IN ROMANIA[2]

Rezumarea primului mesaj :

„Pentru mine Holocaustul nu este un joc de societate” de Andrea Ghita
Preambul: Titlul acestui reportaj are legătură cu conţinutul în măsura în care face referire la ecoul postat anul trecut de „Gioia”, la articolul meu despre prima ediţie a taberei de creaţie de la Borsec, pe tema Holocaustului din România. Între 3 şi 15 august 2010 s-a desfăşurat cea de a doua ediţie a taberei. Am revenit la Borsec pentru a afla de la organizatori despre rezultatele taberei de anul trecut şi a-i cunoaşte pe participanţii din acest an. Sper ca articolul de faţă să răspundă, măcar în parte, îndoielilor lui „Gioia” din care spicuiesc : „ în acest eveniment văd ceva forţat, ceva care obligă la reinventare, căci aceşti tineri artişti nu au şi nu au avut nicio tangenţă cu subiectul…Pentru mine Holocaustul nu e un joc de societate”.
Artişti tineri aleşi pe bază de concurs
Lucrările realizate la ediţia pilot a taberei de creaţie „Holocaustul în România”au fost prezentate la Bucureşti, în 27 ianuarie 2010, cu prilejul Zilei Internaţionale de Comemorare a Holocaustului, într-o expoziţie cu titlul „Cum a fost posibil…”

Adrian Preda: Deportare; lucrare realizată la Tabăra de creaţie de la Borsec, 2009

După opinia istoricului Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel din Bucureşti, evenimentul s-a bucurat de o receptare favorabilă atât în rândul publicului, cât şi al mediului artistic, lucru dovedit şi de numărul mare de persoane dornice să participe la cea de a doua ediţie a taberei de creaţie. Cei nouă participanţi au fost selectaţi din rândul absolvenţilor de arte vizuale, pe baza baremului de vârstă (24 – 35 de ani) şi a portofoliului de lucrări.
„În ultima vreme mă interesează problemele de istorie, istoria României, şi mi s-a părut o bună ocazie să înţeleg ceva mai mult, să desfiinţez nişte stereotipuri şi nişte idei care îmi fuseseră impuse.”- spune Veda Popovici; „Informaţiile pe care le-am aflat au fost impresionante. Nu ştiam multe lucruri despre Holocaustul din România. De fapt, pentru asta am şi venit.” – completează Bogdana Contraş. Arnold Schlachter este de părere că „România de astăzi e influenţată nu numai de comunism, ci şi de perioada anterioară, când a avut loc Holocaustul, şi acest lucru trebuie asumat. Nu este vorba de o modă ci de o încercare de a prelucra trecutul, pentru a înţelege ceea ce se petrece astăzi.”
Oferta
În primele trei zile ale taberei, tinerii artişti au primit informaţii despre istoria Holocaustului din România şi modul în care a fost reflectat în fotografii, filme sau lucrările artiştilor care l-au trăit. Expunerea etno-sociologului Hary Kuller a fost cu atât mai interesantă, cu cât a evocat şi amintirile supravieţuitorului: „Tinerii creatori de aici, oameni foarte destoinici şi de calitate, sunt interesaţi atât de empiria Holocaustului cât şi de ceea ce s-a întâmplat efectiv în anii aceia dramatici. Eu am încercat să le transmit şi o impresie vizuală. Cum arătau cele şase sute de care cu boi, întinse pe kilometri de drum, ducând 3000 de oameni către Bacău. Asta se întâmpla în 1941, a doua zi după deschiderea frontului spre est. Pe noi ne-au evacuat din localitatea Găzărie, spre Moineşti unde trăiau aproape două mii de evrei. Am stat acolo o lună de zile în plin câmp; oraşul era mic şi nu avea posibilităţi să găzduiască atâta lume. Apoi am fost duşi în capitala judeţului, la Bacău, şi lăsaţi de izbelişte. E drept că era vară şi oamenii au stat în corturi… Abia după o jumătate de an am găsit gazdă. Ca să nu spun că o familie de evrei primea a patra parte din raţia unui român. Pâinea costa de trei ori mai mult decât pentru români. S-a purtat steaua galbenă până la sfârşitul războiului. Eram adolescent şi steaua galbenă reprezenta o spaimă continuă pentru că te expunea tuturor batjocurilor.”
Lya Benjamin a vorbit despre artiştii evrei care au pictat cele trăite în timpul pogromului de la Iaşi, al deportării în Transnistria sau în lagărele naziste „Problema este că aceste lucrări sunt plasate într-un context istoric şi ar trebui aşezate într-un context de artă. Mi s-a părut chiar scandalos că niciunul dintre noi, tinerii artişti cu studii de specialitate, nu văzusem aceste lucrări, nu ştiam despre aceşti artişti, în timp ce istoricii care le-au prezentat, le cunoşteau foarte bine. Cred că acest episod arată că taberele de acest gen, ca cea la care participăm, au un potenţial de comunicare între diferitele categorii de specialişti” – remarcă Veda Popovici. Adina Babeş, asistent în cercetare la Institutul Wiesel, apropiată de vârsta participanţilor, a fost prezentă în calitate de specialist, vorbind despre fotografiile document ale pogromului de la Bucureşti.
La Borsec am reîntâlnit-o Sarah Einik, pictoriţa israeliană, care în urmă cu aproape doi ani expunea la Librăria Cărtureşti, o viziune originală despre Holocaust, realizată cu mijloacele artei digitale. S-a apropiat de acest subiect cu multe decenii după momentul consacrării ca pictoriţă, simţind nevoia să prezinte tragedia înaintaşilor ei. De altfel, ea se numără printre cei care au iniţiat tabăra: „Lucrările mele au fost realizate cu sprijinul Institutul Elie Wiesel din Bucureşti şi ne-am gândit că ar fi bine ca în fiecare an să se organizeze câte o expoziţie cu creaţiile unor artişti români inspirate de informaţiile despre Holocaust, pe care le vor comenta cu mijloace artistice.”
Expectative
„Fiecare artist are obligaţia să realizeze minimum două lucrări care intră în proprietatea institutului. Cât priveşte timpul de două săptămâni… Depinde cum îşi împart timpul, ce strategie de creaţie adoptă. Anul trecut fiecare participant a creat două lucrări, şi unul chiar trei. Institutul are o singură grijă, ca în primele trei zile să ofere un training, concretizat prin modalităţile de a prezenta Holocaustul din Europa şi din România. Am speranţa că la 27 ianuarie 2011 vom organiza o a doua expoziţie cu titlul „Cum a fost posibil…” cu alte răspunsuri la aceeaşi temă. Sper să facem o tradiţie din această tabără. În luna octombrie materialul taberei de anul trecut va fi expus la Ierusalim, în Parlamentul Israelului .” – spune Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel din Bucureşti.
„Nu am venit aici ca să reluăm teme deja făcute. Cred că nici organizatorii nu şi-au dorit asta, ci să aducă nişte artişti care să reprezinte subiectul într-o cheie personală. informaţiile şi imaginile pe care le avem la dispoziţie sunt doar nişte indexuri teoretice.”- îşi exprimă opinia, Mihai Coşuleţu, în timp ce Maia Oprea crede că: „Lucrările noastre trebuie să fie un canal de sensibilizare a publicului, nu neapărat doar în legătură cu Holocaustul. Să-i facem să perceapă altfel tot ceea ce s-a întâmplat la noi în ţară, pentru că noi trebuie să fim mai întâi nişte artişti români şi abia după aceea artişti internaţionali.” Mihai Coşuleţ este de părere că „Abordăm acest subiect potrivit personalităţii noastre şi fiecare îşi păstrează stilul, fără ca această tabără să reprezinte un scurtcircuit. Diferenţele sunt mai mult decât bine venite şi cu cât sunt mai mari, cu atât e mai bine. Dacă lucrurile încep să semene atunci trebuie să ne oprim. „Asta era problema totalitarismului şi a Holocaustului, diferenţa nu era acceptată, era eliminată, exterminată” – completează Arnold Schlachter.
„Nu există nici un fel de presiune relativ la ceea ce trebuie să producem. Expectativele sunt de bun simţ, generale. Organizatorii şi cei care au realizat trainingul ne-au dat un input şi ce iese…iese. Suntem într-un proces de căutare în comun. Cred că este o temă care poate fi abordată de fiecare în felul său, iar mesajul nu trebuie să fie legat neapărat de istorie, ci de umanitate în general, de nişte valori. Nu trebuie să privim Holocaustul numai ca un eveniment ancorat în istorie, ci şi ca felul în care putem privi viitorul. Mesajele noastre să aibă un impact în prezent.” conchide Veda Popoviciu. – cuvintele ei se potrivesc perfect în încheierea relatării mele.

VIDEO Submarinul rusesc care a scufundat vasul Struma, descoperit în apropiere de Constanţa
http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/video-submarinul-rusesc-care-scufundat-vasul-struma-descoperit-apro
Membrii unui club de scufundători din Constanţa susţin că au găsit epava unui submarin rusesc dispărut in timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În urmă cu şapte decenii, nava rusească a lovit o mină şi s-a scufundat la câţiva kilometri de portul Constanţa.

Descoperirea este cu atât mai importantă cu cât submarinul SC213 este cel care în februarie 1942 a torpilat vasul Struma care transporta peste 700 de refugiaţi evrei. În urma naufragiului Strumei a existat un singur supravieţuitor. Până acum atât epava sumbarinului rusesc şi vasului Struma au fost căutate fără rezultat de mai multe echipe internaţionale de scafandri, relatează TVR.

