ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

http://acum.tv/articol/75143/

Între demagogie şi adevăr (opinii ale unui evreu-român canadian)

de Herman Victorov (13-9-2015)
 
Motto:
“Antisemiţii se agită,
Urlă bezmetic tot ce vrei,
Se-ncarcă lumea de prostie
Şi se descarcă pe evrei…
Avem atâtea premii Nobel
Şi mari artişti sub steaua Ta
Dar nimeni nu ridică glasul
Când ne înjură-o haimana”
Aurel Storin
Ca imigrant în Canada sunt recunoscător acestei ţări pentru privilegiile pe care le oferă tuturor celor care se stabilesc pe aceste meleaguri. Trăiesc aici, sub protecţia legii, în armonie şi înţelegere, aproape toate rasele, religiile şi naţiile pământului. Oameni de pretutindeni îşi găsesc un loc în care să muncească, să-şi crească familia, să-şi practice religia, să-şi păstreze şi valorifice obiceiurile şi tradiţiile. Mai mult decât atât, pot să le şi împărtăşească celor din jurul lor. Devenit cetăţean al acestei ţări, fiecare imigrant se integrează în societatea canadiană, ale cărei legi le respectă şi ale cărei valori culturale, politice şi morale le adoptă şi le preţuieşte. De mici, copiii sunt educaţi în spiritul respectării acestor valori şi învaţă că nimeni nu are dreptul să facă remarci rasiale, religioase sau discriminatorii de nici un fel. De aceea, Canada este considerată una dintre cele mai bune ţări din lume. De-a lungul celor aproape patruzeci de ani, de când am devenit cetăţean al acestei ţări, am călătorit pretutindeni în lume şi am avut bucuria să constat cât de iubită şi respectată este această ţară. Şi am fost mândru să arăt paşaportul şi să spun: “ Sunt cetăţean canadian.”
Am fost, de aceea, contrariat de reacţiile pro-legionare şi antisemite ale unor membri ai comunităţii româneşti din Montreal ca urmare a promulgării în România a Legii 217/2015, care interzice “organizaţiile şi simbolurile cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.” Reacţii anacronice şi neavenite, într-o societate care promovează multiculturalismul şi diversitatea. Este adevărat că, în ultimii ani, am asistat la discuţii contradictorii, remarci xenofobe şi atacuri etnice îndreptate împotriva unor membri ai comunităţii româneşti din acest oraş. M-am întrebat, pe bună dreptate, cum este posibil ca oameni care se stabilesc aici şi respectă legile juridice şi normele morale ale acestei societăţi în raport cu ceilalţi cetăţeni să le încalce grosolan în relaţie cu membrii propriei comunităţi? Nu am luat până acum atitudine şi nici nu m-am implicat în vreun fel, dar, văzând modul în care aceste atacuri şi atitudini evoluează consider că am obligaţia să fac acest lucru. Şi cred că am şi autoritatea morală. Nu pot să rămân indiferent la propaganda care se face astăzi în favoarea Mişcării Legionare şi a unor membri ai acestei mişcări. Nu pot să privesc cum sunt revigorate idei naţionaliste, xenofobe şi fasciste, idei care îndeamnă la ură de rasă şi discriminare etnică ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla. Aceste recrudescenţe deşi anacronice, în condiţiile în care, pe plan mondial,se vorbeşte de eliminarea graniţelor dintre state şi privirea omului ca un cetăţean al universului, sunt periculoase la nivel social.
Cunosc bine comunitatea românească din Montreal. Am locuit doi ani în acest oraş la începutul imigrării în Canada, în anul 1976, şi, de-a lungul anilor, am ţinut legătura cu prietenii. Trăiau în acea perioadă acolo foşti legionari, care părăsiseră ţara după Rebeliunea legionară din 1941. L-am cunoscut pe doctorul Ion Ţăranu, fratele inginerului Nicolae Ţăranu, coleg cu mine pe şantierul hidrocentralelor de la Argeş şi Porţile de Fier. Am povestit în cartea mea “Din viaţa unui om oarecare” relaţia cu Ion şi Nicolae Ţăranu pe care i-am considerat prieteni, în ciuda faptului că eu sunt evreu iar ei făcuseră parte din Frăţiile de Cruce. Nu am avut resentimente faţă de trecutul lor legionar, mai mult, am considerat întotdeauna că regimul comunist a săvârşit crime şi abuzuri aruncând în închisori oameni pentru simplul motiv că aderaseră la anumite organizaţii sau partide politice. Mi s-a reproşat adeseori înţelegerea şi toleranţa pe care le manifest în ciuda faptului că am suferit de copil nedreptatea şi discriminarea rasială. Am căutat însă întotdeauna să văd omul în esenţa lui, nu să-l categorisesc în funcţie de apartenenţa la un partid sau mişcare politică. Credincios acestei filosofii de viaţă, am refuzat să mă las condus de ură şi am făcut un armistiţiu cu trecutul naţionalist în care evreii au fost discriminaţi şi ucişi în masă pe motive rasiale.
Am urmărit de curând o emisiune, a cărui moderator este un oarecare Laurenţiu Primo. A înfiinţat în România “Mişcarea meritocrată”, al cărei obiectiv este schimbarea sistemului actual cu un alt sistem. Nu mi-am propus să înţeleg principiile care stau la baza acestui sistem, rupt de realitate, simplist şi utopic, cum mi s-a părut la o primă lectură. Este libertatea domnului Primo să-şi exprime ideile atâta timp cât nu denaturează adevărul şi nu instigă la xenofobism şi atitudini rasiste. L-am auzit însă elogiind Mişcarea Legionară şi exprimând idei antisemite. Şi acest lucru este periculos pentru că perverteşte minţile şi sufletele celor care nu au o viziune completă asupra evenimentelor de atunci.
Domnul Primo justifică “ideile antievreieşti” ale legionarilor, cum numeşte antisemitismul din epocă, susţinând că politica naţionalistă a fost o necesitate istorică generată de faptul că evreii puseseră stăpânire pe economia şi finanţele României. Evreii, spune tendenţios Primo, se îmbogăţiseră în România, acaparaseră puterea politică şi conduceau ţara din umbră în interesul comunităţii lor. Vreau să-i atrag atenţia acestui domn că este o aserţiune falsă deoarece, în acea perioadă, peste 80 la sută din evreii din România trăiau sub limita sărăciei. În cartea la care lucrez şi în care prezint perioada istorică a anilor 1940-1948 din perspectiva unei familii de evrei, familia mea, vorbesc despre evreii de pe strada Lecca din Bacău, unde sărăcia era atât de mare încât abia îşi duceau viaţa de la o zi la alta. Astfel de comunităţi erau în toate oraşele României. O altă idee susţinută de acest domn este că evreii nu au fost loiali Armatei Române şi nu au luptat în război. Consider afirmaţiile o ofensă personală, deoarece tatăl meu, comandant de tun, a ajuns cu tunul până la Budapesta, în Primul Război Mondial, a fost rănit şi, pentru acte deosebite de curaj, decorat de însuşi Mareşalul Averescu. Mi-au rămas întipărite în suflet cuvintele prin care tata ne îndemna să iubim şi cinstim ţara în care ne-am născut şi să nu uităm niciodată că suntem evrei-români. Domnul Primo deformează încă o data adevărul şi dezinformează cu scopul de a justifica naţionalismul extremist din acea vreme.
Criticând vehement legea 217 din 2015, moderatorul sus numit prezintă o consecinţă “sumbră” a apariţiei acestei legi: încălcarea libertăţii de expresie şi cenzura în spaţiul public. Pentru a evita o interpretare simplistă şi exhaustivă, aş dori să precizez că scopul promulgării acestei legi a fost de a preveni apariţia în spaţiul public a unor idei toxice, denigratoare, nefondate istoric, care să genereze atitudini xenofobe, rasiste, discriminatorii şi antisemite. Nu este îngrădită libertatea de expresie, a lecturării unor scriitori şi poeţi importanţi ai perioadei interbelice, care au făcut parte din Mişcarea Legionară. Valoarea operei lor nu poate fi contestată.
Obiectiv vorbind, trebuie să facem o distincţie clară între opera unui scriitor sau poet şi ideile sau concepţiile sale politice. Mihai Eminescu nu este cenzurat, după cum dezinformează domnul Primo, nici mai puţin valoros pentru că a avut atitudini antisemite în publicistica sa. Eminescu este Poetul nostru Nepereche şi nu am cunoscut vreodată un evreu care să nu-l preţuiască şi iubească. Iar pentru mine este tot ce are literatura română mai profund şi mai frumos. Dovadă în acest sens este şi faptul că, împreună cu soţia, în 2006 am dăruit comunităţii româneşti din oraşul Windsor, unde locuim, un frumos bust în bronz al Marelui Poet, sculptat în România de sculptorul Aurel Contraş. Stând de veghe în faţa Catedralei Ortodoxe Române din oraş, bustul lui Mihai Eminescu este un simbol al românismului nostru pe aceste meleaguri îndepărtate. Iată, domnule Primo, un evreu care nu-l critică sau diminuează pe Eminescu. Şi ca mine sunt mulţi, foarte mulţi alţii.
Nu pot contesta valoarea poeziilor lui Octavian Goga pentru că a fost antisemit şi a promovat o legislaţie antisemită când a fost la guvernare, chiar dacă sunt evreu. Nu pot contesta valoarea operelor lui Mircea Eliade sau Emil Cioran şi rolul pe care ei l-au jucat în promovarea culturii noastre în lume. Vreau doar să atrag atenţia, ca martor al perioadei istorice în care a activat Mişcarea Legionară, că a fost o mişcare fascistă şi criminală. În 1924, în plină zi, pe sălile Tribunalului din Iaşi, Corneliu Zelea Codreanu scotea pistolul, îl împuşca pe prefectul de Poliţie C. Manciu şi rănea alţi doi oameni. A fost pus sub acuzare, dar procesul lui a fost transformat dintr-un proces de drept comun într-un proces politic şi liderul legionar a fost achitat. Mişcarea legionară s-a născut şi a crescut ca urmare a acestui act criminal. Prin neispăşirea pedepsei, vina a fost perpetuată, generând alte acte criminale. Legionarii au asasinat doi prim miniştri – Armand Călinescu şi I.G. Duca, l-au ucis cu cruzime pe Nicolae Iorga, personalitate marcantă a perioadei interbelice, dar şi pe mulţi dintre miniştrii şi demnitarii regimului carlist, prin, ceea ce este cunoscut în istorie ca “Masacrul de la Jilava”.
În timpul Rebeliunii legionare au fost comise crime şi acte de o violenţă feroce împotriva evreilor. Oameni nevinovaţi au fost agăţaţi în cârlige în abator, le-au fost jefuite casele, incendiate lăcaşele de cult şi cărţile sfinte pe motive de ură de rasă. Cu toate acestea, iată ce scriam în cartea mea: “Nu este în intenţia mea să apăr sau să găsesc justificări mişcării legionare, care a fost o mişcare de tip fascist, mai ales că sunt evreu, vreau doar să arăt că pedepsirea în masă a membrilor unei organizaţii legitime într-un regim politic, la un moment dat, este un abuz. Iar noi cu toţii ar trebui să învăţăm din lecţiile istoriei pentru a nu repeta greşelile ei.”
Am fost contrariat când am văzut că la emisiunea despre care vorbeam, a participat şi un domn, Marius Fincă, Preşedintele Asociaţiei Culturale Române din Montreal, după cum s-a prezentat. Aşa cum arătam la începutul expunerii mele, canadienii nu sunt xenofobi şi nici antisemiţi, legile juridice şi morale ale societăţii nu le permit acest lucru. Românii canadieni respectă şi ei legile ţării în care trăiesc. Zecile de mii de români care trăiesc aici sunt cetăţeni vrednici ai acestei ţări. Unii dintre ei ocupă funcţii importante în mari companii canadiene, cei mai mulţi şi-au construit case frumoase, şi-au educat copiii, îşi câştigă existenţa onorabil şi decent. În aceste condiţii, cum îşi permite domnul Fincă să participe la o emisiune în care s-a făcut elogiul unei mişcări fasciste, care a promovat discriminarea etnică şi rasială, şi să se prezinte drept Preşedintele Asociaţiei Culturale Române din Montreal? Cum îşi permite să distrugă statutul şi prestigiul românilor de cetăţeni care respectă legile ţării în care trăiesc? I-a consultat domnul Fincă pe membrii asociaţiei înainte de a se erija în reprezentantul lor în emisiune? A fost împuternicit să vorbească în numele lor? Dacă nu a primit acordul lor, atunci acţiunea lui este imorală şi ilegală. Domnul Fincă nu ar fi trebuit să se laude cu funcţia pe care o are, ci să se prezinte şi să-şi asume personal, nu în numele asociaţiei, ideile pe care le susţine. Nefăcând acest lucru, s-a autodescalificat.
Nu îl cunosc pe domnul Fincă, am aflat doar că încearcă să diminueze gravitatea Holocaustului “numărând”şi contabilizând numărul cadavrelor. Aş dori să reamintesc celor care încearcă să conteste această nenorocire a istoriei că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, evreii din Europa au fost omorâţi în masă la Auschwitz, Majdanek, Dachau şi în alte lagăre înfiorătoare. Conform Raportului Final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, în acea perioadă au fost executaţi şi au murit, de foame, frig şi boli, în lagărele din Transnistria, peste 250 000 de evrei din ţinuturile aflate sub guvernare românească. Pentru simplul fapt că erau evrei. Acestea sunt realităţi care nu pot fi contestate şi pe care generaţia tânără trebuie să le cunoască. În Canada copiii studiază în şcoala elementară “Jurnalul Annei Frank “şi, când ajung la liceu, romanul “Noaptea” a lui Elie Wiesel. Învaţă astfel despre ororile acelei perioade istorice şi despre pericolul discriminării pe motive etnice, religioase, rasiale. Rolul legii 217 din 2015 este tocmai de a preveni reînvierea mişcărilor naţionaliste de tip fascist. Şi acest lucru se poate realiza numai prin promovarea unor atitudini de înţelegere, toleranţă, respect între oameni şi printr-o corectă informare asupra evenimentelor trăite. Suntem obligaţi să ne cunoaştem istoria pentru a nu repeta greşelile ei.
Herman Victorov, Canada

Genocidul evreilor – ”arderea de tot”

Ceea ce a început în Germania printr-o simplă boicotare a prăvăliilor evreieşti, s-a sfârşit cu camerele de gazare de la Auschwitz, în încercarea lui Adolf Hitler şi a naziştilor de a eradica totalmente populaţiua de evrei din Europa. Propaganda lui Hitler se bazase pe blamarea repetată a evreilor pentru înfrângerea Germaniei în războiul anilor 1914-1918 şi găsise în ei pricina subdezvolătrii economice a ţării. În plus, potrivit teoriei rasei ariene pure, evreii reprezentau un material uman impur, inferior, care se impuneau la nivel mondial nu prin performanţele lor fizice, ci prin viclenie şi elaborarea diferitelor conspiraţii. Evreii la începutul anilor 1930 constituiau aproximativ 1% din populaţia de 55 milioane a Germaniei. Erau deci o victimă uşoară, lesne de identificat, împotriva căreia puteau fi concentrate energiile distructive ale maselor la început de guvernare a regimului nazist. Joseph Goebbels, ministrul propagandei, a portretizat imaginea de duşman a evreilor, utilizând toate mass-media de atunci, inclusiv cinematograful. Filmul „Jidanul veşnic” („Der Ewige Jude”), de o putere persuasivă deosebită, în care evreii erau asemuiţi cu şobolanii purtători de ciumă, este un exemplu elocvent pentru a demonstra modul în care s-a înfăptuit dezumanizarea evreilor şi a fost încurajată discriminarea, iar ulterior epurarea acestora. Odată cu începerea celui de-al Doilea Război Mondial, naziştii au desfăşurat o campanie activă de identificare a evreilor de pe teritoriile ocupate, pentru a-i împuşca sau pentru a-i expedia în lagărele de concentrare – în total 15 la număr – unde o mare parte dintre ei fuseseră omorâţi în camerele de gazare. Se estimează că pe durata regimului nazist au fost omorâţi circa 6 milioane de evrei [Gavin, 2000]. Așa s-a produs genocidul evreilor. Auschwitz, un complex din trei lagăre de concentrare la sudul Poloniei, reprezintă probabil cel mai oribil element al campaniei genocidare iniţiate de nazişti. Scopul acestui complex de lagăre era de a produce morţi în cea mai mare cantitate posibilă şi într-un minimum de timp, aplicând o logică industrială unui proces de exterminare. În complexul numărul II al Auschwitzului, numit şi Birkenau sau Bjezinka, capacitatea globală a cuptoarelor de ardere a oamenilor era de câteva mii de cadavre în douăzeci şi patru de ore. Auschwitz-Birkenau lucrase la întreaga sa capacitate din primăvra lui 1942 până în noiembrie 1944. Încolo din teritoriile ocupate de nazişti veneau zilnic eşaloane cu oameni. Fiecare eşalon avea 40-50 de vagoane. Fiecare vagon aducea între 50 şi 100 de oameni. Circa ¾ dintre cei nou-veniţi erau trimişi în camerele de gazare în primele ore după sosirea în lagărul de concentrare. Cadavrele erau ulterior arse în crematorii imense. Se estimează că la Auschwitz-Birkenau au fost lichidaţi fizic aproape un milion şi jumătate de oameni, dintre care peste un milion au fost evrei. Însă potrivit comendantului Auschwitzului, Rudolf Höss, numărul oamenilor exterminaţi ar fi depăşit cifra de 2,5 milioane. Pentru omorârea celor închişi în camerele de gazare era utilizat gazul Zyklon B, fabricat pe bază de acid cianhidric, folosit în alte condiţii pentru distrugerea ploşniţelor şi a altor insecte dăunătoare. Masacre ale evreilor s-au produs oriunde naziştii au identificat comunităţi compacte ale acestora. La Babi Yar, în Ucraina, timp de două zile doar, 29-30 septembrie 1941, au fost omorâţi 33.771 evrei. Iar numărul total al celor omorâţi la Babi Yar se situează între 100.000 şi 150.000, majoritatea evrei şi ţigani. Pe durata regimului nazist, aproape două treimi din evreii din Europa (dintre care 1,1 milioane de copii) au fost exterminaţi, acea perioadă rămânând în istoria omenirii sub denumirea de Holocaust – ceea ce din greaca veche înseamnă „arderea de tot”. Poliţişti germani împuşcă femeile evreice care au rămas încă în viaţă după execuţia în masă în ghetoul Mizocz, Ucraina, 14 octombrie 1942. Sursa: Main Commission for the Investigation of Nazi War Crimes, courtesy of USHMM Photo Archives. http://history1900s.about.com/library/holocaust/bleinsatz7.htm

Vezi mai mult: http://dorianfurtuna.com/identitate/genocidul-evreilor-arderea-tuturor
Copyright © Dorian Furtuna

Grupurile de presiune evreiesti cer UE inasprirea legislatiei impotriva rasismului si antisemitismului

Congresul European Evreiesc (EJC) a cerut luni statelor membre UE sa inaspreasca deja existenta lege impotriva rasismului si antisemitismului, desi acest lucru ar presupune ingradirea libertatii de exprimare si ar putea favoriza abuzuri din partea autoritatilor.

Instigarea organizatiilor evreiesti survine pe fondul accentuarii sentimentelor anti-sioniste in intreaga lume. Recent, furia populatiei (in cazul in care incidentul nu a fost o diversiune) s-a manifestat prin vandalizarea memorialului holocaustului din Berlin (foto), construit tot la indicatia grupurilor sioniste. Sambata, politia germana a declarat ca investigheaza profanarea memorialului. Unul dintre ingrijitorii monumentului a fost acela care a descoperit 11 cruci gamate (svastici) desenate pe 7 dintre pilonii din beton care alcatuiesc complexul memorial si a anuntat autoritatile. In luna iulie a anului curent, un tanar german de 28 de ani a fost arestat pentru vina de a fi desenat cu spray pe acelasi memorial.

“Indemnam conducerea Uniunii Europene sa implementeze legislatia contra rasismului si anti-semitismului si sa promoveze o politica de toleranta si educatie in cadrul Uniunii. Acesta este cel mai potrivit raspuns”, a declarat Moshe Kantor, presedintele EJC. “Condamnarea acestor atacuri trebuie insotita de actiuni hotarate ale politicilor guvernamentale. EJC este dedicat dezvoltarii uneltelor si programelor educationale care sa incurajeze toleranta si buna intelegere in Europa”, a mai precizat acesta. Presedintele EJC a adaugat, in completarea deja binecunoscutelor slogane si a limbajului de lemn al corectitudinii politice: “Lectiile holocaustului sunt universale, servind sa reaminteasca umanitatii pericolele inerente ale urii, intolerantei si ignorantei”.

