se aflau majoritatea prăvăliilor și locuințelor evreiești. Aceștia au jefuit, au devastat magazinele, au bătut și au schinjuit pe oricine le ieșea în cale. Nu se știe cu exactitate numărul celor uciși atunci. Oficial este cunoscută cifra de 53 de morți și alți zeci de răniți. Unii istorici susțin că numărul este mult mai mare, ajungând chiar până la 200 de persoane asasinate.
Șocant sau nu, populația românească era mult prea speriată pentru a interveni. Unii au riscat, ascunzând și salvând evrei, dar majoritatea au privit neputincioși ororile care se desfăășurau în jurul lor. În felul acesta istoria a demonstrat încă o dată că rău nu poate fi comis decât dacă este susținut de frică sau de indiferență.
Pogromul a fost oprit la ordinul comandantului Corpului 8 Armată, Constantin Sănătescu. El a cerut efectuarea de anchete. Cu toate acestea, vinovații nu au deferiți Curții Marțiale, dar armata a impus mutări și scurte perioade de închisoare ofițerilor și soldaților implicați.
Rebeliunea legionară
În 4 iulie 1940 guvernul Tătărăscu demisionează, fiind urmat de guvernul Ion Gigurtu. Acesta cedează în baza Dictatului de la Viena, la data de 30 august 1940, Ardealul de nord Ungariei.
Evreii din acea parte vo fi supuși unei alte politici de exterminare, diferită de cea a românilor.
Pe 4 septembrie 1940 regele Carol al II-lea îl însărcinează pe generalul Ion Antonescu cu formarea noului guvern. La două zile după instalarea ca prim ministru, Antonescu îi cere regelui abdicare în favoarea fiului său, Mihai. Ion Antonescu preia puterea și zece zile mai târziu formează Statul Național-Legionar, în urma unui pact cu Mișcarea Legionară. Aceasta era
o organizație paramilitară teroristă de orientare naționalistă-fascistă, construită după modelul grupărilor naziste SS și SA.
La 7 septembrie 1940, guvernul nou format cedează Bulgariei Dobrogea de Sud, cunoscută și sub numele de Cadrilater, zonă în care trăiau 850 de evrei.
Atât legionarii, cât și Antonescu erau de accord cu expropierea evreilor, dar ritmul alert pe care-l foloseau primii îl făcea pe Antonescu să se teamă de prăbușirea economiei.
În noaptea dintre 26 și 27 noiembrie 1940, legionarii ucid 65 de demnitari politici din vremea lui Carol al II-lea. Evenimentul a fost cunoscut sub numele de Masacrul de la Jilava și a constituit răzbunarea pentru asasinarea liderului Corneliu Zelea-Codreanu. În 27 noiembrie, tot ei îl ucid și pe fostul premier, Nicolae Iorga, ceea ce va declanșa o tensiuni întrei ei și generalul care va ajunge mareșal.
Lui Antonescu situația îi devenise din ce în ce mai clară. Legionarii nu mai serveau interesele naționale. Antonescu va avea o întrevedere cu Hitler în 14 ianuarie 1940, care îl asigură de suportul său.
Declanșarea conflictului între cele două tabere era imprevizibi. Împușcarea mortală, la București, a maiorul de aviație german, Dohring de un agent britanic de origine grească constituie pretextul pentru începerea luptei.
Rebeliunea legionară a reprezentant manifestarea violentă dintre Garda de Fier și Ion Antonescu, care s-a manifestat printr-o serie de violențe cunoscută sub numele de Pogromul de la București.
În timpul guvernării lui Antonescu evreii au simțit și mai apăsător legile antisemite. Evreii au fost scoși din serviciul militar, medicilor li s-a interzis să-și mai practice meseria pentru crești dacă erau evrei, mulți tineri cu acestă origine au fost dați afară din școli și un număr mare a fost trimis în detașamente de muncă forțată.
Dar ceea ce a reprezentat Progromul de la București întrece prin durată și cruzime multe alte interdicții aplicate până atunci, deoarce într-un timp foarte scurt au fost comise fapte condamnabile.
Progromul a început în seara zilei de 21 ianuarie 1941 și a fost condus de liderul legionar, Horia Sima. Dar membrii mișcării au fost ajutați și de  jandarmi legionari, personalul perfecturii de poliție din București, organizațiile de muncitori legionari și organizația studențească legionară.  Bandele s-au dedat la jafuri, tortură, incendieri și omoruri. Sinagogi vechi ca Bet Midraș,Bet El, cea de pe strada Atena, Templul Coral, sinagoga sefardă Cahal Grande au fost distruse parțial sau total de foc, sau au fost distruse cu topoare și răngi.
Dar aceste acte de vandalism nu au fost de ajuns pentru legionari, care au organizat centre de tortură unde i-au dus cu forța pe evreii din capitală. Victime ale acestui pogrom au fost multe personalități ale vieții sociale și culturale evreiești precum: : rabinul H. Gutman și fii lui Iancu și Iosef, Sigmond Collin casierul comitetului Comunității Evreilor din București, rabinul Zvi Gutman, cantorul Osias Copstüc, dar și președintele Comunității evreiești din București, Sigmund Goldfarb, conducătorul Oficiului Palestinian (oficiul de emigrare), Moise Orecovscky.
Unii au bătuți cu vâna de bou, cu casca militară, cu pumnii și cu palmele. Alții au fost obligați să înghită cantități mare de sare amestecată cu petrol, cu benzină sau oțet. Mulți au fost închiși în spații mici timp de 48 de ore fără harană sau posibilitatea de a-și face nevoile în alt spațiu decât acela în care eru prizonieri. Au fost și cei care au fost duși în Pădurea Jilava și împușcați. Cei care au supraviețuit au fost transportați la Moara Străulești din Bucureștii Noi, unde au fost ținuți închiși și bătuți mereu, după care au fost eliberați în zăpadă, fară haine, la 16 km de oraș.
Statisticile arată că numărul celor uciși variază între 120 și 140, au fost devastate 1274 de prăvălii și Federația Comunităților Evreiești din România a evaluat pagubele la suma de 383 milioane lei.
Rebeliunea este înfrântă în data de 23 ianurie, ca la 27 ianuarie 1941 Antonescu să formeze un nou guvern. Statul Național-Legionar este abrogat în data de 14 februarie 1941 și a fost înlocuit cu dictatura militară antonesciană.
Pogromul de la Iași
Datorită convingerilor lui Antonescu România intră în Cea De A Doua Conflagrație Mondială de partea Germaniei în 22 iunie 1941. În perioada premergătoare și după începerea conflictului evreii sunt concentrați în reședințe de județ, iar unii sunt trimiși în lagărele de la Târgul Jiu și de la Craiova.
Pogromul de la Iași din 27-29 iunie 1941 a fost organizat cu premeditare de către fasciștii români și germani.  Zvonul care a declanșat prigonirile a fost acela că evreii au tras în ostași români și nemți și că au transmis semanle luminoase avioanelor sovietice. În seara lui 27 iunie,  Antonescu cere curățirea elementelor evreiești din Iași. Ordinul se soldează cu încarcerea evreilor în sediul Poliției, care vor fi împușcați în ziua următoare. Cei care au supreviețuit măcelului au fost încolonați, duși la gară și urcați în două “trenuri ale morții”.
Înghesuiți în vagoane, fără aer și hrană, 5.00 de evrei au fost purtați zile întregi spre Podu Ilioaei sau spre Călărași. Cei care au reușit să reziste în atmosfera înăbușitoare și în acele condiții au fost internați în  lagărele de la destinație. După 6 luni au putut reveni acasă.
Numărul exact al celor uciși, la fel ca în alte cazuri nu se cunoaște exact, dar statistice oscilează între 8.000 și peste 13.000.
Prin Pactul de la Tighina, România a anexat Transnitria în 19 august 1941. Armata românescă reușise să elibereze pentru scurt timp Basarabia, Bucovina și ținutul Herța.  Așa că a continuat deportările, care au fost făcute spre Transnistria. Evreii au fost supuși unor marșuri forțate care i-au dus spre moarte pe mulți dintre ei. 142.858 de evrei au fost deportați în toamna lui 1941 la care se adaugă și cei din 1942. Numărul total este de 151.279 de evrei deportați în Trasnistria.
Pogromurile și deportările au constituit planul de exterminare al evreilor conceput de  guvernele romănești.  În întreaga Europă evreii au fost eliminați prin gazare, împușcare și înfometare. Deși și România a folosit tehnici utilizate și de alții, îmbarcarea evreilor în vagoane ermetic închise, cu geamurile zabrelite, cu scânduri batute pe dinafara si uciderea lor prin asfixiere si deshidratare a fost folosita numai aici. Toate crimele comise în acestă perioadă sunt o amintire urâtă din istoria tulburată a țării.