Un evreu comunist deportat de Antonescu la Vapniarka se destăinuie de Petru Clej
Géza Kornis este unul dintre evreii comuniști deportați în lagărul de la Vapniarka, din Transnistria. Originar din Timișoara, el are azi 93 de ani și trăiește în Germania, unde a emigrat în anii ’70. El răspunde azi întrebărilor despre persecuțiile antonesciene, dar și cu despre trecutul său comunist.
În ce circumstanțe ați fost deportat în Transnistria?
Am fost deportat în ziua de 6 septembrie 1942, după ce fusesem arestat, de un agent (al Siguranței) cu numele Secoşan, din locuinţa din Timişoara, Str. Craiova. Arestarea s-a făcut în baza unei suspiciuni, fără să mi se impute vreun delict.
In 1939, mă alăturasem mişcării antifasciste, ca un gest de opoziție faţă de politica guvernelor burgheze antisemite care, prin diferite legi, au lovit în populaţia evreiască. Țin să precizez că nu am intrat în partidul comunist, făcând parte doar din rezistența ilegală. Am cautat, pe calea unor lamuriri verbale, să arăt unor cunoscuţi români că regimurile la putere aduc prejudicii nu doar evreilor, ci şi românilor, ducând o politică contrară intereselor statului. Iar unul dintre cei „lămuriţi” m-a denunțat Siguranței.
Am fost arestat, închis la politie şi schinguit. M-au legat cu capul în jos și am fost bătut în tălpi până s-au umflat. Mă puneau apoi cu picioarele în apă rece, iar în ziua următoare reluau bătaia și chinul. Am fost amenințat și cu revolverul, pentru a mă constrînge să recunosc o activitate ilegală și să-i denunț pe cei cu care aveam legături.
N-am recunoscut și divulgat nimic și, neexistand nici o faptă penală care să fi justificat arestarea mea, un unchi, avocatul Desideriu Roth a reuşit, prin legaturile sale, să-mi obțină eliberarea.
Din acest moment am fost în evidența Sigurantei şi tot acest fapt a condus la arestarea mea în septembrie 1942.
De ce v-ați alăturat unui partid nedemocratic, care dorea dezmembrarea României, în chiar anul în care Stalin și Hitler semnaseră un pact de neagresiune? Partidele ca cel Național Liberal sau Național Țărănesc nu s-au alăturat niciodată guvernărilor de dictatură – regală, național-legionară, antonesciană – iar liderii lor, Brătianu și Maniu, s-au opus deportării evreilor în timpul războiului, intervenind personal pe lângă Antonescu.
Dupa iesirea PCR din ilegalitate, mi s-a recunoscut activitatea ca apartenență la partid din 1939. In acea vreme, in vârsta de 22 ani, nu m-am ocupat de dedesubturile politicii. Aflasem despre pactul Hitler-Stalin și m-a nedumerit, dar nu mai mult. De asemenea, la vremea respectivă, n-am ştiut că partidul comunist ar fi urmărit dezmembrarea României ca stat.
M-am alăturat, prin urmare, forţelor antifasciste care s-au opus reprimării populaţiei evreieşti. Iar exemplele de persecuţii sunt multiple. Aş da numai două, cele care m-au influenţat direct. Când a venit vremea să mă înrolez în armată, îndeplineam condiţiile pentru gradul de ofiţer. Totuşi am fost respins sub pretextul că aş fi avut „platfus”. Un evreu nu avea voie să devină ofiţer…
Un alt exemplu este cel al situației fratelui soţiei mele, arestat și el în acele timpuri. Cum nu împlinise vârsta de 16 ani, fiind minor, potrivit legii nu ar fi putut să fie condamnat. Bazat pe această lege, unul din cei mai buni avocati timişoreni a cerut scoaterea lui din proces. Judecătoria militară, având în față un evreu, l-a condamnat în mod abuziv şi arbitrar, la ani grei de inchisoare. N-a mai apucat libertatea, după deportare fiind impuscat în martie 1944, la Râbnita, înainte să fi implinit 20 de ani. Opoziţia faţă de un astfel de regim în care legile nu erau respectate mi s-a părut legitimă.
Nefiind la curent cu politica, nu am cunoscut programele partidelor Liberal sau Țărănesc și, în momentul acela, am presupus că prin politica Partidului comunist s-ar crea mai multă dreptate, fără discriminări față de evrei.
Din acest moment arestării am intrat în evidenţa Siguranţei şi tot acest fapt a dus la arestarea mea în sept. 1942. Cu alti arestati am fos adunaţi într-o sală a Liceului izraelit, iar după câteva zile încărcaţi în vagoane de vite şi transportaţi în Transnistria.
Care a fost perioada deportării și care au fost lagărele prin care ați trecut?
Perioada deportării a fost între 6 septembrie 1942 și 15 ianuarie 1944. Am stat la Vapniarca până la sfârşitul lunii mai 1943, iar apoi, până la eliberare, am fost internat în ghetoul de la Olgopol.
La Vapniarca erau internaţi 1200 evrei din vechiul Regat şi Transilvania. 407 au fost transferaţi din lagărul de la Tîrgu Jiu, 72 fuseseră detinuţi în inchisoarea de la Caransebes, iar 722 au fost ridicaţi din casele lor, deci din libertate. Nu cunosc numărul celor care au supravieţuit. La Râbniţa au fost măcelăriţi, în noaptea 18/19 martie 1944, un număr de 52 de deportați.
Care erau condițiile în lagăre?
La sosire, in cele trei cladiri ale lagărului, lipseau ferestrele; podeaua era de ciment şi dormeam pe un strat subţire de paie. Noaptea, uşile erau incuiate şi în sala în care stăteam, se găsea, pentru peste 100 de internaţi, doar un butoi în care ne rezolvam nevoile. Dimineaţa, pe rând, doi internaţi duceau butoiul la latrină. Toţi eram răciti, iar rinichii nu mai puteau reţine urina.
La Vapniarca, la infirmierie erau sute de bolnavi și, în condițiile unui frig cumplit, unora li s-au cangrenat degetele de la picioare și au fost amputați. Fără medicamente, fără hrana sănătoasă, fără personal sanitar suficient pentru un numar atât de mare de bolnavi. Nici paturile nu erau suficiente pentru toţi.
Îmi amintesc că exista şi o carceră, săpată în pământ, atât de strâmtă încât cei pedepsiţi erau obligați să rămână în picioare, uneori peste 24 ore. N-am avut ocazia să o încerc, tot aşa cum n-am avut ocazia să asist la bătăile practicate în lagăr. Inutil să mai înşir alte suferințe și persecutii.
Din prima zi de deportare s-a format un colectiv ilegal de conducere, dirijat de Bernath Andrei, Lazar Grünberg şi Izsáki Alexandru, oameni cu experienţa multor ani de inchisoare. Colectivul era format din comunişti ilegalişti care, în trecut, nu se făcuseră vinovaţi de deconspirare. La câteva zile după sosire, am fost primit şi eu in acest colectiv.
Sarcina acestuia era păstrarea solidarităţii între deportaţi, să se îngrijească de curăţenie, de evitarea bolilor contagioase, mai ales tifosul, şi să menţină moralul. Fiecare membru avea sarcina să se ocupe de un număr de deportaţi.
Ce amintiri aveți despre conducătorii lagărelor?
În lagăr erau mai multe conducerí, cea militară comandată pe rând de colonelul Murgescu, căpitanul Buradescu, ambii criminali de război, condamnaţi şi executaţi după război, apoi Christache Popovici, cu bună purtare faţă de internaţi, ne-a acordat mai multe înlesniri, ba mai mult, ne a adus şi bani din partea comunităţii evreieşti din ţară.
Specific pentru atitudinea lui Murgescu este următorul răspuns dat doctorului Arthur Kessler, seful medicilor din lagăr: “Ce vă face să presupuneţi că eu aş fi interesat în supravieţuirea internaţilor?”.
Ultimul comandandant al lagărului, pe care eu nu l-am apucat, a fost Sabin Motora. El a salvat deportaţii repartizaţi la Grosulovo, de la o moarte sigură, riscându-şi propria viaţă. El a fost recunoscut printre ”Drepţii intre popoare” de Memorialul Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim.
O altă conducere, era formată din câţiva internaţi, recunoscuţi de comandatură. Aceştia ţineau legătura între internaţi şi comandatură. Ei transmiteau ordinele ce urmau să fie executate în lagăr. Şi această conducere era binevenită, întrucât organizarea muncilor nu se făcea de militari, ci de internaţi.
In sfârşit, era conducerea ilegală, care prin membrii săi influenţa fiecare mişcare din lagăr. Ei au fost menţionaţi mai sus.
Ați fost militant comunist, ce v-a determinat să vă alăturați unui partid minuscul, care la acea vreme nu făcea altceva decât sa execute ordinele lui Stalin?
Sunt două perioade. Cea din 1939 până la deportarea mea din 1942, iar alta după eliberarea din 1944.
In anii ilegalităţii m-am alăturat singurului partid în opoziţie faţă de partidele burgheze antisemite, ce prin legile antievreieşti îngreunau continuu viaţa minorităţii evreieşti. Atunci nu puteam observa influenţa lui Stalin, despre care în şedinţele ilegale nu se vorbea. Din contra, se menţionau numai succesele.
După întoarcerea din lagar eram membru al Partidului Comunist. Actul de la 23 august 1944, l-am simţit drept o eliberare, după o vreme grea de persecuţii şi suferinţe. Am lucrat 25 de ani în comerţul exterior, cu multe delegaţii in străinătate. N-am fost pus niciodată in situaţia de a dăuna cuiva. Munceam cu convingere, făcând inovaţii în domeniul meu de activitate, câteodată cu riscuri mari personale. Am simţit un oarecare patriotism, căutând să-mi servesc ţara, deşi am fost tratat drept cetăţean de categoria doua şi supus unor discriminări şi persecuţii.
De exemplu: secretarul de partid era şeful serviciului în care lucram, eu fiind adjunct; toată munca serviciului o rezolvam eu, el doar semna cu incredere oarbă ce-i prezentam. Despre Uniunea Sovietica nu eram informat şi nici nu m-am ocupat de politică.
Nu pot spune că nu aş fi ştiut de unele nelegiuiri, chiar şi crime făcute de partidul comunist. Gheorghiu-Dej, numit prim-secretar PCR la recomandarea lui Stalin, a fost organizatorul Securităţii, a făcut colectivizarea forţată, a ţărănimii, a ordonat construirea canalului Dunarea – Marea Neagră cu deţinuţi, etc.
Am fost martor al fărădelegilor lui Ceauşescu, al cultului personalităţii drept politică de partid, al măsurilor luate in interes personal şi în dauna poporului. Am stat la cozile interminabile pentru alimente de primă necesitate etc.
Toate acestea le-am ştiut, dar tot atât de adevărat este, că fără a fi membru de partid nu puteam să am un serviciu intr-o intreprindere de stat. Singurul lucru ce-l puteam face era distanţarea de la sarcinile de partid, pe care la executam in asa fel să nu lovească în conştiinţa mea de om.
Amănunte despre crimele comunismului in URSS au fost demascate în 1956 şi aduse la cunoştinţa lumii intregi, de Hrusciov, dupa moartea lui Stalin. Atunci a apărut şi cartea lui Alexander Soljenițîn “O zi in viaţa lui Ivan Denisovici” iar apoi, de acelaşi autor “Archipelagul Gulag”. Acestea erau documente şi fapte suficiente pentru a dovedi caracterul criminal al partidului comunist.
Chiar ştiind acestea am rămas în partidul comunist, fără convingere, până la excluderea mea in 1972, când am înaintat cerere de emigrare in vest.
Negaționistii spun: de ce veniți cu aceste povești după 50-60-70 de ani, cine v-a împiedicat să le spuneți imediat după 1944?
Ion Antonescu se face vinovat de deportarea evreilor în anii 1940-1942.
Faptul că după 1942 s-a opus unor ordine ale naziştilor germani, se datora împrejurărilor politice ale acelei vremi, cu perspectiva sigură a înfrângerii armatei germane, dar şi influenţei exercitate de Regina Mamă Elena, asupra lui Antonescu în favoarea evreilor.
Este indiscutabil că o serie de evrei, cu nume româneşti, aflaţi in funcţii superioare ale aparatului de partid, se făceau vinovati de crime, executând ordinile conducerii de partid, partid dirijat de Stalin.
Hrusciov, intrebat de ce nu l-a demascat pe Stalin cu ani în urmă, când dictatorul era incă în viaţă, a raspuns: “atunci n-as sta aici”. Cam acelaşi răspuns s-ar putea da negaţioniştilor.
Dar demascarea atrocităţilor şi crimelor trebuie făcută chiar cu decenii după ce s-au intâmplat, ca să ajunga la cunoştinţa lumii şi, mai ales, a tineretului, adică a generaţiilor ce ne urmează.
Ați primit vreodată compensații pentru suferințele din Transnistria? Dacă da, din partea cui?
Am primit compensaţii de la statul german în valoare de 15.000 mărci germane şi primesc şi în prezent de la organzatia evreiasca Claims Conference, trimestrial 800 euro.
Ce simțiți azi când asistați la atitudini negaționiste?
Simt că lumea n-a invăţat din trecut, iar guvernele naţionale şi organizatiile internaţionale sunt prea inactive pentru a rezolva problemele actuale ale politicii.