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/06/07/demonizarea-bancherilor-si-ura-fata-de-oamenii-banului-evrei-asociati-cu-al-saptealea-cerc-al-iadului/

Ura fata de bancheri si evrei. Istoria demonizarii celor care gestioneaza banii.

Ura îndreptată către bancheri este una dintre cele mai vechi forme ale prejudiciilor umane, se arată într-un articol publicat de jurnalul britanic The Economist.

 Dispreţul pentru „oamenii banului” are o istorie controversată, care datează încă de pe vremea lui Iisus, care „i-a expulzat pe cei care schimbau bani din templu”.

În plus, Biblia ne spune că „banii sunt sursa tututor relelor.

Tot în Biblie găsit termenul utilizat de evrei pentru a desemna „dobânda”. Acest termen este „neshek” şi înseamnă „muşcătură”.

Biserica Catolică a interzis folosirea acestui termen în anul 1311.

De asemenea, Dante a asociat persoanele care împrumutau bani cu „al şaptealea cerc al Iadului”, în care erau incluşi şi locuitorii din Sodoma şi Gomora.

În Europa medievală, evreii au fost persecutaţi nu numai pentru că nu  erau creştini, ci pentru că lichidarea lor era cea mai bună metodă de a scăpa de datorii.

 Faimosul economist Karl Marx, care provenea dntr-o familie de evrei, îi numeşte pe aceştia „întruchiparea capitalismului”, al cărui curs străvechi ar putea fi schimbat numai prin revoluţie.

Ura faţă de bancheri şi demonizarea acestora este un lucru evident în lumea actuală, fie că este vorba de înalţii funcţionari, sau de simpli angajaţi din sucursalele bancare. O „etichetă negativă” a fost alipită acestei meserii, considerată responsabilă pentru toate dezastrele sociale, economice şi numai, de la începutul lumii şi până în prezent.

Cei care au pus bazele „Protocoalelor Înţelepţilor Sionului” doreau ca lumea să creadă că evreii sunt implicaţi într-o conspiraţie globală diabolică.

„Protocoalele înţelepţilor Sionului” este o broşură care a circulat la începutul secolului al XX-lea în Europa şi care conţine aşa-zise planuri de dominație mondială întocmite de evrei.

Cu toate acestea, autorul articolului aminteşte că finanţele stau totuşi în spatele acţiunilor care au dus la dezvoltarea societăţii.

Acesta avertizează că ura faţă de bancheri poate avea consecinţe negative în mai multe domenii, nu numai în cel economic.

Populatia evreiasca, aproape de nivelul de dinainte de Holocaust

Populatia evreiasca din intreaga lume a ajuns aproape de nivelul de dinainte de Holocaust, a anuntat, duminica, intr-un raport anual, o organizatie de analiza israeliana.

Jewish People Policy Institute a precizat ca in intreaga lume traiesc 14,2 milioane de evrei. Daca sunt socotiti si cei care au un singur parinte evreu si cei care se identifica drept partial evrei, cifra ajunge la 16,5 milioane, adica cifra populatiei evreiesti inainte de al Doilea Razboi Mondial, scrie AP, citata de New Zealand Herald.

Nazistii au ucis aproximativ sase milioane de evrei in Holocaust.

Raportul mai arata ca aceasta crestere a populatiei este datorata in principal sporului natural, in special in Israel, unde traiesc aproximativ 6,1 milioane de evrei si una din cele mai mari rate ale natalitatii din Occident.

Cresterea este pusa insa si pe seama "schimbarii modelului identificarii evreiesti". 59% din adultii din SUA care au un singur parinte evreu se identifica acum drept evrei, o majoritate in premiera.

Avinoam Bar-Yosef, presedintele grupului de analiza, a explicat ca tot mai multe persoane se identifica drept evrei deoarece este mai "respectabil" sa fii evreu in SUA decat in urma cu mai multi ani. De asemenea organizatia Birthright-Israel, care organizeaza excursii educationale in Israel pentru tinerii evrei, are un impact considerabil asupra acestor decizii.

SUA au a doua populatie evreiasca din lume ca numar, anume 5,7 milioane de persoane. Franta se claseaza pe locul doi, cu 475.000 de evrei.

Despre antisemitismul modern

În vreme ce ostilitatea creștinilor față de evrei datează din secolul I, antisemitismul modern denotă ostilitatea față de rasa evreiască sau, mai exact, împotriva culturii și tradițiilor evreiești. Originile sale datează din anii 1870, când izbucnirile mai timpurii, sporadice, ale sentimentelor antievreiești au devenit un fenomen permanent în societatea europeană. În scrierile unora dintre primii antisemiți, precum germanul Wilhelm Marr și francezul Ernest Renan, evreii erau considerați o rasă separată, astfel încât chiar și convertiți la creștinism sau asimilați valorilor culturale curente, ei continuau să fie considerați evrei.

http://cultural.bzi.ro/cele-mai-bune-patru-filme-despre-holocaust-27626

1. Evadare din Sobibor / Escape from Sobibor (1987)
„Evadare din Sobibor” este un film britanic de televiziune, in regia lui Jack Gold. Nu este un film cu o productie extraordinara, dar prezinta o poveste plina de suspans despre una dintre evadarile istorice dintr-un lagar al mortii. Faptul ca este bazat pe fapte reale aduce un plus de emotie si adrenalina povestii.

Filmul surprinde incapatanarea cu care victimele nazismului s-au opus asupritorilor. Este o repunere in scena a momentului istoric al evadarii din lagarul de la Sobibor, unde au fost executati aproximativ 250.000 de oameni. Din cei aproape 600 de prizonieri care au incercat sa evadeze in octombrie 1943, numai jumatate au reusit. Si chiar si asa, majoritatea au fost recapturati apoi. Numarul supravietuitorilor de la Sobibor se ridica la numai 60 de oameni.


2. In bezna / In Darkness (2011)
In realizarea peliculei „In bezna”, Agnieszka Holland a fost inspirata de evenimentele petrecute in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial in Polonia aflata sub ocupatie nazista. Subiectul il reprezinta salvarea unor refugiati evrei din orasul Liov (azi, in Ucraina). Timp de un an, un muncitor (polonez si catolic), care se ocupa cu intretinerea sistemului de canalizare al orasului – si, ocazional, se deda la diverse hotii – Leopold Socha, impreuna cu prietenul sau Szczepek Wróblewski, a ascuns un grup de evrei polonezi care reusisera sa scape de masacrele si deportarile naziste din timpul lichidarii ghetoului din Liov (care a functionat din 1941 pana in iunie 1943). Dupa razboi, cei doi barbati, si sotiile lor au primit titlul de „Drepti intre popoare”.


3. Europa, Europa (1990)
Preocupata de istoriile Holocaustului, aceeasi Agnieszka Holland a semnat si filmul „Europa, Europa”. Inspirat tot din fapte reale, filmul spune povestea unui baietel evreu abandonat, pe nume Solomon Perel. De teama, pretinde a fi german si se alatura Tineretului Hitlerist. Actorul Marcos Hoffschneider surprinde cu multa finete si talent taria si spiritul tanarului Perel, in lupta sa de a supravietui. Cu o imagine de exceptie, filmul ofera o perspectiva interesanta asupra modului in care Holocaustul a afectat Germania.

4. Holocaust (1978)
„Holocaust” este un serial format din patru episoade (sapte ore si jumatate) care prezinta povestea unei familii de evrei care incearca sa faca fata puterii in crestere a nazistilor si exterminarii sistematice a evreilor. La momentul aparitiei, la sfarsitul anilor ’70, filmul a fost primit foarte bine, atat de critici, cat si de public, fiind considerat o productie inovatoare, revolutionara, care patrundea in profunzimile tragediei care a cuprins Europa in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial.

http://www.revista22.ro/gropile-comune-din-nord--est-ii-54204.html
Holocaustul a fost o formă de crimă menită nu doar a distruge fizic evreii din Europa, ci și de a le anula identitatea, demnitatea și memoria. Gropile comune reprezintă cel mai teribil semn al acestei duble crime comise de Germania nazistă și aliații ei, între care și România antonesciană. Acestea sunt presărate peste tot în Europa de Est și pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Câteva gropi comune se găsesc și în România.  Altele, mai multe, pe teritoriile controlate de autoritățile române după declanșarea Operațiunii Barbarossa.
 
Evreii, fiecare cu identitatea și povestea sa, au fost masacrați în timpul așa-nu­mi­tului „Holocaust prin gloanțe“ (soldat cu peste un milion de victime, majoritatea în 1941) și îngropați laolaltă în morminte comune. În cele mai multe dintre cazuri, lo­curile nu sunt cunoscute și nici numele victimelor. Îna­inte de a fi uciși, evreii au fost bătuți, umiliți și jefuiți. După exe­cuție, cadavrele au fost, uneori, mutilate și/sau profanate. Gropile co­mune au fost săpate fie de criminali, fie de victime sau au fost folosite tranșee și gropi for­mate natural. Cadavrele au fost aruncate unele peste altele. Unele victime – avem nu­me­roase mărturii – au fost îngropate de vii. De serviciu religios nici nu a putut fi vor­ba. Locurile mormintelor colective nu au fost însemnate și doar de puține ori au fost întocmite liste ale morților. Toate aces­­tea reflectau aversiunea și disprețul față de victime, deposedate de statutul de ființe umane și considerate dispensabile – adică făpturi în cazul cărora imperativele legale, etice și religioase nu se aplică. Au­toritățile implicate în acțiuni genocidare au cultivat nu doar ura și disprețul față de evrei, ci și indiferența în fața suferinței lor, garantând totodată impunitatea celor angajați în violențe antisemite.
De la memoria comunitară la memoria oficială
 
Am amintit în articolul din numărul tre­cut că, în urma pogromului de la Iași, ca­re a fost cel mai mare masacru antisemit de la începutul Operațiunii Barbarossa, au rămas mai multe gropi comune, unele mar­cate, altele nemarcate.
Gropile comune marcate se găsesc în ci­mitirele evreiești din Iași, Podu Iloaiei, Târ­gu Frumos, Roman și Călărași. Mar­carea înseamnă că locul gropilor este cu­noscut și semnalat prin plăci co­me­mo­rative. Comunitatea evreiască s-a preo­cu­pat ca mereu după război să aibă loc pe­lerinaje la gropile comune și pomeniri ale victimelor. Leizer Finchelstein, su­pra­vie­țuitor al trenului morții care a ajuns la Podu Iloaiei, îmi povestea că la aceste pe­lerinaje cei din familiile îndoliate plângeau la toate mormintele comune, pentru că nu știau în care dintre ele se găseau rudele care au pierit în celălalt tren, care a ajuns la Călărași.
Plângerea morților și comemorarea au fost, mai mereu, restrânse la lumea evre­iască, tot mai mică după Holocaust și emi­grarea evreilor în timpul comunismului. Plăcile memoriale din cimitire au fost pu­se imediat după război de Federația Co­munităților Evreiești, iar textele combină limbajul religios cu vulgata comemorativă comunistă.
Abia în anii ’70, PCR a permis publicarea unei cărți despre pogrom (Zile în­sân­ge­rate la Iași, scrisă în cea mai mare parte de istoricul de partid Aurel Karețki, care, răstălmăcind sursele, îi face responsabili exclusiv pe germani pentru violențe) și ri­dicarea unui monument în memoria vic­timelor. În acea perioadă, Ion Iliescu era prim-secretar al Comitetului Județean Iași al PCR. Am găsit documentele privind obeliscul din fața Sinagogii Mari în ar­hivele de la Iași. Au fost propuse două in­s­cripții: „1) În memoria evreilor – victime ale ma­sacrului de la Iași din iu­nie 1941; 2) În memoria victimelor pogromului fas­cist de la Iași din zilele 28-29 iunie 1941“. A fost aleasă a doua inscripție, ca­re a fost montată pe 29 iu­nie 1976, la 35 de ani de la pogrom. Va­rianta a doua era, cum se vede, mai vagă și respecta canonul politic și istoriografic al vremii, care tre­cea sub tăcere sau „uni­versaliza“ victimele evreiești ale fas­cis­mului (am scris în Ra­portul Comisiei Wie­sel despre acest lu­cru). În paranteză fie spus, Iliescu amin­tește acest episod în vo­lumul său de amin­tiri publicat în 2014. Evocarea este plină de erori factuale: po­gromul este plasat în toamna lui 1940, în plină guvernare le­gionară; violențele ar fi fost comise de „in­divizi demenți, pri­mi­tivi“, pe fondul pa­sivității autorităților. Nu este pomenit ro­lul activ al lui An­to­nescu și al autorităților locale în pogrom. Iliescu mai amintește de gropile comune din Târgu Frumos și Podu Iloaiei, dar nu și de cele din Iași și ce­lelalte localități. Inscripția de la obelisc a fost înlocuită în 2011, fiind pomenite de aceas­tă dată victimele evreiești. Tot atunci, abia la 70 de ani de la tragedie, au apă­rut în Iași, cu ajutorul INSHR-EW, plăci co­memorative asumate de autoritățile sta­tului român (pe clădirea fostei Chesturi de Poliție și la gară). Până atunci, existase doar o placă de bronz, montată clandestin pe clădirea Chesturii, în 2000, de re­gizorul canadian Simcha Jacobovici (scenă surprinsă în fil­mul documentar Charging the Rhino).
În Cimitirul Evreiesc din Iași, pe lângă gropile comune de la pogrom (acoperite imediat după război cu straturi de flori, apoi cu plăci de beton), se mai găsesc ră­mășițele celor uciși la Stânca și în pădurea Vulturi. Gropile comune de la Stânca (trei din patru) au fost deschise în septembrie 1945, iar cele 311 cadavre descoperite (ra­portul militar vorbea doar de 40 de evrei executați) au fost mutate cu camioanele în cimitirul evreiesc. O placă din cimitir le pomenește memoria. Tot acolo au fost adu­se, în 2011, rămășițele găsite prin cer­ce­tările de arheologie contemporană din 2010, de la Popricani, iar în 2011 a fost ri­dicat un monument care subliniază res­ponsabilitatea regimului Antonescu.
 
Gropile nemarcate: cazul Mircești
 
Pe traseul primului „tren al morții“, care a plecat din Iași după pogrom, pe 30 iunie 1941, și a ajuns la Călărași abia pe 6 iulie, există mai multe gropi comune ne­mar­cate. Știm cu siguranță că au fost cadavre scoase din vagoane la Iugani, Săbăoani, Mărășești, Inotești și, conform unei măr­turii, și la Hălăucești.
Pe raza comunei Mircești, în satul Iugani, au fost date jos 327 de cadavre, pe 2 iulie 1941. Cifra a fost notată de locotenentul de jandarmi Aurel Triandaf, cel care con­ducea garda trenului, pe un petec de hâr­tie care s-a păstrat în arhive.
Evreii au murit în masă din cauză că au fost îngrămădiți în vagoane cu mult peste capacitate, numeroși fiind deja răniți, ținuți închiși în căldură zile în șir, fără apă, mâncare și aer suficient. Un medic trimis să verifice la Roman starea evreilor reținuți declara: „... aceștia erau plini de sânge și cu mari plăgi, din care supurau. Aceste lovituri proveneau din lovituri cu corpuri contondente, toți erau amețiți, în­cât abea puteau să se mențină pe pi­cioare“.
Supraviețuitorii au lăsat numeroase măr­turii cutremurătoare despre experiența din trenul plecat spre Călărași.
Să luăm, spre exemplu, povestea lui Leon Haimovici. Acesta a fost dus împreună cu fiul său în curtea Chesturii, unde au văzut cu ochii lor nenumărați evrei uciși cu bâ­tele sau împușcați. Spre seară, cei care au supraviețuit au fost încolonați spre gară. „Tot drumul pe care îl parcurgeam era din plin acoperit de cadavre de copii, fe­mei, bărbați, în mormane, în stive. Erau victimele din timpul zilei“, relata Hai­mo­vici. La gară au urmat alte violențe, după care au fost îngrămădiți în vagoane. A ur­mat un drum lung și chinuitor de câteva zile. Mărturia lui Haimovici oferă și o explicație privind numărul mare de de­ce­se produse înainte de sosirea la Mircești și Săbăoani: „Ziua de marți 2 iulie, zi de cup­tor. Oamenii cădeau unul câte unul. De nicăieri niciun ajutor. Marți noaptea tot vagonul era într-o groaznică în­fier­bântare. Toți erau nebuni. Beam urină, care ne provoca mai mult sete. Au în­ce­put să se bată între ei. Nimeni nu-și mai dă­dea seama ce face. La un moment dat nu se mai auzeau decât gemete. Stăteam unul peste altul și desigur că cei ce erau la fund sub noi mureau mai repede, zvârlind din când în când, într-o ultimă zvâcnire, pe cei de deasupra. Miercuri di­mineața [înainte de sosirea la Săbăoani] rămăseserăm doar vreo 20 de oameni, când se deschise ușa și ni se ceru să as­vârlim afară morții. După ce i-am as­vâr­lit, i-am cerut apă unui ofițer care ne comandase. Ne-a răspuns că atât timp cât suntem vii nu ni se poate da nici face nimic. Ba mai mult a început să ne bată ca să grăbim cu scoaterea cadavrelor, zicând că nu poate suporta mirosul“. Du­pă aceste scene, Haimovici și fiul au în­cercat să se sinucidă prin spânzurare, dar nu au reușit. Peste o săptămână de drum agonizant, au ajuns la Călărași, unde au fost ținuți în lagăr până în toamnă.
În raza comunei Mircești, cadavrele au fost transportate cu camionul în marginea satului Iugani, unde au fost îngropate în­tr-o groapă comună. Groapa a fost săpată de țărani adunați de jandarmi. În arhive, s-a păstrat mărturia unuia dintre ei, pe nume Ioji Petrea Rediu. Acesta a povestit că a fost luat de șeful de post Dumitru Baltaru, care era însoțit de jan­darmi de la Legiunea de Jandarmi Ro­man, pentru a săpa groapa împreună cu alți săteni. Să­pătura avea aproximativ 30 de metri lun­gime, 3 metri lățime și 3 adân­cime.
A doua zi, pe 3 iulie, Societatea Apelor Po­tabile din Iași a fost sesizată că groapa co­mună a fost săpată aproape de conducta de apă care alimenta orașele Iași, Târgu Fru­mos și Roman din izvorul de la Ti­mișești. Susținând că există pericolul con­taminării apei, Societatea a cerut mutarea cadavrelor. Informația a fost comunicată Ministerului de Interne de către prefectul Dumitru Captaru, iar ministrul D. Popescu a dispus mutarea evreilor îngropați. Ca urmare, jandarmii au mobilizat încă o dată țărani din Iugani pentru a săpa o no­uă groapă, în marginea unei liziere. Ca­davrele au fost mutate cu căruțele, în vă­zul întregului sat.
Locurile celor două săpături nu au fost mar­cate și nu au fost cunoscute istoricilor până în prezent. Pentru a afla istoria și lo­calizarea lor, m-am deplasat în comuna Mir­cești (februarie 2015). Cu ajutorul pri­marului Petre Antăluț, am identificat mai mulți martori, iar cu doi dintre ei am făcut interviuri de istorie orală.
Surpriza a fost că unul dintre martori a participat chiar la săparea primei gropi comune. În ziua aceea, Petria Dîscă ducea vaca la cireadă, când a fost oprit de șeful de post și luat să sape, alături de alți 20 de consăteni. Dîscă spune că au fost în­gropate în jur de 400 de cadavre, care au fost aruncate în groapă, fără var. Numele morților nu au fost notate. Înainte, ca­davrele au fost jefuite și dezbrăcate de să­teni.
Martorul a povestit că între cadavrele adu­se cu primul camion la groapă a observat și un evreu care respira. I-a dat apă și l-a ajutat să-și revină. Supraviețuitorul a fost ur­cat în camion și dus din nou la tren. Aco­lo ar fi încercat să fugă și a fost îm­pușcat. Când a venit al cincilea transport, s-a mai găsit un evreu care respira. Atunci șeful de post Dumitru Baltaru i-a dat cu arma în piept și l-a împins în groapă.
După trei zile de la această înhumare bar­bară, morții au fost scoși, transportați cu căruțele și îngropați într-un alt loc. Lo­curile nu au fost marcate, dar sunt cu­noscute de sătenii în vârstă din Iugani. M-am deplasat în teren și, pornind de la indicațiile martorilor Mihai Neculai și Pe­tria Dîscă, am înregistrat datele pe GPS. Cele două puncte se găsesc la aproximativ 700 de metri unul de celălalt. Primul loc, cel care era aproape de conducta de apă, se găsește în preajma cimitirului creștin din Iugani. Al doilea este pe islazul sa­tului. Liziera nu mai există.
Martorii nu se pun de acord asupra si­tuației gropii comune după război. Unii spun că groapa a rămas neatinsă, alții că a fost deschisă, iar cadavrele mutate în ci­mitirul evreiesc de la Roman.
Într-adevăr, în cimitirul din Roman, acolo un­de există două gropi comune din tim­pul pogromului, scrie pe monumentul fu­nerar: „În aceste două gropi, sînt 413 vic­time din care 53 date jos în Gara Roman și 360 deshumate din Comuna Mircești - Iugani“. Așadar, la exhumare, au fost gă­site mai mult de 327 de cadavre, câte erau consemnate în raportul lui Triandaf. Este încă o confirmare că numărul victimelor era diminuat în rapoartele oficiale.
Prin amabilitatea Comunității Evreiești din Roman, am primit un set de patru fo­tografii de la ceremonia de pomenire a vic­timelor pogromului din iunie 1946, ocazie cu care a avut loc, conform informațiilor de care dispunem, și reînhumarea evreilor îngropați la Iugani. Nu știm dacă au fost mutate toate rămășițele umane îngropate la Iugani. Indiferent de situație, însă, au­to­ritățile ar trebui să monteze o placă co­memorativă sau un monument în comuna Mircești, pe locurile identificate, pentru a aminti de tragedia din vara anului 1941.
 
