ACTUALITATE.....DIVERSE

https://racoltapetru6.wordpress.com/2012/09/01/19-motive-sa-ramai-in-romania/

http://supergabones.blogspot.ro/p/patria-mea.html

http://www.curentul.ro/2014/index.php/2014022897498/Economic-financiar/Noi-tarife-telefonice-de-la-1-aprilie.html

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/tot-mai-multi-tineri-ajung-la-urgente-in-iasi-dupa-ce-incearca-sa-se-sinucida--41449.html

Catastrofa învăţământului universitar


autor: DAN UNGUREANU – prof. univ. Universitatea Bucureşti

Le-am cerut studenţilor mei, anul III la Română-Engleză, să comenteze, în engleză, un poem englez din secolul XIX, la alegere. 
 
Trei sferturi n-au putut numi nici un poet englez din secolul XIX şi nici o poezie (deşi au studiat în anul II Byron, Coleridge, Wordsworth, Shelley). Unul a povestit un roman de Dickens. Cinci au povestit piesa de teatru “Romeo şi Julieta” (numită alternativ “roman”,“novel”, ori “poem”). 
 
Restul de cincisprezece din şaizeci, care şi-au amintit totuşi o poezie, au scris totuşi în engleză. 
Am corectat mai jos greşelile lor :
 
- pluralul lui “viu” nu e “vi”, ci “vii”;
- verbul “a lua” nu se scrie “i-au”;
- “Obijnuit” e incorect;
- “îi” nu se scrie despărţit, “î-i”;
- “să de-a” e incorect (corect e “să dea”);
- nu se zice “propiu”, ci “propriu”;
- “them” nu poate înlocui “their”;
- nu se poate spune “them mother” în loc de “their mother”;
- “intitulated” nu există în engleză (conform Merriam-Webster Dictionary);
- “combinated” nu există în engleză;
- “to enjoy of life” e incorect ( verbul “to enjoy” e tranzitiv);
- “writted” e incorect, în loc de”wrote“;
- “poetry” nu e identic cu “poem”;
- “lirycs” nu e ortografiat corect, şi cu siguranţă nu înseamnă textul unei poezii, ci versurile unui cântec;
- “roman” nu există în engleză, corect e”novel“;
- “disapointness” nu există, corect e”disappointment“;
- “beautifuly thing” e incorect;
- “tryed” e incorect;
- “gaves” nu există (corect “gives” sau”gave“);
- “tooked place” e incorect;
- tabloul “Gioconda” nu e de Picasso, ci de Leonardo da Vinci;
- “Romeo and Juliet” nu e un roman;
- “Romeo and Juliet” nu e un poem;
- Shackspear nu se scrie astfel.
 
Dacă se dădea admitere la facultate, ei ar fi căzut la admitere. 
 
Toţi aceşti tineri vor deveni profesori de limba engleză şi română peste trei luni. 
 
Îmi este inexplicabil cum asemenea studenţi pot deveni profesori, când în orânduirea veche,”bolşevică şi totalitaristă”, ei n-ar fi putut nici măcar trece admiterea.
 
Paradoxal, se face mai multă şcoală la liceu decât la Universitate: la liceu, profesorii pot încă să lase repetenţi elevii care nu învaţă, fiindcă liceul e gratuit, iar profesorii nu sunt plătiţi după numărul de elevi. 
 
Studenții sunt mai prost pregătiţi decât elevii de liceu. Le-am cerut celor şaizeci de studenţi ai mei referate. Din şaizeci, mi-au dat referate vreo 20. Din ele, zece erau transcrise (copy – paste) de pe un sit de internet, http://www.referat.ro/.
 
O vină pentru această situaţie o are aşa-numitul “învăţământ axat pe competenţe“. În noul sistem, elevii, vezi Doamne, “nu mai tocesc date seci, ci dobândesc competenţe“. 
 
Mare este confuzia din capetele pedagogilor de şcoală nouă! 
 
Există materii axate pe competenţe (a învăţa engleză, franceză ori muzică, înseamnă să ştii a vorbi engleză, franceză, respectiv să cânţi, să fluieri sau să fredonezi melodii). Există materii bazate pe cunoştinţe (istoria, geografia, anatomia şi zoologia, de pildă). Există materii intermediare, ca biologia şi chimia, în care competenţele şi cunoştinţele sunt complementare. 
 
Cultura generală e alcătuită doar din cunoştinţe. Educaţia “axată pe competenţe” naşte monştri, fiindcă a şti cine a pictat Gioconda e o cunoştinţă, nu o competenţă!!!
 
O altă studentă, tot de anul III la Litere, mă înştiinţează că “poetul ei preferat e Macedonski, autorul frumosului poem Mistreţul cu colţi de argint“. 
 
Pe vremea mea, a numi pe cineva “autorul meu preferat” presupunea măcar să-i poţi identifica poeziile. Se presupune că un absolvent de engleză ştie, după trei ani că în engleză, ca “romanul” se numeşte “novel”.
 
Universitatea zulusă
 
Conform cu situl QS (Quacquarelli Symonds)
World University Rankings = Clasificarea mondială a universităţilor conform criteriului Quacquarelli Symonds):
 
- Israelul, o ţară mică, cu suprafaţa cât a Moldovei, are trei universităţi pe locurile 102, 114 şi 132 din lume;
- Carolina din Praga e pe locul 230 în lume;
- Universitatea Eotvos Lorand din Budapesta e pe locul 400;
- Universitatea Bucureşti e pe locul 500, lângă Universitatea din Szeged (cu o populaţie de 166.000 locuitori), Universitatea Kwazulu din Africa de Sud, din Bangladesh, Kazahstan şi Sri-Lanka;
- Universitatea din Liubliana e pe locul 400;
- Universitatea Iagelona din Polonia e pe locul 302;
- Universitatea Ben Gurion, din deşertul Neghev, e pe locul 323;
- Universitatea Babeş-Bolyai este după locul 600, lângă nişte universităţi saudite, sri-lankeze şi kazahe (după principiul: “nisip, junglă, nisip”). Situl ARWU (Academic Ranking of World Universities)
 
Clasificarea academică a universităţilor din întreaga lume, a Institutului de Pedagogie al Universităţii Jiao Tong se opreşte la primele 500 de universităţi din lume, unde pe la coadă se află Universitatea Kwazulu Natal, cea din Liubliana şi cea din Wellington, Noua Zeelandă. 
 
Universitatea din Bucureşti are de ajuns din urmă universitatea zulusă din Durban, cea slovenă (Liubliana, 280.000 locuitori) şi cea din Wellington (386.000 locuitori, la capătul lumii, în largul Pacificului).
 
Învăţământul românesc e prăbuşit cu totul. 
Predau profesori care fac greşeli de clasa a şasea. 
Absolvă cu diplomă, studenţi care acum 15 ani ar fi căzut la admitere. 
Conduc doctorate oameni total necalificaţi. 
Comisia centrală de acreditare a titlurilor universitare face conducători de doctorat în glumă. 
Sunt un excelent prooroc. Nu se mai miră nimeni că n-avem universităţi remarcabile cu cercetători remarcabili, când înşişi conducătorii de doctorat se fac din carton lipit cu aracet.
 
Codă
 
Problema universităţilor din România nu e să ajungă din urmă cine ştie ce universităţi vestice. Problema universităţilor noastre e să ajungă din urmă nivelul liceelor româneşti din 1988. Şi atunci mai vorbim! 
 
Educaţia e singurul domeniu în care nu se vorbeşte de “greaua moştenire a comunismului”. Regimul de debandadă, numit “democraţie”, şi miniştrii incapabili şi iresponsabili au transformat învăţământul românesc într-un haos. 
 
Din toţi olimpicii internaţionali români de anul trecut, unul singur s-a înscris (de nevoie!!!) la Universitatea din Bucureşti, fiindcă nu ştia engleză, ca să devină bursier la o Universitate străină.
 
Fac încă patru profeţii :
 
1. Peste cinci ani nici un licean olimpic nu se va înscrie student în vreo universitate română.
2. Peste zece ani, nivelul de analfabetism (!!!) al studenţilor români va fi acelaşi ca cel pe care l-am pomenit mai sus.
3. Peste zece ani nici o universitate românească nu va intra în lista primelor 500 de universităţi din lume, iar kazahii, saudiţii, sri-lankezii şi zuluşii ne vor privi ca şi acum, de sus.
4. Nici peste zece ani Ministerul Educaţiei nu-şi va decupa din presă un articol despre starea învăţământului românesc, ca să-l aibă la îndemână. 
 
Cine e de vină?
 
Problema nu este doar a învăţământului. Ci este mult mai gravă: ţine de economie si de decăderea pieţei muncii din România. 
 
Iar vinovatul e cel care a produs toate astea:
 
·    Statul (mai precis miniştrii învăţământului), care a luat şpagă ca sa recunoască diplomele. Iar şpaga a ajuns in final la partide (de aia, mulţi dintre profesorii din universităţile private sunt tot politruci).
·    Statul, care după absolvire, a angajat in masa analfabeţii si le-a dat si salarii babane: bugetarii care freacă dosare pline de greşeli, au salariu dublu faţă de privat! In ultimii 7 ani, numărul angajaţilor de stat s-a dublat, salariile s-au triplat (mai ales in învăţământ), deşi nivelul angajaţilor de stat s-a prăbuşit.
·     Statul, care a mărit in permanenţă nivelul salariului minim si a forţat si firmele private sa-i “răsplătească” pe imbecili.
 
Socialiştii au făcut “protecţia sociala” a incompetenţilor, ocazie cu care s-au îmbogăţit si ei din greu (ca orice socialist respectabil).
 
·    Daca statul n-ar mai fi avut nici un angajat (zero funcţionari, externalizare totală a serviciilor), toţi absolvenţii ar fi fost obligaţi sa cerţească o pâine la uşa firmelor private. Iar firmele private nu dau o ceapa degerată pe diploma ta: ci doar pe câţi bani poţi să produci!
·    Daca statul n-ar fi garantat un salariu minim pentru orice bou cu diploma, boii respectivi ar fi primit in loc de bani…paie. Adică exact ce merita.
 
Iată de ce, eu sunt optimist. Pentru ca statul român e in stare de faliment. A început sa concedieze profesori, poliţişti, mineri, postaşi, avocaţi din oficiu (după ce, ani de zile, i-a angajat cu găleata si i-a plătit cu lopata). Jaful de bani al socialiştilor a ajuns la final.
 
De acum înainte lucrurile vor fi simple: 
 
Ai o diplomă? Am! 
Ţi-o recunoaşte statul? Sigur! 
Păi atunci, sa-ti dea statul salariu! Hahaha…  
Aaaa, staţi, ca statul concediază, nu angajează: vroiam sa mă angajaţi dumneavoastră… 
Zău? Pai eu nu dau doi bani pe diploma ta, analfabetule! Daca te pun sa scrii o ofertă, nu eşti capabil: nici in română, nici in engleză!
 
DE  LA  DAN  ROTARU

F. INTERESANT...iata cum ne vede un american onest!

Nu auzisem prea multe despre România înainte să ajung acolo, dar am
aflat multe după ce am vizitat-o", scrie tânărul globetrotter Justin
Carmack pe blogul său de călătorii. Ştiri pe aceeaşi temă Numărul
vizitatorilor de la Peleş, în scădere. Americanii, israelienii... "Bea
pălincă" şi "ia-ţi un dicţionar maghiar", sfaturile unui ghid ame...
Americanul Justin Carmack este pasionat de călătorii şi, în 2011, când
a plecat într-o excursie organizată de Universitatea sa în Africa de
Sud, a realizat care este cea mai mare dorinţă pe care o are. De
atunci, Justin bate lumea-n lung şi-n lat. A vizitat până acum 63 de
ţări de pe şase continente, iar spre sfârşitul anului trecut a ajuns
şi în România. Cel mai probabil, Carmack a poposit la noi în ţară spre
sfârşitul lunii septembrie, atunci când protestele anti şi pro câini
vagabonzi erau la ordinea zilei la Bucureşti, şi nu numai, după cum
menţionează chiar el la punctul 25, unde îşi spune părerea referitor
la acest subiect.