În România a avut loc un Holocaust de Gyula Keszthelyi
Nu mă miră faptul că ideile neonaziste câştigă teren în toată Europa şi nu numai în ţările postcomuniste. Conform unei vechi anecdote, scriitorul G. B. Shaw, în zilele semnării tratatelor de pace de la Paris din 1919-20, a fost întrebat de posibilitatea unui nou război mondial. La întrebarea ziariştilor, vestitul scriitor britanic ar fi dat următorul răspuns: „viitoarea conflagraţie mondială va izbucni atunci când acei tineri care nu au văzut ororile războiului recent terminat, vor ajunge la putere.” După logica lui Shaw reapariţia extremei drepte şi a ideilor naziste, ar fi legată de dobândirea puterii politice de generaţiile născute după 1945.
Dacă îmi permiteţi, aş împărţi cu Dvs. trei momente semnificate din viaţa mea.
Fuga de legionari
În ianuarie 1941 îmi lipseau două luni până la împlinirea vârstei de 7 ani, când în zilele loviturii de stat, trebuia să cunosc spaima morţii stând în faţa unor legionari beţi din Valea Ierii (la 50 km. de Cluj, în fosta plasa Iara), care au intrat în casa noastră cu arme încărcate, vroind să mă ucidă împreună cu mama mea, pentru faptul că tatăl meu l-a scos din mâinile unor legionari pregătiţi pentru linşare, pe directorul lor evreu Samuil Knobler, pe care l-a dus cu maşina fabricii la Sântimbru (la 9 km. de Alba Iulia), şi unde a rămas ascuns trei luni în subsolul casei mătuşii mele.
În fine, noi am scăpat din mâinile acestui grup pregătit pentru uciderea unor oameni nevinovaţi, datorită unor palme rapid distribuite de câţiva muncitori lucizi la minte (mult mai târziu am aflat că cei care ne-au salvat, făceau parte din celula ilegală a comuniştilor din fabrică…). Acest incident a avut un rol determinant în ralierea noastră la 8 martie 1941, la exodul maghiarilor şi evreilor(!) din sudul Ardealulului şi Vechiul Regat spre nordul Transilvaniei, atribuit de Hitler la 30 august 1940. Ungariei horthyste prin Dictatul semnat la Palatul Belvedere din Viena.
Profanatori secui
Între anii 1942–1944 am trăit în Secuime, în oraşul Gheorghieni (actualmente în jud. Harghita). Deoarece autorităţile ungare datorită apropierii frontului (armata sovietică a ocupat deja o parte a Bucovinei), au ordonat înhiderea anului şcolar imediat după Paşti, eram deja în vacanţă. În dimineaţa unei zile însorite din luna mai, am făcut un rond prin oraş. Ajungând în faţa Şcolii Generale de Stat, am observat o mulţime de oameni adunaţi în curte şi multe femei pe trotuar încercând să întroducă prin gardul de fier celor din curte, alimente şi lenjerie de pat.
În curtea şcolii erau evreii adunaţi în zori de jandarmeria ungară urmând să fie transportaţi la Auschwitz, iar pe trotuar se aflau soţiile unor secui din oraş. Mergând mai departe, am văzut că întrarea la templul evreiesc, care în condiţii normale era închisă, de această dată este deschisă. Fiind catolic şi elev al şcoliii confesionale, trebuia să inving frica de o pedeapsă promisă de parohul catolic, care în acelaş timp a fost şi catihețul nostru, pentru vizitarea unei biserici necatolice. Întrând în sfârşit, înăuntru, am găsit în locul unui locaş sfânt, unul profanat într-un mod bestial. Am presupus că făptaşii au fost tot secui, ca femeile văzute mai înainte în faţa gardului şcolii. Pentru a doua oară puteam să mă conving de brutalitatea de care este în stare să comită oamenii orbiţi de nişte demagogi populişti.
“Ungur, dar simpatic”
La trei ani după absolvirea secţiei economice din cadrul Universităţii Bolyai din Cluj, am fost numit şeful serviciului plan la o fabrică de mobilă cu 1300 muncitori. Într-o zi am auzit că delegatul ministerului care a venit la noi în control, m-a caracterizat ca „un ungur, dar simpatic.” Pentru mine în acel moment a devenit clar, cât de umilitoare poate să fie o afirmaţie ca „evreu (ţigan sau altul) dar simpatic.” De atunci apreciez pozitiv orice persoană aparţinătoare oricărei minorităţi (naţionale, etnice sau de religie).
După aceste rânduri întroductive, să trecem la fenomenul neonazismului din România. La întrebarea revistei Acum, am dat răspunsul în rubrica „Vox Populi” că mareşalul Ion Antonescu, este „un personaj complex al istoriei românilor.” Sunt de părere că activitatea sa publică trebuie să fie analizată de oameni de ştiinţă competenţi, dar acest personaj important nu poate să fie exclus din istoria română.
Antonescu – personaj complex
Ion Antonescu, după părerea mea personală, datorită crimelor comise împotriva umanităţii, nu merită nici statui şi nici denumiri de străzi. Argumentele mele:
Antisemitismul autorităţilor române a devenit evident în ochiul opiniei publice internaţionale numai după terminarea primului război mondial[1], în momentul când guvernul român a refuzat semnarea Acordului privind protejarea minorităţilor. În 1940, guvernul condus de Ion Gigurtu a încercat să minimalizeze exasperarea maselor pentru prăbuşirea României Mari prin întroducerea unor măsuri antievreieşti. La 6 septembrie 1940, începe dictatura lui Antonescu.[2] Mii de evrei sunt închişi în diferite lagăre de concentrare, din Miercurea Ciuc, Caracal, Tg. Jiu etc, unde mulți mor datorită înfometării[3] iar cei rămaşi încă în viaţă sunt deportaţi dincolo de Nistru şi omorâţi acolo.
Legionarii[4] sunt potoliţi de Antonescu după pogromul comis la Bucureşti (la Dudeşti), în perioada puciului din ianuarie 1941 cu următoarele cuvinte: „nu luptaţi, pentru că legionarii căzuţi în timpul luptelor, vor uşura pentru evrei şi francmasonii, să ajungă la putere.”
După înăbușirea răscoalei legionare, tot Antonescu a spus următoarele: „legionarii au organizat cumplite masacre, nu au ţinut cont de cele mai elementare criterii ale umanităţii şi violenţa lor sângeroasă nu avea nici o limită… am dovezi corespunzătoare privind modul cum au fost chinuiţi şi prădaţi evreii bogaţi de legionari.”[5]
Rebeliunea legionară a fost înăbușită după câteva zile de Antonescu, dar tot el a luat imediat măsuri împotriva evreilor care au încercat să diminueze efectele negative ale acestora prin coruperea funcţionarilor publici şi printr-un exod masiv. Coruperea funcţionarilor a fost o măsură eficientă pe teritoriul României Vechi, dar evreii din Basarabia, Bucovina, Transnistria şi Odesa au avut un destin tragic.
Mareşalul Ion Antonescu „Conducătorul României” până la 23 august 1944, a fost condamnat la moarte de Tribunalul Poporului şi impuşcat la Jilava la 1 iunie 1946, În ciuda acţiunilor începute după 1989 şi conduse de Iosif Constantin Drăgan, Ion Coja, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor şi de alte persoane din anturajul lui Nicolae Ceauşescu, pentru reabilitarea lui Antonescu, sentinţa din 1946 fost reconfirmată de Curtea de apel din Bucureşti în 2006 şi astfel rămasă definitivă, iar Raportul final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România condusă de prof. Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, a fost admis de fostul preşedinte al statului Ion Iliescu şi declarat „Document de Stat”.
Este adevărat că România nu a predat nici un evreu Germaniei hitleriste pentru exterminare, dar Antonescu rămâne răspunzător atât pentru progromurilor din România, cât şi pentru dispariţia celor cca.300000 de evrei din Bucovina, Moldova, Basarabia şi Odesa.
Antonescu chiar dacă rămâne o personalite discutată, un lucru este însă cert: HOLOCAUSTUL A AVUT LOC ŞI ÎN ROMÂNIA.


[1] În afara unor istorici, foarte puţină lume ştie de exemplu că evreii din Regatul României nu beneficiau de drepturi cetăţeneşti ipână la Congresul de pace de la Berlin (1879).

[2] Este oarecum ciudat faptul că Antonescu a devenit antisemit cănd mama sa (Frida Cuperman) a fost evreică. Antisemitismul lui Antonescu a devenit evident încă în 1907 când s-a distins ca sublocotenent în asuprirea Răscoalei Ţărăneştie (despre care de asemenea puţini ştiu că a avut un caracter antisemit).
[3] Amănunte în rechizitoriul procurorilor Tribunalului Poporului.
[4] Încă la 14 septembrie 1940, Antonescu a instaurat „Statul Naţional-Legionar Român,”şi ca vicepreşedinte l-a numit pe Horia Sima (şeful Mişcării Legionare).
[5] Fragmente retraduse în română,dintr-un discurs radiodifuzat.

De cine era populata transnistria innainte de al II-lea razboi ...
Transnistria este un termen artificial geografic, creat in al doilea razboi mondial, referindu-se la o parte din Ucraina cucerita de trupele germane si romane in vara anului 1941. Inainte de razboi, acest domeniu a avut o populatie evreiasca de 300.000 de evrei. Zeci de mii dintre ei au fost sacrificati de catre Einsatzgruppe D, precum si de catre fortele germane si romane. Transnistria a fost ocupata si a fost utilizata pentru concentrarea evreilor din Basarabia, Bucovina si Moldova de nord, care au fost expulzati de pe ordinea directa a lui Ion Antonescu. Deportarile au inceput la 15 septembrie 1941, si au continuat, pana in toamna anului 1942. Evreii care au supravietuit uciderea in masa efectuate in Basarabia si Bucovina au fost deportati in Transnistria pana la sfarsitul anului 1941. Numarul total al deportatilor a fost in jur de 150000, desi surse germane scriu de 185000.
Acitivitatile criminale ale romanilor
Ghetourile si lagarele din regiune au fost in mainile jandarmeriei si autoritatilor administrative romanesti. La sfarsitul lunii noiembrie 1941 cea mai mare parte a evreilor din Basarabia si Bucovina au fost inghesuiti in ghetouri si lagare in Transnistria centrala si de nord. Pe urma Antonescu – a ordonat sacrificarea a evreilor din Odessa.
Bogdanovca, tabara situata pe Bug, in satul Bogdanovca in transnistia. Ea a fost fondata in octombrie 1941 de catre autoritatile de ocupatie romane. Pana la 1 decembrie 1941, peste 54000 de evrei din Basarabia si Odessa au fost inchisi in lagar. La mijlocul lunii decembrie, tiful a izbucnit in Bogdanovca. In acel moment, romanii si germanii au decis sa distruga intreaga populatie din tabara. Exterminarea a inceput pe 21 decembrie. Soldatii romani si politia, politia ucraineana, si civili locali au luat parte activa, sub comanda sefului politiei locale ucrainene. Aproximativ 5000 de prizonieri bolnavi si cu handicap au fost blocati in doua grajduri, care au fost apoi arse. Restul prizonierilor a fost indreptat in grupuri de 300 – 400 la riu. Ei au fost fortati sa se dezbrace de imbracaminte si sa ingenuncheze. Apoi au fost impuscati sau exploadati cu grenade de mina.Ucidere a continuat timp de patru zile, in care 30.000 de evrei au fost ucisi. Uciderea a fost oprita temporar in Ajunul Craciunului, in timp ce restul evreilor au fost lasati in afara, congelati in asteaptarea mortii. Masacrul a inceput din nou, pe 28 decembrie; 11000 de evrei au fost ucisi la 31 decembrie. Doua sute au fost tinuti in viata pentru a arde organisme, dupa care au fost ucisi.
In districtul Golta: 54,000 in lagarul Bogdanovca, 18000 in lagar Akhmetchetka, precum si 8000 in lagarul de Domanevka. In Bogdanovca toti evreii au fost impuscati, de jandarmeria romana, politia ucraineana, si Sonderkommando R, alcatuita din Volksdeutsche. In ianuarie si februarie 1942, 12.000 de evrei ucraineni au fost ucisi. Altii 28000 de evrei, majoritatea din Ucraina, au fost ucisi de catre SS si de politia germana, in sudul Transnistriei. Prin martie 1943 nu mai mult de 485 de evrei ucraineni au fost lasati in viata in tot sudul Transnistriei. Un total de 185,000 de evrei ucraineni au fost ucisi de romani si de unitatile armatei germane.
Iarna din 1941 – 1942 a fost severa, cu zeci de mii de deportati pieriti. Situatia evreiilor sa imbunatatit in iarna anului 1942 – 1943 fiindca transporturile primelor ajutoare din comunitatile evreiesti din Regatul si sudul Transilvaniei au ajuns la evreii din Transnistria.
La 17 decembrie 1941, Wilhelm Filderman, a obtinut acordul lui Antonescu pentru ajutorul care urmeaza sa fie trimis in Transnistria, dar autoritatile au pus tot felul de obstacole in calea evreilor. Cu toate acestea, ajutorul a jucat un rol important in ajutorul a cel putin o parte din supravietui. Spre sfarsitul anului 1943, ajutorul pentru evreii deportati in Transnistria a fost trimise acolo de catre Comitetul Evreiesc American distributi in comun, Comitetul de salvare a Agentiei Evreiesti din Turcia, World Jewish Congress, si Oeuvre de secours aux Enfants (OSE) . In februarie 1943 Pope Pius XII a dat o contributie de ajutor. Consiliul evreesc a concentrat lupta cu privire la repatrierea deportatilor pentru a merge la Palestina. De asemenea, in aprilie 1943, Consiliul, cu ajutorul Centrului Evreesc, a obtinut permisiunea lui Antonescu pentru intoarcerea in Romania a 5.000 de orfani evrei. 5000 nu au fost repatriate, din cauza opozitiei germane. Filderman a fost expulzat in Transnistria, in mai 1943, si, la intoarcerea sa in Romania in luna august a cerut guvernului sa permita tuturor evreilor sa se intoarca in Romania.
Multi dintre supravietuitorii ramasi li sa permis sa se intoarca in Romania in 1945 si 1946.
Multi evrei au fost deportati in Transnistria din Basarabia si Bucovina. In perioada 1941-1944, 200.000 de oameni de romi si de evrei au devenit victimele ocupatiei romanesti din Transnistria. Ne fiind pe teritoriul romanesc, transnistria, a fost folosit ca un cimp de ucidere de exterminare a evreilor. Supravietuitorii spun ca, in comparatie cu Holocaustul din Germania nazista, in cazul in care deportarile au fost atent planificate, guvernul roman nu a pregatit gazduirea miilor de oameni in transnistria, ei au fost plasati in cazarmile brute, fara apa, electricitate. Cei care nu puteau merge au fost pur si simplu lasat sa moara.
In Odesa, din oras aproximativ 180.000 de evrei au ramas intre 80000 si 90000 in momentul in care germanii si romanii capturat orasul pe 16 octombrie 1941. Sase zile mai tarziu, o bomba a explodat in cartierul general militar roman din Odessa, care ca raspuns a fost un masacru de evrei; multi au fost arsi de vii. In octombrie si noiembrie 1941, trupele romane de la Odessa au ucis aproximativ 30.000 de evrei. Cea mai mare parte ramase evreilor din Basarabia (84.000 de 105000) si nordul Bucovinei (36.000 din 60.000) au fost inghesuiti in cum scrie Enciclopedia Holocaustului (Statele Unite ale Muzeului Memorial al Holocaustului), scrie ca “Printre cele mai notorii dintre aceste ghetouri … a fost Bogdanovca, pe malul de vest al raului Bug, … In decembrie 1941, trupele romane, impreuna cu partea ucraineana, au masacrat aproape toti evreii din Bogdanovca; impuscaturile au continuat pentru mai mult de o saptamana. ” Evenimente similare au avut loc la Domanevka si tabere Akhmetchetkha, si colonia” in Moghilau. ” Tabere Altele, de asemenea, cu rate de deces foarte mari, au fost la Pechora si Vapniarka. Multi evrei au murit de foamete sau boli in timpul deportarilor in transnistria sau dupa sosire. Altii au fost ucisi de romani sau unitati germane, fie in Transnistria sau dupa ce au fost condusi peste raul Bug in Ucraina germana ocupata. Cele mai multe dintre evrei care au fost trimisi in lagarele din Transnistria nu sau intors. Cei care au supravietuit, in jur de 70000, sa intors in Romania in 1945 pentru a gasi casele lor.
Chiar si pentru populatie, in general, produsele alimentare in transnistria au fost extrem de limitate, prin lipsa de planificare romanesca.. Din spusele supravetuitilor:
- oamenii se adunau in afara unui abator si asteptatu resturi de carne, piele si oasele ca sa fie date afara din abator, dupa curatare in fiecare dimineata. A fost lupta pentru oase, la fel ca si ciinii. Printre supravietuitorii au fost Liviu Librescu si Norman Manea.