Groapa comună de la Săbăoani
 
După Mircești, la intrarea în județul Neamț, se găsește comuna Săbăoani, cea mai mare așezare rurală din Moldova (cu populație catolică). Acolo au fost îngropate aproximativ 300 de cadavre (alte surse vor­besc de 170-180), în data de 3 iulie 1941, provenind tot din primul „tren al morții“.
Ne-au rămas mai multe mărturii ale su­praviețuitorilor cu detalii despre cele în­tâmplate la Săbăoani, precum și declarații ale autorităților care au fost implicate în înhumarea victimelor, date pentru pro­cesul postbelic în care au fost judecați cei responsabili pentru pogromul de la Iași (iunie 1948).
Primarul comunei Săbăoani, Frantz Peret, a dat o declarație despre groapa comună: „... Pe la orele 9-9 și jumătate seara [de 2 iulie], trecând prin șoseaua satului, m-a întâlnit o mașină în care era plut. de Jandarmi [Al.] Cipoiu, șeful Postului Să­băoani, și mi-a spus să mă urc în ma­șină cu el, să mergem la gară. M-am ur­cat, ajunși la gară, am văzut un tren lung cu vagoane închise și oameni care sbierau [după] apă și aer. Acolo am vă­zut un maior de la jandarmi [N.] Ște­fănescu, Comandantul Legiunii de Jan­darmi Roman, și mi-a dat ordin să scot niște oameni căci am de îngropat niște morți. M-a întrebat unde poate fi un loc pen­tru îngropat, mi-a răspuns că la Ci­mitir nu se poate, l-am întrebat mirat de ce nu se poate, dacă sunt oameni tre­buesc îngropați unde sunt și ceilalți, mi-a răspuns că aceștia trebuie să fie în­gropați în cimitirul cailor (s.a.) și atunci m-a luat cu dânsul să căutăm un loc pe câmp. M-am urcat cu dânsul la o de­părtare de circa 1 km și jumătate de gară pe o coastă și dânsul a stabilit locul unde tre­bue să se îngroape. Am adus oameni din sat, pe care i-am pus să sape. S-au săpat două gropi de cca. 12 m. lungime, vreo 4 lățime și adâncă de vreo 2 metri. Când prima groapă a fost gata, un ca­mion escortat de soldați a început să ca­re cadavrele. Cadavrele au fost aruncate unele peste altele în gropi, după care s-a aruncat pământ pe ele“.
Din cauză că operațiunile de înhumare de la Săbăoani s-au desfășurat noaptea și având în vedere că localnicii au fost ținuți departe de locul cu pricina, există puține urme documentare privind locul exact al gropii / gropilor. Avocatul Beram Ușer, se­cretarul Comunității Evreiești din Ro­man, a povestit că, la Săbăoani, morții au fost dezbrăcați de către supraviețuitori, hai­nele au fost arse, iar actele găsite au fost folosite de subprefectul Alex. Teo­dorescu pentru a întocmi un proces verbal cu nu­mele victimelor. Șeful postului de jan­darmi a îngropat însă și lista vic­ti­melor.
Spațiile lăsate goale de sursele do­cu­men­tare și fotografice pot fi completate prin instrumentele cercetării de teren. Locul gro­pii sau gropilor comune este cunoscut localnicilor.
În octombrie 2010, Shlomo Waldman, fiul unei victime a pogromului, care a pornit pe urmele trenului morții direcționat spre Călărași, a identificat în comuna din ju­dețul Neamț un martor care i-a arătat lo­cul unde se află groapa comună. A pu­blicat informația într-o carte a sa despre trenurile morții și mi-a comunicat-o și mie, într-o întâlnire pe care am avut-o la Ierusalim în noiembrie 2013. În decembrie 2013, am luat legătura, la rându-mi, cu martorul cu pricina, pe nume Alexandru Robu. Robu știa că morții au fost cărați cu camioanele și căruțele la o râpă care a fost adâncită și transformată în groapă co­mu­nă. Râpa, care se găsea la circa un ki­lo­metru de gara Săbăoani, a fost apoi aco­perită cu pământ. Am înregistrat un in­terviu de istorie orală și m-am deplasat cu martorul în teren pentru a-mi arăta locul gropii comune. În august-septembrie 2014, am continuat cercetările în Să­bă­oani, cu sprijinul INSHR-EW (Al. Florian, Elisabeth Ungureanu) și cu o echipă de la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iași (con­dusă de N. Bolohan). Ne-au ajutat foarte mult primarul din Săbăoani, Valeria Das­călu, și administratorii zonei pe care se găsește groapa (Daniel Ilinca și Grația Imbrișcă). Am identificat alți cinci mar­tori, care indică cu toții aceeași zonă. Și la Săbăoani ar trebui făcut ceva pentru păs­trarea memoriei victimelor.

Reflecții asupra Holocaustului. De ce unii nu vor să știe
„Rațiunile“ celor care nu știu sau nu vor să știe povestea implicării României în Holocaust sunt diverse: antisemitism / negaționism calificat, ignoranță, inerție, tăcere, jenă, scepticism, nedumerire, minimalizare sau precauție. La capătul celălalt se află asumarea oficială.
 
Iată ceva ce nu am învățat la școală: nord-estul României este presărat cu gropi comune din timpul Holocaustului. Po­vestea lor nu este integrată în me­ta­na­rațiunea națională. A rămas un tabu, ceva de care oa­menii, chiar și dintre cei edu­cați, se feresc, din di­ferite motive. Două dintre motive ne in­teresează aici: cele iden^­ti­tare și cele emoționale.
 
Pe de o parte, sub influența canonului na­ționalist din istoriografie, a materiei pre­da­te în școli și a vulgatei ve­hiculate în sfe­ra publică, Holocaustul nu este văzut ca parte a istoriei naționale, la fel cum evreii nu au fost admiși, de-a lungul istoriei mo­derne, ca parte a cor­pului național (de­și mo­dernitatea ro­mâ­nească nu poate fi ima­ginată fără con­tri­buția evreiască). Prin ur­mare, pentru cei mai mulți, Holocaustul nu este o poveste autoreferențială. Acest lucru modulează interesul pentru subiect.
În plus, canonul istoriografic a fost do­mi­nat de discursul eroizant și victimizant. Din aceste motive, istoria comunismului prinde mai bine la public: este despre „noi“, despre majoritatea din România, ca­­re „a suferit“ și „a rezistat“ sub dic­ta­tu­ră. Istoria Holocaustului aduce în cen­trul povestirii o minoritate oprimată de ma­jo­ritate și impune exercițiul dificil al scuzei și regretului. Așa ceva nu este ușor de ac­ceptat și gestionat.
 
Holocaustul din România în sondaje
 
Acum mai mult de zece ani, jumătate din­tre cei chestionați în sondaje în legătură cu participarea României la Holocaust se înscriau în categoria „nu știu / nu răs­pund“ (mă refer la un sondaj IPP / Gallup din 2003). Informațiile disponibile despre acest episod apăsător al istoriei naționale erau atunci încă și mai puține. Iar su­biec­tul era perceput ca delicat, o parte dintre respondenți preferând să nu se pronunțe. Un sfert spuneau că România nu a par­ti­cipat la Holocaust, iar sfertul rămas, că a participat.
 
Între timp, Comisia Wiesel a publicat Ra­portul final, au apărut instituții care se ocupă de istoria evreilor și a Holo­caus­tu­lui, se vorbește mai mult în școală și în sfe­ra publică, iar schimbările sunt re­flec­ta­te întrucâtva în cifrele din sondaje (am con­sultat sondajele comandate de INSHR-EW). De câțiva ani, cam jumătate dintre cei întrebați admit că România a luat par­te la Holocaust, dar persistă ambivalența și confuziile. Stereotipuri antisemite pre­cum „evreii au adus comunismul în Ro­mânia“, „evreii destabilizează societățile în care trăiesc“, „evreii își văd doar in­teresele proprii“ se bucură de susținere la 7-20% dintre cei întrebați. Aceștia ex­pri­mă opinii radicale și în alte privințe și pu­tem spune că fac parte din grupul de xe­nofobi, autoritari, radicali, înregistrat de majoritatea sondajelor de după revoluție cu o pondere variind aproximativ între ace­leași limite.
 
Sondajele de la noi au măsurat și distanța socială dintre etnicii români și evrei, care este undeva la mijloc între cea față de ger­mani (mică) și față de romi (mare). Nu avem însă stu­dii despre distanța emo­țio­nală. Putem însă să apre­ciem, pe baza a ceea ce se observă în jurul nostru, că este considerabilă. Evreii fiind percepuți ca alteritate îndepărtată, empatia pe ca­re o mobilizează su­fe­rin­ța lor este redusă.
 
Studiul Holocaustului ca experiență emoțională
 
Evident, nu doar motivele ideologice joacă un rol aici. Caracterul unic, excepțional al Holocaustului îl face greu de tradus în discursul istoric obișnuit. Este cunoscută bu­tada istoricului Saul Friedländer con­form căreia „a scrie despre nazism nu es­te acelaşi lucru cu a scrie despre Franţa se­colului al XVI-lea“. Holocaustul, după cum spunea tot Friedländer, prin barbaria sa fără seamăn, a provocat limitele re­pre­zen­tării. Este și greu de povestit, și greu de în^­­țeles, pentru că oamenii nu au în ba­gajul cognitiv și emoțional obișnuit ins­tru­men­te­le necesare pentru a reprezenta gro­zăvia.
 
Discursul istoric de tradiție rankeană a ex­comunicat emoția și etica din scriitură. Pen­tru mai mult de un secol, istoricul a fost ipostaziat ca omul de știință detașat, care nu judecă și redă faptele așa cum s-au întâmplat. Abia după înregistrarea atro­ci­tăților din secolul XX și îndeosebi după Holocaust, aprecierea etică și experiența emoțională au putut fi reintegrate, nu fără rezistență, în scrisul istoric.
 
După cum argumentează Jörn Rüsen, res­pectatul specialist în teoria istoriei, bine gestionată, emoția nu afectează sobrietatea și rigoarea științei. Paradoxal, deși tra­di­țional este opusă rațiunii, logicii, poate în­deplini o funcție cognitivă, extinzând cu­noașterea dincolo de rezultatele obținute prin metodele obișnuite ale istoricului, adu­când-o mai aproape de experiențele trăite de actorii istorici înșiși. Emoția pro­duce, ne spune Rüsen, o formă de „con­știință copleșitoare“ care îi oferă isto­ri­cului experiența intersubiectivă care îl aju­tă la înțelegerea și redarea empatică a tre­cutului pe care îl reconstituie.
 
Tot Rüsen observa că istoriografia este în­că puțin pregătită să redea suferința. Ma­nifestă o ciudată pudoare față de ceea ce istoria a oferit din plin: violență și su­fe­rință. De altfel, scrisul istoric modern ar fi conceput pentru a dizolva și depăși for­ța emoțională distructivă a istoriei, dând sens trecutului și acomodându-l din pers­pectiva prezentului și a viitorului. Po­ves­tea Holocaustului poate produce șoc emo­țional, prin excepționalul său. Relevă o for­mă de traumă. Iar trauma istorică – afir­mă Rüsen – este acel tip de experiență care distruge posibilitățile de integrare a ei în cadrele obișnuite de interpretare uti­lizate pentru a orienta activitatea umană. Holocaustul a fost o „fractură a ci­vi­li­zației“ (Dan Diner) și este greu de inclus într-o narațiune care leagă trecutul, pre­zentul și viitorul într-o formulă coerentă, care să aibă sens și să fie utilizabilă.
 
Există mai multe tipuri de reacții la trau­ma istorică. Una e tăcerea. Oamenii nu vorbesc, pentru că nu știu cum să vor­beas­că despre așa ceva. Alta este stânjeneala, deoarece trauma este o experiență inter­subiectivă care pune în cauză atitudinea spectatorului, felul în care reacționează la ceea ce au pățit alții. O reacție comună este și neîncrederea: multora le este greu să admită că așa ceva a fost posibil. Ten­ta­ția de a trata totul ca „o excepție“, ca „un accident“ care nu se poate întâmpla a do­ua oară sau ca pe o „catastrofă“ produsă de forțe anonime este, de asemenea, foar­te mare. În fine, întrucât expunerea la de­taliile violenței și suferinței poate produce șoc emoțional, mulți le evită pur și simplu din instinct de autoconservare.
 
Așadar, „rațiunile“ celor care nu știu sau nu vor să știe povestea implicării R­o­mâ­niei în Holocaust sunt diverse: anti­se­mi­tism / negaționism calificat, ignoranță, iner­ție, tăcere, jenă, scepticism, ne­du­me­rire, minimalizare sau precauție. La ca­pătul celălalt se află asumarea oficială.
 
Ce se poate face pentru a schimba pers­pec­tiva? Soluția de început stă tot în scri­sul istoric. Pentru a domoli forța distru­gă­toa­re a trecutului, acesta trebuie pus în na­ra­țiune, explicat, pe cât posibil, pe baza tu­tu­ror surselor și experiențelor pe care pro­fe­sia de istoric le poate mobiliza. Pen­tru a-l pomeni ultima dată pe Rüsen, stu­diile istorice, făcând trecutul dificil in­te­ligibil, pot constitui o strategie de de-trau­matizare.

Noile locuri ale memoriei
 
Istoria Holocaustului este încă un subiect viu. Poate fi reconstituită nu doar prin travaliu arhivistic și deprindere cu con­sistenta literatură de specialitate adunată în biblioteci. Unele dintre victime încă tră­iesc și pot fi chestionate în interviuri de istorie orală. Martorii se găsesc în număr și mai mare. Urmele crimelor și su­fe­rin­țelor se află încă în filigranul social, tre­buie doar efort pentru a fi observate. În ciuda unei prejudecăți, oamenii, cei mai mulți, sunt dispuși să vorbească. Ar fi vorbit și mai devreme, doar că nu prea au fost întrebați.
 
Gropile comune, urmele cele mai evidente și mai atroce ale crimei, pot fi văzute, vi­zitate. Mă refer la cele marcate. Există al­tele încă răspândite prin țară, pe câmpuri părăsite, în păduri sau sub culturile agri­cole ale țăranilor, care trebuie semnalate. În 2010, cu sprijinul INSHR-EW și o echi­pă de arheologi de la Universitatea „Al. I. Cuza“, am găsit și deschis o groapă co­mună din timpul Holocaustului, în co­mu­na Popricani – Iași. Rămășițele celor 36 de victime împușcate au fost mutate în ci­mi­tirul evreiesc din Iași, unde a fost ridicat și un monument în memoria lor. În anii ce au urmat, am continuat munca de te­ren, singur sau împreună cu aceeași echi­pă de specialiști de la Iași și București. Am găsit martori care au văzut cu ochii lor crimele sau au săpat gropi comune. Cu ajutorul martorilor locali, am identificat locurile altor gropi comune, în România și Republica Moldova, ne-am deplasat la fața lo­cului și am notat coordonatele GPS. Toate acestea, împreună cu cercetările al­tora trebuie puse la un moment dat pe o hartă comună și pot deveni locuri ale me­moriei. Comunitățile evreiești organizează an de an comemorări și pelerinaje la gro­pile comune, dar deocamdată sunt doar ma­nifestările lor de durere, asistate de ofi­ciali care citesc alocuțiuni. Această po­ves­te trebuie integrată cât mai repede în dis­cursul istoriei naționale, care, altfel, nu mai este istorie, ci mitologie.
„Evreii strigau văleu, văleu şi tremurau. Copiii se ascundeau după mamelor lor, care le puneau mâinile la ochi. Și târrr... Banda aceea de mitralieră de 100 de cartuşe mergea întruna. Îi împuşcau, săracii. Nici nu erau morţi bine... S-au făcut gropi. Cădeau și se zbăteau acolo. Apoi îi luau cu furci cu 8 coarne și îi împingeau în groapă pe cei rămași.“ (Petru Dabija)
 
S-a vorbit foarte mult în ultima vreme despre deschiderea arhivelor privind Ho­lo­caustul și bogăția de informații din do­sare. Într-adevăr, este ca și cum o în­trea­gă lume este resuscitată, din dosarele pe ca­re nu le-a văzut nimeni zeci de ani ie­șind la iveală informații noi, întâmplări des­pre care abia acum aflăm, chipuri de vic­time și de criminali. Marea noutate vi­ne din dosarele proceselor criminalilor de război, aflate la CNSAS, care adaugă de­ta­lii sau noutăți absolute la ceea ce știam până acum despre masacrele produse pe te­ritoriul României și în zonele unde a pă­truns armata română, alături de cea na­zistă, după declanșarea operațiunii Bar­ba­rossa.
Dar mai există o sursă de noutate încă pu­țin exploatată până acum: istoria orală. În fiecare dintre localitățile în care m-am de­plasat pentru cercetare de teren am găsit oameni care au asistat la atrocități, au me­moria bună încă și sunt dispuși să vor­beas­că. Această sursă de informație vie, care completează sau substituie informația de ar­hivă, ar trebui utilizată mai mult de is­torici, acum, cât încă mai pot fi găsiți mar­tori.
 
Cum poate fi identificată o groapă comună
Cu martorii locali am lucrat pentru a cu­lege informații despre crimele la care au asis­tat și pentru a localiza pe GPS, prin de­plasare la fața locului, gropile comune. Atunci când au putut fi mobilizate re­sur­se, am apelat și la cercetare arheologică. Așa s-a întâmplat în 2010, când, cu spri­jinul USHMM, al Institutului Național pen­tru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“ (INSH-EW) și al unei echipe de arheologi de la Universitatea „Al. I. Cu­za“ condusă de dr. Neculai Bolohan, am scos la iveală o groapă comună datând din iunie 1941, cu 36 de evrei, majoritatea copii și tineri.
 
Anul trecut am început cercetări cu ace­eași echipă pe locul unei alte gropi co­mu­ne, dar informațiile vor fi făcute publice când vom finaliza explorările. În alte si­tuații, am fixat pe GPS datele unor gropi co­mune nemarcate, despre care se știa doar din documente. Mai multe or­ga­ni­za­ții internaționale specializate în localizarea gropilor comune din centrul și estul Eu­ropei lucrează după aceeași metodologie. De exemplu, organizația Yaham-In-Unum – cu sediul în Paris, condusă de faimosul Pa­trick Desbois, preot catolic care s-a de­di­cat de ani buni cercetărilor de teren, au­torul cărții Holocaust by Bullets, al cărei titlu a devenit concept în istoriografie – adu­nă informații într-o bază de date on­line, în care sunt grupate documente de arhivă, fotografii și interviuri filmate cu martori care s-au deplasat în teren pentru a indica echipelor de cercetători ai or­ga­ni­zației locurile gropilor comune și coor­do­nate geografice ale descoperirilor. La în­ceput, și Yaham-In-Unum a făcut ex­plo­rări arheologice, dar s-a lovit de probleme logistice importante. Orice cercetare de acest fel necesită mulți bani, oameni și echi­pamente, reclamă colaborare inter­dis­ciplinară și intervenția autorităților (în­cepând de la cele care dau autorizații de cercetare până la organismele de anchetă penală). În plus, cercetările pot fi privite cu disconfort de localnicii din raza lo­ca­lității în care au loc și de unele organizații evreiești, care nu sunt de acord din mo­ti­ve religioase, și doar în anumite condiții, cu investigațiile arheologice intruzive pe lo­cul unor morminte evreiești, fie acestea și gropi comune. Pe scurt, Yaham-In-Unum coroborează documente de arhivă, dec­la­ra­ții ale martorilor și deplasări în te­ren pen­tru înregistrarea coordonatelor GPS ale gropilor comune nemarcate. Am uti­li­zat acest tip de metodologie în cer­ce­tările pe care le-am făcut. Iată câteva exem­ple.
 