Sunt bucuros că am văzut această ţară minunată unde am rămas, într-un
final, aproape două luni", mărturiseşte americanul.
1. Cele mai cunoscute cărţi inspirate de România sunt "Castelul din
Carpaţi", scrisă de Jules Verne, şi "Dracula" lui Bram Stocker.
2. România este a noua cea mai mare producătoare de vin din lume.
3. Bancnota de 10 bani, emisă în 1917, este cea mai mică bancnotă
printată vreodată (dimensiuni 27,5 x 38 mm )
4. Motorul avionului cu reacţie a fost inventat, în 1910, de Henri
Coandă, un inventator născut la Bucureşti.
5. Bucureştiul deţine locul al patrulea în topul european al vitezei
medii de conectare la internet
6. Soprana Alma Gluck, prima artistă lirică ce a reuşit să vândă un
million de discuri, s-a născut la Bucureşti, în data de 11 mai 1884
7. Braşovul este casa uneia dintre cele mai mari biserici gotice
(Biserica Neagră-nr.) situate între Viena, în Austria şi Istanbul,
Turcia
8. Castelul Peleş a fost primul castel european luminat în întregime
de curent electric. Electricitatea a fost produsă de propria centrală
a palatului, iar sistemul de încălzire, construit în 1888, este încă
funcţional şi este folosit şi în ziua de azi.
9. Al doilea cel mai mare gheţar subteran, de la Scărişoara, se află
în Munţii Bihor, în România. Are un volum de 75.000 de metri cubi şi
numără 3.500 de ani.
10. Vampirul Contele Dracula, creat de Bram Stoker, a fost inspirat
de prinţul român Vlad Ţepeş, cunoscut ca Vlad the Impaler pentru că
îşi trăgea duşmanii în ţeapă şi îi lăsa pe marginea drumului.

11. Oraşul Timişoara a devenit, în 1889, primul din Europa care a
introdus iluminatul electric stradal.
12. Timişoara a fost şi primul oraş european care a introdus, în
1869, tramvaiele trase de cai.
13. Stiloul a fost inventat de craioveanul Petrache Poenaru, care a
trait între 1799-1875, şi a fost patentat în mai 1827
14. Cea mai înaltă biserică de lemn din lume şi a doua cea mai înaltă
structură din lemn din Europa se găseşte la Săpânţa Peri, în
nord-vestul României, în Maramureş. Are o cruce cu o înălţime de şapte
metri, care cântăreşte 400 de kilograme, în vârful edificiului de 78
de metri.
15. Mini-serialul de televiziune american "Hatfields & McCoys", cu
actorii Kevin Costner şi Bill Paxton, s-a filmat în România.
16. Omul de ştiinţă care a descoperit insulina a fost Nicolae
Paulescu, un român, care a botezat-o iniţial pancreină. Chiar dacă doi
cercetători canadieni au primit premiul Nobel, în 1923, pentru studiul
insulinei, munca de pionierat făcută de Paulescu în domeniul
diabetului a fost pe deplin recunoscută.
17. Filmul Could Mountain s-a filmat în România
18. Canalul Dunăre - Marea Neagră, din sud-estul României, este a
treia cea mai lungă rută navigabilă făcută de mâna omului, după Suez
şi Canalul Panama.
19. Cele mai timpurii fosile ale lui homo sapiens de pe teritoriul
Europei, cunoscute până în prezent, au fost descoperite în 2002, în
sud-vestul României, în Peştera Oaselor. Vechimea fosilelor este
estimată între 37.800 şi 42.000 de ani.
20. Biserica Unitariană a fost fondată în Transilvania, unde s-a
născut Francis David, în 1510 .
21.Oraşul Constanţa din ziua de azi a fost asociat, în vechime, cu
legenda Iason şi Argonauţii, care s-au îmbarcat într-o călătorie lungă
din Grecia către actuala Georgie, de-a lungul coastei Mării Negre, în
căutarea Lânii de Aur.
22. Munţii Carpaţi adăpostesc una dintre cele
mai mari păduri virgine din Europa, în adâncurile căreia sălăşuiesc
400 de specii de mamifere, inclusiv capra neagră românească. Aproape
60% din populaţia de urşi bruni din Europa trăieşte în Munţii Carpaţi.
23. Limba română are o vechime de 1.700 de ani
24. Biserica Neagră
din Braşov deţine cea mai mare orgă din Europa, cu 4.000 de tuburi.
Tot aici se găseşte şi cel mai mare clopot din România, care
cântăreşte 6.3 tone.
25. Bucureştiul este vestit pentru miile de câini vagabonzi. Anual, se
estimează că 9.000 de oameni sunt muşcaţi de aceşti câini abandonaţi.
Când am fost acolo, Guvernul încerca să omoare unele animale, acţiune
care a iscat proteste din partea iubitorilor de câini. Eu le-am numit
revoltele pro rahat de câine, pentru că este rahat de câine peste tot.
26. Fluviul Dunărea se întinde pe 2.860 de kilometri de la punctul din
care izvorăşte, în Pădurea Neagră din Germania, până la Marea Neagră.
Chair înainte să ajungă la mare formează a doua cea mai mare şi mai
bine conservată deltă din Europa: 5.050 de kilometri pătraţi de râuri,
canale, insule de stuf şi mlaştini.
27. Actorul care a interpretat pentru prima dată rolul lui Tarzan a
fost românul Johnny Weissmuller, care a jucat în filmul "Trazan, omul
maimuţă", în 1932.
28. Statuia regelui dac Decebal, săpată în malul stancos al Dunării,
este cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa: 55 de metri.
29. România este cunoscută pentru că are una dintre cele mai mari
populaţii de ţigani din Europa.
30. Inventatorul român Traian Vuia a fost primul european care a
construit şi a zburat cu un aeroplan automobil autopropulsat, cu aripi
fixe, la 18 martie 1906.

31. Prima notă de 10 de la Jocurile Olimpice de Gimnastică a fost
obţinută de gimnasta Nadia Comăneci din România. Nota a fost primită
după evoluţia de la Montreal, în Canada, în 1976.
32. Numele România vine din cuvântul latin "romanus", care înseamnă
cetăţean al Imperiului Roman.
33. Mănăstirea Voroneţ din Moldova este considerată varianta
românească a Capelei Sixtine.
34. Trei tăbliţe din lut, din jurul anului 5.300 înainte de Hristos,
descoperite lângă satul Tărtăria, în centrul României, au iscat
discuţii aprinse între arheologi, printre aceştia fiind şi unii care
susţin că simbolurile ar reprezenta cea mai veche formă de scriere din
lume.
35. Palatul Parlamentului din Bucureşti este a doua cea mai mare
clădire din lume, după cea a Pentagonului din SUA.


DE  LA  ROBERT  PUGLER

România va fi vecină cu China

Autor: Laurențiu Gheorghe | Sursa: Money.ro |
 
China a concesionat, în apropierea graniței cu România,
o suprafață agricolă echivalentă ca întindere cu Belgia. 


Chinezii cumpără mari suprafețe agricole în afara țării
 
Vă mai aduceți aminte de bancul de pe vremea când Iliescu era secretar PCR pe la Iași?
Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Cu cine se învecinează URSS?
Răspunsul nostru este: Cu cine vrea!
 
Bancul a devenit o realitate a zilelor noastre, cu singura modificare că acum e vorba de China. Pentru a-și hrăni imensa populație, companiile chineze au trecut la achiziții masive de terenuri agricole peste hotare. Astfel, chiar în imediata vecinătate a României, în Ucraina, China a concesionat peste 3 milioane de hectare de teren agricol pentru 50 de ani. Suprafața egală cu a Belgiei reprezintă 5% din suprafața totală a Ucrainei, sau 9% din terenul agricol, conform publicației Quartz.
Confruntată cu o creștere rapidă a populației, resursele alimentare ale Chinei sunt insuficiente, astfel încât extinderea în exteriorul țării este o soluție pentru această problemă.
În schimb, Ucraina va primi un împrumut de trei miliarde de dolari pentru dezvoltare agricolă și utilaje moderne, îngrășăminte chimice, precum și construcția unei autostrăzi ce va traversa regiunea. Aceasta este o formă modernă de colonialism, în mod special pentru o țară care deține 9% din totalul terenurilor arabile la nivel mondial, dar importă o cincime din necesarul alimentar al populației.
China nu este la prima achizitie de acest fel. Chinezii mai opereaza 400 de hectare in Sudan si alte 110 hectare in Tadjikistan.
O suprafață de 100.000 de hectare va fi amenajată în prima faza în regiunea Dnipropetrovsk, la 700 de kilometri est de granitele Romaniei, in principal pentru cultivarea de cereale si cresterea de porci. Proiectul va fi dezvoltat ulterior până la o suprafață de 3 milioane de hectare.
"La finalul anului 2009, culturile Chinei din afara tarii erau raspandite pe o suprafata totala de 2 milioane de hectare, ceea ce ar face actuala investitie cea mai mare ferma chineza din strainatate", spune Ding Li, cercetator agricol la firma de consultanta Anbound, din Beijing.
Daca proiectul va fi dezvoltat integral, va reprezenta cea mai mare investitie externa agricola a Chinei de pana acum. Statul asiatic mai detine platantii semnificative in America Latina, cum e cea de soia din Argentina, de 234.000 de hectare.
Pentru comparatie, suprafata agricola a Romaniei este 13 milioane de hectare, din care doar o suprafata de 8,5 milioane este exploatata.

Cel mai longeviv om din lume a fost român: MAŞTEI DIN OSOI

Societate
"Doar nu vrei să trăieşti cât Maştei?". Aşa glumesc oamenii din Osoi, cu bătrânii din sat care trec de 80 de ani. E o vorbă veche, de când lumea, de pe vremea când Maştei însuşi avea vreo sută de ani! De atunci, ar mai fi trăit, se zice, încă jumătate de veac, până în '52. Aflat în atenţia unor somităţi ştiinţifice, precum Ana Aslan şi I. C. Parhon, cazul bătrânului Maftei Pop din ...
Citeste tot articolul

Povestea celor patru români care au făcut înconjurul lumii în opinci

România şi minoritarii ei de Ovidiu Ivancu

Cât de actual şi util mai este mesajul mesianic al imnului Deşteaptă-te, române!


Imnul este un cântec de biruinţă cu etimon grecesc, o specie a genului liric în care se preamăreşte o divinitate, un erou, patria sau un eveniment devenit simbol, repetabil în momente solemne, însoţit de muzică. A apărut încă din zorii culturali ai umanităţii, iniţial fiind inspirat de un viu sentiment de admiraţie faţă de frumuseţile universului. La începutul epocii moderne au apărut, puse pe note, imnurile regale închinate unor suverani şi imnurile naţionale, cântece de natură patriotică sau revoluţionară în care sunt preamărite libertatea ori evenimente de însemnătate naţională sau internaţională, cum ar fi Marseilleza lui Rouget de l’Isle în 1792 sau Internaţionala poetului comunard Eugène Pottier în 1871. „Scuturându-şi lanţurile tiraniei comuniste”, cum au crezut unii, românilor li s-a dat prin decret, în 1990, apoi prin Constituţie, în 1991 şi 2003, imnul naţional Deşteaptă-te, române!




„În cunoaştere – ne avertizează Andrei Marga în Filosofia unificării europene –, importantă este, înainte de toate, întrebarea.” Cât de actual şi util mai este mesajul mesianic al imnului Deşteaptă-te, române! într-o Europă în care „cruzii duşmani” de ieri ne sunt astăzi parteneri, iar strănepoţii „măreţelor umbre” au braţele armate cu scuturi antirachetă? În ce măsură mai este el imaginea românilor în conştiinţa europenilor şi a lumii? Să fie destinul românilor doar de santinelă la porţile răsăritene ale Occidentului? Şi dacă vrem să ne (re)dobândim respiraţia europeană de care avem nevoie, trebuie să repetăm la nesfârşit obsesiile trecutului, lăsând să se înţeleagă că nu putem fi demni decât prin suferinţă?