Despre un Memorial al Holocaustului la Cluj-Napoca |
În mai 1944 la Cluj trăiau peste 16.000 de evrei. După eliberarea oraşului de către Armata Română, în 11 octombrie 1944 şi încheierea războiului în 9 mai 1945, reveniseră acasă circa 1500 evrei. Ceilalţi evrei, circa 14.500 au murit în lagărele germane de exterminare, prin foc, foame, boală, muncă forţată şi de gloanţe, la Auschwitz-Birkenau şi Dachau. Datorită Dictatului de la Viena din 30 august 1940, Transilvania de Nord-Vest şi Clujul au trecut sub ocupaţia Armatei Regale Maghiare, conduse de Amiralul Miklos Horthy. Sunt cunoscute de istorie atrocităţile suferite de români şi evrei, în perioada ocupaţiei horthyiste. Au fost ucişi mii de români civili: femei, bătrâni, copii, bărbaţi şi au fost asasinate bestial gravide cu baioneta în burtă, de către jandarmii cu pene de cocoş la Ip, Treznea, Moisei, Sărmaşu, Turda, Nuşfalău, Breţcu, Mureşenii de Câmpie, Cerişa sau Prundu Bârgăului. În patru ani de ocupaţie horthystă a fost un adevărat Holocaust al românilor din regiune. Alături de românii civili nevinovaţi au căzut victimă Shoahului peste 140.000 de evrei. Din păcate, evreii din Cluj nu au scăpat de ororile săvârşite de jandarmii maghiari, cu pene de cocoş. Calvarul evreilor clujeni a început în primăvara lui 1944. La 27 martie 1944 naziştii au ocupat Clujul. Gestapoul şi-a stabilit statul major la hotelul New York. Au început să apară în serie ordonanţele antievreieşti. La 31 martie 1944 s-a emis un ordin potrivit căruia fiecare evreu care a depăşit vârsta de şase ani era obligat să poarte în piept o steaua galbenă în şase colţuri, cu diametru de 10 cm. Autorităţile maghiare efectuau controale pe străzi. Dacă steaua galbenă nu avea dimensiunile prevăzute sau era cusută neregulamentar, purtătorul era amendat cu 1000 de pengő. S-a stabilit ca ghetoul de la Cluj să fie amplasat la Fabrica de Cărămizi din apropierea gării. Aici au considerat autorităţile maghiare că se află locul cel mai potrivit pentru cei 16.000 de locuitori evrei ai oraşului şi din împrejurimi. Căteva sute de evrei clujeni au primit ajutorul lui Raoul Şorban, care era directorul Tribunei Ardealului, singurul ziar românesc din Ardealul ocupat, şi care a reuşit să-i treacă clandestin graniţa pe evrei prin „vama cucului”, adică prin pădurea Făget spre comuna Feleacu, care rămăsese sub administraţie românească. În România evreii erau bine primiţi de autorităţi şi o parte dintre aceştia plecau cu vapoarele din Constanţa spre Israel. Cei care au rămas în Cluj au suportat calvarul lagărelor de concentrare. În dimineaţa zilei de 3 mai 1944, la ora 5, a început concentrarea evreilor din zona II spre ghetouri. Evreii din Maramureş, Satu Mare şi Baia Mare au fost concentraţi în 11 ghetouri, iar evreii din Cluj, Bistriţa şi Oradea au fost izolaţi prin Decretul nr. 6163/1944. La 10 mai 1944, toţi evreii erau concentraţi. Germania l-a însărcinat pe Edmund Veesenmayer să raporteze numărul celor din ghetouri, în raportul din 11 mai 1944 figurând pe listă 325.000 de persoane. După ce evreii au fost înghesuiţi în spaţii neamenajate, fără facilităţi sanitare, autorităţile maghiare au invocat pericolul epidemiilor, cerând deportarea cât mai grabnică a celor închişi. Episcopul Iuliu Hossu, primul cardinal român din istorie, le-a acordat ajutor evreilor închişi în clădirea Spitalului evreiesc din Cluj, azi Clinica de Chirurgie III, precum şi celor 16.000 de oameni deportaţi în ghetoul de la Fabrica de Cărămidă. Iuliu Hossu, deşi el însuşi era persecutat de autorităţile maghiare, i-a vizitat pe cei închişi şi le-a împărţit bani şi alimente.
Bilanţul aplicării “soluţiei finale” de către horthyşti, susţinuţi şi încurajaţi de nazişti, dar întrecându-le aşteptările în zel, este cutremurător: înainte de deportare, în mai 1944, pe teritoriul Ardealului de Nord trăiau 166.601 evrei. Dintre aceştia, 151.180 au fost deportaţi la Birkenau-Auschwitz, iar 14.881, concentraţi în detaşamentele de muncă forţată. Au supravieţuit 15,5%, aproximativ 25-26.000 de persoane.
Imediat după război strada pe care se afla Fabrica de Cărămizi se numea Strada Deportaţilor Evrei. Apoi i s-a schimbat denumirea. În Cluj nu există niciun monument public menit să evoce memoria celor peste 13.000 de evrei clujeni pieriţi în Holocaust. Prin anii 2000, primarul Gh. Funar a pus o placă comemorativă ce aminteşte de ororile ocupaţiei maghiare pe zidul fostei fabrici de cărămidă, care se află la intersecţia dintre str. Fabricii şi B-dul Muncii.
O astfel de tragedie în care au fost exterminaţi peste o sută de mii de civili evrei şi câteva mii de români pe teritoriul Ardealului ocupat de către Armata Regală Maghiară, nu este însemnată în bronz şi piatră de un monument semnificativ, care să amintească prezentului suferinţele unei ocupaţii nedrepte şi sângeroase. Mai mult, la Cluj-Napoca numai o simplă placă aminteşte calvarul a circa 16.000 de evrei ucişi sau maltrataţi de horthyişti. Păstrarea vie a memoriei şi suferinţei naţionale este o chezăşie, că astfel de fapte abominabile nu se mai repetă în istorie. Suntem obligaţi, ca şi clujeni şi români, să nu uităm tragedia evreilor şi românilor din Ardealul ocupat, pentru ca noi şi copiii noştri să nu mai trăim astfel de atrocităţi şi să nu mai permitem niciodată, ca pământul României să fie sfârtecat de către vecini, sub oblăduirea marilor puteri.
Ridicarea unui Memorial al Holocaustului la Cluj-Napoca, pe locul calvarului de la Fabrica de Cărămidă, muzeu asemănător celor din Washington sau Yad Vashem, în care să cuprindă şi mărturiile atrocităţilor de la Ip, Treznea, Moisei, Sărmaşu, Nuşfalău sau Turda, ar reprezenta un depozitar de excepţie al memoriei unei epoci tragice, în care forţe străine de ţara noastră au experimentat Holocaustul. Un astfel de muzeu ar reprezenta un reper major pe harta turistico-istrorică a Europei, un loc de pelerinaj în care sute de mii sau milioane de vizitatori ar păstra un moment de reculegere, pentru ca astfel de fapte să nu se mai repete. Primăvara aceasta am fost la Memorialul de la Sighet şi am rămas profund impresionat de valoarea educativă a memoriei suferinţei, în faţa tinerilor vizitatori, care ieşeu de pe poarta muzeului vindecaţi de orice formă de comunism. Pe deasupra era foarte mare în muzeu şi numărul turiştilor străini, fapt ce a contribuit la dezvoltarea unui turism istoric în regiune.
Un Memorial al Holocaustului pe locul fostei Fabrici de Cărămidă din Cluj-Napoca se poate realiza numai, în parteneriat, între Primărie, Consiliul Judeţean Cluj, Muzeul de Istorie a Transilvaniei, Ministerul Culturii şi Guvernul Românei. Sunt sigur că poate exista o unică voinţă instituţională, pentru ca municipiul Cluj-Napoca să devină un simbol pe harta turismului istoric european, în care memoria Holocaustului, ocultată de deceniile de comunism, să devină un lăcaş de reculegere, rugăciune şi aducere aminte, pentru toţi europenii, că aventura modificării graniţelor şi a tratatelor din anii 20, aduce numai războaie şi atrocităţi.

Câţi criminali de război mai trăiesc în România

Doar patru dintre ei au fost daţi pe mâna procurorilor, care nu i-au pus sub acuzare. Directorul biroului din Ierusalim al Centrului „Simon Wiesenthal“, Efraim Zuroff, a acordat un interviu în exclusivitate ziaristului Vlad Nichita pentru „Adevărul“.





A lăsat România în spate antisemitismul? Ne-am spălat păcatele?

România, ca toate celelalte ţări post-comuniste din Europa de Est, mai este puţin antisemită. Acesta este rezultatul tradiţiilor antisemite de sute de ani şi a problemelor legate de Holocaust - acuzarea criminalilor şi restituirea bunurilor furate. Problema nu este, în prezent, extremă sau acută, dar trebuie monitorizată cu atenţie şi investit mai mult efort în educaţie pentru a combate asemenea prejudecăţi.
Potrivit cercetărilor lui Peter Weber, după Al Doilea Război Mondial au avut loc destul de multe procese prin care ofiţeri români implicaţi în uciderea evreilor au fost condamnaţi şi pedepsiţi. Problema este că autorităţile române nu au mai investigat nimic după tranziţia la democraţie.

De ce credeţi că nu se mai face nimic în acest sens?

Ca şi în celelalte ţări post-comuniste, sentimentul este că vinovaţii au fost judecaţi şi pedepsiţi de comunişti imediat după război şi nu mai doreşte nimeni să aducă în faţa judecătorului localnici care au comis crimele Holocaustului.

Cine a provocat crimele din România? Germania sau politica locală?

Fără regimul nazist, care a fost susţinut de aşa de mulţi germani şi austrieci, Holocaustul nu ar fi avut loc nicăieri. Totuşi, Holocausturile din România şi din Ungaria poartă amprentele regimurilor Antonescu şi Horthy şi a populaţiei locale.

Cine este cel mai vinovat pentru crimele împotriva evreilor din România?

Românii responsabili pentru crimele în masă împotriva evreilor (din România sau din alte ţări, precum Ucraina) sunt membri ai regimului Antonescu care s-au ocupat direct de această chestiune, ai Gărzii de Fier, dar şi soldaţii obişnuiţi care au înfăptuit aceste crime.

Au trecut aproape şapte ani de când aţi lansat în România Operaţiunea Ultima Şansă, care are ca scop pedepsirea criminalilor de război nazişti rămaşi în viaţă. Ce aţi descoperit până acum?

Până în vara lui 2005, am primit 18 nume de suspecţi, pe care i-am investigat cu atenţie. Rezultatele cercetărilor ne-au arătat că doar patru dintre aceste persoane merită să fie investigate mai atent şi i le-am transmis procurorului-general din acea vreme, Ilie Botoş. Acesta a ajuns la concluzia că niciuna dintre aceste persoane nu merită să fie pusă sub acuzare. Numele sunt secrete din moment ce vina lor nu a fost dovedită.

Ce crime au comis, potrivit informaţiilor primite, cei patru români pe care i-aţi luat în vizor?

Unul dintre ei a participat personal la ucirea evreilor din Dorohoi şi Iaşi. Al doilea a participat la uciderea evreilor din Odessa în timp ce servea în Armata Română. A ajutat personal la arderea de vii a unora dintre victime. Al treilea a participat la pogromuri ca legionar, iar al patrulea a jucat un rol activ în revolta Gardei de Fier, în timpul căreia mai multe pogromuri împotriva evreilor au fost executate.

Consideraţi că proiectul a avut succes sau a fost un eşec în România?

În ceea ce priveşte aducerea criminalilor de război nazişti din România în faţa judecătorului şi pedepsirea lor, nu am avut succes, dar i-am făcut pe români mai conştienţi despre rolul colaboratorilor români în crimele naziste. O altă parte a proiectului nostru a reprezentat-o expoziţia mobilă despre istoria Holocaustului, care a fost expusă timp de mai multe luni la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.

Câte mesaje cu informaţii aţi primit din România?

Nu ştiu exact numărul, dar estimez în jur de 150 de persoane, prin telefon şi prin poştă.

Aţi acordat vreo recompensă de 10.000 de dolari pentru informaţii în România sau în celelalte ţări unde este activă Operaţiunea Ultima Şansă?

Nicio recompensă nu a fost acordată în România deoarece nimeni nu a fost adus în faţa justiţiei. O jumătate de recompensă a fost dată în Croaţia tânărului cercetător Alen Budaj, care l-a descoperit pe Milivoj Asner, fostul şef al poliţiei din oraşul Pozega, care a deportat sute de sârbi, evrei şi ţigani.

Câţi criminali de război nazişti credeţi că mai trăiesc în România?

Nimeni nu ştie cu exactitate. Estimez că în jur de câteva sute.

Colaboraţi cu procurorul-general Codruţa Kovesi?

Nu am avut niciun contact cu ea din moment ce nu am mai descoperit alţi suspecţi în perioada de când a devenit procuror-general. Alte eforturi nu mai putem face în România deoarece am rămas fără fonduri.

Cum a fost colaborarea cu procurorul-general Ilie Botoş? V-a pus cumva beţe în roate?

Este greu să apreciem nivelul de cooperare deoarece nu avem detalii exacte despre cum a desfăşurat investigaţiile. Impresia mea este că cel puţin unul dintre cele patru cazuri pe care i le-am trimis ar fi trebuit să ajungă în instanţă. Persoana respectivă a murit între timp.

Câţi nazişti aţi descoperit în toată lumea?

Am dat de urma a aproximativ 2.900 de suspecţi. Numele lor au fost înaintate procurorilor din peste 20 de ţări.

Cine dintre aceştia a fost cel mai rău?