Gropile comune de la Stânca, Sculeni și Gura Căinari
 
În septembrie 2013, m-am deplasat în Re­publica Moldova, cu Elisabeth Ungureanu, o veche colaboratoare de la INSHR-EW, cu care am lucrat și la proiectul Popricani. Urmăream masacrele din Sculeni și Gura Căinari – Mărculești, comise de aceeași uni­tate – Regimentul 6 Vânători – im­pli­cată și în masacrul din iunie 1941 de la Stânca Roznovanu, lângă Iași, și, cel mai probabil, în masacrul din pădurea Vulturi, comuna Popricani, ale cărui urme le-am găsit noi în 2010. Cu ajutorul prietenilor Igor Cașu și Dianu Dumitru, cunoscuți cer­cetători de peste Prut, și al unui student originar din Gura Căinari, Dumitru Lisnic, am identificat mai mulți martori în Scu­leni, Răuțel, Gura Căinari și Mărculești, cu care am realizat interviuri excelente.
 
Masacrele de la Sculeni și Gura Căinari sunt destul de bine documentate în do­sa­rele pe care le-am găsit în arhive. Măr­tu­riile adunate de la martori contribuie la reconstituirea atmosferei și furnizează ti­pul de emoție care îl ajută pe istoric să în­țeleagă mai bine suferința victimelor. În plus, sunt esențiale pentru localizarea gro­pilor comune. În Sculeni, nu a fost nevoie, pentru că acolo groapa comună se găsește în cimitirul evreiesc din localitate și este marcată cu un mic monument. La Gura Căinari, au fost uciși de militarii români, în iulie 1941, câteva sute de evrei din târ­gul Mărculești, o localitate cu lungă tra­di­ție evreiască. Cu ajutorul martorilor, am identificat locurile a trei gropi comune ră­mase în urma acestui masacru. Niciuna nu a fost marcată și deschisă până acum. Una să găsește chiar în Gura Căinari, în curtea unei familii, alta pe locul unei culturi agricole și a treia pe islazul satului. La Mărculești există un monument dedicat victimelor evreiești, dar este ridicat pe locul fostului lagăr de tranzit din lo­ca­li­ta­te, înființat în toamna anului 1941. Gropile comune ar trebui marcate, la rându-le.
 
În decembrie 2013, am intervievat mai mulți martori din satul Victoria, fostul Cârpiți (găsiți cu ajutorul primarului Da­niel Crețu). În iunie 1941, la câteva zile după începerea operațiunilor militare îm­potriva Uniunii Sovietice, evreii din Scu­leni Târg din Basarabia, câteva sute, au fost ori uciși pe loc, ori evacuați dincoace de Prut, în zona din nordul Iașiului, și executați de un pluton de execuție condus de căpitanul Ioan Stihi din Regimentul 6 Vânători. În 1945 au fost deschise trei gropi comune rezultate în urma ma­sa­crului, fiind deshumate 311 cadavre (la fel, majoritatea copii, adolescenți, femei și bă­trâni), care au fost mutate în citimirul evre­iesc din Iași (o placă pomenește me­moria lor). O a patra groapă, despre care vorbeau martorii, nu a fost găsită. Amin­tesc că și la Popricani martorii au men­ționat două gropi comune, dar am avut timp să căutăm doar una. Pe locul ma­sa­crului de la Stânca, islazul din raza sa­tu­lui, a fost ridicat în anul 2000 un mo­nu­ment comemorativ, similar cu cel din Scu­leni Târg. Ambele monumente nu au fost construite de autorități, ci de o organizație evreiască americană (cel din România este într-o stare mai proastă, fiind profanat de localnici).
Martor al crimelor
 
Documentele spun că la ma­sa­cru au asistat câțiva copii din satele din preajmă. Mergând în Victoria, am reușit să-l găsesc pe unul dintre ei. Este vorba de Petru Dabija, care mi-a povestit cu la­crimi în ochi ce a văzut: „Evreii strigau văleu, văleu şi tremurau. Copiii se as­cundeau după mamelor lor, care le pu­neau mâinile la ochi. Și târrr... Banda ace­ea de mitralieră de 100 de cartuşe mer­gea întruna. Îi împuşcau, săracii. Nici nu erau morţi bine... S-au făcut gropi. Cădeau și se zbăteau acolo. Apoi îi luau cu furci cu opt coarne și îi îm­pingeau în groapă pe cei rămași“.
 
În urma pogromului de la Iași, au rămas mai multe gropi comune, în oraș și în lo­calități prin care au trecut „trenurile morții“. Așa cum se știe, după masacrul din oraș, Ion Antonescu a ordonat eva­cua­rea din Iași a câtorva mii de evrei arestați aleatoriu și adunați majoritatea în curtea Chesturii de Poliție. Pentru aceasta au fost folosite două trenuri, în care evreii au fost înghesuiți și închiși ermetic, astfel încât au murit cu miile în doar câteva ore, zile. Vagoanele au fost deschise într-un târziu și pe traseu au fost săpate mai multe gropi comune. Unele sunt marcate, altele nu. Există inscripții funerare în me­moria victimelor la gropile comune de la Iași, Târgu Frumos, Podu Iloaiei, Roman și Călărași. Rămășițele celor îngropați la Călărași au fost exhumate la sfârșitul ani­lor ’70 de rude, cu permisiunea auto­ri­tă­ți­lor comuniste, și mutate în Israel, într-un cimitir din Holon (prietenii de la ICR Tel Aviv mi-au confirmat acest lucru, tri­mi­țând fotografii ale monumentelor fu­ne­rare).
 
Conform documentelor, au mai fost să­pa­te gropi comune la Iugani-Mircești, Să­bă­oani, Mărășești, Inotești și, poate, Hă­lău­cești. Acestea nu sunt marcate și, până acum, istoricii, autoritățile și comunitățile evreiești nu au știut unde se află. Cer­ce­tările de teren au dat însă rezultate. Voi vorbi despre cercetările privind gropile co­mune din Săbăoani și Iugani – Mircești, precum și despre alte gropi comune, în ar­ticolul din numărul următor.

ONU: Antisemitismul este o „problemă globală monstruoasă“

Joi a avut loc Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, pe tema antisemitismului în lume. Filosoful francez Bernard-Henri Levy spune că învinuirea evreilor a devenit un strigăt peste tot în lume, mai ales din partea celor pe care el îi numeşte „noua ordine a asasinilor“.

Bernard-Henri Levy a vorbit joi la Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, convocată special pentru a discuta despre antisemitism, informează „Voice of America“. Levy a specificat delegaţilor că ONU a fost fondată în 1945 parţial pentru a preveni o nouă catastrofă mondială, cum a fost Holocaustul. 
 
Ron Prosor, ambasadorul Israelului la ONU, a jurat că ţara lui va păzi poporul şi statul evreu, iar ambasadorul american Samantha Power a condamnat antisemitismul, numindu-l „o problemă globală monstruoasă“. Ea a adăugat că, potrivit informaţiilor oferite de Biroul Federal de Investigaţii din SUA (FBI), două treimi din crimele religioase din SUA i-au vizat pe evrei.
 
Delegaţii de la ONU l-au ascultat şi pe ambasadorul saudit Abdallah al-Moualimi, care a declarat că ţările islamice condamnă toate cuvintele şi actele ce conduc la ură şi faţă de evrei, şi faţă de musulmani.
 
Întâlnirea de joi a fost plănuită înainte de atacurile teroriste de pe 9 ianuarie, ce a vizat un magazin evreiesc din Paris şi unde un extremist islamist a ucis patru persoane, înainte de a fi ucis de poliţie, conchide „Voice of America“.

Intensificarea antisemitismului în Europa după atentatele din Franţa, îngrijorează SUA şi comunitatea evreiasă

 
"Atacul violent împotriva comunităţii evreieşti din Franţa de vineri după-amiaza (...) a fost ultimul dintr-o serie de incidente foarte îngrijorătoare în Europa şi peste tot în lume, care sunt reflexul unui val ascendent de antisemitism", a declarat şeful de Cabinet de la Casa Albă Denis McDonough.
 
"În numele preşedintelui Barack Obama, sunt aici pentru a afirma solidaritatea naţiunii noastre cu poporul francez şi cu comunitatea evreiască din Franţa şi in lume, pentru a condamna cu cea mai mare forţă atacurile violente de săptămâna trecută" contra săptămânalului Charlie Hebdo şi unui supermarket cu specific evreiesc din Paris, a adăugat oficialul american de rang înalt.
 
"Nu vom slăbi în angajamentul nostru de a combate flagelul antisemitismului", a subliniat McDonough.
 
El a făcut aceste declaraţii în faţa câtorva sute de persoane adunate într-o mare sinagogă din Washington pentru a aduce un omagiu victimelor atentatelor de la Paris, cele mai sângeroase din Europa din ultimele decenii, soldate cu 17 morţi şi 20 de răniţi. Cei trei atacatori jihadişti au fost omorâţi de către poliţie.
 
Această reuniune, care a avut loc marţi seara într-o sinagogă din capitala federală americană şi în cadrul căreia au luat cuvântul reprezentanţi ai Guvernului, Congresului şi ambasadorul Franţei Gérard Araud, a fost organizată de către American Jewish Committee, o asociaţie a comunităţii evreieşti americane, cea mai importantă din lume după cea din Israel, cu 4,5 până la 5,7 milioane de americani evrei, potrivit unor estimări diferite.
 
Preşedintele Obama, secretarul de Stat John Kerry, numeroşi congresmeni şi mii de americani şi-au exprimat în ultimele zile compasiunea şi solidaritatea faţă de francezi.
 
Îngrijorarea Statelor Unite cu privire la o intensificare a antisemitismului în Europa, inclusiv în Franţa, nu datează de la atentatele de săptămâna trecută, iar Departamentul de Stat a subliniat-o cu regularitate, în ultimii ani, în rapoartele sale asupra libertăţii religioase şi drepturilor omului în lume.
 
Comunitatea evreiască din Marea Britanie se teme pentru viitorul ei în ţară şi în Europa 
 
 Aproape jumătate din comunitatea evreiască din Marea Britanie se teme pentru viitorul său atât în ţară, cât şi în Europa, dezvăluie o anchetă publicată miercuri, relatează AFP.
 
Potrivit rezultatelor acestui sondaj organizat de Campania Contra Antisemitismului (CAA) asupra unui număr de 2.230 de britanici de origine evreiască, 45% dintre persoanele sondate apreciază că nu au un viitor în Marea Britanie, iar 58% că nu au un viitor pe termen lung în Europa.
 
Un sfert dintre persoanele intervievate a declarat că s-a gândit să părăsească Marea Britanie în ultimii doi ani.
 
Ancheta a fost efectuată în perioada 23 decembrie-11 ianuarie şi acoperă luarea de ostatici de vineri, la un supermarket cu specific evreiesc din Paris, soldată cu patru morţi evrei.
 
"Rezultatele anchetei noastre dezvăluie o conştientizare şocantă, care are loc chiar după atrocităţile de la Paris", a declarat preşedintele CAA Gideon Falter. "Antisemitismul va creşte, iar evreii britanici se vor întreba despre locul lor în propria ţară", a adăugat el.
 
CAA a anunţat că 2014 a fost anul în care s-a înregistrat cel mai mare număr de incidente antisemite de când se organizează aceste sondaje, în urmă cu 30 de ani, şi că, potrivit poliţiei londoneze, actele antisemite s-au dublat în capitală în perioada noiembrie 2013-noiembrie 2014 în comparaţie cu cele 12 luni dinainte.
 
Un sfert dintre cei aproximativ 3.411 adulţi britanici intervievaţi în altă anchetă, de către site-ul YouGov, în contul CAA, apreciază că evreii câştigă mai mulţi bani decât ceilalţi, 17% afirmă că aceştia au prea multă putere în presă, iar 13% consideră că evreii evocă Holocaustul pentru a-şi atrage simpatia.
 
După luarea de ostatici de vineri, premierul israelian Benjamin Netanyahu le-a transmis evreilor din Franţa că Israelul este "căminul" lor. Premierul francez Manuel Valls i-a răspuns că Franţa fără evreii din Franţa nu mai este Franţa.
 
Peste 2.000 de persoane, alături de oficiali israelieni şi francezi, au asistat, marţi, la Ierusalim la funeraliile a patru evrei ucişi vineri de un islamist într-un magazin cu specific evreiesc din Paris, relatează AFP.
 
Premierul israelian Benjamin Netanyahu şi preşedintele Reuven Rivlin participă, de asemenea, la aceste funeralii, la care Franţa este reprezentată de ministrul Ségolène Royal.
 
"Nu putem permite ca în 2015, la 70 de ani de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, evreilor să le fie teamă să meargă pe străzile din Europa purtând kippa şi tzitzit" (ciucuri), a declarat preşedintele israelian în cadrul funeraliilor.
 
El a afirmat, de asemenea, că evreii din Franţa sunt bineveniţi în Israel dar că nu ar trebui să se instaleze în această ţară doar de teama atentatelor.
 
"Dragii mei fraţi şi surori, evrei din Franţa, sunteţi bineveniţi", a declarat Rivlin. "Dar nu puteţi să vă întoarceţi în căminul ancestral din cauza îngrijorării, a disperării, din cauza distrugerii sau temerilor faţă de terorism", a continuat el. "Vrem să alegeţi Israelul din dragoste pentru Israel", a spus preşedintele israelian. 
 
Premierul Benjamin Netanyahu a afirmat marţi că liderii din lumea întreagă încep să înţeleagă ameninţarea reprezentată de extremismul islamist după atentatele de săptămâna trecută din Franţa. 
 
"Cred că cei mai mulţi înţeleg - sau cel puţin încep să înţeleagă - că terorismul exercitat de islamul extremist reprezintă o ameninţare clară şi reală pentru pace în lumea în care trăim", a declarat Netanyahu. 
 
La rândul său, Ségolène Royal a declarat că antisemitismul "nu îşi are locul în Franţa" şi a exprimat "hotărârea negreşită" a Guvernului francez de a lupta împotriva actelor care vizează evreii.

Cinci adevaruri despre antisemitism si exterminarea in masa a evreilor

Termenul “Holocaust” s-a impus publicului larg pentru prima dată în anul 1979, când un serial cu acelaşi nume a fost difuzat la televizor. Cuvântul “holocaust” reprezintă traducerea greacă a unui cuvânt din Noul Testament care desemnează o victimă a unui incendiu, “care transforma direct în fum”.
Această noţiune era cunoscută şi înainte de 1979 în Statele Unite, dar mai folosit era cuvântul “genocid” pentru a desemna moartea evreilor din Al Doilea Război Mondial. Evreii niciodată nu l-au denumit holocaust ci “haşoa”, care semnifica exterminare.
Antisemitismul era îndreptat împotriva tuturor semiţilor?
În secolul XIX, rasişti celebri precum Arthur Graf Gobineau  şi Houston Steward Chamberlaine au promovat ideea rasei inferioare semite. Teoretic erau menţionate şi alte grupe, precum arabii sau maltezi, practic toţi antisemiţii erau orientaţi doar împotriva evreilor.
Teoriile semite serveau exclusiv pentru evreii care se botează, dacă o persoană avea nume evreiesc dar nu era boteza atunci scăpa de furia acestor teorii.
Exterminarea evreilor a fost hotărâtă la conferinţa de la Wannsee?
Nu există o hotărâre anume a oficialilor germani cu privire la exterminarea evreilor. Hitler a cerut în repetate rânduri să fie rezolvată problema evreilor, iar NS a pus în practică această idee. Sintagma “soluţia finală în problema evreilor” a fost folosită încă de la începutul anului 1941, în timp ce conferinţa de la Wannsee s-a ţinut pe 20 ianuarie 1942, dată la care se înregistrau peste 320.000 de evrei omorâţi.
Totuşi niciun document nu indică proporţiile acestui genocid uman decât cele ce provin de la celebra conferinţă.
Majoritatea evreilor au murit în lagărele de concentrare?
Exterminarea sistematică a evreilor a început în anul 1941. Până atunci teroarea impusă a determinat că 300.000 de evrei să fugă din Germania din totalul de 560.000. Ce este drept această practică era permisă doar celor care aveau destui bani şi care aveau un permis de emigrare într-o ţară gazda. În 1939 trecerea graniţelor a devenit imposibilă, iar dintre cei 6 milioane de evrei ucişi majoritatea proveneau din Polonia, peste 3 milioane, iar restul din Rusia.
Evreii au fost ucişi peste tot pe unde erau prinşi, dar cu precădere în lagărele de concentrare,
Regele Cristian al X-lea i-a ferit pe evreii danezi de  purtarea unei stele?
Acea ameninţare făcută de regele Cristian al X-lea (1870-1947) atunci când evreii danezi au fost obligaţi să poarte o stea  reprezintă doar o parte din adevăr. Guvernul danez le-a explicat ocupatorilor că ei nu vor lua nicio măsură împotriva compatrioţilor lor evrei. Naziştii au suportat această situaţie timp de 2 ani, iar atunci când ordinul de deportare al evreilor a fost dat în 1943, poporul danez a reuşit printr-o acţiune nocturnă şi învăluită în foarte mult mister, să sprijine fugă a celor 7000, din cei 7500, de evrei danezi în Suedia.

http://www.observatorcultural.ro/Inaintea-cuvintului-genocid-a-fost-tragedia-armenilor*articleID_30609-articles_details.html
Omenirea supravieţuieşte în ciuda numeroaselor catastrofe. Îndură cata - strofele naturale cu resemnare, cu împăcare constructivă sau altfel. Catastrofele naturale există. Ele vin cînd e să vină. Distrug pe nealese şi pe negîndite. Catastrofele generate de oameni împotriva oamenilor (uciderea în masă) au o altă natură: sînt intenţionate, elective, relaţionale, hrănite din ură şi născătoare de ură. Practica genocidului (fizic, simbolic, cultural, lingvistic) este străveche, precedînd cu mult cuvîntul care o denumeşte şi conceptul care-i explorează hidoşenia. Comunităţile, triburile, popoarele, naţiunile, rasele şi categoriile sociale care au suferit genocidul sînt multe şi diverse. Actorii care au iniţiat (ideologii genocidurilor) şi au executat genociduri sînt diverşi, iar mijloacele folosite, variate.
 
Realitatea genocidurilor generează spontan întrebări şi mai ales comportamente individuale şi colective ale victimelor supravieţuitoare, ale urmaşilor acestora, ale plănuitorilor şi făptaşilor (criminalii), ale martorilor direcţi şi indirecţi, ale tribunalelor... Nedreptăţile, suferinţele, crimele neidentificate social, nenumite, nerecunoscute de făptuitori sau de martori, nepedepsite şi nereparate atît cît este omeneşte posibil sînt răni deschise ale individului, ale comunităţilor şi ale omenirii. Sînt răni sîngerînde, agravate de tăcere şi insultate prin trecerea cu vederea.
 
Cum şi după cît timp genocidul este identificat, numit, descris, recunoscut, judecat şi reparat atît cît este omeneşte posibil? Această întrebare existenţială cuprinde victimele, criminalii, martorii, instituţiile legale şi, nu în ultimul rînd, fiecare conştiinţă individuală, pe mine, pe tine, pe el şi ea. Cu cît această întrebare rămîne mai mult timp fără răspuns, cu atît riscurile degradării morale individuale şi colective sînt mai ridicate. Care este preţul maxim al acestei degradări? Cred că este sinuciderea morală individuală şi colectivă, cu cortegiul ei de efecte colaterale, dar practice. 
Crime asupra grupurilor umane
Genocidul suferit de armeni ne pune această întrebare de peste o sută de ani. Din groază, din frică, din interes, din ignoranţă, din calcul (geo)politic, din oportunism sau, mai grav, din indiferenţă, această întrebare a fost ocolită, în pofida faptului că martori obiectivi, responsabili, acreditaţi, cu empatie faţă de suferinţa celuilalt, ai tragediei au numit această catastrofă umană la timp. Ambasadorul american H. Morgenthau a telegrafiat în aprilie 1915 (lumea era interconectată de acest mijloc inventat de Morse în 1835, amintesc asta pentru cei care cred că lumea nu putea cunoaşte ce se petrecea pe un continent sau altul) un mesaj clar: „Campaign of race extermination“. Istoria, vrem - nu vrem, include fapte trăie, evenimente, urme (plus documente), de scrieri şi reprezentări ale acestora, precum şi interpretări ale faptelor şi ale reprezentărilor anterioare. Nucleul fierbinte este format din faptele sociale (Durkheim, Weber...), procesate (prelucrate) şi reprocesate (reprelucrate) de autori care aparţin unor contexte şi timpuri diferite.
 