Holocaustul romanesc - Masacrul de la Odesa - FOTO/VIDEO
In urma raportului primit, maresalul Antonescu i-a ordonat generalului Iosif Iacobici, seful Marelui Stat Major si comandant al Armatei a 4-a romane, sa ia masuri drastice de pedepsire. In aceeasi noapte, Iacobici a telegrafiat cabinetului militar al lui Antonescu ca a pornit actiunea ordonata: „Ca represalii si pentru a da un exemplu populatiei, s-au luat masuri pentru a spanzura in pietele publice un numar de evrei si comunisti suspecti”. In ziua urmatoare, la 23 octombrie 1941, militari romani au ucis alti 19 000 evrei civili, femei, batrani si copii, familii intregi din orasul Odesa, impuscati, spanzurati, explodati, sau arsi de vii. Alti aproximativ 45 000 de evrei au fost trimisi de la Odesa in lagarul de concentrare Bogdanovca unde au fost asasinati aproximativ doua luni mai tarziu.
 



Marea ofensiva a armatei romane, cu sprijin si indicatii tactice germane, pentru cucerirea Odesei, a fost declansata la 3 august 1941, cand al 4-lea Corp de armata, comandat de generalul Nicolae Ciuperca, a trecut Nistrul, flancat de al 5-lea Corp, format din Divizia a 15-a de Infanterie, Brigada 1-a de cavalerie si Divizia 1-a blindata, care l-a traversat intre Tighina si Dubasari, conform planurilor de lupta elaborate de maresalul Antonescu personal - ordinul operativ nr. 31 al Marelui Stat Major emis la 8 august 1941, care cerea Armatei a 4-a sa cucereasca Odesa „din mers”. Realitatea de pe front nu a corespuns cu planurile optimiste, ofensiva a fost oprita, orasul dovedindu-se mai greu de cucerit decat se presupusese.

Pe 3 septembrie, generalul Ciuperca (din grupul de generali care considerau ca armata romana nu ar fi trebuit sa treaca Nistrul si sa invadeze teritorii aflate in afara granitei internationale a Romaniei) trimitea un memoriu lui Antonescu in care raporta despre conditiile precare ale diviziilor din prima linie, extenuate dupa o luna de ofensiva permanenta, despre moralul scazut al soldatilor din cauza luptelor pe pamant strain si despre planurile de atac inadecvate conditiilor de pe teren Ciuperca mai raporta ca aproape toate diviziile din primul esalon se gasesc la limita posibilitatilor lor ofensive si propunea un plan de lupta alternativ. 
 



Antonescu si seful marelui stat major, generalul Alexandru Ioanitiu, au respins memoriul. In cele doua asalturi asupra Odesei facute conform planurilor lui Antonescu, Armata 4 a suferit pierderi mari, de 58 855 de militari, din care 11 046 morti, 42 331 raniti si 5 478 disparuti.

Pe 9 septembrie, generalul Ciuperca (impreuna cu seful statului sau major, generalul de brigada Nicolae Palangeanu) a fost inlocuit cu generalul Iacobici, ministrul de razboi din acel moment, care a primit directive clare sa execute fara discutii ordinele primite. 

Dupa Antonescu, motivul acestei situatii deplorabile a fost „lipsa spiritului ofensiv si increderea in capacitatea de lupta a armatei romane”. 

Succesele lui Iacobici au fost si ele, minime, mai ales dupa ce artileria a incetat lupta din lipsa de munitii, asa ca pe 22 septembrie 1941, dupa moartea intr-un accident a generalului Ioanitiu, el a fost rechemat la Bucuresti si numit sef al marelui stat major al armatei. Ulterior, fata cu impotmolirea ofensivei romane, planul respins al generalului Ciuperca a fost adoptat si a dus la cucerirea Odesei.


La 16 octombrie 1941, ora 10.30, patrule avansate ale Diviziei a 7-a de infanterie au intrat in Odesa, iar la ora 16.00 detasamentul Eftimiu a ocupat portul, marcand cucerirea orasului. Simultan au intrat in oras si trupe germane.

Romanii au vrut sa-i schimbe numele orasului in „Antonescu”, iar guvernul sovietic a acordat Odesei titlul de „Oras erou” decernat doar altor trei orase: Leningrad, Moscova si Stalingrad.

Armata a 4-a, in efectivele careia au luptat, intre 8 august si 16 octombrie, 340 223 de combatanti, a suferit o pierdere de 92 545 de soldati (17 729 morti, 63 345 raniti si 11 471 dati disparuti). 

Sovieticii au raportat 41 268 de pierderi: 16 578 morti si disparuti si 24 690 raniti. Ei au mai evacuat din oras circa 350 000 soldati si civili.