Imnul naţional este o icoană a sufletului românesc, în care trebuie să se reflecte solemnitatea devenirii noastre istorice, graiul fiind mărturia permanenţei şi unităţii românilor pe aceste meleaguri. Chiar nu suntem în stare să ne prezentăm clipa continuă a acestei deveniri în limba română literară de azi?


Primele Constituţii ale românilor au fost cam sărace în descrierea simbolurilor naţionale. Astfel, în Constituţiile din 1866, 1929 şi 1938 nu se vorbeşte decât de culorile drapelului – albastru, galben şi roşu, aşezate vertical. În cele din 1948 şi 1952 apar în plus stema ţării şi sigiliul statului. Despre imn se face o menţiune, pe undeva spre final, abia în Constituţia din 1965, în care se spune că „imnul de stat se aprobă de Marea Adunare Naţională”. Problema ar părea lămurită în Constituţiile din 1991 şi 2003, la art. 12 precizându-se că imnul naţional al României este Deşteaptă-te, române! Atât.


Cele 11 strofe ale poeziei lui Andrei Mureşanu au fost publicate în Foaie pentru minte, inimă şi literatură din Braşov la 21 iunie 1848, sub titlul Un răsunet, în primul rând ca răspuns la poezia lui Alecsandri Către români (Deşteptarea României de mai târziu, apărută în revistă cu patru numere mai înainte), dar şi pentru a nu atrage atenţia autorităţilor asupra mesajului ei (Dieta din Cluj votase la 17 mai, fără a ţine seamă de revendicările naţionale ale românilor, încorporarea Transilvaniei la Ungaria, act politic pe care împăratul austriac Ferdinand I îl sancţionase la 29 mai 1848).

Versurile au fost puse pe muzica imnului religios Din sânul maicii mele, cules de Anton Pann şi prelucrat de George Ucenescu, angajat al Bisericii „Sfântul Nicolae” din Scheii Braşovului, devenind imnul revoluţionarilor. Partitura originală s-a pierdut, cea de astăzi fiind varianta restabilită în 1919 de compozitorul Gh. Dima.

Deşteaptă-te, române! s-a răspândit de la început pe tot cuprinsul ţărilor române, versurile lui fiind intonate în toate momentele de răscruce ale poporului nostru.


Până la apariţia lui Mihai Eminescu, poetul nostru naţional a fost considerat Vasile Alecsandri. Deşi iubitor de tihnă şi confort domestic, bardul de la Mirceşti a participat activ la Revoluţia de la 1848 din Moldova, exilându-se după înfrângerea ei. Autorul Horei Unirii a fost apoi printre fruntaşii Unirii Principatelor din 1859. În 1878 a primit la Montpellier Premiul Latinităţii pentru poezia Cântecul gintei latine, care n-a devenit imn, în acest scop poetul compunând un cu totul alt text.

Poet, traducător şi eseist, Andrei Mureşanu aparţine stilului romantic al epocii. La Blaj l-a avut ca profesor pe Timotei Cipariu, exponent al latiniştilor radicali, dar la Braşov a colaborat cu George Bariţiu, colegul şi prietenul său mai vârstnic, reprezentant al tendinţelor latiniste moderate. Mediul intelectual în care s-a format Andrei Mureşanu nu putea să nu aibă „un răsunet” în creaţia sa literară. Aşa se face că, în versurile devenite imn, dacii, „cei mai viteji dintre traci”, primii noştri strămoşi istorici, lipsesc cu desăvârşire din etnogeneza română, poetul „pompând” în „vinele” urmaşilor lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul doar sângele romanilor lui Traian.

Ceea ce nu prea se spune despre Andrei Mureşanu este evoluţia sa după înfrângerea revoluţiei şi în Ardeal: după un exil în Muntenia, se întoarce la Sibiu, unde este numit funcţionar şi traducător la buletinul oficial al guvernului. Devenind un slujitor conştiincios al celor care îi asupreau pe români, închină ode şi imnuri reprezentanţilor imperiali de la Viena. După ieşirea la pensie se retrage la Braşov, unde moare în sărăcie şi cu mintea tulburată.


Istoriile literare îl reţin pe Andrei Mureşanu ca al doilea mare poet transilvănean după Ion Budai-Deleanu. Asupra poeziei sale s-au rostit aprecieri entuziaste (N. Bălcescu, Iosif Vulcan, Aron Densuşianu, G. Coşbuc, Octavian Goga, Ion Dodu Bălan), dar şi negări totale (Titu Maiorescu, Gh. Bogdan-Duică ş.a.). Critica literară mai apropiată de noi a încercat o conciliere a celor două poziţii extreme (G. Călinescu, Ovidiu Papadima, D. Păcurariu), reliefând mesianismul şi puterea vizionară a poeţilor ardeleni, de la G. Coşbuc la Ioan Alexandru.

Desluşind în mesianism o atitudine profetică în îndeplinirea unei misiuni prin sacrificiu, înţelegem, ca români, că devoţiunea faţă de un înalt ideal uman duce la gesturi simbolice de esenţă mesianică, dar a făcut lucrul acesta şi cel care ne îndemna pe noi la asemenea gesturi simbolice? Sau numai „a scuturat lanţul”, noi trebuind să ne sacrificăm întru Iisus Hristos generaţie după generaţie, pentru a ne mântui naţiunea de minciună, delăsare, necinste şi defetism? Preot deşteptării noastre, cum îl caracterizează Eminescu în Epigonii, Andrei Mureşanu rămâne degeaba de peste 160 de ani semnelor vremii profet, din moment ce îi repetăm şi azi „răsunetul” la Deşteptarea României lui Alecsandri?


După incidentul cu trunchierea imnului la inaugurarea stadionului naţional, Daniel Funeriu a cerut elevilor să intoneze o dată pe săptămână „măcar cele patru strofe obligatorii”, ca şi cum imnul ar avea mai multe, pentru ca semnificaţia acestuia să nu se „demonetizeze”. Întrebarea care se pune este ce anume să nu se „demonetizeze”: mesajul total inadecvat momentului actual sau lexicul învechit al versurilor?

Asupra poeziei Un răsunet s-a pronunţat şi Eminescu, la 22 de ani de la apariţia „răsunetului” şi la 7 ani de la moartea autorului acestuia. Este vorba de poemul Epigonii, publicat pe prima pagină a Convorbirilor literare din 15 august 1870. Eminescu îi dedica lui Andrei Mureşanu o strofă întreagă, cât şi lui Eliade, Bolintineanu sau Negruzzi. Strofa începea cu Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită. Era vocea lui Andrei Mureşanu ruginită încă de la 1870 şi noi nu ne dăm seama nici acum, când folosim româna ca limbă oficială a Uniunii Europene?


Numele unui om nu este rezultatul unui hazard, ci „o metaforă revelatoare”, spunea Blaga. A invoca numele unor persoane dispărute înseamnă a le face prezente lângă noi pentru a ne călăuzi în ceea ce dorim să întreprindem. În Deşteaptă-te, române! sunt invocate patru nume: Traian, Mihai, Ştefan şi Corvin.

Traian este primul provincial care ajunge pe tronul Imperiului Roman fără a fi italic. În timpul domniei acestuia (98-117 d.Hr.) imperiul a cunoscut maxima sa întindere teritorială. Cucerind Dacia, a adus colonişti „ex toto orbe Romano”, romanizarea dacilor realizându-se în cca 150 de ani, aşa cum s-a întâmplat şi cu celelalte popoare neolatine de astăzi. Limba română este fundamental moştenitoarea latinei vorbite în partea orientală a imperiului.

Mihai Viteazul este domnitorul muntean care a unit pentru prima dată cele trei provincii româneşti.

Ştefan cel Mare, cea mai mare personalitate a românilor din toate timpurile, a apărat hotarele Moldovei 47 de ani.

Cine este însă „transilvăneanul” Matei Corvin, ajuns rege al Ungariei Mari şi ce a însemnat el pentru români pentru a fi invocat mai întâi în cântecul revoluţionar al trezirii neamului la viaţa politică, iar astăzi în imn?


Una dintre personalităţile născute pe pământ românesc despre care occidentalii au scris foarte des este Matei Corvin, regele Ungariei Mari între 1458 şi 1490. Mulţi consideră că acesta aparţine atât maghiarilor, cât şi românilor, strămoşii lui provenind dintr-un teritoriu valah din sudul Transilvaniei. În afară de invocarea lui neinspirată în imnul naţional şi statuia ecvestră ridicată la Cluj în 1902, când Ardealul era alipit Imperiului Austro-Ungar, nu avem cunoştinţă ca Mátyás Király, născut în oraşul de pe Someş dintr-un tată român (Iancu de Hunedoara) şi o mamă unguroaică (Elisabeth Szilágy), să fi fost considerat de români ca fiind unul de-al lor. Cel puţin de cei care îşi cunosc istoria. Căsătorit mai întâi cu o cehă, apoi cu o italiancă, Matei Corvin nu s-a simţit bine nici măcar printre unguri, curtea sa fiind plină de italieni, germani şi polonezi.

Ca români, nu putem uita faptul că, în 1462, l-a luat captiv pe Vlad Ţepeş şi l-a ţinut închis 12 ani, în loc să-l ajute cu oaste împotriva turcilor, iar în 1467 a invadat Moldova cu o armată de 40.000 de oameni, pe la Oituz, fiind zdrobit după o lună la Baia de cei 12.000 de oşteni ai lui Ştefan cel Mare. „Trecând munţii şi pădurile – scria cronicarul polonez Jan Długosz la câţiva ani după eveniment –, regele Ungariei ajunge la Chotrusz (Trotuş – n.n.) pe care-l pradă şi-l arde. Merse apoi mai departe pe lângă munţi şi ajunse la Bacău, târgul Roman şi apoi la Nyemiecy (Neamţ – n.n.). Pe toate acestea şi orăşelele din vecinătatea lor, toată ţara locuită şi bogată, o pustii cu sabie, foc şi omor, neuitându-se la nimic, nici la vârstă, nici la stare şi nici la sex”. Aceasta este „măreaţa umbră” invocată în imnul nostru naţional, alături de cel mai mare român al tuturor timpurilor, Ştefan cel Mare şi Sfânt…


Dacă Iancu de Hunedoara a fost înmormântat, aşa cum dorise, în biserica din Alba-Iulia, alături de fratele său, în Ungaria nu există nicio urmă a mormântului lui Matei Corvin, distrus de turci împreună cu tot ce regele construise în cetatea încoronării sale, Ungaria centrală fiind transformată în paşalâc cu reşedinţa la Buda, în 1541, pentru 150 de ani (Transilvania, Moldova şi Ţara Românească nu au păţit niciodată aşa ceva). Adusă de la Budapesta, statuia lui Matei Corvin din Cluj a fost dezvelită festiv în 1902, când Transilvania era încorporată Ungariei. În 1919, după realizarea Marii Uniri, au existat mai multe demersuri pentru demolarea statuii. Ideea salvatoare i-a aparţinut lui Iorga, prin amplasarea unei plăcuţe pe care scria în trei limbi „Mathias Rex, biruitor în războaie, învins numai la Baia de propriul său neam, când încerca să învingă Moldova nebiruită”.

După Primul Război Mondial, statul maghiar a solicitat în mai multe rânduri statuia, dar aceasta a fost păstrată datorită originii române a regelui. Plăcuţa cu inscripţia lui Iorga a dispărut şi apărut de câteva ori, Kelemen Hunor cerând Primăriei din Cluj-Napoca „s-o îndepărteze neîntârziat”. E trist să vedem cum un ministru „român” al culturii, filosof în medicina veterinară, face pe veterinarul în filosofia culturii…


Deşi dreptul românilor la identitate etnică nu este stipulat în mod expres în Constituţie, aşa cum este al minorităţilor naţionale la art. 6, al. (1), considerăm că putem apela la prevederile art. 16, al. (1), cei 16.870.000 de români (88,6 la sută) fiind egali în faţa legii, fără discriminări, cu cei 1.238.000 (6,5 la sută) de maghiari. Neregăsindu-şi identitatea etnică în regele maghiar, românii au nevoie urgent de un alt imn. Până atunci, actualul imn ar putea fi intonat fără cuvinte, fără a încălca în vreun fel Constituţia.