Termenul de genocid a fost introdus de cercetătorul polonez-evreu R. Lemkin în 1944, fiind folosit în Convenţia ONU din 1948 asupraPrevenirii şi pedepsirii crimei de genocid. Semnificativ pentru destinul problemei, Lemkin a prezentat la Madrid, în 1933, un proiect pentru condamnarea actelor barbare (a crimelor asupra grupurilor umane), cu gîndul explicit la tragedia armenilor. Urmarea: a fost eliminat din funcţia oficială. Ca orice căutător de adevăr, Lemkin n-a renunţat, după cum se vede din condamnarea genocidului în 1948.
 
De amintit că, în anul 1933, cînd Lemkin a propus condamnarea barbariei criminale, ne aflam la distanţă de două generaţii de masacrul suferit de armeni (între 80.000 şi 300.000 de victime ucise, 50.000 de copii orfani) în 1895, în imperiul condus de Abdul Hamid II. Ne aflam atunci, în 1933, la o generaţie depărtare de Marea Crimă (Medz Yeghern, cum o numesc armenii, cu 1.500.000 de victime ucise). Exista telefon, exista telegraf, existau martori. Ne aflam la doar un an sau doi de la genocidul suferit de ucraineni – Holodomor este numit de aceştia (exterminare prin înfometare).
 
O catastrofă generată de oameni împotriva oamenilor îngrozeşte indivizi şi popoare prin magnitudine, absurditate, cruzime şi prin eficienţa violenţei. Dar tot ea cutremură conştiinţe (Patočka) care vor avea probabil puterea să numească răul, să-l judece şi să i se opună. Armenii au avut, au această putere- virtute. Mult timp, au întîmpinat tăcere. Este virtutea victimei care a dobîndit dureros de lent ceva din audienţa mondială necesară. Din nefericire, dar conform regulei nescrise a negaţionismului moral, mulţi, puţini dintre cei ce aparţin prin origine grupului făptuitor, au recurs la negare. Lideri politici şi organizaţii, care, formal, sînt dedicate justiţiei şi binelui social, au tăcut mult, nespus de mult timp.
 
Într-un studiu crucial asupra violenţei (Towards a Relational Phenomenology of Violence, 2011), Michael Staudigl consideră că natura violenţei este intrinsec relaţională, experienţială şi intenţională. Violenţa are, după Staudigl, în centrul ei vulnerabilitatea noastră şi a celorlalţi, disponibilitatea de a exploata vulnerabilitatea celorlalţi (p. 50). Vulnerabilitatea indivizilor şi a grupurilor umane cere imperativ ca responsabilitatea martorilor (care ar fi putut să fie victime sau făptaşi) să fie activată autonom, nemediat şi cît mai rapid posibil de suferinţa victimelor, apropiate sau străine.
 
Istoria trăită este unică. Ce a fost a fost. Ce ar fi putut să fie n-a fost. „If history“ oferă scenarii. Dar ştim cu certitudine că erorile, abdicările morale au costuri mari. Cum ar fi fost istoria sîngeroasă a secolului al XX-lea (războaie, Holocaust, Gulaguri, epurări entice…), dacă o masă critică de martori nearmeni ai genocidului suferit de armeni s-ar fi exprimat şi ar fi acţionat la vreme într-o cutremurare solidară cu victimele? Conceptul de genocid – folosit de ONU ‒ se referă explicit la violenţa fizică/biologică (ucidere), la vătămarea mentală, la transferul copiilor de la un grup uman la altul şi la împiedicarea naşterilor. Nu include, deşi a fost discutat, genocidul cultural, inclusiv lingvistic şi muzical (transferul cu renumirea melodiilor vernaculare ale unui grup). În modelul lui Staudigl, violenţa este fizică şi simbolică. Lucru valid şi pentru genocid. 
Putem rămîne optimişti?
Ignorarea violenţei, a genocidului asupra propriului grup sau asupra altor grupuri ori indivizi pregăteşte repetarea acestora. Dar un pericol mult mai grav este că ignorarea genocidului favorizează germinarea sinuciderii colective. Secolul trecut a cunoscut grupuri fanatizate care au ales (manipulate fiind) sinuciderea colectivă. Se ştie că moartea fizică este precedată de „moartea intelectuală“ (terminal drop), dar şi de moartea socială la nivel individual. Mai există şi moarte morală sau, cum spune Thoreau, „moartea veşnică“ (everlasting death), care este consecinţa abdicării morale în faţa răului. Dacă admitem că genocidul are multiple faţete (fizice, simbolice, culturale, lingivistice), ne putem întreba: poate oare exista un alt monstru, care ar fi autogenocidul dat de actele autodistructive ale unei colectivităţi sau ale unei părţi a acesteia?
 
Gandhi era un mare optimist. Unul dintre argumentele optimistului gandhian era creşterea populaţiei. Sigur, are dreptate. Atunci nu putem ignora că, acum aproape o sută de ani pe teritoriul de azi al Turciei trăiau cam trei milioane de armeni. Un student m-a întrebat: „Cîţi trăiesc azi?“ Cam 70.000. Putem rămîne optimişti? Da, dar cu mai multe condiţii: demografice, politice, economice, diplomatice, militare şi, nu în ultimul rînd, spirituale, religioase şi morale. Numesc una: să ne cutremurăm împreună şi deopotrivă la suferinţa noastră şi a altora pentru a ne opune la timp răului.
 
Sfîntul Augustin s-a întrebat de foarte multe ori în Confesiuni: „Cine sînt eu, Doamne?“. Cel care întreabă devine parte integrantă a acestei întrebări vitale. Această întrebare a devenit: „Cine sîntem NOI, credincioşi şi/sau atei?“.
 
În contextul vremurilor moderne – de la telegraf, Turnul Eiffel, avion, tehnologie nucleară, computer, totalitarisme, Internet, „social media“, clonare şi altele, context care include Medz Yeghern (Marea Crimă) ‒, întrebarea devine: „Cine sîntem NOI ‒ adică victime, făptuitori, martori, victime colaterale, supravieţuitori, ignoranţi sau indiferenţi?“. Dacă răspunsul la această întrebare nu include şi o identificare empatică cu tragedia armenilor suferită în zorii secolului trecut ‒ o recunoaştere a Marii Crime ‒, este foarte posibil ca istoria în pregătire a omenirii, care cuprinde şi intenţiile noastre (indivizi, grupuri, organizaţii), să reinventeze Marea Crimă. Orice reinventare este o perfecţionare. Răul, cu scopurile şi metodele sale, evoluează. Dacă Noi (din orice ţară, de orice etnie, rasă, religie, clasă sau orientare politică) am fi simţit, prin 1915, 1916, 1920, chiar prin 1930, nu-i tîrziu nici azi, că ne doare Marea Crimă, că moral sîntem şi armeni, probabil istoria ar fi fost şi ar fi altfel. Este încă posibil să descoperim şi să acceptăm această responsabilitate a identităţii noastre.

http://acum.tv/articol/71403/
Perifraza ultra-marxistă nici nu pare nepotrivită, şi, vorba lui Shakespeare, „De-aveţi răbdare s-ascultaţi povestea / Ne-om strădui să-nfăţişăm acestea”, vi se va părea… ultra-potrivită, căci tot este la mare vogă prefixul „ultra”, pentru a găsi o deplină justificare titlului. Ultra-stânga europeană şi nu numai pare să fi sărit chiar „câteva clase” în lupta ei pentru „dreapta” cauză palestiniană, dispusă a se închina Profetului alături de fundamentalismul islamic care face ravagii în Europa.
Din acest amalgam care se tot pritoceşte de câţiva ani buni încoace în alambicul ideologic al Uniunii Europene, nu avea cum să rezulte şi altceva decât un nor greu, imens şi otrăvitor de antisemitism care se lăţeşte şi se îngroaşă peste bătrâna Europă. Ceea ce părea în urmă cu vreo câţiva ani o „formă particulară” a antisemitismului, adică antisionismul, a devenit acum un sinonim aproape perfect al acestuia din urmă, şi asta pentru simplul motiv că lexicologia nu vrea să existe sinonime… perfecte!
La ora când scriu aceste rânduri (o oră care se tot prelungeşte de nişte ani buni – sau contrariul), titlul de campion al acestui tsunami de otravă pare să-l deţină Franţa, urmată îndeaproape de Marea Britanie şi concurată „la mustaţă” de Germania şi de Italia.
Care ar fi „punctajul” cu care Franţa conduce detaşat deocamdată? Ne vom rezuma, în limita spaţiului, la ultimele manifestări ale acestei mentalităţi-ideologii-religii, deşi istoria ar conduce la „evenimente” mai îndepărtate. La jumătatea acestei luni s-a organizat la Paris, aşa cum ultrastângiştii şi fundamentaliştii islamici obişnuiesc să facă, o demonstraţie anti-israeliană. Numărul manifestanţilor, după cum afirmă presa „normală”, s-a ridicat până la vreo 30.000. Dacă e Franţa, atunci e… firesc Doamne iartă-mă, fiindcă vorbim de o ţară unde organizaţiile stângiste şi islamiste sunt deosebit de puternice. „Nucleul” manifestaţiei, alcătuit de aceştia, cărora li s-au alăturat capete înfierbântate care nu prea ştiau pentru ce… militează, a iniţiat urlete de sloganuri pline de o violentă ură antisemită, precum „moarte evreilor” şi „Hamasul va învinge”, printr-o pădure nebună de steaguri israeliene unde Steaua lui David a fost înlocuită de câte o zvastică. N-au lipsit nici lozinci care glorificau un ucigaş de copii evrei, precum „cu toţii suntem Mohamed Mera”.
În articolul său intitulat „Între intifadă şi Noaptea de Cristal”, publicat de agenţia online „ Dreuze/Info”, cunoscutul ziarist-politolog Guy Millière foloseşte de mai multe ori, cu un ton neliniştit, locuţiunea adverbială „pentru prima oară”. În acest context, „a fost pentru prima oară când o mulţime de mii de oameni se identifică cu un ucigaş de copii evrei”.
În acelaşi articol, autorul nu ezită, pe bună dreptate, să pronunţe chiar cuvântul „pogrom”, relatând faptul că zeci de vitrine ale unor magazine şi ale unor restaurante evreieşti au fost sparte, lăsându-se eticheta „boicotaţi Israelul”.
După cum se ştie, câteva sute de manifestanţi au ajuns la sinagoga situată aproape de piaţa Bastiliei, pe strada Roquette, înarmaţi cu răngi de fier, cu cuţite machete şi cu cocktail-uri Molotov, strigând „să-i căsăpim pe evrei” şi „Allah’u Akbar”, iar cei şase poliţişti aflaţi la faţa locului s-au trezit depăşiţi de situaţie. După care, „procesiunea” s-a deplasat la alte sinagogi, vandalizând şi jefuind tot ceea ce i-a ieşit în cale. Din nou, Millière subliniază că pentru prima oară de la cel de-al doilea război mondial, o sinagogă a fost atacată la Paris.
Cu toate că ministrul francez de interne Manuel Valls a interzis următoarea manifestaţie, decizând totodată să întărească protejarea lăcaşurilor de cult iudaice, pe 19 iulie manifestaţia programată a avut loc. Prezenţa numeroasă a forţelor poliţieneşti a împiedicat traversarea Parisului, dar grupuri organizate au atacat imediat poliţia, reeditând „meniul” precedentei demonstraţii. Martorii oculari au denunţat o atmosferă de război civil, iar fotografii de presă prezenţi au vorbit de o Intifada. „Tot pentru prima oară”, după expresia lui Guy Millière, revoltele cu alură de război civil din Franţa erau animate de o ură explicită şi masivă contra evreilor şi de o identificare cu teroriştii djihadişti. Numeroşii musulmani – în majoritate – veniţi la manifestaţie purtau kefii cu care îşi mascaseră faţa, precum militanţii islamişti şi purtau drapele ale Hamasului, ale Hizballah şi Al-Qaida.
Ulterior, presa a comentat pe larg lipsa de fermitate a guvernului francez, dar alţi politicieni l-au făcut responsabil de violenţele care ar fi fost o reacţie la „limitarea libertăţii de expresie”.
Fapt este că toţi politicienii francezi adoptă o atitudine destul de pasivă faţă de duşmanii Israelului. Cu rare excepţii, nici unul nu defineşte Hamasul ca o organizaţie teroristă cu obiective genocidare. Aproape toţi, după cum afirmă Guy Millière, „închid ochii faţă de discursurile îmbibate de ură anti-israeliană şi anti-evreiască răspândite de inamicii Israelului în Orientul Apropiat şi tolerează fără să reacţioneze faptul că Franţa finanţează aceste demersuri”.
De altfel, mass-media franceză aproape că nu poate scrie un cuvânt asupra antisemitismului în ascendenţă rapidă, fără să rişte o acţiune juridică pentru „discriminare şi xenofobie”. Toate reportajele marilor canale de televiziune au prezentat acele tulburări ca susţinerea „cauzei palestiniene”. Aceleaşi reportaje susţin punctul de vedere al Hamasului, dar nici unul nu vorbeşte despre programul genocidar al acestuia sau despre copiii arabi folosiţi ca scuturi umane. Dat fiind că în ultimul deceniu asemenea revolte au pornit de la incidente minore ajungând la „explozii”, politicienii francezi nu mai sunt dispuşi să rişte.
Ocupându-se de manifestaţii similare care au avut loc, cu acelaşi obiectiv, la Londra, ziaristul Douglas Murray subliniază că „după revenirea musulmanilor britanici plecaţi în Siria pentru a lupta alături de rebelii djihadişti, aceştia celebrează acum ploaia de rachete care s-a abătut cu o frecvenţă cumplită asupra Israelului”. Astfel încât autorităţile britanice s-au văzut din nou nevoite să planteze bariere în faţa ambasadei Israelului, dat fiind că demonstraţiile pro-palestiniene nu s-au lăsat aşteptate nici acolo. Desigur, pe manifestanţi nu-i macină grija pentru viaţa locuitorilor din Gaza, ei părând mai degrabă atraşi de… acţiune.
Pe feţe li se citeşte ura al cărei obiect nici nu le era prea clar în minte. S-a mers până acolo încât să se strige „opriţi Holocaustul din Gaza”, deşi oricine poate constata că nu există nici o similitudine cu ceea ce se petrece acum acolo, între obiectivele precise ale „maşinii de război” din Gaza şi genocidul sistematic, organizat, al naziştilor care au ucis cele şase milioane de evrei. Dar manifestanţii ştiau foarte bine că noţiunea de Holocaust loveşte din plin sensibilitatea evreiască şi că, devenind aşa-zişi „nazişti”, evreii şi-ar pierde orice drept de-a fi consideraţi ca făcând parte din omenire.
Cum se explică totuşi că manifestaţiile de la Londra, ca şi din alte capitale europene, se multiplică? Un motiv, explică Murray, „ar fi pur şi simplu că nu poţi avea o ţară unde populaţia musulmană se dublează cu fiecare deceniu (ca în Anglia), unde grupurile islamiste radicale îi deprind pe tinerii musulmani să facă din chestiunea Israel-Palestina o preocupare primordială, fără ca asta să aibă un impact asupra evoluţiei istorice”.
Desigur, Murray menţionează că Israelul se poate descurca foarte bine şi singur, dar politologii şi analiştii neînregimentaţi în „gaşca” multiculturalismului se neliniştesc nu pentru această ţară contra căreia se urlă lozinci distrugătoare, ci pentru propria lor ţară, în speţă Anglia. Ei văd în aceste manifestări ale radicalilor islamişti simptomul dezastruos al problemei imigrării şi al integrării. Tinerii stângişti britanici şi mai cu seamă islamiştii imigranţi nu pot face vreun rău Israelului, dar cu timpul pot declanşa un dezastru în ţara-gazdă. După cum scrie Murray, „aceşti omeni turbaţi de ură nu sunt adevărata problemă a Israelului, dar sunt o problemă potenţial majoră pentru Europa”.
După cum spuneam, valul de antisemitism a devenit critic şi în Germania, odată cu ofensiva israeliană contra teroriştilor din Hamas. Acum două săptămâni, la Berlin, forţele poliţieneşti au trebuit să protejeze câţiva israelieni de violenţa manifestanţilor. Apelurile la distrugere lansate de militanţii pro-palestinieni au devenit monedă curentă şi în Germania. Orice cetăţean sau demnitar politic care şi-ar exprima public solidaritatea cu Israelul se poate aştepta să devină ţinta atacurilor tinerilor musulmani, ceea ce pentru Germania pare inacceptabil, sau „o adevărată ruşine”,
„Tinerii furioşi” susţinători ai Hamasului au început realmente să-i vâneze pe cei care nu le împărtăşesc opiniile. Totul – sub protecţia neonaziştilor şi a unor militanţi din „Die Linke” (Stânga). Pentru a completa tabloul, un imam lansează, la rugăciunea de vineri de la o moschee din Berlin, apelul de „a ucide toţi evreii”. Acest „monstru spiritual”, probabil un european “prin adopţie” este sheikul Abu Bilal Ismail, care a ţinut recent o predică la o moschee berlineză cu graţiosul titlu “Anihilarea evreilor”. Zice monstrul: „Gaza este o ţară de glorie, ţara djihadului, ţara onoarei care înfruntă cea mai puternică maşină de război, pe evreii sionişti, aceşti criminali, aceşti ucigaşi de profeţi”.
Situaţia devine similară şi în Belgia, ca şi în Suedia. Dacă se continuă spre sud pe harta antisemitismului drapat în antisionism, Italia se străduieşte „să fie la înălţime”. Gianni Vattimo, cunoscut filosof italian, fost membru în parlamentul european, autodeclarat homo-comunist-catolic, adept al marxismului, este bine înţeles un antisionist jurat. 
Intervievat la “Radio24″, “filosoful” zice că i-ar place să tragă „în bastarzii sionişti şi că s-ar bucura să vadă mai mulţi israelieni morţi”. El regretă numai că nu poate personal să tragă cu arma, deoarece fusese scutit de serviciul militar.
 În acelaşi interviu, el a împroşcat asupra evreilor invective ca „nazişti, fascişti, mai răi decât Hitler” şi a numit Israelul „statul canalie”. Intr-o carte recent apărută şi dedicată antisionismului (se pare că-l obsedează), el scrie că îşi propune să lanseze o campanie de finanţare pentru cumpărarea de arme mai bune pentru Hamas, în locul rachetelor care nu izbutesc să omoare pe nimeni.

El propune chiar crearea de brigăzi internaţionale europene care să lupte alături de Hamas, aşa cum au luptat brigăzile în războiul civil din Spania. Supralicitând chiar că „Europa ar trebui să furnizeze gratuit arme sărmanilor palestinieni reduşi de către israelieni la sclavie”. Din nou, trebuie cred, menţionate avertismentele politologilor care deplâng viitorul statelor expuse „reducerii la sclavie” de către „oaspeţii-eternizaţi”, fundamentaliştii musulmani!

Antisemitism la ONU. Israel sub tirul diplomatic al mapamondului

http://istoriesicultura.ro/baiatul-in-pijamale-vargate.html
Acțiunea romanului Băiatul cu pijamale vărgate, scris de John Boyne are loc în anul 1943, un an foarte tulburător. Autorul a reușit să evidențieze inocența personajului principal (Bruno) într-o țară, condusă de un “om” rece, un tiran -Fury. Băiatul de numai nouă ani nu știe cu adevărat, cu ce se ocupă tatăl său. Evreii erau marginalizați, înfometați și batjocoriți.