Dupa cucerirea Odesei Antonescu a ordonat retragerea Armatei a 4-a pentru refacere (in realitate, aceasta armata decimata nu a mai fost refacuta si in scurt timp dupa participarea la „Parada Victoriei” de la Bucuresti, contigentele au fost lasate la vatra) lasand in loc unitati secundare. Garnizoana orasului a fost preluata de Corpul 2 de armata, sub comanda generalului Nicolae Macici

http://www.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/moise-guran-are-veleitati-de-general-ss-120020

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/70-de-ani-de-la-masacrul-de-la-sarmasu-333128
Comunitatea din orașul Sărmașu comemorează azi 70 de ani de la masacrul comis în localitate de trupele horthyste. Acestea au ucis, în octombrie 1944, în contextul ofensivei Armatei Regale Române pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, ocupată de Ungaria din 1940, 126 de evrei din Sărmașu. O treime dintre ei era reprezentată de copii. De asemenea, jandarmii unguri au ucis și 39 de români, cei mai mulți dintre ei prizonieri de război, prinși în contextul bătăliei de la Oarba de Mureș.
Oribilul masacru de la Sărmașu va fi comemorat în cadrul unui colocviu, găzduit de Primărie. ”Întreaga acţiune se vrea ca o rememorare a evenimentelor de la Sărmaşu de Câmpie, din perioada 5 septembrie-10 octombrie 1944, care timp de 35 de zile s-a aflat sub ocupația invaziei ungare horthyste. În aceste zile și nopţi, jandarmii unguri cu pene de cocoş şi Gărzile Naţionale Maghiare, sub conducerea căpitanului de jandarmi Lancz Laszlo, au împuşcat 126 de evrei și 39 de români din zonă, militari luaţi prizonieri de război din luptele de pe aliniamentul Oarba de Mureş-Luduş-Gheja-Cheţani”, spun organizatorii, care doresc să ridice un nou monument funerar în cinstea victimelor masacrului. După încheierea celui de-al doilea război mondial, doi ofițeri și cinci dintre subofițerii implicați în masacrul de la Sărmașu au fost condamnați la moarte, prin sentința Tribunalului Militar din Cluj. Un jandarm localnic a primit 20 de ani de închisoare, iar un alt localnic, membru al gărzii civile maghiare, a primit 5 ani de închisoare.
Mărturii cutremurătoare
În legătură cu acest masacru, una dintre cele mai cutremurătoare mărturii a fost lăsată de un avocat român de origine evreiască. ”Tot ce am trăit, văzut, simțit și auzit în acei patru ani de urgie nu ar putea sta alături de ceea ce am văzut la Sărmașu. Am pipăit cele 126 de cadavre… Am văzut copii de 5, de 3 și de 1 an, neatinși de gloanțe, care au fost și ei azvârliți și îngropați de vii. Am văzut soț și soție încleștați într-o ultimă îmbrățișare și am văzut un tată cu mâinile crispate strângân­du-și în brațe copilul de un an…”, scria dr. Matatias Carp, secretar general al Federației Uniunilor de Comunități Evreiești din România, delegat oficial ca membru al comisiei de cercetare a masacrului de la Sărmașu.
Trupele horthyste au comis unul dintre cele mai înfiorătoare masacre din Transilvania

Cazul celor 36 de evrei ucişi de soldaţii români în 1941 a fost finalizat. Cine este responsabil de execuţii

Procurorii Parchetului Militar Iaşi au finalizat ancheta în cazul unui
masacru comis în vara anului 1941, în pădurea Vulturi, unde au fost
ucişi 36 de evrei, şi au clasat dosarul după ce au stabilit că
execuţiile au fost comise de către Detaşamentul 6 Vânători, Potrivit Institutului Naţional pentru Studierea
Holocaustului (INSH) "Elie Wiesel", Parchetul Militar Iaşi a
finalizat, în martie 2014, ancheta cu privire la masacrul comis în
iunie 1941, de către Detaşamentul 6 Vânători, condus de generalul
Gheorghe Stavrescu.

Ancheta în acest caz a fost începută în 2010, când în pădurea Vulturi,
comuna Popricani, au fost găsite, într-o groapă comună, mai multe
oseminte umane.

Iniţial, cercetările au fost susţinute de procurorii civili, după
care, pentru că existau suspiciuni că este vorba despre crime de
război, au fost preluate de procurorii militari.

În urma cercetării la faţa locului şi expertizelor criminalistice
amănunţite, s-a stabilit că este vorba despre 36 de persoane, dintre
care 15 bărbaţi, nouă femei şi 12 copii, unul având mai puţin de doi
ani, care au murit cu mai mult de 30 de ani în urmă, toţi de origine
semită.

În acelaşi timp, la faţa locului s-au descoperit şi mai multe tuburi
de cartuşe, de producţie românească.

După audierea mai multor persoane, între care şi un martor cheie care,
la data masacrului avea vârsta de 17 ani şi care a fost ridicat de
acasă, de către soldaţii români, după ce a fost confundat cu un tânăr
evreu, procurorii militari au stabilit cu certitudine că masacrul a
fost comis de oamenii conduşi de generalul Stavrescu.

Procurorii au clasat dosarul, după ce au stabilit că, după mai bine de
70 de ani de la comiterea faptelor, este foarte greu să mai fie găsit
vreun vinovat.

De altfel, potrivit arhivelor Ministerului Apărării Naţionale, general
Gheorghe Stavrescu a murit de tuberculoză, în ianuarie 1951, în
închisoarea de maximă siguranţă Aiud, unde fusese condamnat la
detenţie pe viaţă şi muncă silnică, pentru crime de război legate de
masacrul evreilor de la Iaşi.

Alţi doi ofiţeri aflaţi în subordinea sa, despre care s-a dovedit că
au participat la uciderea victimelor, au murit pe front.

"Este foarte importantă finalizarea acestui dosar, pentru că este
pentru prima dată din 1945, de la Stânca Roznovanu, când găsim o
groapă comună care provine din al doilea Război Mondial şi care are
legătură cu tragedia evreilor din România. Este primul act juridic
care dovedeşte existenţa holocaustului din România", a declarat
Alexandru Florian, directorul Institutului Naţional pentru Studierea
Holocaustului "Elie Wiesel".

http://cultural.bzi.ro/naufragiul-vasului-mv-mefk-re-12818
MV Mefküre a fost o goeleta care, impreuna cu Morino si Bulbul, a facut parte dintr-un convoi de trei nave, cu scopul de a transporta grupuri mari de evrei care emigrau din Romania spre Palestina.


Vasul Mefküre de 53 tdw, era de origine turceasca, construit in 1929 si destinat transportului de marfa. A fost achizitionat de organizatiile evreiesti care s-au ocupat in timpul razboiului cu salvarea evreilor din Europa si a fost destinat impreuna cu vasele Bulbul si Morino, sa asigure evacuarea din Romania a cca 1000 de evrei, majoritate din Romania si o parte din Ungaria si Polonia.

Cele trei vase au plecat din portul Constanta in 3 august 1944. Morino si Bulbul au reusit sa ajunga la Istanbul in Turcia, unde li s-a permis debarcarea si calatoria in continuare spre Palestina. Mefküre a fost interceptat de submarinul german „U-215” care l-a atacat prin foc de artilerie si l-a scufundat. Doar 5 din cei peste 300 de pasageri si 6 marinari au reusit sa se salveze, ajungand inot la unul din celelalte doua vase.


Dupa unele surse germane, submarinul ar fi apartinut de flota sovietica si ar fi avut misiunea din partea britanicilor sa impiedice plecarea evreilor catre Palestina. Dupa alte surse, tot germane, submarinele sovietice au avut misiunea de a impiedica orice circultie de nave intre Romania si Turcia.