Dinko Sakic, unul dintre comandanţii de la Jasenovac, cel mai groaznic lagăr de concentrare din Balcani. Aici, Ustasha (fasciştii croaţi) au ucis cel puţin 90.000 de civili. Sakic a fost descoperit în Argentina. Cu ajutorul meu, el a fost extrădat în Croaţia. A fost judecat la Zagreb şi a primit, în octombrie 1999, pedeapsa maximă de 20 de ani de închisoare. A murit după gratii în 2008.

Cine este Efraim Zuroff

S-a născut în New York, la 5 august 1948, şi a crescut în Brooklyn. A studiat istorie la Yeshiva University din New York înainte să se mute în Israel, unde a terminat un masterat despre Holocaust la Hebrew University. În 1978 a devenit primul director al Centrului Simon Wiesenthal din Los Angeles. S-a întors în Israel în 1980, unde a colaborat cu Departamentul de Justiţie al SUA pentru a pregăti dosarele de acuzare împotriva criminalilor nazişti care locuiau în Statele Unite. În 1986, a revenit la Centrul Simon Wiesenthal.
A fost propus de preşedintele Serbiei Boris Tadic la premiul Nobel pentru Pace, în 2008. În prezent, Zuroff este directorul biroului din Ierusalim al Centrului Simon Wiesenthal. Locuieşte în oraşul israelian Efrat, cu soţia sa Elisheva. Au patru copii şi şase nepoţi.

Vânaţi, deşi ar putea fi morţi

Alois Brunner

Colaborator-cheie al lui Adolf Eichmann, „Arhitectul Holocaustului", Brunner este cel mai important nazist nepedepsit care ar putea fi încă în viaţă. Este responsabil pentru deportarea de evrei din Austria (47.000), Grecia (44.000), Franţa (23.500) şi Slovacia (14.000) în lagărele naziste. Născut în 1912 şi văzut ultima oară în 2001, în Siria, şansele ca el să mai trăiască sunt foarte mici.

Aribert Heim

Poreclit „Doctorul Moarte", Heim a fost doctor în lagărele de concentrare Sachsenhausen (1940), Buchenwald (1941) şi Mauthausen (1941). Este acuzat că a torturat şi a ucis numeroşi prizonieri, prin tot felul de metode. Unele informaţii de anul trecut spun că a murit în Cairo, în 1992, dar faptul că nu există niciun cadavru de examinat ridică întrebări în legătură cu veridicitatea acestui lucru.

Cei mai căutaţi criminali nazişti în viaţă

Top 10

1. Doctorul Sandor Kepiro, 95 de ani. A servit în Serbia în timpul războiului, unde a participat la un masacru de la Novi Sad, în 1942. Kepiro a fost condamnat la 10 ani de închisoare în 1944, dar a fost eliberat de regimul fascist din Ungaria şi a fugit în Argentina. Doi ani mai târziu a fost condamnat în absenţă pentru crimele sale de către guvernul comunist. Centrul Simon Wiesenthal pretinde că acesta s-a întors în Ungaria în 1996 şi unde se ascunde şi în prezent.

2. Milivoj Asner, 96 de ani. Un şef de poliţie croat, care a colaborat cu naziştii. A trimis sute de evrei, ţigani şi sârbi în lagărele de concentrare. Până în 1942, întreaga comunitate de evrei din oraşul lui Asner, Pozega, a dispărut. După război, Asner s-a mutat în Austria, unde a primit cetăţenie. Austria a refuzat Croaţiei extrădarea lui Asner.

3. Samuel Kunz, 89 de ani.Trăieşte în Germania şi este acuzat că a servit în lagărul de exterminare de la Belzec, în Polonia ocupată, unde 500.000 de evrei au fost gazaţi. Kunz a participat la uciderea a 434.000 de persoane în timpul cât a servit acolo, ca gardian.

4. Adolf Storms, 90 de ani. Fost ofiţer SS, este acuzat pentru uciderea a 58 de evrei în martie 1945, în satul austriac Deutsche Schuetzen. Şi-a obligat victimele să îngenuncheze pe marginea unei gropi comune şi le-a împuşcat.

5. Klaas Carl Faber, 88 de ani. Este un olandez care a lucrat în serviciile secrete din cadrul SS. A fost condamnat la moarte în Olanda pentru uciderea prizonierilor din închisoarea Westerbork.

6. Karoly (Charles) Zentai, 98 de ani. Trăieşte în prezent în Australia. Se luptă să nu fie extrădat la Budapesta, unde este acuzat de omorârea mai multor evrei în 1944.

7. Soeren Kam, 98 de ani.Este responsabil pentru moartea unui jurnalist danez. Este un apropiat al fiicei lui Heinrich Himmler (şeful SS), Gudrun Burwitz, şi al reţelei „Ajutor tăcut", care are ca scop ajutorarea foştilor SS-işti.

8. Peter Egner, 98 de ani. Este suspectat că a fost membru al unităţilor mobile de ucigaşi care operau în Belgradul ocupat. Centrul Simon Wiesenthal crede că acesta are legătură cu moartea a 17.444 de evrei, ţigani şi comunişti. Trăieşte în America din anii 1950 şi se luptă să nu fie extrădat în Serbia.

9. Algimantas Dailide, 98 de ani. A fost extrădat din America în Lituania pentru crimele sale împotriva evreilor lituanieni. A scăpat de închisoare pe motiv că este prea bolnav.

10. Mikhail Gorschkow, 96 de ani. Un fost oficial Gestapo (poliţia secretă oficială a Germaniei Naziste) în Estonia, este acuzat că a participat la uciderea a 3.000 de evrei în Rusia. Estonia investighează activităţile sale din timpul războiului fără să precizeze unde se află în prezent.


Holocaustul românesc

Potrivit Centrului Simon Wiesenthal, 280.000 de evrei au fost omorâţi în Holocaustul din România, aproape jumătate din totalul populaţiei evreieşti. Dintre cele nouă ţări unde evreii au fost ucişi în masă, România se află pe locul trei la numărul de crime. Doar în Polonia (3 milioane) şi în Ungaria (564.500) au fost ucise mai multe persoane. După România urmează Lituania (212.000 de evrei ucişi), Germania (140.000), Letonia (67.000), Austria (65.000), Croaţia (30.000) şi Estonia (990).

Lista lui badita Anghel, salvatorul de evrei

Anghel Anutoiu si-a riscat viata pentru a-i salva pe evrei, in timpul regimului Antonescu.


Potrivit documentelor aflate la Institutul International pentru Studierea Holocaustului din Israel, badita Anghel, cum i se spunea, a salvat de la moarte cateva mii de oameni.

Anghel T. Anutoiu. Un nume care nu spune nimic in Romania. Pentru israelieni insa Anghel Anutoiu este un erou, este omul care a salvat mii de vieti.

La Yad Vashem, in Ierusalim, memorialul dedicat celor sase milioane de victime ale Holocaustului, el deschide lista celor 60 de romani care si-au riscat viata pentru a ajuta evrei in timpul persecutiilor naziste.

Potrivit unor documente de la Institutul International pentru Studierea Holocaustului din Israel, vranceanul a salvat de la moarte cateva mii de evrei. Gestul sau a fost omagiat de statul Israel, care, pe 9 ianuarie 1979, il declara „Drept intre Popoare”. In august 1990, numele sau a fost gravat in „Gradina celor drepti” de la Yad Vashem. Aici vranceanul a plantat si un copac. In propria tara, el a ajuns un proscris.

A aflat „secrete de mare importanta”

Badita Anghel, cum il alinta rudele, s-a nascut in 1914 in comuna vranceana Nistoresti, dar a trait in Naruja si Bucuresti. Copil sarac, nerecunoscut de tatal sau, Anghel a plecat timpuriu in lume, sa-si caute un rost. Viata l-a adus in Bucuresti, acolo unde, la un moment dat, a aparut in anturajul celebrului Ghita Cristescu, zis Plapumaru, cel care a infiintat Partidul Comunist in Romania. De altfel, in dosarul sau de la Yad Vashem apare si o poza cu autograf in care Ghita Cristescu il tine de brat pe vrancean si il numeste fratele sau.

Acelasi dosar contine cateva sute de scrisori, acte, declaratii si fotografii din care reiese activitatea antilegionara si antifascista purtata de Anghel T. Anutoiu.

In anul 1938, Anghel Anitoiu lucra la Asociatia Veteranilor de Razboi „Marele Voievod Mihai” care functiona pe langa Casa Regala si era secretar al Comandamentului Corpului 5 Armata. In aceasta calitate, el a aflat ordinele secrete privind perchezitiile, arestarile si deportarile evreilor.

„Intre anii 1938 si 1944, in calitatea sa de secretar al Comandamentului Corpului 5 Armata, a avut posibilitatea sa afle secrete de mare importanta, dupa cum insusi declara, cum ar fi raziile in care trebuiau sa fie arestati evreii. Anghel Anutoiu a folosit aceste stiri pentru a-i avertiza pe evrei de pericol si, in acest fel, unii au putut sa gaseasca, chiar cu ajutorul lui, locuri de ascuns si a ramane in viata”, ne-a declarat Mina Yanku, directorul adjunct al Departamentului Drepti intre Popoare de la Institutul pentru Studierea Holocaustului din Ierusalim.

A luat apararea evreilor in fata maresalului Antonescu

Exista „la dosar” numeroase marturii despre faptele lui Anutoiu. „Este primul din Romania celui de-al Doilea Razboi Mondial care a avut curajul raspunderii in fata maresalului Antonescu, la 14 octombrie 1941, de a lua apararea evreilor din Romania la cel mai inalt nivel de stat, cerand energic conducatorului statului sa desfiinteze lagarele evreiesti si cartela lor cu diagonala albastra”, scrie evreica Etta Lidia Fainstain, care se prezinta „supravietuitoare a lagarului de la Auschwitz, unde mi-am pierdut toata familia, formata din sase persoane”.

Cu toate ca nu exista dovezi istorice directe care sa ateste intalnirea cu maresalul Ion Antonescu, exista si alte marturii care sprijna aceasta ipoteza. „Si-a sacrificat mana stanga pentru a nu lua parte cu armata la arestarile evreilor. Si ii provoca si pe altii in acest scop, cum ar fi fratele lui Andrei Anutoiu, in conditiile in care aceste fapte erau pedepsite cu moartea de Codul Justitiei Militare.

In cursul anului 1943, Anutoiu Anghel mi-a platit, in secret, gazduirea si ascunderea in mea din Bucuresti a evreicii Roza Rozenberg, femeie in varsta, fugita de pericolul hitleristilor. Sunt martor ocular si v-am descris adevarul cu sinceritate”, spunea Vasilica Moisiuc, fost salariat al Consulatului SUA din Bucuresti, in prezent decedata.

Mii de oameni ii datoreaza viata

Pe lista celor care ii datoreaza viata se afla si Fishel Faibis, un evreu din Bucuresti pe care l-a avertizat, in februarie 1940, ca o banda de legionari intentiona sa-l jefuiasca si apoi sa-l omoare. In august 1941, el a revenit in crucea noptii la acelasi domn Fishel si l-a luat de acasa pentru a-l proteja de raziile naziste despre care stia ca urma sa aiba loc a doua zi.

Si fostul rabin Shimon Bercovici de la Buzau a declarat sub juramant ca Anghel Anutoiu l-a ajutat sa parasesca orasul in timpul perchezitiilor naziste si ca l-a ascuns la un prieten din copilarie, cizmar de meserie. Potrivit altor marturii, badita Anghel ar fi ajutat multi alti rabini sau simpli evrei, cum ar fi dr. Graumfeld, prim-rabinul Ernest Deutsch si altii.

„Intre 1938-1944, Anutoiu a avertizat pe evreii din comunitatile din Bacau, Brasov, Odobesti, Piatra-Neamt si Buzau ca urmau sa fie arestati, asa incat au putut fugi la timp, si i-a ajutat sa gaseasca adapost”, se arata in raportul Comisiei Internationale de Studiere a Holocaustului din Romania.

COMPARATIE
In 1933, cand Adolf Hitler a devenit cancelarul Germaniei, iar Garda de Fier se pregatea sa preia puterea in Romania, Anghel Anutoiu avea 19 ani. Acum, privind in urma, barbatul nascut in Muntii Vrancei poate fi comparat cu celebrul Oskar Schindler, industriasul german care a salvat de la moarte, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, 1.000 de evrei.

Despre Schindler s-a facut un film artistic care a primit Oscarul. Despre Anghel Anitoiu, marele public din Romania nu stie mai nimic. Statul evreu insa l-a decorat cu medalia „Drepti intre popoare”, pe spatele careia e gravat „Cine a salvat o viata, a salvat tot Universul”.
DUPA RAZBOI

Invalid politic antifascist

Dupa razboi, Anghel Anutoiu se prezenta simplu: „invalid politic antifascist”. In 1984, un grup de 16 evrei cerea fratilor din orasul israelian Petah Ticva ca „invalidul politic antifascist de pe urma prigoanei hitleriste” sa fie tratat cu onor pentru „faptele sale incontestabile, pentru curajul riscului vietii sale, plin de cel mai mare eroism, in fata maresalului Antonescu, la 14 octombrie 1941, cand sute de mii de oameni gemeau de suferinte in lagare de exterminare si trenuri ale mortii”.