Cartea scrisă într-un limbaj obișnuit, canalizează și acele momente violente văzute din perspectiva băiatului. Holocaustul este descris într-un mod fantomă, deoarece personajul principal nu știe ce e cu adevărat un lagăr sau la ce sunt supuși evreii; personajele secundare au mult mai mult habar despre situația Germaniei la acea vreme. Finalul cărții îți taie respirația, cred că mă va bântui tot restul vieții. Inocența, naivitatea se poate pierde uneori așa de ușor, iar mulți vor regreta acest lucru. Vă va emoționa cu siguranță această carte, cititorul chiar dacă știe ce se întâmplă, asistă la un eveniment cu adevărat negru, din istoria Europei.
Povestea lui Bruno, băieţelul german de 9 ani, începe în Berlin, oraşul în care se simţea foarte fericit alături de cei trei prieteni ai săi şi de bunicii care locuiau în apropierea casei lor. Bruno era un băiat foarte bine educat, mai ales datorită restricţiilor care i se impuneau.
Ofiţerul SS Ralf (David Thewlis) şi soţia lui, Elsa (Vera Farmiga), se mută de la Berlin la ţară cu copiii lor, Gretel (Amber Beattie) de doisprezece ani şi Bruno (Asa Butterfield), de opt de ani, după ce Ralf este promovat comandant al unui lagăr nazist. Bruno se referă la lagăr ca “out-with”, deşi mai târziu în film, sora lui afirma că pronunţia este incorectă, ceea ce lasa impresia că lagarul ar fi Auschwitz.

Fiindu-i interzis sa iasă din curtea din faţă a casei, fără prieteni, Bruno duce dorul companiei si aventurii. El scapă în cele din urmă prin fereastra magaziei din curtea din spate a casei, explorează prin pădure, şi ajunge într-un final într-un colţ izolat, nepăzit al lagărului de concentrare, pe care el l-a crezut a fi o fermă. Acolo, el se împrieteneşte cu Shmuel (Jack Scanlon), un băiat de aceeaşi vârstă cu el. Bruno se întoarce des, aducându-i lui Shmuel mâncare şi se joacă cu el dame prin gardul de sârmă ghimpată. Shmuel îl face pe Bruno să realizeze treptat că oamenii din tabără nu sunt fermieri cum credea; el îi spune lui Bruno că el şi familia sa au fost închişi, şi obligaţi să poarte pijamale “cu dungi”, pentru că sunt evrei.

Meditatorul lui Bruno şi al lui Gretel, Herr Liszt (Jim Norton), hrăneşte copiii o dietă de bigotism, antisemiţe şi propagandă naţionalistă sub pretextul că le predă istorie. Drept urmare, Gretel devine tot mai fanatică în sprijinul ei pentru al treilea Reich. Ea îşi acoperă peretele din dormitor cu afişe de propagandă nazistă, şi flirteaza cu locotenentul Kurt Kotler (Rupert Friend), crudul şi nemilosul subordonat al tatălui ei. În schimb, Bruno este sceptic în privinţa învăţăturilor lui Liszt. Evreii pe care îi cunoaşte Bruno, Shmuel şi  Pavel (David Hayman), nu seamănă cu stereotipurile antisemite descrise de profesor. El este, de asemenea, martor al unor acte de cruzime faţă de evrei, care intră în conflict cu ideea propagandistă de eroism militar. Într-o noapte, Pavel răstoarnă accidental la masă paharul cu vin al lui Kotler, iar acesta îl trage furios pe Pavel din cameră. Prin uşa întredeschisă de la bucătărie, vedem cum cizma lui Kotler livrează lovituri sălbatice, şi suntem lăsaţi să credem că omul moare din cauza bătăii brutale. După moartea lui Pavel, Shmuel este trimis la casa lui Bruno pentru a curăţa nişte pahare.
Cititorul bănuieşte despre ce e vorba, dar bietul Bruno, nu. Porneşte aşadar să exploreze împrejurimile şi întrezăreşte un punct care devine o pată şi pata, un băiat. Scrisă într-un limbaj simplu, copilăresc, această carte este mult mai mult decât o poveste pentru copii. Cititorul se va teme de momentul în care Bruno îşi va pierde inocenţa copilăriei şi va începe să întrezărească adevărul, dar poate că lucrurile vor evolua şi mai rău şi el nu va descoperi deloc adevărul.
Surprins să-l vadă acolo, Bruno îi vorbeşte şi îi dă nişte prăjitură. Când Kotler vede firimiturile pe buzele lui Shmuel şi-l acuza de furt, Shmuel spune ofiţerului adevărul: că Bruno este prietenul său, şi că acesta i-a dat prăjitura. Îngrozit, copilul îl trădează pe Shmuel, spunând că el nu l-a văzut pe băiat înainte şi că Shmuel a furat prăjitura. Câteva zile mai târziu, plin de remuşcări, Bruno merge la gardul unde se întalnea cu Shmuel şi constată că ochiul lui era vânăt din cauza bătăii primite. Shmuel îşi iartă prietenul, iar băieţii îşi dau mâna prin gard. 
Când Kotler face observaţii cu privire la duhoarea de la crematoriu (“Ei miros chiar mai rău atunci când ard, nu-i aşa?”), Elsa îşi dă seama că Ralf prezidează un lagăr de exterminare, nu un lagăr de muncă cum ea a fost lăsată să creadă. Ulterior, cei doi s-au certat în mod repetat din cauza rolului lui Ralf la lagăr şi proximitatea copiilor faţă de acesta. În cele din urmă, Elsa va lua copiii la mătuşa Lotte, la Heidelberg. Dar, cu o zi înaintea plecării lui Bruno, Shmuel îi dezvăluie faptul că tatăl său a dispărut în lagăr. Văzând o ocazie ideală pentru o aventură finală, Bruno sapă o groapă sub sârma ghimpată, se schimbă în hainele din închisoare pe care Shmuel le-a furat pentru el, şi intră în tabără pentru a-şi ajuta prietenul să-şi găsească tatăl. În interior, Bruno este îngrozit de dezumanizarea, foamea şi boala prezente; lagărul este însăşi antiteza filmului de propagandă pe care îl văzuse anterior în biroul tatălui său.

În timp ce băieţii îl caută pe tatăl lui Shmuel, drumul lor se întretaie cu cel al unui grup de prizonieri care erau dirijaţi spre camerele de gazare. Acolo, toată lumea este instruită să se dezbrace pentru un “duş”. Un soldat este văzut purtând o mască de gaz Zyklon B, iar granule se revarsa în cameră. Bruno şi Shmuel se apucă unul pe celălalt de mâini, iar luminile se sting.

Înapoi la casă, Elsa descoperă că Bruno lipseşte şi dă alarma. Folosind câini de urmărire, Ralf şi alţi soldaţi iau urmele băiatului prin pădure. Atunci când descoperă hainele aruncate la marginea taberei şi vede groapa săpată sub gard, Ralf aleargă în lagăr, căutându-şi cu disperare fiul. Văzând camera de gazare cu uşile încuiate, Ralf realizează ce s-a întâmplat şi strigă cuprins de durere. În acelaşi timp, Elsa şi Gretel ajung si ele la marginea lagărului unde Bruno îşi lăsase hainele şi, înţelegând că acesta a murit, ele îngenunchează şi încep să plângă. Familia este lăsata să se confrunte cu ironia tragică a faptului că Bruno a devenit o victimă a lagărul nazist condus de propriul său tată.
John Boyne este un scriitor irlandez, născut la Dublin în 1971. A scris nenumărate cărţi şi povestiri pentru copii. Cartea sa Băiatul cu pijamale în dungi s-a vândut în lumea întreagă în peste 2,5 milioane de exemplare şi a fost ecranizată de curând de Miramax. Miramax Films, care a realizat şi memorabilul “La vită è bella” al lui Roberto Benigni, ne prezintă pelicula “Băiatul în pijamale vărgate”, o poveste cutremurătoare despre inocenţa pierdută şi omenia regăsită şi “unul dintre cele mai bune filme ale anului.” [2008]
Inspirat de best-seller-ul omonim scris de John Boyne, “Băiatul în pijamale vărgate” este povestea Holocaustului din perspectiva lui Bruno (Aşa Butterfield), băiatul în vârstă de 9 ani al unui ofiţer german (David Thewlis, cunoscut publicului cinefil din seria “Harry Potter”). Detaşat drept comandant al unui lagăr de concentrare, nazistul se mută, împreună cu familia, într-o locuinţa din apropiere. Plictisindu-se în nouă casă şi dornic de tovarăşi de joacă, Bruno devine tot mai curios în legătură cu “ferma” care se zăreşte în depărtare şi, în ciuda interdicţiilor mamei (Vera Farmiga, câştigătoarea premiului pentru cel mai bun rol feminin la Festivalul Independent de Film al Marii Britanii), începe să exploreze împrejurimile până la gardul de sârmă ghimpată care îngrădeşte curtea aceea “ciudată”, unde oamenii stau toată ziua îmbrăcaţi în “pijamale”. Astfel îl cunoaşte pe Shmuel (Jack Scanlon), un băieţel evreu de aceeaşi vârstă, cu care se împrieteneşte şi se joacă, ba chiar îi duce mâncare pe ascuns.
Curând, află că trebuie să-şi considere noul prieten duşman, la fel că pe toţi ceilalţi evrei, dar candoarea şi poftă ludică a celor doi copii sunt mai puternice decât lecţiile de propagandă antisemită nelipsite din educaţia lui Bruno. Shmuel, “duşmanul”, îl învaţă ce înseamnă cu adevărat prietenia şi astfel, în loc să separe lumi, gardul de sârmă ghimpată îi uneşte pe cei doi copii, şterge diferenţele sociale şi etnice şi creează o alianţa – firească la vârstă copilăriei, dar cu desăvârşire interzisă în contextul epocii. Curiozitatea lui Bruno şi prietenia sinceră care îl leagă de “băiatul în pijamale vărgate” are însă consecinţe neaşteptat de tragice pentru amândoi, iar finalul poveştii relevă nu doar o lecţie de istorie, ci şi una de umanitate.
Numeroase cărţi şi filme au fost inspirate de Holocaust, însă “Băiatul în pijamale vărgate” impresionează, surprinzător, tocmai prin evidenţă faptului că naziştii exterminau nu doar oponenţii declaraţi sau presupuşi ai rasei ariene, ci şi conştiinţa propriilor copii, prin educaţia defectuoasă, bazată pe minciună, manipulare şi cruzime nejustificată, pe care le-o dădeau prin exemplul faptelor lor.
Scenaristul şi regizorul Mark Herman are în palmares două nominalizări la premiile BAFTA pentru “Little Voice” şi a câştigat un premiu Cesar la categoria “Cel mai bun film străin” cu “Brassed Off”. “Băiatul în pijamale vărgate” a fost nominalizat la premiile Goya de anul acesta drept cel mai bun film european şi se lansează acum pe DVD, având că bonusuri scene tăiate, comentariile audio ale realizatorilor producţiei şi minifilmul “Prietenul de după gard”.

http://istoriesicultura.ro/relatiile-sexuale-si-chestiunea-evreiasca.html
Încă de la începutul anilor ’30 şi până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în 1945, Germania nazistă şi Europa condusă de nazişti au implementat legi care consfinţeau inaccesibilitatea sexuală a evreicelor pentru ceilalţi cetăţeni. În acelaşi timp, neajutorarea evreicelor, mai ales a celor din lagărele de concentrare, le făcea vulnerabile la coerciţia pe care unii torţionari o exercitau asupra lor pentru a şi le face amante.
Cartea lui Adolf Hitler Mein Kampf (Lupta mea), publicată în 1924, proclama o viziune fantastică despre „rasa” ariană, strălucitor de blondă, înaltă şi superioară. Conform acesteia, bărbaţii erau modele de excelenţă genetică. Surorile lor manifestau preocupările tradiţional feminine: Ktiche, Kirche şi Kinder (bucătărie, biserică şi copii). Hitler respingea ideea emancipării feminine, care nu era, după părerea lui, „decât o invenţie a intelectualităţii evreieşti”.

Adolf Schicklgruber Hitler, scundul Fuhrer brunet al acestei rase stăpânitoare, considera toate rasele neariene drept inferioare şi periculos de contaminante, dar dintre ele, cea mai rea era cea evreiască. Ca mii de alţi germani, Hitler citise şi fusese influenţat de lucrarea lui Arthur Dinter, Păcatul împotriva sângelui. „Păcatul” se referea la pângărirea rasei – Dinter pretindea că o picătură de spermă evreiască ar mânji femeia ariană pe veci, făcându-i şi pe copiii pe care ea i-ar fi conceput cu alt arian să aibă trăsăturile inconfundabile ale rasei semitice.
După ce Hitler a devenit Cancelarul Germaniei, în ianuarie 1933, el a început să-şi transpună această viziune în legislaţie. Unul dintre cele mai importante obiective era Rassenschande – pângărirea rasei prin sexul interrasial. Legislaţia nazistă definea Rassenschande drept trădare rasială şi o transforma în crimă capitală. La 5 septembrie 1935, Legile de la Nurnberg văduveau de cetăţenie germană pe toţi cei care nu erau nemţi, excepţie făcând cei de „sânge înrudit”, iar Legea pentru Protecţia Sângelui şi Onoarei Germane le interzicea cetăţenilor să se căsătorească sau să întreţină relaţii sexuale cu evreii. În anii ’30, aproape 4000 de evrei, atât căsătoriţi, cît şi necăsătoriţi, au fost condamnaţi pentru crima de a fi făcut sex interrasial. „Criminalii” au fost aspru pedepsiţi, defăimaţi şi brutalizaţi în cadrul unor manifestări populare, sau trimişi în lagăre de concentrare. „Sunt cea mai mare scroafă; am avut relaţii cu evrei”, scria pe pancarta unei femei.
Hitler considera aceste legi antisemite drept măsuri temporare necesare, până când Europa avea să scape de evrei. Mecanismul complicat elaborat pentru exterminarea evreilor şi a altor nearieni presupunea o intensă campanie de teroare, concentrare în ghetouri şi, în cele din urmă, deportarea în masă în lagăre de concentrare, cărora puţini le-au supravieţuit. Dachau, situat la circa treizeci de kilometri de oraşul bavarez atât de iubit de Hitler, Munchen, a fost construit la două luni de la instalarea lui în funcţie. Pe măsură ce ţările Europei cădeau pradă naziştilor, erau înfiinţate lagăre de concentrare şi în alte părţi, mai ales în Polonia.
Nucleul ideologic sexist al naziştilor, la care se adăuga oroarea faţă de procreaţia evreiască a dus la grăbirea exterminării evreicelor. Kommandant-ul de la Auschwitz, Rudolf Hoss, îşi amintea în memoriile sale de dinaintea execuţiei: „Pentru femei, totul era de o mie de ori mai greu, mai deprimant şi mai umilitor, deoarece condiţiile de viaţă din lagărele de femei erau incomparabil mai rele. Li se aloca un spaţiu de locuit mai mic, iar condiţiile sanitare şi de igienă erau net inferioare.”
Suferinţele bărbaţilor şi femeilor erau din anumite puncte de vedere diferite. Mai presus de brutalitatea nemiloasă şi degradarea pe care o suportau bărbaţii, femeile îndurau şi alte suferinţe: experimentele medicale, violurile, graviditatea, avortul, naşterea, uciderea nou-născuţilor pentru ca mamele lor să scape de pedeapsa execuţiei, precum şi obligaţia de a lua decizia insuportabila de a rămâne cu copiii condamnaţi la moarte sau de a-i abandona pentru a se dedica celorlalţi, ori pentru a-şi salva propria viaţă.
sursa: Elizabeth Abbott, O istorie a amantelor, Ed. Lider, Bucureşti, 2005