Cecertarile de dupa razboi din documente ale armatei germane datate din august 1944, a rezultat clar ca unitatile navale germane au avut ordin de a urmari vasul Mefküre si de a-l scufunda, pentru ca pe acest vas se aflau, in afara de refugiatii evrei, si cativa ofiteri din armata poloneza, nominalizati in ordin.


Potrivit unor surse, punctul de scufundare se afla la 41° 57' lat. N si 28° 47' long. E, la adancimea de aproximativ 1700 metri.


Exista memoriale pentru cei ucisi la bordul Mefküre la cimitirul evreiesc din Soseaua Giurgiului, in Bucuresti, si la Asdod, in Israel.

http://www.art-emis.ro/istorie/2199-1941-pogromul-de-la-iasi-date-si-documente-1.html
Prin amabilitatea distinsului nostru colaborator, neobositul cercetător Mircea Vâlcu-Mehedinţi vă supunem atenţiei un material documentar cu trimitere directă la împrejurările în care a avut loc pogromul de la Iași din iunie 1941. Pentru a înlătura orice comentarii sfertodocte neavizate (s-a întâmplat în cazul publicării în revista ART-EMIS a dialogului din ziua de 23 august 1944 dintre Mareşalul Ion Antonescu şi Regele Mihai, când o serie de veleitari au contestat autenticitatea documentului, deşi sursa verificabilă[1] fusese indicată), şi documentul de faţă poate fi consultat în arhive.[2]  (Redacţia ART-EMIS)

http://www.cotidianul.ro/radacini-ale-antisemitismului-231257/

Rădăcini ale antisemitismului 

 


Există indicatori ai solidităţii unei comunităţi democratice, între care calitatea sistemului electoral, valoarea programelor partidelor, înlocuirea violenţei cu dezbaterea argumentativă (aşa cum ne arată analiza lui Raoul Girardet din „Mythes et mythologies politiques”, Seuil, Paris, 1986, p.53). Printre indicatori se situează poziţia faţă de evrei, care ne spune mult despre mentalitatea colectivă, profunzimea religiei, atitudinea faţă de mituri şi fantasme ale istoriei şi tendinţele culturale.

Cu douăzeci de ani în urmă, cercetarea antisemitismului în Europa Răsăriteană (vezi Leon Volovici, „Antisemitism in Post-Comunist EasternEurope: A Marginal or Central Issue?”, SICSA, The Hebrew University of Jerusalem, 1994, pp. 23-24) trăgea concluzia că, „printre complexele probleme ale Europei Răsăritene de astăzi, antisemitismul nu este cea mai importantă, nici cea mai acută şi serioasă” (p. 23), că scena este dominată de reevaluarea trecutului. Cercetarea menţiona însă că situaţia rămâne deschisă. „Potenţialul pentru centralizarea chestiunilor «evreieşti» este mereu prezent datorită importanţei evreului stereotipic şi mitic în retorica naţionalistă şi în tradiţia istorică şi culturală” (p. 24). Aş adăuga doar că poziţia faţă de evrei nu este nici în această parte a Europei doar o chestiune a evreilor, ci o problemă a oricărui membru al comunităţii democratice, ce pretinde reflecţii şi rezolvări.

Care este situaţia în România? Prin forţa lucrurilor, câteva fapte istorice rămân fundalul oricărei discuţii temeinice în momentul de faţă: emanciparea evreilor a fost proclamată abia la începutul secolului al douăzecilea, în urma tuturor ţărilor europene; evreii români au fost dintre cei mai activi în susţinerea mişcării sionismului; pogromurile din preajma şi din cursul celui de Al Doilea Război Mondial nu i-au ocolit pe evreii români; după ce a avut o mare comunitate evreiască, România a înregistrat o vastă emigraţie, cu pierderi nici astăzi evaluate, cauzate de plecarea în masă a evreilor; contribuţia evreilor, inclusiv cu opere ştiinţifice şi culturale de recunoaştere mondială, rămâne încă de evaluat în cultura română, până acum operaţiunea fiind mai mult punctuală; reglementările legale din România actuală caută să asigure asumarea răspunderii istorice faţă de Holocaust şi prevenirea antisemitismului.

Se încheie astfel discuţia legitimă privind antisemitismul? Evreii nu mai joacă un rol major în economia sau politica României, încât nu mai sunt de apelat când se caută responsabilii. Comunitatea lor este prea mică pentru a juca un asemenea rol. Ei sunt, însă, în continuare invocaţi.

Sunt de părere că trebuie luate în seamă, în mod lucid şi responsabil, acţiunile care îi vizează. Nu este antisemitism să ai altă opinie, argumentată, fireşte, decât un preopinent, oricine ar fi, de acum sau de odinioară. Dar este antisemitism să pui opinii pe seama evreităţii lui, să-i consideri opinia drept una a oricărui evreu, să asumi că toţi evreii sunt de o părere, să predici că solidarităţi ascunse ale evreilor stau în spatele succeselor lor individuale, să faci metafizică plină de clişee a istoriei pe ceea ce s-ar fi petrecut cândva şi multe altele. Spus cît se poate de sintetic, antisemitismul este, în fapt, privirea realităţii prin prisme etniciste pentru a găsi motive de segregare şi de lovire a evreilor.

Avem la dispoziţie registrul cel mai recent al manifestărilor antisemite (vezi Robert S. Wistrich, „Parallel Lines: Anti-Zionism and Antisemitism in the 21st Century”, SICSA, The Hebrew University of Jerusalem, 2013), cu observaţii ce atestă că antisemitismul nu scade. Formele lui sunt mai diversificate, în diferite părţi ale lumii. Unele se leagă, desigur, de situaţia din Orientul Mijlociu, cu un stat Israel înconjurat de adversităţi, dar tot mai performant în competiţiile lumii de astăzi şi cu o cultură de cel mai înalt nivel. Mi se pare că se reconfirmă ceea ce un istoric observa în legătură cu emanciparea evreilor esteuropeni la sfîrşitul secolului al nouăsprezecelea: evreilor li s-a reproşat mult timp că vor să rămână altfel şi au fost discriminaţi, pentru ca mai târziu, după acceptarea încadrării în instituţiile existente, să se resimtă că ar fi prea competitivi şi să li de aplice discriminarea, din nou.

Avem şi în România actuală situaţii ce pun pe gânduri. Unii propun folosirea termenului de „holocaust” nu numai pentru a desemna crimele nazismului şi ale aliaţilor săi, ci şi crimele săvârşite de stalinism. Istoria se citeşte în aşa fel încât militanţilor evrei să li se pună în răspundere regimul comunist. Se mai crede că Israelul se află pe pământul altora. Se lasă să se înţeleagă că în spatele crizei începute în 2007 stau finanţele evreieşti. Se imaginează că statul Israel amestecă motive religioase cu reguli profane. Se redă circulaţie unui folclor incult ce-l incriminează pe „jidovul” ostil lui Isus Cristos.

În cele ce urmează, mă refer pe scurt la aceste situaţii. Mihai Sebastian credea că antisemitismul ar fi curent pe aceste meleaguri, doar că din când în când devine idee. Eu consider derapajele amintite ca rezultat al lipsei de informare şi, până la urmă, efecte ale inculturii.