Facem deja parte din marea familie a ţărilor europene şi intrarea noastră pe noile coordonate nu mai este „acum ori niciodată” ca în actualul imn şi nici în „libertate sau moarte” strigând toţi.

Anii tinereţii (şi ai adolescenţei) noastre...

Din 1948, România avusese o presă cenuşie, ternă, urâtă grafic,
marcată de limba de lemn, de lozinci inepte şi de o agresivitate
necioplită. Au mai apărut până în 1953 câteva din cotidianele de tiraj
şi de tradiţie -"Universul", "Adevărul", însă erau de nerecunoscut.
Apoi n-au mai existat decât trei ziare centrale: "Scânteia", "România
liberă", "Scânteia tineretului", trase fiecare în patru pagini
plumburii. Li se adaugă un ziar de seară: "Informaţia Bucureştiului",
cu mai puţină ideologie şi mai multe ştiri utilitare şi de interes
public. De la mijlocul anilor '50 apărea cotidianul "Munca", care nu
era decât localizarea ziarului sovietic "Trud", tot aşa cum "Gazeta
literară" - din 1954 - nu era decât o "Literaturnaia gazeta"
românească. La fel şi "Muncitorul sanitar" ori "Gazeta
învăţământului", săptămânalele unor categorii profesionale.
Radio România se transformase în Radio Bucureşti şi avea până în 1960
un singur program pe unde lungi şi medii. Aparatele de radio vândute
în magazine nu erau dotate şi cu frecvenţe scurte, pentru ca lumea să
nu poată asculta "Vocea Americii", "Europa liberă" - "ziarul vorbit al
românilor de pretutindeni", cum se intitula până în 1963, BBC-ul, sau
scurtele programe radiofonice în limba română difuzate la Paris, Atena
sau Vatican. Radio Bucureşti îşi încheia programul, început la 5
dimineaţa, la miezul nopţii. A apărut apoi şi un Bucureşti 2, emiţând
din zori până la prânz, emisiunile acestuia prelungindu-se apoi gradat
câte două ore în plus.
Din 1957 există Televiziunea Română, mai întâi cu programe
experimentale, iar apoi regulate. Televiziunea se înfiinţase în
România la numai doi ani dupa cea din Italia. Faţă de presa meschină,
anostă, marcată de o demagogie ridicolă sau agresivă, Televiziunea,
deşi în alb-negru, a adus în România o undă de varietate şi
destindere. În 1959, când s-au aniversat 500 de ani de la întemeierea
Bucureştilor, s-au alcătuit programe aparte, lansându-se cântece
precum "Badea-neichii Bucureşti", compus de Ion Vasilescu şi Gherase
Dendrino şi interpretat de Maria Tănase, sau "Frumos eşti,
Bucureşti!...". Apăreau în programele de divertisment, toate "live",
realizate în condiţii tehnice modeste, dar foarte reuşite, solistele
şi soliştii în vogă de la răscrucea deceniilor şase şi şapte: Dorina
Drăghici, Aida Moga, sora ei, Lavinia Slăveanu, Mara Ianoli, Gigi
Marga, Alin Noreanu, Nicolae Niţescu, Wili Donea, George Bunea, Dorel
Livianu... Într-o emisiune muzicală a debutat, în 1959, la vârsta de
16 ani, Margareta Pâslaru. În acelaşi an, Televiziunea n-a ezitat să
transmită un program de la barul "Continental", situat în subsolul
unui bloc interbelic de lângă Biserica Rusă, prăbuşit la cutremurul
din 4 martie 1977.
Tot în 1959-'60, Televiziunea difuza numere de revistă, cuplete,
scheciuri, interpretate de cel mai mare comic al vremii, Mircea
Crişan, de duetul Horia Şerbănescu - Radu Zaharescu, sau de Vasile
Tomazian, un actor foarte popular, care îl imita pe Vico Toriani, unul
dintre puţinii cântăreţi străini sosiţi pe atunci în turneu la
Bucureşti, sau povestea dialoguri conjugale purtate cu Florica,
nevastă-sa...
Din 1961, aproape seara de seară, după telejurnalul de la ora 19,
existau, timp de o jumătate de oră, excelente emisiuni pentru copii al
căror protagonist era Aşchiuţă, un Pinocchio local, mânuit de un
păpuşar excelent. Realizatoarea emisiunii, Daniela Anencov, devenise
extrem de populară, la paritate cu Cleo Ştiber, crainica frumoasă,
cultivată şi poliglotă a Televiziunii... Popularitate dobândiseră
datorită rolurilor interpretate în seriale pentru copii actorii
Tudorel Popa (Profesorul Paganel) şi Dem Savu (Capitanul Val-Vârtej).
Un eveniment era prezenţa Mariei Tănase în programele de muzica
populară, în mijlocul unui taraf - ultima a avut loc în 1962, ca şi
aceea a Ioanei Radu, care interpreta romanţe.
În 1964, scriitorul Ion Marin Sadoveanu prezenta săptămânal ciclul
"Din istoria universală a teatrului", ilustrat cu secvenţe
interpretate de actori. Aşezat în spatele unui birou masiv, pe un
scaun cu dimensiuni de jilţ, conferenţiarul vorbea liber, îmbrăcat
elegant, cu batista albă la buzunar, răsucind între degete capacul
unui stilou Pelikan cu peniţă de aur... Moartea scriitorului,
survenită în acelaşi an 1964, a dus la întreruperea acelui serial
elevat. În acelaşi an, o montare a unei piese întreprinsă cu
mijloacele teatrului de televiziune - "Pană de automobil" de Friedrich
Durrenmat, consacra un tânăr şi strălucit actor, în rolul
protagonistului, pe nume Mircea Albulescu.
Dacă un crainic radio a pronunţat inversat în acei ani titlul operei
lui Mozart "Cosi fan tutte", de o manieră pe care nu o suportă hârtia,
un crainic de televiziune a fost aspru admonestat pentru o ştire
citită pe post: "Tovaraşul Gheorghe Cioară s-a întors de la Moscova pe
calea aerului".
Teatrul de revistă, cu o mare tradiţie în România, cu nivelul înalt la
care îl ridicase Constantin Tănase, a adus multă culoare şi mult haz
în vremurile de-acum 45-50 de ani. Existau în Bucureşti două săli
încăpătoare ale aceluiaşi teatru care primiseră numele marelui comic,
o grădină de vară, "Boema", datând din 1928, pe Strada Theodor Aman, o
alta se afla la limita Cişmigiului, pe un spaţiu năpădit astăzi de
brusturi, buruieni şi oţetari, de pe fosta Intrare Brezoianu,
rebotezată Rigas, şi se mai montau uneori spectacole de revistă pe
scena Teatrului de vară din Herăstrău sau în fostul parc Carol,
rebotezat "Parcul Libertăţii"...
Cel mai mare actor al genului era Mircea Crişan. Până în ziua de azi
oamenii mai în vârstă îşi amintesc de "Castravetele" lui, de "Un foc
în noapte, un foc în sobă; arde-te-ar focul!", de legenda potrivit
căreia, cu prilejul unei vizite a lui Hruşciov în Romania,
Gheorghiu-Dej l-a adus pe Mircea Crişan să-i distreze, chemând şi un
translator. Mircea Crişan a mieunat ca pisica, a lătrat precum
câinele, a imitat leul, tigrul şi alte animale, iar la sfârşit i s-a
adresat translatorului: "Acum, tradu!". Dintr-un turneu la Paris,
actorul s-a întors cu un Chevrolet - clasicul model 1957 -, pe care
n-a ezitat să-l pomeneasca pe scenă: "Ce nu face omul pentru o bucată
de Chevrolet?"
Notoriu de dinainte de război, de când jucase în filmul "Bing-bang" şi
de când făcea tandem cu Vasile Vasilache, era N. Stroe ("Alo! Aici e
Stroe/Şi roagă să-i daţi voie/O clipă să va-nveselească...). În
spectacolul "Vitamina M - Muzica", montat în 1961 în cladirea de peste
drum de Academie a Teatrului "C. Tănase", fost sediu al Legaţiei
Germaniei, într-un dialog imaginar, Stroe i se adresa unei cucoane:
- "Aţi fost la Domnul Puntilla?... - Nu ţi-e ruşine, domnule?! Eu sunt
femeie serioasă". "Domnul Puntilla" era o piesă de Bertolt Brecht
jucată pe atunci de un teatru bucureştean.
Trei ani mai târziu, pe scena Teatrului de Comedie se monta
"Rinocerii" de Eugen Ionescu, rolul lui Beranger, protagonistul, fiind
interpretat de Radu Beligan, iar pe scena Teatrului Mic se juca
"Lecţia de engleză" a aceluiaşi dramaturg sub titlul de "Cântăreaţa
cheală".
Din 1963, cuvântul România şi derivatele sale se scriau iarăşi cu "â".
Vreme de un deceniu, consecinţă a Reformei ortografice din 1953,
privilegiul acestei grafii îl deţinuseră doar vagoanele româneşti de
cale ferată de pe traseele internaţionale şi tricourile sportivilor
români care luau parte la competiţii desfăşurate în străinătate. În
acelaşi an, în luna noiembrie, Televiziunea înceta să mai transmită
parada militară de la Moscova, din ziua de 7, dar relua în direct,
integral, ceremonia înmormântării preşedintelui Statelor Unite, John
F. Kennedy, asasinat la Dallas. De-acum, radiodifuziunea Română, în
afară de Alexandru Stark, corespondent la Moscova, avea un trimis
permanent la Washington şi corespondenţi la Paris şi la Roma: pe
Georges Dascal şi Angelo Chiari. Un magazin cultural foarte citit
devenise revista "Contemporanul", condusă, la mijlocul anilor '50, de
George Ivaşcu şi avându-l colaborator permanent pe G. Călinescu
("Cronica optimistului"). În 1963-'64, "Contemporanul" nu mai era
foaia proletcultistă înfiinţată în 1948, unde oficiau cei mai abjecţi
ideologi şi culturnici ai noului regim. Aici îşi începe Nicoale
Manolescu lunga şi strălucita carieră de cronicar literar. O rubrică
foarte apreciată era aceea susţinută de un publicist, Mihai Popescu,
economist la Camera de Comerţ, care dezbătea cu vervă subiecte
interesante şi incitante. De pildă: se cuvine sau nu ca un barbat şi o
femeie, ambii căsătoriţi, însă nu unul cu celălalt, să intre într-un
restaurant şi să ia masa împreună?...

===========

Ce regretaţi de pe vremea lui Ceauşescu?
Dacă regret ceva? Că nu l-au împuşcat mai devreme...