http://istoriesicultura.ro/titlul-drept-intre-popoare.html

http://istoriesicultura.ro/copii-si-holocaustul.html
 Abordarea Holocaustului în România dar şi în Europa a avut un grav impact asupra psihologiei copilului. Cum în Europa, evreii erau destinaţi anihilării, numai un procent de 6-5% dintre copiii evrei au supravieţuit. Înainte de a fi deportaţi, copii evrei dar şi ţigani sufereau un tratament inimaginabil fiind supuşi atacurilor fizice şi psihologice, excluşi din şcoli, înfometaţi şi lăsaţi să moară. Prin natură acestei crime, uciderea copiilor în timpul holocaustului este puţin documentată şi foarte puţin menţionată dealungul istoriei. În România, dintre cei aproximativ 11.000 de romi decedaţi după deportarea în Transnistria, jumătate au fost copii.
Poate cea mai tulburătoare abordare a Holocaustului este cea făcută din perspectiva suferinţei copiilor. În general, când vorbim despre exterminarea evreilor europeni avem în vedere numărul victimelor, crimele naziştilor şi ale aliaţilor lor,responsabilitatea celor care au ştiut ce se întâmplă dar au ales să tacă, etc. Cel mai adesea uităm însă faptul că dintre cele şase milioane de victime vinovate de a se fi născut evrei,un milion şi jumătate au fost copii. Cum toţi evreii europeni erau destinaţi anihilării, doar un procent cuprins între 6-8% dintre copiii evrei au supravieţuit războiului, în timp ce procentul adulţilor a fost de 33%.
Din raportul guvernatorului transnistriei, în anul 1942, aflăm că 22% dintre numărul evreilor deportaţi (88.699) erau copii (18.322). O cincime dintre copii ce au supravieţuit în toamna lui 1943 (1.960) au fost repatriaţi, hrană acestora fiind asigurată de Centrală Evreilor.
Cele cinci regiuni ale Transnistriei din care proveneau copii români orfani au fost Moghilev, Tulcin, Baltă, Iampol şi Golta.
Că un exemplu, se enumără cazul lui Rozen Marcu, un supravieţuitor al holocaustui în România, născut pe dată de 20 martie 1930. Familia lui Rozen Marcu a fost deportată pe dată de 12 noiembrie în Transnistria într-un vagon de marfă, răul Nistru fiind traversat apoi pe un bac deoarece podul era distrus. Aceştia au stat în lagărul de la Mogilev o noapte după care au pornit spre Saragorod crezând că astfel vor găsi un sanctuar, neştiind că acel oraş din Ungaria era deasemenea şi un lagăr. După moartea bunicii, mama lui Marcu a murit la 38 de ani iar tatăl la 41 de tifos şi febra. Două luni mai târziu, după moartea fratelui sau, Sorel, au fost adunaţi orfani proveniţi din Basarabia, Bucovina şi Dorohoi, rămaşi pe drumuri în orfelinatul de lângă lagăr.
“Prima s-a prăpădit bunica. Înainte de război, ţinea des în mâna şi se laudă la copii cu medalia pe care o primise bunicul meu la Mărăşeşti. Când a murit, în mâna ei îngheţată n-am găsit decât o coajă de cartof uscată pe care n-a mai avut puterea s-o mănânce” – Rozen Marcu
O altă supravieţuitoare a deportării în Transnistria care la momentul deportării avea 10 ani şi provenea din Cernăuţi este Ruth Glasberg Gold. Această descrie drumul deportării în Transnistria în felul următor:
„În dimineaţa aceea soldaţii au bătut la uşa, înjurând şi strigând tot felul de obscenităţi. Ne-au ordonat să ieşim în stradă…Plânsetele femeilor şi ale copiilor şi glasurile care strigau Sema Israel, m-au fãcut sã înţeleg brusc ce se întâmplã…În buimãceala şi suferinþa de atunci, mi-a trecut prin minte un gând. Cum putuserã toţi prietenii şi vecinii noştri germani şi români sã ne intoarcã spatele?…Soldaţii au condus convoiul panã la garã…Pe sine aşteptau pregãţîţe, cu uşile deschise, vreo treizeci de vagoane cu uşile deschise…Deci asta era cãlãtoria mea de vis cu trenul – un coşmar…Odatã cu prima zdruncinãturã, s-a dezlãntuit iadul pe pãmânt. Oamenii se rugau, plângeau, se tânguiau ţinându-se unii de alţii că sã nu se dezechilibreze. Cel mai greu de îndurat erau scâncetele copiilor. L-am întrebat pe Dumnezeu: „De ce copiii? De ce noi? De ce eu? Fusesem crescutã într-o familie deosebit de religioasã şi credeam în Dumnezeu. Credeam în bunãtatea oamenilor…Oare ce se întâmplase aşa de grav, cã lumea copilãriei mele, plinã de bucurii şi tristeţi simple, fusese întoarsã brusc cu susul în jos?”…În cea de a patra zi, trenul s-a oprit. Soldaţii au descuiat uşile, strigând: „hai jos, jidani nenorociţi.” Murdari, morþi de foame şi epuizaþi, de-abia reuşeam sã ne ţinem pe picioare. Ne-au ordonat sã formãm o coloanã şi ne-au pus sã mergem pe jos panã la Mãrculesti… Copiii şi bãtranii care muriserã în cãlãtorie fuseserã aruncaţi pe câmp”
Întrebată despre modul în care a fost tratată în lagăr, această răspunde:
“Oribil. Zilnic erau împuşcaţi oameni. Pe majoritatea pur şi simplu ne lăsau să murim de foame. Nu aveam electricitate, nici apă, nici toalete. Am trăit mai rău decât animalele. Până la urmă, comunitatea evreiască din regat a început să facă presiuni, să apeleze la Crucea Roşie, la regina-mama a României şi a putut să ne trimită bani şi alimente. S-au înfiinţat apoi orfelinate şi primeam o dată pe zi mămăligă, care era mai mult apă decât mălai. Dormeam câte 12 fete tunse chilug pe un prici. Lucruri care nu trebuie uitate. De aceea mă onorează invitaţia de a vorbi la ONU, la comemorarea victimelor Holocaustului.”
Foamea şi frigul au fost cauzele ce au lăsat-o pe Ruth fără de părinţi, ne spune ea.
“Da, mi-am pierdut părinţii şi fratele după două săptămâni de la deportare. Au murit de frig şi foame.”
Foamea şi frigul, împreună cu tifosul au fost, deasemenea, principalele cauze ale morţilor în Transnistria.
“De ce este necesar că societatea românească să-şi asume responsabilitatea Holocaustului în România?”din punctul de vedere al temei alese (Copiii şi holocaustul)
Singură modalitate prin care putem opri atrocităţile din trecut în a nu se mai repetă este prin analizarea istoriei, ceea ce este imposibil fără a o recunoaşte în primul rând. Recunoaşterea unei mari greşeli este primul pas în a anticipa şi a preveni o altă asemănătoare, mai ales când contextul greşelii este tineretul, acesta reprezentând “sângele şi oasele” unei societăţi sănătoase.
Nu cred că ne putem imagina cât de cumplită trebuie să fi fost experienţa de viaţă a acestor copii. Înainte de a fi deportaţi şi exterminaţi, ei au fost mai întâi discriminaţi: caricaturizaţi, excluşi din şcoli, supuşi atacurilor antisemite verbale sau fizice; apoi ghetoizaţi, înfometaţi, murind literalmente de foame şi de frig sau ucişi, uneori pentru propria distracţie a călăilor. Cu toate acestea, exploatarea sistematică şi uciderea copiilor în Holocaust este una dintre cele mai puţin documentate crime ale naziştilor şi ale colaboratorilor lor. Mulţi copii au murit împreună cu familiile lor în masacrele organizate de Einsatzgruppen sau din cauza privaţiunilor din ghetourile Europei de est. Alte sute de mii de copii, prea mici sau declaraţi nepotriviţi pentru munca forţată, au fost exterminaţi imediat după sosirea lor în lagărele naziste. Naziştii îi considerau neproductivi. În general, ei nu erau folosiţi la munca forţată, ceea ce creştea posibilitatea ca ei să fie printre primii deportaţi în lagărele de concentrare şi exterminare.
Supravieţuitorii relatează că, odată ajunşi acolo, uneori copiii foarte mici, bebeluşii, erau aruncaţi de vii în foc.Toate aceste morţi au rămas nedocumentate deoarece copiii nu au fost niciodată înregistraţi ca prizonieri ai acestor lagăre. Acei adolescenţi suficient de “norocoşi” pentru a supravieţui selecţiei au murit din cauza muncii forţate. Copiii evrei au fost printre primele victime pe care naziştii şi colaboratorii acestora le făceau atunci când începeau să distrugă o comunitate, prin împuşcarea sau deportarea locuitorilor. Unii dintre ei, mai ales gemenii, au fost folosiţi de către nazişti pentru experimente medicale.
Conducătorii Consiliilor evreieşti erau obligaţi să facă alegeri dureroase atunci când trebuiau să îndeplinească cota de copii ceruta de nazişti pentru a fi deportaţi. Janusz Korczak, directorul orfelinatului din ghetoul Varşoviei, un eminent pedagog, a refuzat să-i abandoneze pe copii, şi i-a însoţit la Treblinka, rămânând alături de ei până în ultima clipă.
O altă deportare, cea a copiilor din ghetoul din Lodz, este descrisă astfel de Oscar Singer:
La 5 septembrie (1942) situaţia devenise clară, şi cele mai înfricoşătoare zvonuri din ultimele zile deveniseră realitate: evacuarea copiilor şi a oamenilor în vârstă.  Preşedintele (Judenrat-ului) spusese înainte că “Nu se poate ca ei să ia copiii de la sânul mamei şi să-i arunce pe cei bătrâni în locuri neştiute. Germanul este nemilos, el a început un război cumplit, dar nu va merge atât de departe cu cruzimea sa”. Toată lumea avea încredere în preşedinte, iar cuvintele lui i-au liniştit. Acum vorbeşte reprezentantul ghetoului: Vocea i se frânge, însăşi apariţia lui reflectă o tragedie. Un lucru e înţeles de toată lumea: 20.000 de persoane trebuie să părăsească ghetoul, copiii sub 10 ani şi bătrânii de peste 65… Cei mici care au fost încărcaţi într-o căruţă sunt cuminţi; copiii din ghetou, băieţi şi fetiţe mai mici de 10 ani, sunt deja maturi şi obişnuiţi cu lipsurile şi cu suferinţa. Ei se uită în jurul lor, cu ochii larg deschişi şi nu ştiu ce să facă. Pentru prima dată în viaţa lor sunt într-o căruţă trasă de un cal adevărat şi aşteaptă o plimbare veselă. Unii sar de bucurie, în timp ce mamele lor zac pe pământ şi îşi zmulg părul din cap de disperare. Este dificil să le convingi să-şi dea copiii spre moarte de bună-voie, ca într-un sacrificiu
Adevărată problema este să decidem când viaţă umană merită trăită şi când trebuie eradicată”.”Ştim că selecţia naturală se face prin alegere şi exterminare. Cei care nu suportă supremaţia celor evoluaţi sunt eliminaţi din grup sau exterminaţi. Oamenii slabi nu trebuie să se reproducă. Acesta este singurul mod în care oamenii pot evolua” – Josef Mengele, “Zoologie ilustrată” (manuscris)
În 1992 medicii criminalişti au reuşit să confirme cu ajutorul testelor ADN că sub numele de Wolfgang Gerhard, în vârstă de 68 de ani, mort înecat în urmă unui atac cerebral, în 1979, este înmormântat de fapt monstruosul Josef Mengele, “îngerul morţii”. Doctor în antropologie cu o lucrare despre diferenţa rasială în structura maxilarului inferior (???), medicul Josef Mengele, a devenit asistent al „Institutului pentru Biologie Ereditară şi Igienă Rasială” din Franckfurt în 1938, în perioada de vârf a ideologiei eugeniste şi rasiste a “arienilor” nazişti.
La 24 Mai 1943 a devenit medic militar al aşa-zisului „lagăr al ţiganilor” din centrul concentraţionar Auschwitz-Birkenau. Mengele a profitat de ocazia de a-şi continuă studiile asupra eredităţii, folosind deţinuţii drept cobai. Era interesat îndeosebi de gemeni. selectaţi şi puşi în barăci speciale. A studiat şi o boală numită Noma, care îi afecta în special pe copiii de romi din lagăr. Deşi Noma e o boală bacteriană ce afectează copiii suferinzi de malnutriţie şi stres, a încercat să demonstreze că principala cauza era pretinsă lor „inferioritate rasială” (deşi, conform “arianismului” şi romii erau arieni). În noaptea de 2 spre 3 august 1944, la ordinul lui Heinrich Himmler, germanii au început “ştergerea urmelor” crimelor, toţi romii din lagăr fiind gazaţi. Din cei 23.000 de romi, bărbaţi, femei şi copii, din 14 ţări europene, închişi în concentraţionar Auschwitz-Birkenau, 21.000 au fost ucişi (între care şi romi din Transilvania, numărul celor deportaţi şi ucişi este încă necunoscut). După al Doilea
Război Mondial, Josef Mengele a fugit în America Latină, unde şi-a scris memoriile: reflecţii filosofice, poveşti biografice, poezii, transcrierea unor conversaţii, remarce politice, toate scrise între 1960 şi 1975 în timp ce se află în Argentina, Paraguay şi Brazilia. 85 de scrisori şi câteva jurnale ale lui Mengele au fost descoperite în 2004. Volumul jurnalului ajunge la 3.500 de pagini, scrise de însuşi medicul nazist.Preţul lor de vânzare a fost stabilit între 300.000 – 400.000 de dolari. 95% din documente nu au fost niciodată publicate şi reprezintă o mînă de aur pentru cercetători şi istorici.
Conţinutul nu a fost dat publicităţii. Este cunoscut faptul că Mengele a negat crimele sale de război în faţă fiului sau Rolf.
În ciuda imensei persecuţii, au fost copii care au găsit diverse căi de supravieţuire.Unii au fost membri activi în mişcările de rezistenţă; alţii au scăpat cu ajutorul partizanilor. În această istorie întunecată au existat şi câteva licăriri de speranţă şi
umanitate: transporturi în afara Europei continentale pentru aproximativ 10.000 de copii, ascunderea unora în locuinţe private sau instituţii creştine (mai ales mănăstiri, deşi această supravieţuire s-a făcut deseori prin pierderea identităţi religioase, copiii fiind botezaţi). La sfârşitul războiului majoritatea acelor copii care s-au ascuns sau au scăpat, plus acei (puţini) care au supravieţuit ghetourilor şi lagărelor erau orfani, răniţi fizic şi emoţional. După Holocaust, refugiaţii au căutat prin toată Europa copiii dispăruţi. Mii de copii orfani au ajuns, în cele din urmă, în statul Israel, după 1948. Mulţi dintre ei şi-au spus, după ani, povestea prin memorii publicate, interviuri, proiecte de istorie orală, etc.
Şi totuşi, pentru a înţelege mai bine drama copiilor evrei în timpul celui de al Doilea Război Mondial trebuie încercată cât mai mult cu putinţă personalizarea suferinţei lor, deoarece victimele Holocaustului nu sunt doar cifre ale statisticicilor sau nume care au rămas întâmplător în anumite documente. Este important de aflat, de pildă, cum trăiau aceşti copii condamnaţi. Unul dintre cele mai bune romane despre ghetoul din Varşovia, Empty Water, scris de  Krystyna Zywulska ,supravieţuitoare a ghetoului, include o scenă care descrie jocurile copiilor. Ea scrie despre vecinul său, un băiat de 6 ani pe nume Szymus, care obişnuia să o întrebe pe autoare, şi ea supravieţuitoare a Holocaustului:
„Zidul a fost din totdeauna aici?” sau „De ce evreii sunt mai răi decât ceilalţi? Pot să devin un ne-evreu, sau sunt obligat să rămân evreu toată viaţa?”.
Într-o zi autoarea, pe atunci în vârstă de 14 ani, l-a văzut pe băiat jucându-se cu Anulka, o fetiţă de 5 ani. El construia ceva, iar fetiţa îi dărâma mereu complicata structură de blocuri. „Eu construiesc o pădure – spunea băiatul – şi îi explic ei că acesta este un copac verde numit stejar. Stejarul este un copac cu frunze verzi. Iar acesta este un pin şi are ace. Atunci ea îmi distruge aceste blocuri şi spune că nu există copaci nicăieri în lume. Dar mama mi-a spus că sunt mulţi copaci pentru că ea i-a văzut, iar când voi fi mare am să-i văd şi eu”. „Minţi, nu există copaci”, spunea atunci Anulka. „Vezi, nu mă crede. Niciodată nu mă crede, dar
mama nu minte. Ieri nu m-a crezut că există o apă numită râu [...]. „Las-o în pace, Szymus”, a intervenit Krystyna. Poate Anulka vrea să construiască şi ea ceva”. „Ea vrea să se joace doar de-a zidul şi jandarmii”, a răspuns băiatul. „Ea întotdeauna construieşte ziduri, apoi strigă la mine: Eu sunt poliţistul şi acum te omor. Dar eu nu vreau să joc un astfel de joc.”
Cuvintele sunt cred de prisos, scena e grăitoare pentru modul în care copiii reflectau realitatea încojurătoare în jocurile lor. Ei nu credeau în existenţa copacilor, a râurilor, a spaţiului; în schimb, ştiau atât de multe despre ziduri, poliţie, contrabandă şi moarte.Un alt element al identităţii copilului este şcoala şi modul cum se face aceasta. În ghetoul Varşoviei se găseau, în iunie 1942, 19 şcoli cu 6.700 de copii (din aproximativ 48.000 de copii cu vârsta între 7 şi 14 ani). Se pune întrebarea de ce doar 14% dintre aceşti copii mergeau la şcoală unde, în afară de cunoştinţe, primeau (poate chiar mai important) şi câte ceva de mâncare. Nu trebuie uitat că aceste cursuri pe care copiii le urmau erau plătite, iar aceştia aveau nevoie de îmbrăcăminte şi trebuiau să fie destul deputernici, fizic vorbind, pentru a merge la şcoală. În plus, aproape 10.000 de copii urmau cursurile unor şcoli clandestine. Referindu-se la acest tip de educaţie ilegal, Pola Rotszyld– născută în 1926, adolescentă în timpul războiului, scria în jurnalul său:
„Aceste lecţii erau fericirea şi uitarea noastră. Afară era război, se auzeau suspinele oamenilor care mureau de foame şi strigătele animalice ale germanilor care loveau trecătorii pe stradă. Şi undeva, în colţul unei camere, câteva fete cu vârsta de 13-15 ani stăteau, împreună cu profesorul lor în jurul unei mese şi învăţau. Cu toţii uitau lumea în care trăiau şi uitau că erau înfometaţi.”
Mai mult decât faptul că studiau clandestin, Pola şi prietenele ei şi-au creat un
grup de autoeducare care aspira la evoluţie spirituală şi religioasă:
„Am hotărât…că scopul nostru era să fim evreice, femei şi fiinţe umane. Studiam sistematic Pirke Avot, învăţam germana, citeam şi discutam romane şi cărţi ştiinţifice, majoritatea didactice şi psihologice. Cel mai important era să lucrăm asupra noastră înşine: să spunem adevărul, să ne rugăm, să devenim mai bune cu ceilalţi şi să rezistăm dorinţei de a lenevi. Fiecare dintre noi îşi nota, zilnic, fie şi cea mai măruntă minciună în ”caietul cu realizări”, care era citit cu voce tare în fiecare sâmbătă.”
Aceste adolescente din ghetoul Varşoviei nu au avut ocazia de a-şi realiza planurile. Nu au avut şansa de a deveni femei evreice mature, dar erau cu adevărat fiinţe umane extraordinare. De cele mai multe ori şcolile din ghetouri erau camuflate, orele ţinându-se în magazine sau cantine. N. Korn, profesor la o şcoală clandestină din Lublin, povesteşte cum aveau loc întânirile cu elevii, în grupuri foarte mici:
„Făceam orele de curs cu inima bătând tare, atenţi la vocile SS-iştilor care efectuau raiduri dese în casele evreilor. În asemenea cazuri, toate urmele incriminatoare dispăreau: cărţile şi caietele erau ascunse. Copiii începeau să se joace, iar profesorul devenea un client: într-o croitorie începea să probeze haine, iar într-o cizmărie – pantofi”.
Tot în ghetou, copiii şi-au asumat de foarte multe ori rolurile adulţilor, cele de călăuză, cap de familie, muncitor, cerşetor. Raţia de alimente era de 184 de calorii/zi, aşa, încât de multe ori copii sub 10 ani deveneau contrabandişti, ieşeau din ghetou cu riscul vieţii, pentru a aduce familiei diverse provizii. Alţi copii munceau la fel de greu şi în condiţii la fel de dificile ca şi adulţii, dar cei care erau prea slăbiţi, malnutriţi, erau obligaţi să cerşească. Un orator în vârstă de 7 ani, cu o şapcă mare şi trăgându-l după el pe frăţiorul lui de 3 ani, îşi începea astfel tirada:
„Respectaţi domni şi doamne, stimate doamne şi stimaţi domni, aveţi milă de aceşti copii sărmani şi daţi-le o bucăţică de pâine, o fărâmă sau o coajă de pâine. Şi în schimb, nu veţi mai fi niciodată înfometaţi şi nu va trebui să cerşiţi.”
Nici copiii evrei din România nu au fost cruţaţi de suferinţa îndurată de părinţiilor: discriminaţi, excluşi din şcoli, supuşi diverselor restricţii (de circulaţie, de hrană, etc).Antisemitismul manifestat în societatea românească în perioada interbelică s-a răsfrânt decele mai multe ori şi asupra copiilor. Iată cum erau descrişi copiii evrei într-un manifest al Ligii pentru Apărarea Naţional-Creştină condus de AC Cuza:
„Colege şi Colegi creştini ,
Anul şcolar 1926-27 şi-a deschis larg porţile pentru cei care doresc să-şi  lumineze mintea şi sufletul [...] dar şi pentru cei răi, care vor să culeagă învăţătura contra noastră şi a ţării [...]. Orice elev creştin să ştie că acei care l-au răstignit pe Hristos, vinovaţi nu sunt numai cei de atunci, ci şi urmaşii lor de azi: colegii jidani care admit această crimă şi persistă a merge pe calea minciunii, a crimei şi a întunericului [...]. Ei bine, pe aceşti complici ai crimei, îi veţi avea colegi. Fugiţi de Satana, nu vorbiţi cu jidanii, aveţi destui camarazi creştini [...] ocoliţi-i şi pe acei români jidoviţi, dacă spre ruşinea şi nemernicia lor existăvreunul. În lupta voastră cu Iuda aveţi de cerut sprijinul domnilor profesori, care sunt datori să vi-l dea, dacă sunt propovăduitorii culturii româneşti a cărei bază e 
religia noastră creştină.”
Copiii s-au aflat printre primele victime ale pogromurilor şi masacrelor înfăptuite de administraţia românească. Primul masacru (iunie, 1940) a avut loc în comuna Mihoreni (judeţul Dorohoi), când, din ordinul maiorului Goilav au fost arestaţi, torturaţi şi ucişi 131 de evrei, printre care se aflau 5 copii. În aceeaşi perioadă a avut loc şi pogromul de la Dorohoi, printre cele 155 de victime aflându-se şi copii cu vâtsta între 2 şi 7 ani, împuşcaţi în cap, piept sau abdomen. Şi în timpul rebeliunii legionare din Bucureşti au existat victime copii (de exemplu, patru copii ai familiei Frânghieru, str. Intrarea Colentinei 15, împuşcaţi în propria lor casă), iar în timpul pogromului de la Iaşi, din cele peste 13.000 de victime, 180 au fost copii. Împreună cu părinţii lor, aceşti copii au fost arestaţi şi brutalizaţi, forţaţi să meargă în marş cu mâinile deasupra capului, ca nişte infractori sau criminali, înjuraţi şi loviţi de soldaţii români şi germani, dar şi de mulţimea de pe margine. Iar printre cei care şi-au găsit sfârşitul în cele două trenuri ale morţii, s-au aflat şi copii. Dar acesta a fost doar o prefigurare a ceea ce avea să se întâmple în Transnistria. În august 1941 în ghetoul din Chişinău, de exemplu, se aflau aproximativ 10.000 de evrei, dintre care 2.200-2.300 erau copii. În aceeaşi, perioadă, în patru lagăre de tranzit din Basarabia (Limbenii Noi, Răşcani, Răuţel, Vertujeni) erau internaţi 31.930 de evrei, dintre care 9.289 (aproape o treime) erau copii. Condiţiile în aceste lagăre erau cumplite – 85% dintre copii au murit în octombrie 1941 în lagărul de la Edineţi. EllaGarinstein, rămasă orfană în Transnistria, internată în lagărul de la Mărculeşti, a povestit mai târziu cum Ion Mihăiescu, inspectorul Băncii Naţionale însărcinat cu jefuirea evreilor din acel lagăr, a luat singura haină a familiei sale şi a lovit-o pe mama ei cu un băţ peste urechi, forţând-o să-i dea cerceii. Când fratele în vârstă de 15 ani al Ellei a refuzat să-i dea acestuia ghetele, Mihăiescu l-a bătut atât de groaznic, încât copilul a decedat peste o oră.
În decursul toamnei 1941 curăţirea terenului în Basarabia şi Bucovina era, în principiu, realizată integral. Colonelul Dumitrescu, comandantul militar al Chişinăului, raporta:
„Sunt onorat să vă informez că ultimul transport de evrei a plecat pe data de 31 octombrie 1941. Trebuie să evacuăm de asemenea şi ofelinatul evreiesc cu 38 de 
copii, incluzând 4 nou-născuţi şi restul copiilor cu vârste între 1 şi 6 ani, plus personalul.”
Între două valuri de deportare, evreii din Basarabia au fost vânaţi pretutindeni,inclusiv în spitale şi orfelinate. La 30 iunie 1942, ultimii 224 de evrei dintre care 20 de copii, erau deportaţi din ghetoul din Chişinău în Transnistria. Printre ei, Şlioma Svarţ de un an şi jumătate şi Florica Pepi Vainstein, în vârstă de 3 luni. Când zeci de mii de evrei au fost executaţi de trupele române şi germane din Odessa, copiii din Golta şi Berezovca nu au fost cruţaţi.
Iată depoziţia unui ofiţer român (Alexe Neacşu, regimentul 23 Infanterie) asupra unui episod din masacrul de la Odessa:
„Când incendiul s-a dezlănţuit, unii dintre acei care se găseau în magazie şi care erau uşor răniţi sau teferi, încercau să fugă…Soldaţii aveau consemn general ca imediat ce iese afară unul, să fie împuşcat. Unii care erau înăuntru, ca să scape de foc, apăreau la ferestre şi făceau semn soldaţilor ca să-i împuşte, arătându-le cu mâna capul sau inima…Unele dintre femei aruncau copiii pe ferestre. Reţin o scenă că un copil de 4-5 ani aruncat pe fereastră a rătăcit timp de 5-10 minute cu mâinile sus între cadavre, soldaţii români nedorind să tragă în el”.
După masacrul de la Odessa, a urmat deportarea evreilor care rămăseseră în viaţă. Şi o altă mărturie a unui ofiţer român care şi-a însemnat aceste amintiri (18 ianuarie 1942):
„Era o iarnă cumplită, cum numai în Rusia se poate întâlni. …Era în amurg… 1.200 de femei, copii, bătrâni din Odessa sunt ridicaţi între baionete, şi aduşi în coloană la gară… Bătrâni cu bărbile albe de promoroacă femei bătrâne şi tinere cu şi fără copii în braţe, copii de toate vârstele, pe jos, pe sănii, în braţe, înfăşuraţi în plăpumi, în paltoane… Pe trei sănii trase de femei erau aduşi cinci moşnegi, care au uitat să moară acasă… Pentru evrei erau destinate 10 vagoane de marfă. Deci 120 de oameni de vagon. Iar pe vagoane [era] scris: „8 cai sau 40 oameni”. Au încăput totuşi câte 120. Împinşi, presaţi cu drugi de fier, turtiţi, dar au încăput. Iar când uşile „laterale” au fost trase, prin ferestrele cu zăbrele ieşeau nori de abur ca la etuve. În timpul îmbarcării un bătrân şi trei femei au încetat din viaţă. Cadavrele au fost totuşi urcate în tren… şi în noaptea sură o boccea se desprinse de pe platforma unui vagon… Legătura se prăbuşi [brusc] în sunet de piatră lovită, pe caldarâmul peronului, iar din ea săriră câteva cioburi. Erau bucăţi de copil îngheţat [care căzuse] din braţele mamei. Iar mama înnebunită urla pe platformă şi-şi sfâşia cu unghiile obrajii… Trenul s-a pus apoi în mişcare. Spre moarte. Era trenul dric”.
Ruth Glasberg Gold, supravieţuitoare din Transnistria care la momentul deportării din Cernăuţi avea 10 ani, descrie în următorul mod episodul deportării, al drumului şi al vieţii din Transnistria:
„În dimineaţa aceea soldaţii au bătut la uşă, înjurând şi strigând tot felul de obscenităţi. Ne-au ordonat să ieşim în stradă…Plânsetele femeilor şi ale copiilor şi glasurile care strigau Şema Israel, m-au făcut să înţeleg brusc ce se întâmplă…În buimăceala şi suferinţa de atunci, mi-a trecut prin minte un gând. Cum putuseră toţi prietenii şi vecinii noştri germani şi români să ne întoarcăspatele?…Soldaţii au condus convoiul până la gară…Pe şine aşteptau pregătite, cu uşile deschise, vreo treizeci de vagoane cu uşile deschise…Deci asta era călătoria mea de vis cu trenul – un coşmar…Odată cu prima zdruncinătură, s-a dezlănţuit iadul pe pământ. Oamenii se rugau, plângeau, se tânguiau ţinându-se unii de alţii ca să nu se dezechilibreze. Cel mai greu de îndurat erau scâncetele copiilor. L-am întrebat pe Dumnezeu: „De ce copiii? De ce noi? De ce eu? Fusesem crescutăîntr-o familie deosebit de religioasă şi credeam în Dumnezeu. Credeam în bunătatea oamenilor…Oare ce se întâmplase aşa de grav, că lumea copilăriei 
mele, plină de bucurii şi tristeţi simple, fusese întoarsă brusc cu susul în jos?”…În cea de a patra zi, trebul s-a oprit. Soldaţii au descuiat uşile, strigând: „hai jos, jidani nenorociţi.” Murdari, morţi de foame şi epuizaţi, de-abia reuşeam să ne ţinem pe picioare. Ne-au ordonat să formăm o coloană şi ne-au pus să mergem pe jos până la Mărculeşti… Copiii şi bătrânii care muriseră în călătorie fuseseră aruncaţi pe câmp”.
Care a fost însă numărul copiilor evrei deportaţi în Transnistria? La 23 mai 1942,dintr-un raport al guvernatorului Transnistriei aflăm că numărul evreilor români deportaţi în Transnistria era de 88.699, dintre care 18.322 erau copii, adică aproximativ 22%. Pe măsură ce cursul războiului se schimba, autorităţile române au considerat că evreii pot constitui o monedă de schimb pentru a câştiga bunăvoinţa Vestului, şi de aceea spre sfârşitul anului 1943 a început o repatriere selectivă a evreilor deportaţi în Transnistria. În acest mod au fost repatriaţi 10.744 de evrei, dintre care 1.960 de copii orfani, o cincime din cei care supravieţuiau în toamna lui 1943. Hrana acestor copii a fost asigurată de Centrala Evreilor; ei au fost plasaţi în familii evreieşti din nouă localităţi din Moldova,majoritatea emigrând apoi în Palestina (sau mai târziu in Israel).14 Însă trimiterea orfanilor în Palestina s-a lovit de opoziţia Marelui muftiu al Ierusalimului, Amin el Husseini, care a scris Ministerului de Externe german „să facă tot posibilul pentru a împiedica noi emigrări din România, Ungaria şi Bulgaria”, ca protest faţă de faptul că 4000 de copii însoţiţi de 500 de adulţi ajunseseră în Palestina în mai 1943. Ministrul german al Afacerilor Externe a încercat să frâneze acest proces, refuzând eliberarea permiselor de trecere şi declarând că Palestina este o ţară arabă.
Orfanii din România proveneau din cinci regiuni ale Transnistriei: Moghilev (1349), Balta (435), Tulcin (100), Iampol (65) şi Golta (11). Unii dintre copii au fost repatriaţi în Uniunea Sovietică care îi vedea pe evreii din Basarabia şi Bucovina de nord ca fiind cetăţeni ai săi; 100 dintre aceşti copii au fost trimişi în orfelinate din Odessa, pentru a fi salvaţi din nou, în 1946, de rabinul Zissu Portugal, care a reuşit să-i trimită în Bucureşti via Cernăuţi, şi apoi în Palestina.
Nu vreau să închei înainte de a menţiona că au existat şi alte categorii de copii,ne-evrei, care au avut de suferit în Holocaust. În general, subiectul copiilor ne-evrei în lagăre nu a primit până acum o acoperire sistematică în literatura de specialitate. Aici sunt inclusi copiii polonezi răpiţi şi deportaţi din regiunea Zamosc (mulţi dintre aceşti copii au fost ucişi prin injecţii cu fenol) în 1942-’43, copiii partizanilor din Letonia şi din Rusia Albă, copiii romi, cei aparţinând grupului Martorii lui Iehova şi ai republicanilor spanioli refugiaţi.
Tratamentul copiilor polonezi: în faimosul discurs de la Obersalzburg din 22 august 1939, Hitler nu numai că s-a referit la genocidul armean, dar a autorizat :”uciderea fără milă a tuturor bărbaţilor, femeilor şi copiilor de rasă sau limbă poloneză.”
Un an mai târziu, Himmler elabora viziunea sa despre „tratamentul raselor străine din Europa de est”, conform căruia copiii trebuiau să fie selecţionaţi din punct de vedere rasial, răpiţi şi aduşi în Germania. Copiii ne-germani din est trebuiau doar să ştie să numere până la 500, să-şi scrie numele şi să înveţe să-i asculte pe germani.
Copiii abandonaţi de partizani în Letonia şi Rusia Albă ocupate în prima jumătate a anului 1943. După ce Einsatzgruppen au ucis majoritatea evreilor şi a romilor din zonă, s-au orientat către operaţiunile împotriva partizanilor, soldate cu uciderea unui mare număr de adulţi. Copiii acestora, orfani, erau acum o problemă pentru criminali. Ei urmau să fie selecţionaţi în centre speciale, iar cei fără „importanţă rasială” urmau să fie folosiţi ca ucenici în fabricile din lagărele de concentrare, şi bineînţeles educaţi în spiritul ascultării absolute faţă de stăpânii germani. Trebuiau să ştie să numere până la 100, să cunoască semnele de circulaţie şi să deprindă meseriile de agricultori, zidari, dulgheri,etc.
Al 3-lea caz, copiii germani ai dizidenţilor politici, Martorii lui Iehova,republicanii spanioli şi romii, prezintă aspecte diferite faţă de cele de mai sus. Aparatul represiv nazist pus în funcţiune în 1933, s-a extins şi asupra familiilor dizidenţilor politici şi a oponenţilor religioşi. Femeile deveneau deseori ostatece şi sufereau represalii pentru activitatea soţilor lor, fapt ce desigur afecta situaţia copiilor. Primii copii au ajuns în lagărele de concentrare spre sfârşitul anilor 1930, de regulă împreună cu părinţii lor. Acesta a fost cazul femeilor şi copiilor de etnie romă din Austria care au făcut parte din primul transport către Ravensbruck, în iunie 1939, precum şi al copiilor republicanilor spanioli refugiaţi internaţi în lagărele de tranzit din Franţa, deportaţi apoi împreună cu taţii lor la Mauthausen, în toamna lui 1940. Unii dintre aceşti copii au fost ucişi, alţii (cei care avea peste 10 ani) au devenit prizonieri şi au fost folosiţi la muncă în cariere de piatră, etc. O parte au fost folosiţi pentru experimente ”medicale”.
După 1936, persecuţia romilor din Austria şi Germania s-a intensificat, ei fiind arestaţi ca asociali; până în 1938, copiii romi au fost excluşi din şcolile austriece, iar din 1943 au fost deportaţi împreună cu părinţii lor în lagărele de concentrare din est. Aşa numitul Ordin „Auschwitz” din 16 decembrie 1942, aparţinând lui Himmler, stipula, în secţiunea IV, că: „Familiile [rome] vor fi trimise în lagăre în bloc. Dacă unii copii au fost plasaţi în case special, şcoli sau instituţi, aceşia se vor alătura clanului lor înainte de arestare.Aceeaşi măsură se va aplica copiilor romi ai căror părinţi au decedat deja sau care sunt ţinuţi în altă parte.”
În ce priveşte numărul total de victime roma şi sinti în timpul Holocaustului, lipsa documentaţiei face ca acesta să varieze între 350.000 şi două milioane. Specialiştii afirmă că au fost peste o jumătate de milion. În România, din cei 25.000 de romi deportaţi de regimul Antonescu în Transnistria (din care au murit 11.000), jumătate au fost copii.