Crimele secolului al douăzecilea trebuie luate ca atare, oricine a fost victima, respectiv făptuitorul. şi omorârea unui singur om este extrem de gravă, iar cel care a făcut-o trebuie tras la răspundere. În discuţia despre „Holocaust” (sau „shoah”, cum, pe bună dreptate, propun unii istorici!) este vorba de unicitatea crimelor ale căror victime au fost evreii. Dincoace de controversele care au avut loc, este concludentă opinia lui Eberhard Jäckel. Cunoscutul istoric german (în „Die elende Praxis der Untersteller”, în volumul „Historiker-Streit. Die Dokumentation der Kontroverse um dieEinzigartigkeit der national-sozialistischenJudenvernichtung”, Piper, München, Zürich, 1989) a scris: „Omorârea naţional-socialistă a evreilor a fost unică deoarece niciodată înainte un stat nu a decis şi nu a propovăduit, cu autoritatea conducătorului său, să fie omorât un anumit grup de oameni, incluzând vârstnicii, femeile, copii şi sugarii, şi nu a pus în aplicare această decizie cu toate mijloacele posibile ale puterii statale” (p.118). Această explicaţie s-ar cuveni cunoscută. Din păcate, la noi se pronunţă asupra subiectului persoane fără pregătire istorică, iar o dezbatere lămuritoare, cum a fost „controversa istoricilor (Historikerstreit)” din Germania la mijlocul anilor optzeci, nici acum nu este cunoscută, în afara unui cerc restrâns. În plus, un istoric important, precum Ernst Nolte, este luat ca reper fără a-i cunoaşte, la propriu, gândirea, în contextul german în care s-au pronunţat, totuşi, şi Martin Broszat, Thomas Nipperdey sau Hans Mommsen, ca şi alţi istorici contemporanişti.

Se ştie că în condiţiile din prima jumătate a secolului al XX-lea, cu state naţionale dispuse la încăierare şi la tranzacţionarea minorităţilor, mulţi evrei au sprijinit stânga comunistă şi au fost printre protagoniştii ei. şi în acest caz, dincoace de toate discuţiile, două fapte sunt atestate de cercetări făcute cu rigoare sociologică şi istorică. Primul este acela că nu toţi evreii au aderat la comunism (unii, precum Karl Popper, Herbert Marcuse, Leo Strauss, Hannah Arendt, Raymond Aron, opunându-se explicit tezelor marxismului răsăritean şi alimentând, de fapt, prin argumente, criza acestuia!). Nu numai atât, dar nici în partidele comuniste nu s-au angajat toţi evreii locului, iar evreii nu au deţinut vreodată majoritatea şi nu au imprimat linia. Al doilea fapt este acela că asocierea dintre unii evrei şi stânga politică a timpului a fost mereu ambiguă. Stânga, la rândul ei, a rămas tributară în fapt clişeelor antievreieşti ce veneau dintr-o istorie îndelungată (vezi Robert S.Wistrich, „From Ambivalence toBetrayal. The Left, the Jews, and Israel”, University of Nebraska Press, 2012, pp.508-534). O istorie mai complexă decât cea improvizată de noii politruci ce au venit pe scenă, la noi, în ultima decadă, va trebui luată în seamă dacă cineva vrea să se pronunţe nu numai echitabil, dar şi informat asupra dosarului istoric al interferenţelor dintre evrei şi stânga Europei răsăritene.

După înfiinţarea statului Israel, în 1948, şi pe fondul succeselor uimitoare ale acestuia – stat care a construit, pe un sol arid şi înconjurat de un ocean de piedici şi adversităţi, o infrastructură modernă, o democraţie de referinţă şi una dintre economiile cele mai competitive ale lumii – gesturile antisemite se asociază cu accente antisioniste. Unii nu se mai apleacă cu grijă asupra istoriei şi înclină să creadă că evreii sunt destinaţi diasporei, teritoriul Israelului fiind de fapt al altora. Chiar dacă se scriu încă în lume manuale şcolare cu asemenea teze aberante, trebuie observat că Vechiul Testament este asumat de lumea creştină (marcionismul fiind de mult infirmat!) ca parte a Bibliei proprii, că Noul Testament atestă fără putinţă de tăgadă continuitatea vieţii evreieşti în ţara Sfântă, că săpăturile arheologice internaţionale (vezi, cel mai recent, Shimon Gibson, „The Final Days of Jesus”, Lion, New York, 2009) probează desfăşurarea evenimentelor relatate de Scripturi. Poate că este de prisos să spunem, dar trebuie accentuat că toate probele atestă că evreii se află pe pământul strămoşesc, că reînfiinţarea statului lui Israel este reparaţia îndelung aşteptată făcută unui popor care, alături de chinezi, este cel mai vechi dintre popoarele lumii păstrate de istorie. Cu diferenţa că statul chinez a existat mereu, în vreme ce evreii au fost siliţi la o diasporă de peste optsprezece secole, după intrarea lui Titus în Ierusalim.

Ierusalimul este aspiraţia multora, într-o lungă istorie ce vine până în zilele noastre. Oraşul întemeiat de David şi adus la înflorire incomparabilă de Solomon atrage necontenit. Pe lângă înscrisurile şi probele arheologice, intervin mereu noi cercetări, mai recent de istoria artei (vezi Bianca Kühnel, „From the Earthly to the Heavenly Jerusalem. Reprezentations of the Holy City in Christian Art of theFirst Millenium”, Herder, Rom, Freiburg, Wien, 1987) în sprijinul atestării categorice a continuităţii evreieşti la muntele Sion. Că Ierusalimul este pretins astăzi de mai mulţi? Este adevărat. Aş aminti, în chip de răspuns, doar ceea ce fosta Mare Rabină a Vienei a replicat unor pledanţi pentru cedarea Ierusalimului de răsărit, într-o reuniune din capitala Italiei: „daţi-ne Roma şi vă dăm, în schimb, Ierusalimul, pe care trupele romane l-au ocupat şi distrus în anul 70 e.n.”.

Diaspora evreiască a întâlnit condiţii de viaţă pe care istoriile diferitelor ţări încep să le descrie detaliat. Am în minte, ca un fel de indicator, viaţa lui Moses Maimonide, de care Toma d’Aquino s-a simţit atât de legat ca teolog. Aşa cum arată istoricii (vezi Walter Laqueur, „The Last Days of Europe. Epitaph for an OldContinent”, Saint Martin s Press, New York, 2007), spre deosebire de alţi imigranţi, care s-au adaptat, dar nu s-au integrat în noile lor societăţi, evreii s-au integrat până la a lua ei înşişi iniţiativa dezvoltării acelor societăţi. Nenumăraţi evrei din diasporă au devenit, în consecinţă, lideri naţionali şi mondiali. Anglia, SUA, Franţa, Turcia şi multe alte ţări sunt mărturie. Datorită unui mănunchi de premise – urbanizarea în grad înalt, stăpânirea variatelor culturi şi limbi, informalitatea relaţiilor, antrenarea timpurie a minţii în operaţiuni cu concepte de către educaţia talmudică, folosirea grandioasei moşteniri culturale proprii, preţuirea cunoaşterii, capacitatea interacţionării cu numeroşi alţi oameni, emanciparea de care s-au bucurat de la un moment dat etc. – evreii au fost un ferment al înnoirii şi sunt, în continuare, o forţă majoră a modernizării. De aceea, reuşita lor este mai evidentă. Dar numai o privire ce refuză realitatea pune reuşitele evreilor pe seama conspiraţiei, în loc să vadă în ele ceea ce sunt de fapt – reuşite culturale şi umane. Numai o interpretare dispusă la exagerări vede în spatele unor procese istorice mondiale conspiraţia unei populaţii pe care tragediile secolului trecut au făcut-o, din nefericire, mai puţin numeroasă decât cea a New York-ului.