Totuşi...:

... Teatru radiofonic, liceul Mihai Viteazu, Noapte bună copii, Unda
veselă, Cine ştie câştigă, ziarul "Urzica", revista Secolul XX,
covrigi cu sare,Timur şi băieţii lui, "Los Paraguayos" în turneu,
magnetofonul Tesla, ceaiurile cu lumina stinsă şi Rolling Stones,
şnitel la pachet în drum spre tabără, restaurantele cu mandatar,
Costineşti, La Dobrogeanu, număr şi uniforma de liceu, studenţii de la
arhitectură pictând icoane pe geamurile la "Ion Mincu" în iarna lui
'68, Carpaţi fără filtru, formaţia Mondial, gogoşii în Piaţa Unirii,
Margareta Pâslaru, şedinţele de exmatriculare ale celor care plecau cu
părinţii în Israel sau Germania, balul de la Arhitectură, Liviu
Ciulei, Ţiriac şi Năstase, "Macarale, râd în soare argintii",
prietenii plecând în Israel, au intrat ruşii în Cehoslovacia, unt,
faină, pâine, zahar şi ulei pe cartelă, ouă roşii, pantaloni
"supraelastici", coteleapelordunării, "tacâmuri", babic, ghiudem,
nechezol, îmbrăcat "din pachet', "schlafensiedeutch", Vama-Veche,
blatul pe tren la Sinaia, cantonamentele Şcolii Sportive, încălzit apa
pe reşou, Tanta şi Costel, Zizi Şerban, studenţii din Cuba,
repartiţia, Marin Moraru şi Toma Caragiu, Miriam Răducanu, ceaun din
fontă, cravata de pionier, nudism la Sf. Gheorghe, halviţă, ciubuc,
sirop de 50 de bani, casată de la "Albina", profiteroale, statuia lui
Mihai Viteazu, Coada Calului, penare din lemn, ţigări Mărăseşti,
hârtie albastră de învelit caietele, fier de călcat cu cărbuni
încinşi, uniformele şcolare, tocul cu peniţă, galoşii, butoiul în care
se aduna apa de ploaie pentru spălat părul, pereţii vopsiţi cu rolul,
fragii din tren, Moş Gerilă, televiziunea alb-negru, dopurile din
cocean, unt în frunză de brusture, Parcul Circului, creion chimic,
gutuile puse la copt pe dulap, George Vraca, aşternuturi brodate de
mână, căni de tablă, L.S. Bulandra, păapumărese,spalatorese, birjari,
pantofi cu talpă de crep, policlinici cu plată, Babele, tenisul la
Herăstrău, creasta din Piatra Craiului, canotaj, grohotişuri în
Apuseni, sugative, Marina-Marina, şoşoni, foto-minut, caramele, piaţa
cu găinile în cuşti de lemn, Orăşelul Copiilor, Ion Dacian, moda
dinţilor de aur, căciuli ruseşti cu urechi, fâş, cicoare, somierele,
Piaţa Palatului, şifonierele cu oglinzi groase de cristal, Grădina
Botanică, parfum de trandafiri bulgăresc, păpuşi din cârpă, parcul de
la Ţosea, sifoanele din sticlă colorată, maşina de tocat carne, covata
de frământat aluatul, cazanul de fiert rufe, maşina de cusut cu pedală
din fier forjat, pe care scria 'Singer', geamuri cu flori de gheaţă,
omul de zapadă cu cărbuni în loc de nasturi, teracota fierbinte, în
faţa prăvăliilor se stropeşte trotuarul cu apă, Cireşarii, bibelouri,
statuia lui Lenin, cobiliţele de care atârnau cofele cu mere murate
sau iaurt, savarine, cişmeaua de pe stradă, Nivea, borş la borcan,
trăsuri, murăturile din beci, soba cu foc din lemne, prăjiturile de
unleucinzeci, lumina misterioasă a lămpii cu gaz, fotografiile de
familie alb-negru, mătuşi cu pălării, unchi ţepeni, bunici severi,
flaşneta din faţa teatrului, papagalul cu norocul în cioc, Dâmboviţa
la Cotroceni, Celentano, defilarea de 23 August, mititei la grătar în
Parcul Libertăţii, gara cu zgomote şi miros de despărţire...
pufoaicele cenuşii, bibelouri, figurine, căţei şi căluţi în vitrina
din sufragerie, mileuri, Nivea în cutii plate albastre, murăturile din
beci, soba cu foc din lemne, Calea Victoriei, closete în fundul
curţii, copii înfăşaţi strâns, Anda Călugareanu, ţigănci care ghicesc
în palmă, în ghioc şi în cărţi, babe care leagă şi dezleagă farmece,
Ştrandul Studenţesc, scrobeala de rufe, albăstreala de rufe (sineala),
bocanci cu blacheuri, tocuri luichenz, cazaca, decolteu encoeur,
decolteu en bateau,cuvertura de pat, carpete de chelim, Librăria
Eminescu, tuns nemţeste, Ora veselă cu Stroe şi Vasilache, Frank
Cafea, balene, tunsoare a la garcon, coafura paj, coafura a la Alida
Vali, ciorapi tricotaţi, Căsuţa noastră/
cuibuşor de nebunii/ te aşteaptă ca să vii... îngheţata pe băţ,
telemea de paişpe, adidaşi, patricieni, vată pe băţ, stofă pe puncte,
loden, briz-brizuri, la patru paşi de o excursie, steaua fără nume,
Cico, floarea din gradină, Daniela şi Aşchiuţă, Cine ştie câştigă,
'Avaramu' văzut de nu ştiu câte ori, translatoarea de la
cinematecă.... taxiurile Pobeda, ceasurile Pobeda.... cremşniturile de
la Casata... , Aici e Radio Europa Liberă/bună seara, dragi
ascultători, Rita Pavone, cravata de pionier... cu colţurile roase,
insignele FGMA, FGAPS; laleleee, laleleeeee; macarale; când la trap
când la galop, Dorina Drăghici, ZIS; ZIM; Molotov; GAZ, biciclete
MIFA, "la canal", "la stuf", Calboreanu, călimara cu cerneală, cinema
Scala, Fory Etterle, spoitori, bulibaşa, chimir; miliţia economică,
Jean Marais, Raf Valone, Luigi Ionescu, Scânteia pionierului, Teatrul
Ţăndărică, Arta Florescu, ţigări Naţionale, salicilat, penicilina
uleioasă, festivalul tineretului, lipii...Cavit 9 pentru poftă de
mâncare, te-slăvim-Românie-pământ-părintesc, pronosport,
loz-în-plic-dai-3-lei-şi iei nimic, bomboane agricole, fondante, dans
la Zalomit, parizer, icre de Manciuria, cartofi noi, îngheţată pe băţ,
la microfon Noel Bernard, artista poporului Lica Gheorghiu,
mişto-nasol-gagiu, Alain Delon, Simon Templar, trening, bascheţi,
îmbrăcăminte de la 'pachet', pantofi Guban, pantaloni evazaţi, inele
ghiul, tablouri cu sirene, Beng beng, Unde ie iluziile mele care le-am
perdut? my, my, my Delilah, Beatles, clasificarea muzicii în uşoară,
grea şi populară, primele autoserviri, "Dialog la distanţă", telefoane
cuplate, program de apă caldă, creioane chimice şi HB, 303, ascuţitori
chinezeşti, noile uniforme şcolare, tovarăşa dirigintă, mărţişoare,
cadouri de 8 martie, bragă şi plăcinte dobrogene, frigider Zil, camera
Laika, poze cu dedicaţie pe verso, Pif le chien, Paris Match... Bulă
şi bancuri cu cutremurul, Carul cu Bere, BTT-uri, sticla de bere
Rahova, Cico, prăjituri cu nume şiapetisante "Buturuga", "Cartof",
'stewardesele' de pe ITB, 'blatul' studenţesc la teatre, călătorii
clasa 1-a cu 'naşul', cursuri de 'socialism ştiinţific', cartuşul de
Kent şi sticla de whisky, chibrite care nu se aprindeau, la cartofi,
Foişorul de Foc, palinka, Meresiev, Stahanov, Ivan Budionâi, Ceapaev,
Ostrovski (ăla cu aşa s-a călit oţelul), Fadeev, Zboară cocorii, Fata
cu părul cărunt, Libelula, Piati Minuuuut... , Alarmă în munţi, Sadko,
Cazacii de pe Don, Tânăra Gardă, Norman Wisdom (sic)... sufertaş, baia
comunală, stamba, Marina Voica, ţesătura anti-jeg, pantofi cu talpa de
rafie/paie, ghetele de baschet ceheşti, ceasuri Schaffhausen/Doxa,
geamgii, iaurgii, lăptari, zarzavagii, sacagii, tocilari, săpunul
'Cheia', magiunul, 'Cumpăraţi curent de la IREB!', 'Daţi copiilor
bomboane!', staţia de radioficare, duşumele de lut,
pantaloni de doc, fotbal cu nasturi, bluze de nailon străvezii prin
care se vedeau bretelele de la sutien, legăturile de schi Kandahar,
pantalonul-pană, pantalonii pescăreşti, frizura-periuţă, vase de
bucătărie emailate, patefonul cu ac, rufe îngheţate, puse iarna afară
la uscat, caimac, ierbar, raglan...
==
La începuturile televiziunii, muzica uşoarã româneascã, inclusiv cea
televizatã, era dominatã de Dorina Drãghici, Gicã Petrescu, Luigi
Ionescu, Aida Moga, Nicolae Niţescu, Gigi Marga şi alţii, cunoscuţi
din specacole şi turnee.
Televiziunea le aducea popularitate în plus, dar au trecut destui ani
pânã când numãrul de televizoare a ajuns de ordinul sutelor de mii.
Prima interpretã de muzicã uşoarã lansatã de televiziune a fost
Margareta Pâslaru.
La prima prezenţã pe micul ecran, era elevã şi cânta la un club
muncitoresc din cartierul Bucureştii Noi. Lansarea ei la televizor a
fãcut-o celebrã în câteva sãptãmâni. Compozitorii cunoscuţi se
înghesuiau sã-i ofere melodii. Alãturi de ea a început sã aparã
frecvent, în programele televizate, Marina Voica, care a devenit şi ea
vedetã datoritã televiziunii.
Cei care au remarcat-o şi au adus-o la televiziune pe Margareta au
fost Valeriu Lazarov şi Ileana Pop. Ei au fost primii selecţioneri de
persoane capabile sã devinã mari atracţii ale micului ecran. Dupã
plecarea din ţarã a lui Valeriu Lazarov, au devenit generatori de
vedete Alexandru Bocãneţ, care se limita la o echipã restrânsã şi
Sorin Grigorescu, cel care a lansat majoritatea cântãreţilor de muzicã
uşoarã de prim rang ai anilor 70-80, prin celebra emisiune "Steaua
fãrã nume".
Ileana Pop, nume mai puţin cunoscut în afara Televiziunii Române, a
avut vocaţia gãsirii unor tineri talentaţi, pe care îi aducea la
Televiziune. A fost mereu un secondant al unora din marii realizatori
de emisuni de divertisment. Ileana Pop i-a atras cãtre televiziune,
încã de când erau studenþi, pe Florian Pittiş, pe Mariana Mihuţ şi pe
mulţi alţii.
Tudor Vornicu, el însuşi om cu talentul rar de a simţi vocaţia
telegenicã a unor oameni (i-a invitat frecvent la Televiziune, printre
alţii, pe profesorul Grigore Moisil şi pe Catinca Ralea) şi-a
asociat-o pe Ileana Pop ca realizator la emisiunea duminicalã, sub
numele Ileana Vlad.
Când a înfiinţat în România prima sa firmã de producţii televizate,
Valeriu Lazarov a numit-o director pe aceeaşi Ileana Pop, deşi aceasta
depãşise, de destulã vreme, vârsta pensionãrii.
=====Prima crainicã a televiziunii a fost Mariana Zaharescu. Era o
brunetã frumoasã cu o voce şi o dicţie excelente. Fusese crainicã la
Radio şi s-a adaptat foarte bine cerinţelor televiziunii. Probabil cã
noua ei posturã a determinat o reverificare a dosarului de origine
socialã şi i s-or fi descoperit cine ştie ce hibe. Cert este cã, dupã
numai câteva luni a fost mutatã înapoi la Radio şi apoi datã afarã. În
locul ei au fost aduse douã fete drãguþe, fãrã vreo pregãtire, dar cu
dosare corespunzãtoare, care au fost şcolite cu termen redus de o
crainicã de la Radio. Se bâlbâiau frecvent şi erau crispate în faţa
camerei. Unul din regizori, parcã David Esrig, încerca sã le determine
sã-şi mascheze crisparea. Una din soluţiile recomandate de Esrig era
zâmbetul, la ştirile "bune".
În toamna anului 1957, Grigore Preoteasa, ministrul român de externe
de atunci ( a cãrui fiicã a fost prima soţie a lui Adrian Nãstase) a
murit într-un accident de avion, când se întorcea de la Moscova. În
mijlocul ştirii, crainica şi-a adus aminte de indicaţia regizorului şi
a trântit un zâmbet seducãtor. Tovarãşii de la cadre n-au avut de ales
şi au fost obligaţi sã recurgã la crainice profesioniste. Aşa au venit
de la Radio Cleo Ştieber şi Georgeta Perlea, care au fost mulţi ani
prezenţe simpatizate şi apreciate de public. Pe atunci, programul
începea la 7 seara şi dura douã-trei ore. Când volumul programelor a
crescut, a mai fost angajat, în chip de crainic, Florin Brãtescu, o
voce remarcabilã şi o prezenţã care fermeca telespectatoarele. Mai
târziu a devenit crainicã şi Ioana Mãgurã, care a fugit ulterior din
ţarã şi a preferat Europa Liberã Televiziunii Române. ====