Pe baza acestor marturii si a unor cercetari proprii, Institutul Yad Vashem a decis sa recunoasca public eroismul sau. Din cauza opozitiei regimului comunist, Anghel T. Anutoiu a fost la un pas sa nu poata pune piciorul in Tara Sfanta, unde fusese invitat, cu onoruri, in anul 1979.

Maricel Chiciorea, unul dintre nepotii sai, care locuieste in Focsani, ne-a declarat ca a fost nevoie ca primul-ministru israelian sa intervina la Nicolae Ceausescu pentru ca unchiul sau sa poata primi viza de plecare.

Haituit de Securitate

Pentru batranul din muntii Vrancei, cele trei petrecute in Israel au fost ca un vis frumos, dar care s-a sfarsit prin a intra sub lupa Securitatii. De altfel, dupa razboi, el a fost hartuit la propriu si supravegheat pentru Militie si Securitate.

„Era tot timpul suspectat pentru ca era un om care nu se incadra in regulile statului. El ducea o politica antiregim, era vazut ca un om salbatic, singuratic. A avut o viata zbuciumata”, si-a amintit Clementa Scaunas, fost primar al comunei Naruja, unde Anghel Anutoiu a trait in ultima parte a vietii.

Prima oara s-a refugiat in munti dupa ce Antonescu a dat ordin sa fie identificati toti cei care au indraznit sa-l sfideze. „Mereu ne spunea ca-l cauta Securitatea, sa-l lege. Eu eram de 11 ani cand a venit potera si l-a luat cu catuse la maini. Inainte vreme, a stat fugar in Dealu Sacaturii, cel mai inalt munte din Nistoresti, unde a mancat numai mure, zmeura si bureti”, ne-a povestit Gaftona Chiciorea, nepoata sa de la Naruja.

Femeia isi aminteste ca unchiul ei a fost prins de securisti. „De foame, a coborat in sat. L-au tinut legat sapte luni, iar cand a venit acasa ne-a spus ca au incercat sa-l otraveasca, dar el si-a dat seama si si-a bagat degetele pe gat. De atunci a avut mereu probleme cu stomacul si bea numai ceaiuri”, mai spune nepoata eroului.

RECUNOSTINTA
„Nu vom uita cine ne-au fost prietenii”

Anghel Anutoiu a murit in anul 2003. Este inmormantat in cimitirul satului Naruja. Evreii spun ca nu-l vor uita niciodata. „In sufletele noastre, numele Anutoiu Anghel este scris cu litere de aur si asa va ramane pentru ca a respectat ceea ce propavaduieste Biblia si anume: „Iubeste-ti aproapele”.

Istoria va fi judecatorul care va raspunde la intrebarea: cum au fost posibile ororile din timpul Holocaustului. Dar noi nu vom uita cine au fost asasinii nostri si nici prietenii nostri. Iar Yad Vashem este obligat sa dea onoare celor Drepti intre Popoare”, a precizat Mina Yanku..[Citeste]

Articol - press: - Minunea de la Moghilev de Anton Potche
La 27 august 2009 va apare în Germania cartea Das Wunder von Moghilev (Minunea de la Moghilev) . Autorul cărţii nu mai trăieşte. Siegfried Jägendorf a murit în anul 1970 în etate de 85 de ani în Statele Unite. Din moştenirea sa făcea parte şi un manuscris. Aron Hirt-Manheimer l-a încredinţat pe acesta 20 de ani mai târziu editurii newyorkeze Harper Collins care l-a publicat în anul 1991. Acum editura germană Transit va lansa cartea pe piaţa germană de cărţi. Traducerea din limba engleză – editura foloseşte termenul „limba americană” – aparţine lui Ulrike Döpfer.

În agonia distrugerii care se năvălea asupra lumii în anii 40 ai secolului XX se mai întâmplau şi minuni. Istoria ştie să relateze din fericire şi despre oameni ca Raul Wallenberg din Budapesta şi Oskar Schindler din Cracovia, care au reuşit să salveze sute de evrei de la exterminare, sau despre Irena Sendler care a salvat 2500 de copii evrei din ghetoul de la Varşovia. Eroi germani sau de alte naţionalităţi care s-au opus maşinii de distrugere naziste se mai găsesc, dar un evreu mai rar.

Lauda de sine nu miroasă a bine, m-am gândit la prima vedere. Dar faptul că centrul de comemorare Yad Vashem din Ierusalim confirmă fapta incredibilă, prin care inginerul Siegfried Jägendorf a salvat în ghetoul de la Moghilev „peste zece mii de evrei de la exterminare”, m-a determinat să mă ruşinez de suspiciunea mea.

Latura umană şi deopotrivă eroică a acestei acţiuni apare în toată dimensiunea ei supraomenească abia dacă ţinem cont de afirmaţia lui Aron Hirt-Manheimer, care arată în postfaţa acestei cărţi că diferite organe române de stat – trupe de siguranţă, a armatei, jandarmariei, poliţiei şi chiar organe ale administraţiei civile - au fost răspunzătoare pentru moartea a 250.000 de evrei în lagărele din Transnistria. Istoricul Paul Hilberg a ajuns chiar la trista concluzie că „nici o ţară, în afară de Germania, s-a angajat într-o măsură mai mare în exterminarea evreilor ca România”.

Din fragmentele care au fost publicate până acum se poate constata că Siegfried Jägendorf şi-a încredinţat memoriile hârtiei fără prejudecăţi şi fără ispita propriilor orgolii. Relatările sale sunt precise şi strădania sa de a da şirului de evenimente un caracter epic de tip roman este evidentă. Vorbesc aici în primul rând de dialogurile, de discuţiile purtate cu dieferite persoane din angrenajul de distrugere germano-român. Se simte din fluxul acţiunii chiar respectul autorului faţă de unele persoane cu care avea de a face. Aspectul dramatic şi tensiunea epică rezultă din dezvoltarea numărului de oameni cărora le fusese sortită moartea şi care au căzut din fericire sub „ocrotirea” lui Jägendorf.

Fiind deportat în octombrie 1942 din Rădăuţi în oraşul de graniţă a României Mari, Moghilev-Podolski, Siegfried Jägendorf, inginer electrotehnic şi fost şef al filialei Siemens din Rădăuţi, a avut norocul sau şansa sau bunăvoinţa soartei – un aspect pe care autorul nu-l pierde nici un moment din vedere – de a-l întâlni pe colonelul Baleanu, prefectul districtului. Ambii au fost ofiţeri ai armatei austro-ungare în primul război mondial.

Destinul şi-a continuat drumul, ignorând evenimentele de groază care se petreceau în îmrejurimile imediate. Oraşul Moghilov-Podolski era distrus complet de armata germano-română în ofensiva ei spre est, pe teritoriul Uniunii Sovietice. Curent electric nu mai exista. Toată infrastructura oraşului era deteriorată. Şi în această situaţie cei doi „habsburgici” au creat un pact: colonelul i-a permis inginerului să-şi aleagă „patru sau poate cinci” specialişti din rândul evreilor şi acesta a promis să facă lumină în oraş.

Cum din aceşti „patru sau poate cinci” bărbaţi au devenit peste zece mii de oameni şi cum au scăpat de maşina de distrugere hitlăristă-antonesciană povesteşte această carte. Din câte am citit, mi s-a făcut piele de găină, la unele pasaje m-am înfiorat de-a binelea, nu numai de grozăviile, săvârşite de zbirii germani, români şi ucrainieni, ci şi de gesturile de umanitate, de care au dat dovadă unele din personajele cu putere de decizie pentru viaţa sau moartea a zeci şi chiar sute de mii de oameni. Cu un risc greu de imaginat azi, 67 de ani mai târziu, s-au decis pentru viaţă.


În Minunea de la Moghilev acest risc are o faţă:

Colonelul Baleanu a rezistat dorinţei mele şi s-a plâns că superiorii săi din Odesa, capitala Transnistriei, şi nemţii îl bănuiesc de a fi un prieten de jidani.
„Trebuie să eliminez această suspiciune”, a spus, „pentrul dumneavoastră şi pentru mine.”
„Domnule prefect”, am răspuns, „dumneavoastră ştiţi ce am făcut noi în acest timp scurt pentru oraş. Prezenţa noastră aici se aprobă numai datorită prestărilor noastre, nu din milă sau amabilitate.”
„Da, dar asta nu schimbă nimic din faptul că eu primesc greutăţi cu atât mai mari cu cât realizările voastre sunt mai mari. În interesul nostru comun, vă cer să vă descurcaţi fără oamenii ceruţi în plus.”
... ... ... ... ... ...
Colonelul Baleanu a confirmat aprobarea numai cu silă.

Evreii din Gheorgheni, victime ale holocaustului, ignoraţi de ...
Cei peste 900 de evrei din Gheorgheni, ucisi in lagarele de exterminare de la Auschwitz, Birkenau si Dachau, au fost uitati de autoritatile locale care nu au organizat, vineri, de Ziua Holocaustului, niciun fel de ceremonie de cinstire a memoriei celor disparuti.
Primarul municipiului Gheorgheni, Mezey Janos, nici nu stia ca 9 octombrie este declarata in Romania “Ziua Holocaustului” si s-a aratat deranjat atunci cand a fost intrebat de corespondentul AGERPRES daca a organizat vreo ceremonie. “Noi nu avem nicio legatura cu asta, la noi mai sunt doar sapte evrei in Gheorgheni, nu am organizat nimic”, a spus Mezey Janos.
Reprezentantul comunitatii evreiesti din municipiu, Geller Geza, recunoaste ca autoritatile locale si judetene nu sunt sensibile la acest subiect si ca in articolele in care se vorbeste despre istoria orasului Gheorgheni evreii nu mai sunt mentionati. “In cei zece ani de cand conduc comunitatea evreiasca am incercat sa sensibilizez autoritatile locale si judetene ca evreii sa fie mentionati macar in articolele despre istoria orasului, dar nu am reusit.
Prezenta comunitatii evreiesti este o pata alba in istoria orasului, iar unii vor sa uite ca aici au trait si evrei”, a declarat, pentru AGERPRES, Geller Geza. Acesta a explicat ca extrem de restransa comunitate de evrei din Gheorgheni, formata din sase persoane, organizeaza manifestari comemorative la inceputul lunii mai, atunci cand a inceput deportarea celor aproximativ o mie de membri ai comunitatii.
“Intre 3 si 5 mai cei aproximativ o mie de evrei din Gheorgheni au fost stransi in curtea scolii elementare aflate langa sinagoga si au fost dusi la Reghin, dupa care au fost deportati in lagarele de exterminare naziste. S-au mai intors de acolo doar 92 dintre ei”, a spus Geller Geza. In memoria celor ucisi, pentru prima data in lume, pe peretii sinagogii din Gheorgheni au fost fost inscriptionate, in marmura, numele celor ucisi.
Acest model a fost folosit si la realizarea monumentului Holocaustului din Israel, Yad Vasem, pe peretii caruia sunt trecute numele celor peste sase milioane de victime.
Sinagoga din Gheorgheni se afla intr-o stare foarte buna, dar nu se mai poate oficia serviciul religios intrucat numarul membrilor este acum foarte de redus. Spre deosebire de autoritatile din Gheorgheni, cele din Miercurea Ciuc au organizat, vineri, o manifestare prin care s-a cinstit memoria celor 314 evrei deportati.
Evenimentul a avut loc in cimitirul evreiesc din Miercurea Ciuc, acolo unde elevii liceului Kajoni Janos au recitat mai multe poezii, au citit fragmente-document din marturiile unor supravietuitori ai lagarelor si au lecturat o scrisoare care a fost aruncata dintr-un vagon ce se indrepta spre lagarul din Auschwitz.
La ceremonie au luat parte reprezentanti ai Primariei Miercurea Ciuc, ai Consiliului Judetean si ai Prefecturii Harghita, precum si rude ale celor disparuti. La finalul evenimentului s-au depus coroane de flori la monumentul ridicat de dr. Adler Miklos, unul dintre putinii evrei care s-au intors din lagarele mortii.
De asemenea, elevii au depus pietre pe mormintele celor disparuti. Inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, pe teritoriul actualului judet Harghita traiau circa 4.500 de evrei, iar la ultimul recensamant doar 13 persoane s-au declarat ca apartinand acestei etnii. Ziua de 9 octombrie a fost declarata “Ziua Holocaustului”, in anul 2004, prin hotarare de guvern, la propunerea “Comisiei Internationale pentru Studierea Holocaustului in Romania”.
Potrivit acestei hotarari “autoritatile administratiei publice centrale si locale vor acorda sprijin de specialitate pentru organizarea si desfasurarea manifestarilor ocazionate de acest eveniment”.