Iudaismul a fost pregătit de învăţaţii evrei, după distrugerea Tempului de la Ierusalim (anul 70 e.n.), pentru a înfrunta vremurile şi a reuşit să coaguleze energiile de-a lungul mileniilor. Statul evreu reînfiinţat în 1948 lua act, în mod natural, de această contribuţie a străvechii religii a evreilor. Dar acest stat a încorporat, în chiar principiile şi regulile construcţiei sale, nu numai tradiţia culturală de o vechime greu de egalat, nu doar experienţa culturală de o bogăţie unică a celor reveniţi din diasporă, ci şi o dezbatere dintre cele mai profunde din epoca modernă în legătură cu organizarea unui stat social bazat pe libertăţi şi drepturi individuale. Azi cunoaştem datele acestei dezbateri (pe care Shlomo Avineri a reconstituit-o exemplar în „The Making of Modern Zionism. TheIntellectual Origins of the Jewish State”, Basic, New York, 1981) şi putem înţelege felul în care s-a construit un stat în care fiecare este liber, dar celălalt nu este ignorat, în care economia, apărarea şi cultura merg mână în mână şi în care democraţia rămâne unită cu meritocraţia. Un stat care are toate aceste caracteristici într-o regiune a lumii ce nu a trecut încă de conflictele istoriei tradiţionale!

Performanţele statului Israel stârnesc uimire şi mai mult decât uimire. Acest stat a fost atacat armat de şapte ori (pe lângă intifada şi acţiunile teroriştilor!). Solul ţării este arid în proporţie de 95%, iar apa potabilă, ca şi cernoziomul, s-au importat mult timp. Capitalul investiţional de risc (venture capital) este, în Israel, per capita, de 30 de ori mai mare decât în Europa şi se află peste nivelul SUA. Israelul are cele mai multe firme înregistrate NASDAQ, fiind depăşit numai de America. Firmele israeliene sunt cele mai căutate din lume pentru comenzi sofisticate, iar ţara este socotită cel mai bun loc de investiţie. În domenii de vârf (de pildă, biotehnologiile) Israelul este numai după SUA şi Anglia. Universitatea Ebraică din Ierusalim generează 5000 de invenţii şi descoperiri pe an şi este considerată cel mai bun loc de studii din lume, în afara SUA. Experţii israelieni sunt solicitaţi în cele mai pretenţioase locuri de pe glob, în probleme din cele mai dificile. Putem cita mulţi alţi indicatori ai unei dezvoltări cu adevărat extraordinare (vezi Dan Senor şi Saul Singer, „Start-up Nation. The Story of Israel Economic Miracle”, Twelve, New York, Boston, 2011), despre care nici nu s-a spus totul. De exemplu, pentru prima oară în istorie, Israelul are capacitatea ştiinţifico-tehnologică şi, desigur, tehnologico-militară de a se apăra singur (vezi George Friedman, „The Next Decade”, Anchor, New York, 2012, pp.97-104). Nu ar fi mai folositor tuturor ca din această competitivitate extraordinară a unei ţări să se înveţe, în loc de a răscoli clişeele degradate ale istoriei?

Bisericile creştinătăţii au căutat să închidă un dosar plin de prejudecăţi deja în Declaraţia de la Selisberg (1947). Prin acest document s-a ajuns la realitate: Isus este evreu, s-a format în iudaism şi a preconizat o înnoire a iudaismului. În ultimul mai bine de un secol s-au putut lămuri cele mai multe dintre piesele dosarului istoric care i-a separat pe creştini şi evrei. Este foarte clar că a existat o diferenţiere înăuntrul iudaismului (la un moment dat fariseii, saduceenii, esenienii şi alţii concurând pentru întâietate!), dar aceasta nu oferă nici un temei pentru a-l opune pe Isus evreilor. Efectiv, nu există nici o propoziţie sau acţiune a lui Isus ostilă în vreun fel evreilor de atunci şi de oricând. Spusele şi acţiunile lui Isus sunt, în fapt, înăuntrul vieţii evreieşti şi profund evreieşti (cum ne-au arătat Hans Küng şi Pinhas Lapide, „Jesus im Widerstreit. Ein jüdisch-christlicher Dialog”, Calwer-Kosel, Stuttgart, Munchen, 1967, şi multe alte cercetări creştine şi iudaice). Procesul lui Isus nu a fost nicidecum evreiesc, ci o procedură romană (după cum a arătat încă o dată Hans Küng, „Das Judentum”, Piper, München, 1991, pp.407-412, pe linia unei tradiţii inaugurate de unitarieni britanici), ceea ce se poate observa şi în inscripţia celebră de pe cruce. Din păcate, la noi cunoaşterea abordării istorice a lui Isus şi a căii pe care Isus din Nazaret a devenit Isus Cristos este şi astăzi firavă, redusă, în orice caz, chiar dacă literatura universală a domeniului a devenit, între timp, cu adevărat impunătoare.

Cu puţin timp în urmă, cel mai prestigios filosof al lumii de astăzi a arătat cât de fecundă a fost, în sociologia şi filosofia germană postbelică, acţiunea intelectualilor evrei reveniţi în Germania din emigraţia la care i-a silit nazismul (vezi Jürgen Habermas, „Im Sog der Technokratie”, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2013). El arăta că „de la Moses Mendelssohn încoace, evreii au desfăşurat în filosofia germană o asemenea creativitate fără egal, încît chiar în spiritul obiectiv contribuţia unei părţi şi a celeilalte sunt contopite” (p.13). Anterior, acelaşi filosof relua formula „simbiozei germano-evreieşti” ce s-a produs în cultura germană deja la nivelul idealismului clasic german, cu Kant, Schelling, Hegel în frunte (vezi Jürgen Habermas, „Theorie und Praxis”, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1973, pp. 172-227). De pildă, teza lui Isaak Luria a „contractării lui Dumnezeu” i-a marcat pe Boehme şi, prin acest intermediar, pe cei care l-au luat ca punct de plecare. Efectiv, în cultura germană – aceasta era argumentarea – nu se pot separa, cum au pretins, de pildă, Carl Schmitt şi unii asociaţi, filoanele german şi evreiesc. Cele două filoane s-au împletit inextricabil. Iar dacă această simbioză s-a produs într-o cultură de amploarea culturii germane, nu ar trebui să ne întrebăm dacă ea nu a avut cumva loc şi în alte culturi? Nu cumva acesta este un răspuns mult mai potrivit decât iluzia unui specific izolat ce nu se confirmă?