Până pe la inceputul anilor '70, pe locul actualului hotel Dorobanţi
au existat două localuri: "Mon Jardin" şi "Poarta Albă". Primul era un
restaurant interbelic, cu loji de pluş şi ring de dans, iar vara cu o
grădină faimoasă. La "Mon Jardin" s-a cântat jazz chiar şi în anii
'50, când acesta era considerat "muzică decadentă". Din formaţia de la
"Mon Jardin" au făcut pe atunci parte Sergiu Malagamba, Iancsi Korosi
şi Johnny Răducanu. A cântat în particular cu această formaţie Yves
Montand, care în 1956 a întreprins un turneu la Bucureşti; unul
răsunător, întrucât de aproape un deceniu nu mai veniseră în România
interpreţi din Occident. Yves Montand era pe atunci comunist. A
susţinut câteva concerte, iar după unul dintre acestea a fost dus la
"Mon Jardin", unde a rămas încântat de jazz-ul interpretat acolo şi a
cântat împreună cu formaţia. Nu-i exclus ca vreunul dintre muzicanţi
să fi încercat să-i tempereze entuziasmul pentru ideologia roşie.
Frecventau în anii '50 "Mon Jardin"-ul criticii de artă Petru
Comarnescu şi Eugen Schileru, calamburgiul Oscar Lemnaru şi mulţi alţi
intelectuali.
Poarta Albă era o cârciumă cu ciorbă de burtă şi grătar unde se
consumau bere şi alcooluri distilate, inclusiv secărică, populara
băutură din anii '50. Într-o seară a nimerit acolo şi Maria Tănase.
Era iarnă şi un ţăran din apropiere de Bucureşti îşi priponise calutul
cu care aducea marfă la piaţă la intrarea în local. Maria Tănase a
intervenit pentru ca animalul să fie îngăduit înăuntru, la căldură.
Acesta, ascultător, s-a lăsat jos într-un colţ al cârciumii şi-a
adormit cu capul sub masa stăpânului.
La "Poarta Albă" venea autorul versurilor cântecului "Din bucata mea
de pâine" ("Din bucata mea de pâine/Am hrănit un om şi-un câine/Omul
nu mă mai cunoaşte/Câinele mă recunoaşte"), care putea fi auzit în
bodegile de periferie, şi mai veneau vreo doi poeţi de cârciumă;
specie de mult dispărută. Aceştia îşi multiplicau poeziile pe coli de
hârtie, şi, după ce intrau în local, le împărţeau clienţilor aşezaţi
la mese. După o jumătate de oră, poetul făcea din nou turul meselor şi
îşi strângea versurile. Unii muşterii, drept răsplată, îi trimiteau
autorului ceva de băut: o halbă de bere, o tescovină, o sută de rachiu
sau de "Adio, mamă!"... Versurile unui poet de cârciumă puteau suna în
felul următor: "Eu nu-s decât un vagabond/Bătut de vânturi şi de
ploi;/Sunt un gunoi/Dar, din an în an/Îmi fumez pipa mea sub un
castan."
Pe vremea "dezgheţului", când galantarele şi rafturile restaurantelor
nu mai erau goale, Păstorel Teodoreanu susţinea în revista "Magazin" o
"Cronică gastronomică", iar Maria Tănase cânta la redeschisul
restaurant "Continental" de pe Calea Victoriei acompaniată de Fărâmiţă
Lambru. În pauză, cântăreaţa mergea în bucătăria localului să fumeze
cu sete două-trei ţigări, una dupa alta, împreună cu instrumentistul,
care tocmai îşi instalase telefon şi se furlandisea faţă de personalul
restaurantului, sunând acasă. Într-una din seri, întrebându-şi în
receptor nevasta ce îi gătise, după primirea răspunsului, o îndemna:
"Da' să pui, fă, în tocană şi-o foaie de dafin.... şi pune şi niţel
piper..." Plictisită, Maria Tănase îi recomanda între două fumuri de
ţigară: "Spune-i, mă, să pună şi nişte rahat!" Prompt, acordeonistul
se execută: "Doamna Maria zice să pui şi nişte rahat, pentru că vine
şi dumneaei la masă."
Un alt turneu al unui artist străin care a lăsat urme adânci la
Bucureşti, mai ales în cartierele mărginaşe, a fost cel întreprins în
1958 de actorul şi cântăreţul indian Raj Kapoor, protagonistul
filmului "Articolul 420". Raj Kapoor a apărut şi la noua televiziune -
care emitea din 1957 - şi a înregistrat un disc la Electrecord cu
piesa "Avaram×" din coloana sonoră a filmului. Pe canavaua acestuia,
lăutarii au dat la iveală o manea care s-a cântat apoi ani de zile
prin bodegile de la periferie: "Pe Şoseaua Colentina, trece Rita cu
maşina".
În anii 1959-'60-'61 nu era "politic" să ai automobil. Omul bine cotat
avea motocicletă şi magnetofon Tesla cehoslovac. Motocicleta cea mai
şic era importată din RDG, MZ, de 250 cm3, şi Jawa (cehoslovacă). Mai
existau Zundapp şi BMW, unele cu ataş, dar acelea erau din timpul sau
dinaintea războiului. La sfârşit de săptămână, bucureştenii cu
motociclete plecau împreună cu soţiile sau cu prietenele spre Snagov,
Mogoşoaia, Pădurea Pustnicul sau pe Valea Prahovei. La petrecerile
date în apartamente particulare, sâmbăta seara, magnetofonul era un
simbol de modernitate şi înlesnire. În anturaje mai modeste, cu
acelaşi prilej, se puneau la patefon discuri cu Dorina Draghici, Nicu
Stoenescu, Ioana Radu sau Mia Braia. După discuri de patefon dansau şi
elevii din ultimele clase de liceu atunci când mergeau în excursie la
munte, "şcolile medii" având patefon în dotare.
În fostul local "Modern" aflat în capătul dinspre Calea Victoriei al
fostei străzi Sărindar s-a deschis în 1958 restaurantul "Berlin", cu
specific culinar german, decorat de către un arhitect din Republica
Democrată Germană. La etaj exista un bar cu taburete înalte, unde
berea blondă Radeberger, îmbuteliată în sticle de o jumătate de litru,
era servita în sonde.
Multe dintre restaurantele bucureştene fuseseră rebotezate: Capşa
devenise "Bucureşti", de pildă. Athenee Palace îşi păstrase însă
hramul şi-l păstrase şi pe Petrică Johnson, barmanul de culoare de pe
vremuri. La Capşa (tot aşa îi zicea lumea) şi la Athenee Palace venea
noua elită intelectuală fidelă regimului, aflată la loc de cinste
între privilegiaţi. În cele două braserii mai puteau fi văzuţi şi
scriitori interbelici străini de graţiile noului regim, precum poetul
Ion Barbu, sau Păstorel Teodoreanu. Acesta din urmă, puţin grizat,
într-o seară, ieşind de la Athenee Palace, a scos o bancnotă de cinci
lei vrând să i-o dea portarului - credea el - galonat şi plin de
fireturi, cu rugămintea: "Adu-mi, te rog, un taxi." Poetul îl
confundase pe portar cu un amiral venit la o recepţie. Indignat,
acesta şi-a declinat identitatea, ameninţându-l cu arestarea pe poet.
"Atunci, adu-mi un vapor".
În apropiere de Athenee Palace, pe locul actualului Hotel Bucureşti,
într-un imobil prăbuşit la cutremurul din 1977, îşi continua
existenţa, la parter şi la primul etaj, Cofetăria Nestor, rebotezată
"Victoria". La etaj, cofetăria avea aspectul unei braserii elegante. O
frecventau domni de pe vremuri, cu părul alb sau grizonat, îmbrăcaţi
pedant, unii arborând batista la buzunarul de la piept al hainei. Aici
se serveau café-frapé şi Mazagrin, cu paiul lipit de sticla brumată a
sondei, bere germană, vermut italian, coniac indigen, citron pressé şi
oranjadă... Specialităţile de cofetărie erau pregătite după reţete
vechi, adesea de către aceiaşi oameni din epoca anterioară instaurării
comunismului. Se serveau la "Nestor" profiterol, tort şi
merengue-glacé, îngheţată simplă ori asortată cu frişcă şi "langue de
chat", Coube-Jacques, Krantz, Joffre, Parfait Marechal, prăjituri
"Bibescu", cărora ulterior li s-a spus "Tosca", pricomigdale, alune de
pădure pudrate fin cu sare, cafea turceascî şi cafea-filtru. La
parter, pe lângă bomboanele cu vişine trase în ciocolată şi fructele
confiate, se vindeau, în cutii, fondante... O braserie cu scaune
înalte împrejurul barului fusese deschisă la parterul unui bloc
interbelic de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu - noua denumire - care se
învecina cu Biserica Boteanu. Întrucât veneau studenţi de culoare, nu
puţini în Bucureştiul epocii, i s-a spus " Katanga ", porecla
substituindu-i numele.
Primele două congrese ale Partidului Muncitoresc Român se
desfăşurasera în Sala Ateneului. Apoi, Ocârmuirea s-a gândit să înalţe
o clădire anume pentru ele şi aşa a fost construită, la sfârşitul
anilor '50, Sala Congreselor, cu o capacitate de 3600 de locuri, în
spatele fostului Palat Regal.. S-au demolat case vechi pentru ca noul
edificiu să fie înconjurat de o duzină de imobile dominate de un bloc
turn cu 14 etaje. La parterul unuia dintre acele blocuri mai exista şi
azi magazinul "Filatelia", inaugurat in 1960, iar în capătul opus,
colţ cu strada Ştirbey Vodă, la parterul altui bloc, s-a deschis tot
atunci un restaurant-expres spaţios, modern pentru acele vremuri, în
care se putea lua masa de prânz compusă din două feluri de mâncare cu
circa 10 lei.
După ce în Sala Congreselor s-a ţinut, în iunie 1960, al treilea
conclav al partidului unic, au început să fie proiectate aici filme,
îndeosebi premiere, i s-a zis Sala Palatului şi din 1962 au început să
cânte pe scena ei solişti străini. Între primii, Domenico Modugno. În
iarna lui 1962 Modugno a cântat aici "Alleluia" şi câteva din
compoziţiile sale; "Volare", "L'uomo in frak", "Piove", rămasă multă
vreme în amintirea românilor prin refrenul "Ciao, ciao, bambina"... A
înregistrat şi el un disc la Electrecord.. În acelaşi an a mai cântat
o celebră soprană peruviană de coloratură, Imma Sumah, apoi Claudio
Villa, făcând furori cu "Un tango italiano". Era vremea muzicii uşoare
italiene - din 1964 Televiziunea Romana începe să retransmită
Festivalul de la San Remo. Însă noul "dezgheţ" adusese cha-cha-ul,
muzica latino-americană, concomitent cu bomboanele cubaneze (din
trestie de zahăr, colorate, în formă de inimioară) şi twist-ul.
=====
Unele case din Rahova, chiar dintre cele aflate pe strada principală a
cartierului, aveau bănci la intrare. Vara, spre sfârşitul zilei, se
aşezau acolo la taclale bărbaţi şi femei - oameni trecuţi de prima
tinereţe. Alţii veneau din vecini cu scaunele lor. Discutau, fumau,
ronţăiau seminţe cumpărate cu 25 de bani cornetul. La sfârşitul anilor
'50 încă îşi mai aminteau de...Postul Festivalului.
În 1953 avusese loc la Bucureşti Festivalul Mondial al Tineretului..
Participaseră numeroşi străini, îndeosebi oameni de stânga, din
partidele comuniste occidentale; alţii veniseră din Asia sau din
America Latină. Aveau prilejul să vadă cum se trăieşte într-o ţară
condusă de comunişti. Pentru ca Bucureştiul să pară un oraş bine
aprovizionat, chiar îmbelşugat, cu două-trei luni înainte Ocârmuirea
începuse să drămuiască drastic mâncarea şi băutura, astfel încât în
săptămânile premergătoare Festivalului nu se mai găsea aproape nimic
de cumpărat în magazine. Timp de două luni nu se vânduse nicăieri,
inclusiv în localuri, un gram de băutură alcoolică. La sfârşitul
"postului" au fost oameni care au leşinat, au făcut infarct sau chiar
au murit pentru că abuzaseră de bere, ţuică sau vin.Un alt eveniment
care se propagase în toate cartierele Bucureştiului, într-o perioadă
în care se numărau pe degete artiştii străini care veneau în România,
fusese turneul lui Raj Kapoor - în 1958 -, solist şi actor de film
indian, protagonistul peliculei "Vagabondul". Raj Kapoor cântase la
televiziune - aceasta emitea din 1957 - şi înregistrase pe un disc
Electrecord bucata coloanei sonore, cu tânguitorul refren Aaaavaramu,
pe care lăutarii aveau să-l reia ani în şir prin bodegile oraşului.
Eram în clasa a doua când am auzit cântecul, interpretat de un coleg
ţigan, Neacşu, care îşi aducea uneori acordeonul la şcoală, în
versiunea "Pe Şoseaua Colentina/Trece Rita cu maşina..."
Alti colegi, în ziua de Ignat, înainte de începutul vacanţei de iarnă,
aduceau la şcoală şoric din porcul tăiat şi pârlit cu paie în propria
curte. Curţile din Rahova erau fabuloase. Într-una dintre ele,
copleşită de bozii, oţetari şi salcâmi, despărţită de un maidan
printr-un gard cu uluci, zăcea epava unei trăsuri cu coş şi felinare.
Mă suiam în ea atunci când mergeam la copiii familiei Slăbacu -
macedoneni. Erau şi aromâni în Rahova, îndeosebi foşti negustori, şi
învăţasem ceva din graiul lor, folosit ca pe o limbă "secretă". În
alte curţi existau fântâni săpate în pământ, garaje dezafectate,
coteţe de porci, găini în libertate râcâind după râme, voliere de
porumbei... Primăvara izbucnea liliacul, iar o lună mai târziu, când
curţile erau pline de flori şi de verdeaţă, unii scoteau difuzorul
afară, agăţându-l într-un pom. Oamenii care nu aveau bani pentru
aparat de radio şi abonament cumpărau un difuzor pentru care plăteau o
taxă lunară la Staţia de radioficare. Aceasta retransmitea unicul post
naţional, astfel încât difuzorul era un radio cu un singur program.
Aparatele din comerţ erau anume concepute - nu aveau decât unde medii
şi lungi - ca să nu poată capta Vocea Americii sau Europa liberă,
altminteri bruiate puternic, privilegiu de care se bucurau radiourile
produse înainte de război. La petreceri se dansa după muzica de
patefon, redată pe plăci de 78 de turaţii, având imprimate o melodie
pe faţă şi alta pe revers, care se făceau ţăndări dacă erau scăpate pe
jos. Patefonul era pick-up-ul vremii, ace pentru el vânzându-se în
orice librărie sau papetărie (în provincie s-au găsit până în 1972).
Oamenii cu pretenţii discutau despre "menajul" (aşa i se spunea
căsniciei) Dorinei Drăghici cu Nicu Stoenescu, tenor de muzică uşoară
şi interpret de romanţe care îl imita pe Tino Rossi. Această pereche
era în vârful topului.. Cântau amândoi un şlagăr dulceag, "Firicel de
floare-albastră".
Toamna, dacă aveau şi grădină, unele localuri, precum "Strugurel", sau
cel de la Piaţa Rahova, încropeau o mustărie împrejmuită cu stuf, unde
se mânca pastramă la grătar şi se bea tulburel. Etalonul îl
reprezentau mustăriile din Târgul Moşilor, din Obor, unde în 1958
Maria Tănase a cântat pe estrada cârciumii "La prispa înaltă".
Toamna era anotimpul care sporea aerul patriarhal al Rahovei. În
octombrie, în curţi, dar şi pe străzile acelea cu aspect de uliţe, se
ardeau gunoaie, crengi, frunze uscate al căror fum se înălţa lent şi
leneş spre cer. Cu o lună înainte, în septembrie, se aduceau de la
piaţă legumele de pus la murat în borcane înalte de-un metru legate la
gură cu celofan, ţinute în magazia de lemne, în antreu, pe verandă sau
în marchiza parfumată cu miros de gutui. Proprietarii noştri le
păstrau în pivniţa lor căptuşită cu cărămizi, iluminată electric,
închisă cu un chepeng de metal. Tot acolo ţineau în sticle cu gâtul
lat, înşirate pe poliţe, mărar, leuştean, chimen, tarhon... Bulionul
era fiert în curte, la foc de lemne, într-o oală de 50 de kilograme
proptită pe pirostrii.
În Rahova mâncarea era pregătită cu grijă, minuţios. Femeile din
vechea generaţie fuseseră casnice. Aveau reţetele lor pentru musacale,
ostropeluri, tocane, plachii de peşte, iahnii de fasole. De Crăciun şi
de Paşte erau scoşi din cuptor cozonacii simpli şi cei cu felurite
umpluturi; în zilele de pomenire a morţilor se făcea coliva cu grâu
arnăut fiert o noapte întreagă. Dulceaţa şi şerbetul tot în casă erau
făcute, ca şi vişinata ori micile cantităţi de lichior şi mastică. La
fel, brânzoaicele, baclavalele, saleurile, gogoşile "înfuriate"
pudrate cu zahăr...