Pogromul din Baia Mare - Gazeta de Cluj
Baia Mare a fost în timpul celui de-al doilea Război Mondial un fel de centru de primire şi dirijare a evreilor spre lagărele de muncă şi exterminare. Adevăruri neştiute, lucruri rămase în memoria a tot mai puţini oameni. Mihai Eisikovits are 90 de ani. A făcut lagăr şi vrea un monument pentru evreii deportaţi. O poveste terifiantă…


Mihai Eisikovits a venit la Primăria Baia Mare cu o solicitare pentru realizarea unui monument închinat evreilor din oraş care au murit în lagărele de muncă şi de exterminare. A făcut şapte ani de lagăr, a trăit întâmplări incredibile, a dus o viaţă de roman. Este un caracter puternic şi îşi aminteşte cu precizie întâmplări cu hortişti, SS-işti şi ruşi. Am început să discutăm despre perioada în care a suferit cele mai crunte nedreptăţi posibile. Este din Gherla, locul unde a copilărit. A ajuns în Iaşi, unde s-a căsătorit şi prin forţa împrejurărilor a poposit în Baia Mare. Era în anii ’30. În oraş era o însemnată comunitate de evrei, ca şi de unguri şi români. Spre sfârşitul anilor ’30 a început nebunia.
În oraş au fost înfiinţate câteva ghetouri. Unul a fost în curtea unui atelier de prelucrare a metalelor (proprietatea lui Bernath), altul a fost în curtea unei foste fabrici de sticlă a lui Konig. Aici au fost înghesuiţi 3660 de evrei localnici, purtători ai Stelei Galbene în piept. Aceste ghetouri erau de fapt nişte şoproane dărăpănate şi murdare unde ar fi fost loc pentru 250 de persoane.
Marea majoritate a celor din ghetouri - barbaţi, femei, copii - au stat sub cerul liber, chiar şi în nopţile reci, friguroase sau ploioase. Se dormea pe pământ, sau chiar în noroi. Hrana primită era o supă lungă greu de mâncat, apă de băut nu era. În aceste condiţii au început să apară boli. Modul în care erau trataţi cei aduşi în ghetouri întrece orice închipuire. Evreii erau dezbrăcaţi la pielea goală, erau batuţi şi schingiuiţi. Se căutau bijuterii şi alte valori. Două moaşe verificau femeile şi tinerele pe care cu brutalitate le dezvirginau. Motivul era acelaşi. Bijuterii! Mihai Eisikovits povesteşte că toate fărădelegile din ghetourile din Baia Mare au fost coordonate de prefectul Endre Boer şi adjunctul lui, Endre Laszlo. Medicul coordonator al ghetourilor băimărene a fost doctorul Czibelesz. În perioada de dinainte a ghetozării, evreilor din Baia Mare li s-a pretins predarea a 500 de cearceafuri, 200 de covoare, 200 de confecţii de blană, 300 de pături.
Pentru strângerea bunurilor de la evrei au fost formate două grupe de cetăţeni conduse de Gergely Gyula, şeful grupării „Crucilor încârligate” şi Nagy Jeno, şeful poliţiei locale. Pe Valea Borcuţului a mai fost înfiinţat un ghetou pentru evreii din Şomcuţa şi Copalnic Mănăştur. Pentru acest locaş au fost folosite garajul şi şura gospodarului Molcsany. Din cauza condiţiilor mizere şi a barbariei, multe familii de evrei s-au sinucis. Aşa au procedat dr. Benedek Laszlo, Sandor Friedman, fostul preşedinte al comunităţii evreieşti şi soţia, Laszlo Gotlieb, soţia şi copiii, dr. Sandor Wieder şi mama lui. Ulterior s-a înfiinţat un ghetou în incinta Sinagogii Mari. În acest ghetou a murit renumitul rabin Popper.
„Despre cei din Sinagoga Mare nu s-a vorbit şi nu s-a ştiut nimic. Ei nu au fost deportaţi. Se crede că au fost exterminaţi”, ne-a povestit Eisikovits. În noaptea de 4 spre 5 aprilie 1944, un număr de circa 50 de evrei înstăriţi au fost luaţi de acasă şi duşi la o unitate militară unde li s-a cerut să îşi declare averile. După declaraţii nu au fost eliberaţi ci trimişi în lagărul de la Kistarcsa, iar apoi la Auschwitz . Ei au fost primii evrei din Ardeal trimişi la exterminare.

„Cazarma jidovilor”

Nu departe de Baia Mare a existat o clădire care a fost poreclită „Cazarma Jidovilor”. Aici erau adunaţi prin ordin de chemare evrei din partea Ardealului de Nord. Cei chemaţi aveau vârsta cuprinsă între 20 şi 50 de ani. Evreii erau mobilizaţi pentru muncă obligatorie. Unitatea se numea a X-a divizie cu centrul la Cluj. Conducătorul acestei faimoase unitaţi din Baia Mare a fost locotenent-colonel Telek. Acesta era cunoscut pentru spiritul antievreiesc şi pentru metodele de „educare” cu bâta şi biciul. Una din ocupaţiile celor din această unitate era căratul pietrelor din râul Sasar. Acest Telek a trimis mii de evrei în Ucraina cu însemnul de a fi pedepsiţi, respectiv banderola galbenă cu punct negru, pe braţ. O parte din evreii trimişi în Ucraina au ajuns la Cotul Donului, iar altă parte în mlaştinile din Pripet. În această cazarmă Eisikovits a avut o întâlnire uluitoare. S-a întâlnit cu tatăl său, mobilizat la muncă după un an de la mobilizarea fiului său. Tatăl avea 47 de ani. Au stat în acelaşi dormitor câteva zile şi nopţi, apoi tatăl a fost dus spre Ucraina şi nu s-au mai văzut niciodată.
În 1943 Telek a fost schimbat cu colonelul Imre Revitzky. Acesta a fost omenos. A interzis bătăile şi nu a mai trimis pe nimeni în Ucraina. Mai mult, a emis peste 3000 de chemări la muncă. Aceşti evrei au muncit, nu au fost trimişi în lagărele de exterminare şi au scăpat cu viaţă.
„Aici trebuie amintit ofiţerul Iozsef Gonczi, fost fabricant de conserve. El a fost numit comandantul unei unităţi de evrei mobilizaţi pentru muncă. Unitatea se află în nord-vestul Ungariei. Comandantul Gonczi a făcut un lucru deosebit. Deşi a primit ordin să trimită evreii în Germania a tot tărăgănat punerea în aplicare a ordinului până zona a fost eliberată de ruşi, iar evreii, toţi au scăpat cu viaţă. Mulţi dintre evrei i-au trimis scrisori de mulţumire şi recunoştinţă. Aceste scrisori se află la fiul lui, Ştefan Gonczi”, a spus Mihai Eisikovits.
Evreul de 90 de ani doreşte să ridice un monument în memoria celor care s-au prăpădit în lagărele de muncă şi de exterminare. Monumentul ar fi simplu de realizat. Un fundament de 2 pe 2 pe care s-ar pune, într-un mod artistic bucăţi de piatră şi o modalitate de a-i aminti pe cei care s-au prăpădit.
A tăcea, a nu comemora şi la Baia Mare, a nu aminti tragedia de care au avut parte mii de oameni din oraş şi împrejurimi este considerat de nonagenar o mare greşeală. În Baia Mare trăiesc în jur de 60 de evrei!

Memorialul Holocaustului şi contextul său
Arhitectura aducerii aminte a redevenit o temă violent de actuală după 11 septembrie 2001. Deceniile trecute deja de la schimbările de regim comunist din 1989 au invitat şi ţările estice la introspecţie, sub specia artei memoriale în spaţiul public. A unei altfel de arte memoriale decât aceea oficială, cu care fusesem obişnuiţi. Deparazitaţi-vă! Sloganul avangardei trebuie, astăzi, reasumat de arhitecţii şi artiştii noii arhitecturi a traumelor colective.
Dar forma de excelenţă de memorializare prin artă, după cel de-al doilea război mondial, este cea a memorialelor Holocaustului.
Aceeaşi parte estică a continentului a constatat că mai are de înfruntat demoni, ocultaţi prea mult timp sub comunism, şi că această instanţă, a arhitecturii şi artei memoriei, în ciuda propriei istorii postbelice, îi este complet străină, altfel decât în formula retoricii desuete a artei de for public pre-1989. România duce propria luptă interioară cu amintirea şi ţinerea de minte a propriei istorii. Or, anamneza aceasta are corespondent în spaţiul public, iar un memorial al Holocaustului nu avea cum să întârzie. El există în Bucureşti de aproape un an, dar tăcerea critică cu care a fost anturat (minus câteva semnale mai degrabă superficial-ostile), spre deosebire de critica gureşă a aşa-zisului memorial al revoluţiei din 1989, este oare un semn al dificultăţii de a ne apropria trecutul violent, de a amâna introspecţia colectivă la care memorialul invită? Sau, dimpotrivă, amintindu-ne criticile devastatoare (şi inutile, pentru că, toate, petrecute post-factum) aduse memorialului lui 1989 (ţeapa din Piaţa Revoluţiei, care, deşi păzită de gardieni, se află, memorialmente tocmai, într-o stare deplorabilă, cu textul parţial dispărut), să fie tăcerea o veste bună, devreme ce no news is good news?
Câteva cuvinte preliminare despre arhitectura memoriei, sub specia căreia se află şi locul despre care vorbesc. După primul război mondial, memorialele au proliferat, legate în primul rând de locurile traumei colective, ale bătăliilor – adevărate masacre –, care sunt acum surmontate de cimitire şi edificii de felul mausoleelor. Cultul eroilor redevine important şi capătă întruchipări nu foarte diferite după cel de-al doilea război mondial, când, în SUA, de pildă, fiecare război important îşi are memorialul lui, pe Mall-ul din Washington, D.C. Cel mai recent, din 2004, este tocmai cel închinat celui de-al doilea război mondial. Dar cel mai contemporan rămâne, după patru decenii, Vietnam Memorial, care a scăpat de monumentalitatea statuară a celor care l-au precedat, impunând o tăietură violentă de tipul land-art, cu toate numele inscripţionate pe pereţii verticali. Mai important la memorialul gândit chiar de o vietnameză emigrată în SUA, Mae Ling, la vremea aceea student la arhitectură, este tot ritualul pe care îl naşte: există muzica de îngropăciune, tânguită, de cimpoi scoţian, apoi decalcarea numelor de pe piatră şi faptul că, în supra-lustruita suprafaţă, te priveşti, de fapt, pe tine: eşti următorul pe lista virtuală, nescrisă încă, a celor ce trebuie să plece dincolo, dar şi să fie pomeniţi.
A urmat explozia conceptuală a memorialelor Holocaustului, care a strămutat locul arhitecturii amintitoare de la locul strict al violenţei şi al crimelor naziste (lagărele de concentrare, locuri izolate de execuţie sumară în masă) spre spaţii publice ale oraşelor semnificative. Nu cred că mai există capitală europeană occidentală fără un memorial al Holocaustului în centru. Cel din Berlin, al lui Peter Eisenman, este deja asumat de cetăţeni nu doar ca un loc al aducerii aminte, cutremurător, dar şi – în acelaşi timp! – ca o destinaţie cotidiană de relaxare. Experimentul maxim al arhitecturii de memorial al Holocaustului îl reprezintă Yad Vashem, de la Ierusalim, complex de memoriale şi centru de cercetări asupra Shoah, pe care am avut onoarea să le văd şi să le înţeleg, inclusiv ca experienţă corporală deloc uşoară, mulţumită vizitei private şi comentariilor pertinente oferite de profesorul Leon Volovici, de la Universitatea Ebraică.
După 1989, au apărut, ca temă a memorializării, obiecte dedicate momentului 1989. Ele însă poartă stigmatul modului ambiguu în care noi înşine ne raportăm la schimbarea violentă de regim comunist. Între timp, nu doar arhitectura memoriei s-a mutat în spaţii publice, ci şi evenimentele comemorate însele. Schimbarea, în 1989, s-a petrecut în stradă, acolo, cel puţin la noi, s-a şi murit. Dar şi atacurile teroriste, din 2001 încoace (căci nimic nu este încă tranşat), au ca ţintă spaţii publice, edificii reprezentative ale acestuia sau, cel puţin, locuri aglomerate (gara Atocha în Madrid 2004, metroul londonez).
Acestei strămutări de pe locul traumei spre locul public, i se adaugă pandant abandonarea treptată a sursei de inspiraţie situată în arhitectura religioasă. Cel puţin memorialele de război au parcurs acest proces de desacralizare a surselor de inspiraţie formală – de unde aproape toate mausoleele WWI sunt un soi de cvasibiserici (cu, apoteotic la noi, pentru această resursă din arhitectura sacră, mausoleul de la Mărăşeşti), memorialul pentru WTC 2001 este complet neutru din perspectiva semnificaţiei: cele două amprente ale turnurilor sunt figurate pe sol ca absenţe, în care se va prăbuşi apa din oglinda perimetrală.
Deci, dacă ne uităm la secolul de istorie al arhitecturii contemporane a memoriei, observăm două procese, ambele derivând din strămutarea memorializării, acum cu tot cu traumă, de la locul de bătălie spre locurile publice ale aşezărilor. Primul proces, pe care deja l-am invocat, este desacralizarea mijloacelor artistice, de la o memorializare sacralizantă, religioasă, la ipostaze de sacru civic, laic, asociat spaţiilor publice. Acest proces este de văzut şi la noi, de la crucile abundent prezente după 1989, până la crucea prezentă în pavimentul de lemn, dar absentă din vederea directă, a memorialului pentru 1989 din Piaţa Revoluţiei şi, acum, până la locul public aproape neutru al Memorialului Holocaustului, cel mai recent sosit atât în arhitectura memoriei din România, cât şi a memorialelor Holocaustului din lume.
Al doilea proces, legat tot de colonizarea spaţiilor publice, este demonumentalizarea memorialelor. Din obiecte sau colecţie de obiecte falogocentrice (Derrida), erectile: de statui care mai de care mai monumentale, memorialele devin locuri publice, orizontale mai degrabă, utilizabile atât ca locuri publice în sine, cât şi ca topoi ai rememorării, ca mecanisme de anamneză.
Pe scurt, deşi împărtăşesc cu monumentul etimologia, care trimite la mormânt şi la arta funerară în general, memorialele se concentrează acum pe componenta aşa-zicând mnemotehnică, de aducere aminte şi de ţinere de minte pentru noi, de nu cumva chiar împotriva noastră, atunci când suntem, eventual, frisonaţi de amnezii colective, autoinduse. În acest proces, sacrificate sunt, aşadar, verticalitatea şi monumentalitatea; oricum, cea din urmă nu mai are nicio şansă dimensională în oraşele contemporane. De la monumentalitate înapoi la memorie, aşadar, şi de la sacru religios la sacru-ca-alteritate-radicală de extracţie civică sau cel puţin ecumenică.
Nu e greu de observat că Memorialul Holocaustului din Bucureşti se află bine poziţionat în acest arbore al speciilor arhitecturii memoriale. El este un loc public salvat pentru Capitală, plasat simbolic în umbra fostului Minister de Interne, lângă Dâmboviţa. Coloana, secvenţială şi pulsatilă (ca o îndepărtată, dar invocabilă referinţă brâncuşiană), funcţionează drept cap de perspectivă foarte lungă, încă de la Operă privind, în lungul apei. Spaţiul interior, care putea să trimită la templul ierusalimitan, măcar prin proporţiile reciproce ale laturilor, este scufundat în sol şi partea muzeală, ca şi la Berlin, este subterană, anturând acest loc al procesiunilor şi al amintirii de nume (iarăşi, Vietnam Memorial este de neocolit ca referinţă a procedeului pomenirii). Piesele funerare prezente în muzeu sunt cutremurătoare în semnificaţia lor colectivă (au fost aduse de la Odessa să slujească drept materiale de construcţie în capitală), dar şi, apropo de relaţia monumentum-memorial, în reînvestirea cu sens tanathic a locului.
În stânga, primul obiect speculează un efect de umbră care, proiectată pe planul înclinat, ne oferă amintirea unei stele a lui David deopotrivă prezentă şi absentă. La drept vorbind, acum nu acesta este primul obiect prezent pe explanadă, ci o ineptă cabină de plastic alb, a poliţiei comunitare, căci la noi integritatea monumentelor trebuie păzită de biata autoritate publică, devreme ce nu e firească, precum grija de mormintele părinţilor. În spate (poziţia e reproşabilă, poate, în economia simbolică a memorialului), este roata frântă ce ne aminteşte că, pe aceste meleaguri tulburi, Holocaustul a fost împărtăşit şi de o parte din populaţia romă. Printr-un efect de trompe loeil, calea ferată schiţată în paviment pare mult mai lungă decât este de fapt. Fără îndoială, falsa perspectivă este doar o alegorie a transporturilor către lagăre şi a timpului subiectiv asociat lor; la Yad Vashem, Moshe Saftie, arhitect al întregului complex, a imaginat acelaşi timp-limită prin suspendarea, pe o linie ferată ce duce în hău, a unui vagon de transport al evreilor spre lagărele de concentrare.
Astfel, am parcurs circular esplanada, înapoi la coloană, care, vizual, funcţionează nu doar drept capăt de perspectivă (sabotat, însă, de ciotul fostului turn Bancorex, de pe Calea Victoriei), ci şi ca balama care articulează acest loc memorial cu spaţiul urban al Bucureştilor.
Căci aceasta este calitatea esenţială a Memorialului Holocaustului: atributul de loc public dublu etajat, care primeşte şi o colecţie de obiecte, fiecare cu semnificaţia sa simbolică, dar niciunul monumental în sensul tradiţional al termenului. Dimpotrivă, aparenţa minoră a cortenului – materialul din care sunt făcute acest obiecte şi cu care sunt placaţi şi pereţii coborâtori ai muzeului de la subsol –, este încă un element în plus în pledoaria împotriva grandilocvenţei. Există un cuvânt englezesc care caracterizează memorialul: subdued. Retras (nu modest), elegant (fără exhibiţiile de la memorialul lui 1989, de pildă), cu spaţiu interior (ca şi memorialul de la Sighet, dar fără referinţa apăsat-religioasă de acolo), până şi verticala coloanei este un serviciu adus oraşului mai degrabă decât un gest autocentrat, ca la acelaşi memorial al lui 1989, cu care, inevitabil, avem a compara totul).
Parcurgând esplanada, îmi aminteam critica caraghioasă a unui ONG, care reclama desfiinţarea unui scuar şi, deci, sacrificarea de spaţiu verde pentru amplasarea acestui necesar (şi îndelung amânat) memorial. Or, dimpotrivă: acesta este un loc salvat, un loc nou şi bun al Bucureştilor lipsiţi de spaţii publice adecvate. Vă mulţumesc, domnule Peter Jacobi, ca locuitor al acestei Capitale zălude, pentru că l-aţi imaginat pentru noi ca pe orice alt memorial bun: deopotrivă calm şi neliniştitor în semnificaţii.