Andrei Marga

http://adevarul.ro/cultura/istorie/legislatia-anti-evreiasca-timpul-carol-ii-lea-1_533935f40d133766a85f9d6b/index.html

Prima lege cu caracter anti-semit adoptată de către guvernul României a fost legea revizuirii cetățeniei care va fi sancționată de către Carol al II-lea în ianuarie 1938. Aceasta nu însemna o revizuire a cetățeniei pentru toată populația ci includea doar minoritatea evreiască în acest cadru.[1] După revizuirea cetățeniei începută în anul 1938 și încheiată în anul 1939  care afecta o treime din populația evreiască, legea care fusese decretată de Carol al II- lea la data de 8 august 1940 privind starea juridică a evreilor îi va transforma pe toți în cetățeni de  categoria a doua a. Astfel prin Decretul emis nr. 2650 se urmărea nu doar impunerea unei noi ordini de stat în România ci și o nouă viziune a acestor interese o viziune care era exprimată “ în distincția juridică și politică ce trebuia făcută între românii de sânge și cetățenii români”[2].
            Primul Decret-lege prin care se va pune pecetea noului statut juridic al evreilor din România, este elaborat chiar înaintea proclamării statului naţional legionar, fiind promulgat la data de 8 august 1940 sub semnăturile regelui Carol al II-lea, inginerului Ion Gigurtu, preşedintele al Consiliului de Miniştri la acel moment şi profesorului la Facultatea de Drept din Bucureşti, I.V. Gruia, ministrul Justiţiei[3].
Statutul, va exclude populaţia evreiască din rândul cetăţenilor cu drepturi egale consfinţite prin Constituţia dată în 1923, introducând principiul distincţiei juridice şi politice dintre “românii de sânge” şi cetăţenii români. “Recunoaşterea semnificaţiei sângelui şi a rasei pentru naţiune şi stat – se conchidea într-una dintre lucrările de referinţă despre istoria Holocaustului european – era unul dintre principiile de bază ale concepţiei naziste despre lume”[4].
În legislația românească calitatea de cetățean evreu a fost clasificată pentru prima dată în Regulamentul cu privire la revizuirea cetățeniei din data de 9 martie 1938. În articolul 4 al regulamentului în cauză se preciza: “Evrei sunt cei care, la 18 noiembrie 1918 erau de cult mozaic, chiar dacă ulterior au schimbat religiunea”[5]. Conform decretului lege nr. 2650 se socoteau evrei persoanele de religie mosaică după următorul criteriu: “ Cei născuți din părinți de religie mozaică, nebotezați; cei născuți din mamă de religie mozaică, în afara căsătoriei evrei de sânge atei”[6].
Legislația antievreiască de asemnea clasifica evreii în trei categorii distincte pe care le vom prezenta mai jos:
-          prima categorie evrei intrați pe teritoriu românesc după 30 decembrie 1918 care de regulă erau supuși interdicțiilor majore
-          categoria a II a cuprindea naturalizații individual până la data  30 decembrie 1918, cei care erau naturalizați pentru contribuția lor la Războiul de Independență, cei care s-au distins prin fapte de bravură în timpul Războiului pentru întregirea neamului 1916-1919, precum și orfanii urmașilor de război și urmașii categoriilor exceptate
-          categoria a III a intrau cei nemenționați în primele două categorii mai pe scurt marea masă a evreilor din România care fusese încetățenită pe baza decretelor lege din anul 1919 aceștia puteau practica anumite profesiuni dar aveau o alegere limitată
Tot legea de mai sus prevedea că “obligațiunile militare, fiind obligațiuni de onoare, se transformă pentru evreii din categoria I și III în obligațiuni fiscale sau de muncă iar evreii din categoria a II a  erau opriți de a fii militari de carieră”[7].
            Pe de cealată parte cu toate că erau stigmatizați, conform Decretului Lege nr. 143 din anul 1943 se stipula că evreii cu merite deosebite pt “ fii asimilați total sau în parte cu românii etnici prin Decret al Conducătorului Statului și pe baza Jurnalului Consiliului de Miniștrii”[8].
            Mai departe vor urma decretele de expropiere primul de acest gen este cel din 4 octombrie 1940 privind expropierea propietăților rurale evreiești. Vor urma după aceea decretele de expropiere a islazurilor, fântânețelor, pădurilor cu toate instalațiile și construcțiile, a morilor de orice fel, teascurilor, instalațiilor silvice, caselor de filme, cinematografe etc. Urmează mai departe și încercare de ai scoate pe aceștia din viața culturală un prim pas în acest sens fiind Decretul-lege nr. 3415 din 17 decembrie 1941 prin care se dizolva Federația Comunităților Uniunilor Evreiești în urma acesteia fiind înființață Centrala Evreilor.
            Conform actului adoptat și reglementărilor Centrala Evreilor era singurul organism capabil să reprezinte interesele comunității evreiești, “ căruia i se subordonau toate comunitățile locale, societățile de binefacere, culturale, sportive sau de orice altă natură, existente în România”[9].