Robert A. Henlein

Cum îţi dai seama că eşti român?

- faci mancare pentru o saptamana, pe care o arunci dupa doua zile;

- incerci sa reciclezi ambalajele de la flori, hartia/pungile de la cadouri si,
bineinteles, folia de aluminiu;

- stai langa cele mai mari doua valize din aeroport;

- ajungi la petreceri cu una-doua ore intarziere si ti se pare normal
sa nu fii primul;

- dupa ce mergi la cineva in vizita, la plecare, mai stai o ora,doua
in fata usii la povesti;

- parintii tai nu arunca niciodata nimic si daca reusesti sa arunci
ceva la gunoi apare in mod misterios inapoi;

- iti cumperi ce nu-ti trebuie, cu gandul ca poate vreodata iti va fi de folos;

- ai perdele de dantela;
- ai fata de masa din macrame;

- ai covoare care acopera fiecare centimetru din casa ta;

- ai sau ai avut covoare pe pereti;
- ai covoare pana si pe balcon, iar pe gresia din bucatarie, nu;

- ai draperii macar la o usa din casa;

- mama ta recicleaza paharele de plastic, farfuriile din carton,
sufertasele si pungile de la sandvisuri, spalandu-le;

- ai fata de masa din vinyl pe masa din bucatarie;

- folosesti sacosele primite la cumparaturi pe post de pungi de gunoi;

- raftul tau din bucatarie este plin de borcane de gem, varietati de
recipiente de plastic si sticla, unele nefolositoare;

- parintii te striga cu diminutive, animale cand ii enervezi;

- nu poti pleca in calatorii decat daca te conduc cel putin 5 persoane
la autobuz, tren sau aeroport;

- suni interurban numai dupa ora 11 PM;

- parintii te suna si te intreaba daca ai mancat, chiar daca e miezul noptii;

- parintii tai nu realizeaza ca tehnologia s-a imbunatatit si atunci
cand suna in strainatate inca urla la telefon;

- ai cuverturi uzate pe canapea doar ca sa nu se murdareasca tapiseria;

- nu cunosti mai mult de jumatate din invitatii de la nunta ta;

- ai vazut pamantul din interiorul unui WC din tren, in mers;

- copilul tau poarta caciulita si 3 pulovere in septembrie desi sunt
25 de grade afara;

- porti palton din septembrie pana in mai;

- daca vezi pe cineva in pantaloni scurti in decembrie zici ca e
nebun, desi sunt 20 de grade afara;

- cand ai musafiri ii intrebi daca beau ceva, si niciodata daca mananca ceva;

- ai masina de 15.000 de euro, dar stai intr-o garsoniera cu chirie;

- ai ultimul tip de smartphone, pe care il folosesti doar sa dai
beep-uri pentru ca nu mai ai credit pe cartela;

- oriunde ai pleca in afara orasului cu tren, masina, avion ai la tine
sandwich-uri cu salam/parizer/branza, chiar daca toata calatoria
dureaza mai putin de 2 ore;

- obiectele tale vestimentare au firma imprimata cat mai la vedere si
in culori cat mai stridente;

- cand mergi la cumparaturi la mall/hipermarket te imbraci ca la nunta;

- parchezi pe trecerea de pietoni/statia de autobuz pe motiv ca stai
doar 5 minute;

- parchezi pe unde te taie capul si in orice pozitie, fara sa tii cont
daca ceilalti mai au loc de tine;

- asculti toata ziua muzica dar nu ai nici macar un CD original
cumparat din magazin;

- pleci o luna in afara tarii si deja uiti limba romana;

- cand mergi noaptea cu masina aprinzi si farurile de ceata;

- dupa ce-ai alimentat, tii masina la pompe doar de dragul de a bea o cafea;

- cand te depaseste cineva in trafic, tu accelerezi;

- claxonezi la semafor, chiar daca e inca rosu. Asa preventiv;

- te transformi in animal instinctual cu cat bolidul e mai scump;

- nu strangi niciodata mizeria pe care o face cainele tau pe
strada/parc si mai si razi de cei care o fac;

- mergi pe trotuar cu masina ca sa ajungi in fata coloanei care
asteapta la semafor.

Daca, din pacate, te regasesti in randurile de mai sus, impune-ti
SCHIMBAREA ! URGENT !

Cum îţi dai seama că eşti român

- faci mancare pentru o saptamana, pe care o arunci dupa doua zile; - incerci sa reciclezi ambalajele de la flori, hartia/pungile de la cadouri si, bineinteles, folia de aluminiu; - stai langa cele mai mari doua valize din aeroport; - ajungi la petreceri cu una-doua ore intarziere si ti se pare normal sa nu fii primul; - dupa ce mergi la cineva in vizita, la plecare, mai stai o ora,doua in fata usii la povesti; - parintii tai nu arunca niciodata nimic si daca reusesti sa arunci ceva la gunoi apare in mod misterios inapoi; - iti cumperi ce nu-ti trebuie, cu gandul ca poate vreodata iti va fi de folos; - ai perdele de dantela; - ai fata de masa din macrame; - ai covoare care acopera fiecare centimetru din casa ta; - ai sau ai avut covoare pe pereti; - ai covoare pana si pe balcon, iar pe gresia din bucatarie, nu; - ai draperii macar la o usa din casa; - mama ta recicleaza paharele de plastic, farfuriile din carton, sufertasele si pungile de la sandvisuri, spalandu-le; - ai fata de masa din vinyl pe masa din bucatarie; - folosesti sacosele primite la cumparaturi pe post de pungi de gunoi; - raftul tau din bucatarie este plin de borcane de gem, varietati de recipiente de plastic si sticla, unele nefolositoare; - parintii te striga cu diminutive, animale cand ii enervezi; - nu poti pleca in calatorii decat daca te conduc cel putin 5 persoane la autobuz, tren sau aeroport; - suni interurban numai dupa ora 11 PM; - parintii te suna si te intreaba daca ai mancat, chiar daca e miezul noptii; - parintii tai nu realizeaza ca tehnologia s-a imbunatatit si atunci cand suna in strainatate inca urla la telefon; - ai cuverturi uzate pe canapea doar ca sa nu se murdareasca tapiseria; - nu cunosti mai mult de jumatate din invitatii de la nunta ta; - ai vazut pamantul din interiorul unui WC din tren, in mers; - copilul tau poarta caciulita si 3 pulovere in septembrie desi sunt 25 de grade afara; - porti palton din septembrie pana in mai; - daca vezi pe cineva in pantaloni scurti in decembrie zici ca e nebun, desi sunt 20 de grade afara; - cand ai musafiri ii intrebi daca beau ceva, si niciodata daca mananca ceva; - ai masina de 15.000 de euro, dar stai intr-o garsoniera cu chirie; - ai ultimul tip de smartphone, pe care il folosesti doar sa dai beep-uri pentru ca nu mai ai credit pe cartela; - oriunde ai pleca in afara orasului cu tren, masina, avion ai la tine sandwich-uri cu salam/parizer/branza, chiar daca toata calatoria dureaza mai putin de 2 ore; - obiectele tale vestimentare au firma imprimata cat mai la vedere si in culori cat mai stridente; - cand mergi la cumparaturi la mall/hipermarket te imbraci ca la nunta; - parchezi pe trecerea de pietoni/statia de autobuz pe motiv ca stai doar 5 minute; - parchezi pe unde te taie capul si in orice pozitie, fara sa tii cont daca ceilalti mai au loc de tine; - asculti toata ziua muzica dar nu ai nici macar un CD original cumparat din magazin; - pleci o luna in afara tarii si deja uiti limba romana; - cand mergi noaptea cu masina aprinzi si farurile de ceata; - dupa ce-ai alimentat, tii masina la pompe doar de dragul de a bea o cafea; - cand te depaseste cineva in trafic, tu accelerezi; - claxonezi la semafor, chiar daca e inca rosu. Asa preventiv; - te transformi in animal instinctual cu cat bolidul e mai scump; - nu strangi niciodata mizeria pe care o face cainele tau pe strada/parc si mai si razi de cei care o fac; - mergi pe trotuar cu masina ca sa ajungi in fata coloanei care asteapta la semafor. Daca, din pacate, te regasesti in randurile de mai sus, impune-ti SCHIMBAREA ! URGENT !