„Pentru mine Holocaustul nu este un joc de societate” de Andrea Ghita
Preambul: Titlul acestui reportaj are legătură cu conţinutul în măsura în care face referire la ecoul postat anul trecut de „Gioia”, la articolul meu despre prima ediţie a taberei de creaţie de la Borsec, pe tema Holocaustului din România. Între 3 şi 15 august 2010 s-a desfăşurat cea de a doua ediţie a taberei. Am revenit la Borsec pentru a afla de la organizatori despre rezultatele taberei de anul trecut şi a-i cunoaşte pe participanţii din acest an. Sper ca articolul de faţă să răspundă, măcar în parte, îndoielilor lui „Gioia” din care spicuiesc : „ în acest eveniment văd ceva forţat, ceva care obligă la reinventare, căci aceşti tineri artişti nu au şi nu au avut nicio tangenţă cu subiectul…Pentru mine Holocaustul nu e un joc de societate”.
Artişti tineri aleşi pe bază de concurs
Lucrările realizate la ediţia pilot a taberei de creaţie „Holocaustul în România”au fost prezentate la Bucureşti, în 27 ianuarie 2010, cu prilejul Zilei Internaţionale de Comemorare a Holocaustului, într-o expoziţie cu titlul „Cum a fost posibil…”

Adrian Preda: Deportare; lucrare realizată la Tabăra de creaţie de la Borsec, 2009

După opinia istoricului Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel din Bucureşti, evenimentul s-a bucurat de o receptare favorabilă atât în rândul publicului, cât şi al mediului artistic, lucru dovedit şi de numărul mare de persoane dornice să participe la cea de a doua ediţie a taberei de creaţie. Cei nouă participanţi au fost selectaţi din rândul absolvenţilor de arte vizuale, pe baza baremului de vârstă (24 – 35 de ani) şi a portofoliului de lucrări.
„În ultima vreme mă interesează problemele de istorie, istoria României, şi mi s-a părut o bună ocazie să înţeleg ceva mai mult, să desfiinţez nişte stereotipuri şi nişte idei care îmi fuseseră impuse.”- spune Veda Popovici; „Informaţiile pe care le-am aflat au fost impresionante. Nu ştiam multe lucruri despre Holocaustul din România. De fapt, pentru asta am şi venit.” – completează Bogdana Contraş. Arnold Schlachter este de părere că „România de astăzi e influenţată nu numai de comunism, ci şi de perioada anterioară, când a avut loc Holocaustul, şi acest lucru trebuie asumat. Nu este vorba de o modă ci de o încercare de a prelucra trecutul, pentru a înţelege ceea ce se petrece astăzi.”
Oferta
În primele trei zile ale taberei, tinerii artişti au primit informaţii despre istoria Holocaustului din România şi modul în care a fost reflectat în fotografii, filme sau lucrările artiştilor care l-au trăit. Expunerea etno-sociologului Hary Kuller a fost cu atât mai interesantă, cu cât a evocat şi amintirile supravieţuitorului: „Tinerii creatori de aici, oameni foarte destoinici şi de calitate, sunt interesaţi atât de empiria Holocaustului cât şi de ceea ce s-a întâmplat efectiv în anii aceia dramatici. Eu am încercat să le transmit şi o impresie vizuală. Cum arătau cele şase sute de care cu boi, întinse pe kilometri de drum, ducând 3000 de oameni către Bacău. Asta se întâmpla în 1941, a doua zi după deschiderea frontului spre est. Pe noi ne-au evacuat din localitatea Găzărie, spre Moineşti unde trăiau aproape două mii de evrei. Am stat acolo o lună de zile în plin câmp; oraşul era mic şi nu avea posibilităţi să găzduiască atâta lume. Apoi am fost duşi în capitala judeţului, la Bacău, şi lăsaţi de izbelişte. E drept că era vară şi oamenii au stat în corturi… Abia după o jumătate de an am găsit gazdă. Ca să nu spun că o familie de evrei primea a patra parte din raţia unui român. Pâinea costa de trei ori mai mult decât pentru români. S-a purtat steaua galbenă până la sfârşitul războiului. Eram adolescent şi steaua galbenă reprezenta o spaimă continuă pentru că te expunea tuturor batjocurilor.”
Lya Benjamin a vorbit despre artiştii evrei care au pictat cele trăite în timpul pogromului de la Iaşi, al deportării în Transnistria sau în lagărele naziste „Problema este că aceste lucrări sunt plasate într-un context istoric şi ar trebui aşezate într-un context de artă. Mi s-a părut chiar scandalos că niciunul dintre noi, tinerii artişti cu studii de specialitate, nu văzusem aceste lucrări, nu ştiam despre aceşti artişti, în timp ce istoricii care le-au prezentat, le cunoşteau foarte bine. Cred că acest episod arată că taberele de acest gen, ca cea la care participăm, au un potenţial de comunicare între diferitele categorii de specialişti” – remarcă Veda Popovici. Adina Babeş, asistent în cercetare la Institutul Wiesel, apropiată de vârsta participanţilor, a fost prezentă în calitate de specialist, vorbind despre fotografiile document ale pogromului de la Bucureşti.
La Borsec am reîntâlnit-o Sarah Einik, pictoriţa israeliană, care în urmă cu aproape doi ani expunea la Librăria Cărtureşti, o viziune originală despre Holocaust, realizată cu mijloacele artei digitale. S-a apropiat de acest subiect cu multe decenii după momentul consacrării ca pictoriţă, simţind nevoia să prezinte tragedia înaintaşilor ei. De altfel, ea se numără printre cei care au iniţiat tabăra: „Lucrările mele au fost realizate cu sprijinul Institutul Elie Wiesel din Bucureşti şi ne-am gândit că ar fi bine ca în fiecare an să se organizeze câte o expoziţie cu creaţiile unor artişti români inspirate de informaţiile despre Holocaust, pe care le vor comenta cu mijloace artistice.”
Expectative
„Fiecare artist are obligaţia să realizeze minimum două lucrări care intră în proprietatea institutului. Cât priveşte timpul de două săptămâni… Depinde cum îşi împart timpul, ce strategie de creaţie adoptă. Anul trecut fiecare participant a creat două lucrări, şi unul chiar trei. Institutul are o singură grijă, ca în primele trei zile să ofere un training, concretizat prin modalităţile de a prezenta Holocaustul din Europa şi din România. Am speranţa că la 27 ianuarie 2011 vom organiza o a doua expoziţie cu titlul „Cum a fost posibil…” cu alte răspunsuri la aceeaşi temă. Sper să facem o tradiţie din această tabără. În luna octombrie materialul taberei de anul trecut va fi expus la Ierusalim, în Parlamentul Israelului .” – spune Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel din Bucureşti.
„Nu am venit aici ca să reluăm teme deja făcute. Cred că nici organizatorii nu şi-au dorit asta, ci să aducă nişte artişti care să reprezinte subiectul într-o cheie personală. informaţiile şi imaginile pe care le avem la dispoziţie sunt doar nişte indexuri teoretice.”- îşi exprimă opinia, Mihai Coşuleţu, în timp ce Maia Oprea crede că: „Lucrările noastre trebuie să fie un canal de sensibilizare a publicului, nu neapărat doar în legătură cu Holocaustul. Să-i facem să perceapă altfel tot ceea ce s-a întâmplat la noi în ţară, pentru că noi trebuie să fim mai întâi nişte artişti români şi abia după aceea artişti internaţionali.” Mihai Coşuleţ este de părere că „Abordăm acest subiect potrivit personalităţii noastre şi fiecare îşi păstrează stilul, fără ca această tabără să reprezinte un scurtcircuit. Diferenţele sunt mai mult decât bine venite şi cu cât sunt mai mari, cu atât e mai bine. Dacă lucrurile încep să semene atunci trebuie să ne oprim. „Asta era problema totalitarismului şi a Holocaustului, diferenţa nu era acceptată, era eliminată, exterminată” – completează Arnold Schlachter.
„Nu există nici un fel de presiune relativ la ceea ce trebuie să producem. Expectativele sunt de bun simţ, generale. Organizatorii şi cei care au realizat trainingul ne-au dat un input şi ce iese…iese. Suntem într-un proces de căutare în comun. Cred că este o temă care poate fi abordată de fiecare în felul său, iar mesajul nu trebuie să fie legat neapărat de istorie, ci de umanitate în general, de nişte valori. Nu trebuie să privim Holocaustul numai ca un eveniment ancorat în istorie, ci şi ca felul în care putem privi viitorul. Mesajele noastre să aibă un impact în prezent.” conchide Veda Popoviciu. – cuvintele ei se potrivesc perfect în încheierea relatării mele.