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/problema-evreiasca-reflectata-presa-timpului
După cum știm perioada anilor 1938-1940 cuprinde perioada dictaturii lui Carol al II –lea o perioadă de grave crize politice, autoritățile române nepuntând face nimic pentru a opri transformările politice care aveau loc pe continent și care vor influența în mod clar și decisive politica noastră internă.[1]
            Situația evreilor din România acelor ani poate fii caracterizată prin sintagma istoricului Carol Iancu, evreii trecând “de la emancipare la marginalizare”[2]. Cotidianul parizian Le Temps expunea problema antisemitismului românesc spunând că “antisemitismul, care se accentuează în această țară, poate fii considerat ca un reflex al sentimentului național. Românul nu este antisemit din ură de rasă sau religie, ci pur și simplu pentru că vrea să-și vadă conațioanalii luând locul israeliților, pe care i-a considerat întodeauna ca alogeni”[3].
            Precizăm că în domeniul publicațiilor minoritățile din România erau foarte active cele mai răspândite dintre acestea care atingeau chiar și un tiraj de 100.000 până la 200.000 de exemplare erau Universul și Dimineața fiind urmate de către Timpul, Curentul și Adevărul[4]. Conform publicației oficiale Bulletin periodique de la presse roumanie un procent de 70% dintre gazetarii din România acelui timp erau evrei[5].
            Pentru a contura cât mai clar atmosfra destul de tensionată în care trăia populația evreiască din România anului 1937 spre începutul anului 1938, vor reda citirii însemnările scriitorului de origine evreiască Emil Dorian: “ O explozie a stârnit nedumeriri și spaime nebănuite: numirea Guvernului Goga (....). Evreii așteaptă urgii înfricoșătoare (....). Imediat au fost suprimate ziarele Dimineața, Adevărul și Lupta, împotriva cărora Goga nutrește de mult sentimente de răzbunare (....). Presa va fii naționalizată. Gazetarii evrei rămân pe drumuri”[6].
            Ceea ce prezicea Emil Dorian era întru totul corect. Deși obținuse numai 9,15% dintre voturi, Carol al II-lea îl va însărcina pe Octavian Goga cu formarea guvernului. Guvernul va veni la putere  oficial la data de 28 decembrie 1937 având drept lozincă “România, românilor!” , luând primele măsuri cu caracter antisemit pe linie de stat și guvernare.
            În data de 30 decembrie vor fii suprimate ziarele mai sus amintite care erau conduse sau redactate de către jurnaliștii evrei[7]. Noua măsură luată de proaspătul guvern Goga era considerată a fii “ certificatul de naștere al guvernului în patrimoniul de gândire al unui neam”[8]. Gazetele Lumea și Noutatea și ele conduse de jurnaliști evrei au fost intezise la Iași iar în regiunea Bucovinei vor fii suspendate toate ziarele evreiești[9]. Această măsură era motivată în ziarul Universul aparținând lui Stelian Popescu ca fiind una de îndepartare a spiritului public “ românesc” de “ acțiunile dăunătoare  ale anumitor tendințe distructive, care neavând nici o înrudire cu tradițiile presei românești, au ruinat sănătatea morală a țării”[10].
            În presa de la începutul anului 1938 principala temă care era tratată de către presă era aceea a situației evreilor precum și demersurile acestora pe lângă Societatea Națiunilor cu referire direct la legislația clar antisemită a guvernului Goga-Cuza. Ziarul Cuvântul condus de către Nae Ionescu, informa la data de 2 ianuarie 1938 că “ Evreii se plâng Genevei” punând în evidență demersurile populației evreiești cu privire la persecuțiile la care erau suspuși cei drept încă într-un stadiu incipient.
            Într-un interviu acordat de către Regele Carol al II-lea și Prim Ministrul Octavian Goga se preciza o cifră de 250.000 de evrei respectiv 500.000 de evrei “ ilegali”[11]. Datorită presiunii efectuare de evrei la Societatea Națiunilor în cadrul acesteia se va întruni un comitet pentru analizarea acestei probleme, Istrate Mircescu făcând promisiuni comisiei că va face tot ce este posibil pentru amânarea legilor antisemite[12].
            Deși în prima fază guvernul va reuși să zădărnicească acțunile intreprinse de către minoritatea evreiască pe filieră diplomatică acestea nu vor rămâne fără rezultat Regele Carol fiind constrâns să declare ziariștilor din S. U. A. și Marea Britanie că aceste măsuri afectau doar evreii care obținuseră calitatea de cetățean al României într-un mod fraudulos[13].
            Goga va răspunde virulent acestor intervenții ale puterilor străine printr-un mesaj publicat în presă în care menționa că “ au fost zadarnice explicațiile noastre , în care arătam cu lux de amănunte că victimele suntem noi, zadarnice constatările explicite din care se deslușea că nu e vorba de gestul unei intoleranțe xenofobe, ci de apărarea națională a unei țări supuse unei invazii permanente”[14].
            La data de 1 ianuarie 1939 în gazeta Sfarmă-Piatră îl avem pe arhitecutul I.D. Enescu care va publica un articol legat de “Problema evreiască și politica română” prin care se arăta în viziunea lui că evreii “ prin puterea lor economică bancară au pus stăpânire pe toată viața socială a neamului românesc” și de asemenea “ operând prin puterea banului și prin ideologii diabolic ticluite, evreii au reușit să întrețină un permanent război între români ca să poată opera nestingheriți”[15].
            Datorită evenimentelor care se vor petrece în luna iunie a anului 1940 aici referindu-ne la cedarea Basarabiei și nordului Bucovinei prin nota ultimativă impusă de către U. R. S. S. presa din România va trece printr-o perioadă în care articolele care făceau referire la evrei au avut o creștere seminficativă. Ziarul curentul din data de 1 iulie 1940 publica un articol intitulat “ În Basarabia și nordul Bucovinei trupele rusești comit acte samavolnice. Evreii s-au dedat la acte de molestare în orașele celor două provincii”[16] articolul continuând să arate că “ față de atitudinea pe care au manifestat-o evreii din orașele ocupate de trupele sovietice, atitudine care se cunoaște din relatările făcute de refugiați, în întreaga țară domnește o atmosferă de dispreț față de evrei”[17].
            E. Dorian nota în jurnalul său personl că “ ceea ce sa așteptat sa întâmplat: un resentiment din ce în ce mai puternic împotriva evreimii, pentru felul în care evreii din Bucovina și Basarabia ar fi întâmpinat pe ruși. Oficina radiofonică din Roma răspândește cu sânge rece cele mai fanteziste mârșăvii, pe care gazetele le reproduc cu litere groase”[18].
            Însă actele oficiale tindeau să îl contrazică pe scriitorul evreu. Aici vom avea comunicatul Ministerului de Interne, care va fii publicat la data de 2 iulie 1940, cu privire la situația din cele două provincii care arăta că “ populația evreiască originară din Basarabia aflată în interiorul țării” a traversat granița pentru a fraterniza cu trupele sovietice.[19] Pamfil Șeicaru va blama atitudinea evreilor îndemnân pe moment la calm deoarece se apropie un timp “ cu fulgerări de furtună”  care devine “ implacabil ca și destinul” argumentând mai departe că de această dată Israelul se afla“ în zodia rea a ispășirilor”[20]. Prima reacție oficială a autorităților române a fost aceea de a intezice evreilor înscrierea în Partidul Națiunii[21]. Pamfil Șeicaru argumeta că acum este momentul ca problema evreiască să fie rezolvată deoarece aceasta “ se rezolvă pe plan european dar cu datele furnizate de noi”. Pentru a îndeplini acest lucru era nevoie de “ o statistică precisă, o metodă realistă, o conștiiță românească – iată elementele necesare rezolvării unei probleme capitale pentru noi”[22].
            Apreciem că reflectarea imagini evreilor în presa anilor 1938-1940 este una total negativă datorită mai ales influențelor regimurilor totalitare din Europa, România aflându-se în sfera acestora de influență. Astfel în presa vremii cuvântul evreu este strict legat de o conotație negativă a cuvântului el fiind asociat cu dominația de tipul economic sau social, legături cu elementele inamice ale poporului român la acel timp, fiind ori filocomuniști ori filomaghiari, imoraliate și trădare.
            Indiferent de tendințele prezentate trebuie să acceptăm că presa românească manifesta la acel moment un puternic accent naționalist care va avea ca țintă populația evreiască. Situația evreilor era agravată și mai mult datorită contextului internațional mai precis datorită ascensiunii rapide a extremei drepte în Europa.
            Momentul în care acuzele aduse populației evreieși au atins pragul critic a fost pierderea Basarabiei și Bucovinei de Nord unii evrei fiind dovediți în contextul respectiv ca nefiind loiali statului român. Dar aici nu a fost vorba doar de unii evrei ci de comunitatea evreiască în totalitatea ei, represaliile urmând să fie destul de dure la adresa acestora.