Românii sunt obsedati. De diferite lucruri. Asta n-ar fi o problemă dacă aceste obsesii ar fi constructive.. Uite, japonezii sunt obsedaţi de electronică şi au ajuns unde au ajuns. Francezii sunt nespălaţi, dar au nasuri fine şi sunt obsedaţi de parfumuri. Şi uite unde au ajuns. Şi exemplele ar putea continua. Din nefericire, la noi obsesiile nu sunt de natură colectivă. Adică, deşi românii împărtăşesc cam aceleaşi obsesii, ele sunt profund egoiste şi privesc fericirea personală chiar în detrimentul tuturor celorlalţi.






TOP 10 OBSESII ROMÂNEŞTI



1. Obsesia cu "casa pe pămînt".



Toata lumea şi-ar da 20 de ani din viaţă ca să aibă casă pe un pămînt al lui. Nu contează ca e la Cucuietii-din-Deal! Nu contează că vei sta ORE ÎN ŞIR în trafic!!!Nu conteaza nimic! Casă pe pămînt să fie!



2. Obsesia televizorului.



Românul e devorator de televiziune. S-au făcut nişte cercetări şi cică noi am fi cam cei mai avizi din Europa. Adică ne uităm cel mai mult la televizor. Şi, asta e genială, avem cele mai multe televiziuni!!!



3. Obsesia Coelho.



Dacă n-ai citit Coelho, n-ai viitor, frate! "Păi, indraznesti tu sa spui: am citit Dostoievski, Tolstoi, Salinger, Marin Preda, Nichita Stănescu..." ?



Ti se va raspunde cu sictir: "Ma pis pe ei! Citeşte Coelho!"



4. Obsesia ţîţelor.



Aproape toţi producătorii TV au următoarea obsesie: "Ţîţele aduc rating!" Şi ştiţi ce e mişto (adicá, cool, pe româneste)? Că de cîţiva ani încoace s-a dovedit a fi complet fals. Oamenii au la dispoziţie internetul pentru .... Dai un click şi gata! Cine dracu' mai aşteaptă emisiunea cu "Mama Natură" ca să-i "dea în cap lu' mutu". (scuze, Adriane, dar asa e expresia! Dacă vrei, schimbăm: "să-i dea în cap lu' Chivu")



5. Obsesia messenger.



Asta e, totuşi, un fenomen global. Păi dacă a ajuns mama să-mi dea buzz şi să-mi reproşeze că stau pe "invisible"!



6. Obsesia haiducească.



După o sticla-două de vin, şi cel mai prăpădit român devine haiduc la orice nuntă. Fură mireasa, cere răscumpărări. Şi dup-aia, haiducia maximă. "Puşca şi cureaua latăăăăă.". Apoi recunoaşte că e impotent:"Ce bărbat AM FOST odatăăăăăă."



7. Obsesia auto.



În România există cea mai dinamică piaţă auto. Punct. Pe străzile noastre există maşini cum n-au văzut nici parizienii, nici londonezii. Nu mai conteaza ca "driverii" unora din ele stau cu chirie intr-o garsoniera cacacioasa. Masina conteaza. Masina e la vedere. Masina agata gagici, nu tu care esti un gras puhav.Punct.



8. Obsesia cărnii din congelator.



Cu toate că au trecut 20 de ani de cînd găseşti sute de feluri de carne şi la 4 dimineaţa, românul încă îşi mai încarcă pînă la refuz congelatorul. Să fie acolo. Cine ştie..



9. Obsesia celulară.



Pentru român, telefonul mobil reprezintă un "statement". Am văzut vînzătoare în magazinul Titan care aveau telefon de 3 ori mai scump ca al meu, deşi eu poate cîştig de 30 de ori mai mult. Ăsta e un mare mister. Cum ajunge un om cu un salariu de 10 milioane să aibă un mobil de 20 de milioane? Şi să dea beep cu el!!!!!!!



10. Obsesia "dacă ăla/aia nu face, de ce să fac io?".



Asta de obicei e completată şi cu o doză de mîndrie: "Ce? Sunt mai prost?!" DA!!!

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/nou-mentalitatea-tranzactionala-romanilor

Acum zece ani, la 21 noiembrie 2001, în marea aulă din Calea Victoriei, rosteam discursul de recepţie în Academia Română, la care am avut privilegiul să-mi răspundă neuitatul cărturar care a fost Virgil Cândea.

Titlul pe care l-am dat intervenţiei mele a fost: Despre prima modernitate a românilor[1].A fost prilejul cu care am vorbit pentru întâia oară cu o argumentaţie, sper, largă despre „mentalitatea tranzacţională” a poporului nostru, concept pe care-l lansasem, foarte succint, cu trei ani înainte[2] şi care şi-a avut ecouri în mediul academic[3]. În fapt, aşa cum arătam atunci, odată cu instalarea Turcocraţiei în spaţiul Sud-est european, mai exact spus la nord de Dunăre şi la Carpaţi, s-a produs o modificare notabilă de mentalitate. Aceasta – ca fapt de civilizaţie, ca ansamblu al unor opinii, credinţe, viziuni, prejudecăţi cu caracter colectiv şi inconştient[4], ce au înrâurit gândirea acelei epoci, şi în a cărei cercetare ne bizuim pe documente literare, plastice, muzicale, religioase, juridice, psihologice – a suferit radicale şi insidioase preschimbări, dând naştere la ceea ce tocmai denumeam – ca o nou ivită particularizare românească a primei modernităţi – „mentalitatea tranzacţională”. Adaptam, astfel, de fapt, unei secvenţe istorice precise şi formatoare de fiinţă naţională, caracterizarea pe care, acum peste optzeci de ani, subtilul sociolog şi eseist care a fost Mihai Ralea, discipolul lui Ibrăileanu şi al lui Stere, o folosise într-o cunoscută cercetare asupra fenomenului românesc, atunci când vorbea despre „spiritul tranzacţional” în materie de politică şi morală.[5]

Această mentalitate tranzacţională[6] venea, în prima modernitate românească, din particularitatea esenţială că, în ansamblul Europei orientale şi centrale – cu excepţia imperială a Rusiei –, numai aici, la Dunărea de Jos, s-a păstrat neîntrerupt un stat organizat, cu conducători proprii, cu principi autonomi, începând cu secolul al XVI-lea. Aceasta în vreme ce, rând pe rând, Bulgaria în 1393 şi 1396, ţinuturile greceşti între 1430 şi 1460, Serbia în 1459, Bosnia în 1463, Albania în 1478-1479, Muntenegru în 1496, Ungaria în 1526, Cehia în 1620, Polonia în 1772, 1793 şi 1795 dispăreau de pe hartă ca entităţi politice de sine stătătoare, căzând în felurite stăpâniri, turcească sau austriacă, rusească sau prusacă

Negociem de sute de ani şi ne-am conservat statul, dinastiile, biserica

Pentru păstrarea acestor state româneşti – am scris mai demult că alături de latinitate, un element definitoriu al „romanicilor Orientului” a fost „statalitatea”[7] –, pentru dobândirea scaunelor princiare, pertractările permanente au devenit, aşadar, absolut necesare, în acest fel dăinuind ceea ce se numea în cronici, venind din limbajul de Serai al padişahilor, „ticăloasa raia”.

Conservarea statului, chiar şi în condiţii de tot precare, precum în veacul fanariot, a fost un succes al modului românesc de a gândi şi acţiona, indiferent de ecourile sale în planul unui vag, şi mereu invocat „caracter naţional”; dar ea a făcut, spre pildă, ca şi răzvrătirile politice să fie rarisime la noi sau ca emigraţia politică să nu devină un fenomen istoric la români, spre deosebire de aproape toate cazurile est şi central-europene, de unde şi slăbiciunea excesivă şi endemică până astăzi, lipsa de solidaritate şi soliditate – perfect explicabile, iată – ale organizărilor târzii din diaspora economică şi politică, precumpănitor gregare, după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Regăsită pretutindeni, şi mai ales în politica internă şi externă[8] a ultimelor veacuri şi decenii, mentalitatea tranzacţională are o geneză şi o continuitate istorică.

S-a înţeles foarte bine, cred, că momentul de răscruce de la care se poate vorbi despre o nouă atitudine românească, alta decât cea bănuită a veni din vremea luptelor medievale pentru neatârnare, alta decât cea a apărării libertăţilor dobândite încă la întemeierea statelor, o atitudine pe care aş fi tentat să o numesc „protomodernă”, faţă de viaţă, de semeni, de străini, de stăpânitori, implicând ceea ce îndeobşte sunt socotite scăderile noastre etnice – despre care s-a scris şi se scrie încă foarte mult şi foarte superficial – a fost cel panromânesc, al instalării suzeranităţii turceşti în veacul al XVI-lea. Adaug că, poate nu întâmplător, deplina întrupare a omului românesc din vremea Turcocraţiei aparţine secolului următor, prin două personaje istorice, domneşti şi antagonice, dinainte şi după 1700, Constantin Brâncoveanu[9] şi Dimitrie Cantemir[10].

În chip limpede această mentalitate tranzacţională consună cu ceea ce cercetările de tip „Völkerpsychologie” au stabilit, de un secol încoace, drept trăsături specifice fiinţei naţionale, ce contribuie şi azi la perpetuarea unei „culturi de supravieţuire”, opusă celei „de dezvoltare”.[11]

De la Garabet Ibrăileanu şi Dumitru Drăghicescu, la Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, de la Constantin Rădulescu Motru la George Călinescu, în fine la deja evocatul Mihai Ralea, un diagnostic al profilului românesc a putut fi pus. Suntem fatalişti şi ametafizici, sceptici şi adaptabili, realişti şi mefienţi, amatori de paternalism şi de autoritarism, puţin iubitori de democraţie, avem oroare de misticism şi de erezii, inteligenţi şi fantezişti, lipsiţi de perseverenţă şi mai ales – ca autentici latini – findividualişti[12]. Aceştia suntem. Negociem de sute de ani şi ne-am conservat statul, dinastiile, biserica. Prin ezitări, prin tranzacţii, prin trădări chiar, prin oportunisme – toate necesare şi bine mânuite – , românii au păstrat România. Ceea ce, să recunoaştem, aici, în drumul tuturor răutăţilor, nu este deloc puţin.

Cât costă prostia în România