http://istoriesicultura.ro/holocaust-cronologie.html

Mitul săpunului RIF

Ce este  săpunul R. I. F. ? Este oare ceea ce s-a presupus de către unii oameni, sau reprezintă altceva ? Care este istoria lui ? 
Istoria săpunului R. I. F. este ciudată. În timpul Holocaustului şi al Celui de al Doilea Război Mondial, ca şi după aceea, acest săpun a căpătat un aspect special: s-a afirmat că ar fi fost făcut din grăsime umană, respectiv din grăsimea evreilor ucişi în lagărele morţii naziste. Crima nazistă nu s-ar fi limitat la omorârea în masă a evreilor, ci ar fi fost urmată de profanarea cadavrelor şi folosirea lor pentru producerea de săpun pe scară industrială. Acest săpun ar fi fost numit R. I. F., respectiv R. J. F. (Rein Juedisches Fett, în traducere: Grăsime evreiască pură). Ulterior însă, s-a dovedit că iniţialele R.J.F. reprezentau o confuzie a iniţialelor R.I.F., al căror sens era Reichsstelle fuer Industrielle Fettversorgung (în traducere: Autoritate de stat pentru aprovizionare cu grăsime industrială). Litera I a fost confundată cu litera J. Cum se explică acest lucru şi care au fost consecinţele lui ?

Înainte de a răspunde la această întrebare, trebuie să menţionăm că toţi istoricii israelieni resping ideea verdicităţii săpunului care ar fi fost produs de Germania Nazistă din grăsime umană.
Printre istoricii israelieni şi evrei care au demonstrat că este vorba despre un mit, putem cita numele unor specialişti de vază în domeniul Holocaustului, precum Iehuda Bauer, Gitta Sereny, Walter Zeev Laquer, Deborah Lipstadt, Shmuel Krakowsky, Raul Hilberg. O analiză DNA facută de un laborator al Universităţii din Tel Aviv la cerea Institutului Yad Vashem din Ierusalim a demonstrat că acest săpun nu conţine nici un fel de grăsime.
Pentru a explica aparitia confuziei, trebuie să ne referim la situaţia industriei chimice, în special a celei producătoare de săpun în Germania în timpul Celui de al Doilea Război Mondial. Datorită războiului s-a creat o lipsă de grăsimi industriale. Urmarea a fost trecerea producţiei de săpun sub controlul statului. Denumita R. I. F., aceste iniţiale au fost imprimate pe fiecare bucată de săpun din această categorie. Acest săpun era de calitate inferioară şi a început să fie distribuit în lagăre, precum şi în ghetouri. Nu este clar cine a făcut confuzia între litera I si litera J, RIF devenind RJF : evreii din ghetouri, internaţii în lagăre sau paznicii nazişti cu scopul de a-i înfricoşa pe evrei. Cert este că această confuzie, odată făcută, a început să influenţeze. Frica de moarte s-a extins, ca şi tendinţa de a nu folosi săpunul RIF.
Zvonul a fost constatat în ghetoul din Lublin în anul 1942. Nu este clar dacă acest zvon s-a născut la Lublin sau în alt loc. Cert este că acest zvon a ajuns la urechea lui Heinrich Himmler, şeful SS-ului. Faptul nu i-a plăcut lui Himmler, deoarece însemna profanare de cadavre. Prin urmare, el a ordonat arderea cadavrelor sau îngroparea lor imdeiată. Dar zvonul a continuat că circule. Ulterior, unele depoziţii la Tribunalul Internaţional de la Nuernberg au afirmat existenţa unor asemenea fabrici. Unul dintre martori, Sigmund Mazur, a afirmat că grăsimi umane necesare producţiei de săpun ar fi fost separate de oase în cadrul Institutului Anatomic din Danzig. Ulterior însă, s-a constatat că nu putea fi vorba despre producerea de grăsimi în cantitaţi industriale, necesare producţiei de săpun. Totuşi, unii intelectuali şi oameni politici au crezut în veridicitate faptului, fără a-l verifica, fără a fi istorici. Printre aceştia menţionăm pe scriitorul Ilya Ehrenburg si pe vânătorul de nazişti şi scriitorul Simon Wiesenthal.
Ideea a fost acceptată şi în România, de către unii oameni politici şi intelectuali, atât evrei cât şi români. Bineinţeles, din necunoştinţă de cauză. Istoricul Shimon Rubinstein, originar din Bârlad, povestea că tatăl lui a fost chemat la comunitatea evreiască din oraş, împreună cu alţi evrei, să cumpere săpun RIF. Comunitatea cumpărase întreaga cantitate aflată la un magazin din oraş, pentru ca acel săpun su nu fie folosit, pentru a nu fi profanată memoria evreilor ucişi. Atunci când a venit acasă, a pus săpunul deoparte, afirmând că este săpun sfânt, făcut din evrei şi nimeni nu are voie să se atingă de el. După câţiva ani, probabil în 1946, săpunul a fost înmormântat la cimitirul evreiesc din oraş. De fapt, prima înmormântare a săpunului RIF în România a avut loc la Fălticeni. Au urmat alte asemenea înmormântări, ceremoniale, în alte oraşe. Exista un monument al săpunului RIF în cimitirul evreiesc din Galaţi, chiar la intrarea cimitirului. Vizavi de el este monumentul de pe mormântul fragmentelor de suluri de Tora profanate în timpul Holocaustului de către pogromiştii legionari.
Un mit istoric. In prezent el poate servi negaţioniştilor, dupa principiul reducerii la absurd. De aceea, atenţie. Problema memoriei victimelor Holocaustului este mult prea serioasă pentru a se permite pastrarea unui mit in cadrul ei…

Pe site-urile ultranaţionaliste, `evreu` continuă să fie folosit ca etichetă infamantă
Principiile Uniunii Europene – din care România face parte, în trecere fie spus – nu permit să existe în spaţiul public discursuri care promovează ura, xenofobia, antisemitismul. Într-o democraţie românească funcţională, un site antisemit ar fi interzis.
Pentru ultranaţionalişti, iubirea de patrie constă într-un discurs al urii, al minciunii violente, al confuziei programate. În gura lor, oricine, fie că îi deranjează, fie că au primit job să-l mur­dă­reas­că, devine un primejdios duş­man al ţării: concurenţii politici, vecinii supărători, intelectualii publici. Reţeta acestui discurs – folosit şi de Securitatea comunistă – e monotonă. Minciunile ce­le mai sfruntate sunt pre­zen­tate drept dezvăluiri, vio­lenţa atacatorului e pusă în seama celui agresat, nonvaloarea îşi aro­gă dreptul de judecător al tuturor va­lo­ri­lor. Peste această plasă de confuzie, schi­mo­nosiri, iluzie, trebuie să răsune câteva cu­vinte stigmat menite să stârnească în ci­titor panică amestecată cu dispreţ şi, fi­nal­mente, pulsiune distructivă. Unul dintre aces­te cuvinte este şi acum „evreu“. Re­vis­ta România Mare a dat tonul. Astăzi exis­tă site-uri care deversează ne­stin­ghe­rite şi neobosite aceleaşi tip de discurs ţe­sut din elucubraţii veninoase.
Unul se intitulează modest Fără secrete România. Site dedicat Reptilienilor Anu­n­naki. Conspiraţii, Ezoterism, Ocultism, Spiritualitate, Istorie, OZN şi multe al­te­le... O nebuloasă SF, de bâlci universal, tri­buna postmodern naţionalistă a unui ne­ştiut superştiutor. El e „Dragoş Anun­na­ki“. Lucrările sale – pe care se bazează în­tr-un interminabil şi inept rechizitoriu împotriva câ­torva intelectuali publici – le-a publicat pe propriul site. Iată, printre altele, câ­teva dintre declaraţii re­pro­duse în propria sa gra­fie: „Paranoia sionistă nu­mită holocaust, este o ches­tiune fantasmagorică...“; „Germania Nazistă, am ex­plicat într-un articol pe larg, că aceasta a fost provocată de către mafia evre­ias­că...“; „Oricine va încerca să critice pe li­derii evrei conducători ai planetei vor fi etichetați ca «antisemiți». Cui îi fo­loseşte de fapt antisemitismul şi ce în­seamnă antisemitism și cine sunt evreii ca «rasă»? Aflați în acest articol!“.
Pentru Anunnaki, fantasma „caracatiţei evreieşti“ care conduce maşinăria in­ter­na­ţională influenţează, desigur, ocult şi des­­tinul României. Ce importanţă are că în ţară n-au rămas decât puţini evrei, în ma­joritate bătrâni? Evreii pot fi „inventaţi“. „Evrei khazari“, adică evrei prin opţiune, nu neapărat prin naştere: iată stigmatul sub care sunt mânjiţi Horia-Roman Pa­ta­pievici, Vladimir Tismăneanu, Andrei Ple­şu, Gabriel Liiceanu, Mircea Dinescu. E ci­tat îndelung „jurnalistul Roncea“, ca un fel de mentor, căci de mulţi ani produce un discurs din acelaşi aluat. Acesta e, du­pă propriile spuse, coleg al lui Sorin Roşca Stănescu – colaboratorul recunoscut al Se­curităţii. E invocat cu respect „Maestrul Cons­tantin Barbu“, calomniatorul cra­io­vean al lui Gabriel Liiceanu. H.-R. Pa­ta­pievici e injuriat fiindcă a făcut din Emi­nescu „cadavrul politic“ al culturii ro­mâneşti. Asta pe baza unui citat unde acu­zatul îi critică pe adepţii români ai co­rec­titudinii politice şi ai ideologiei post­mo­derne pentru care Eminescu este „ca­da­vrul din debara“. Ca şi Securitatea, Anun­naki are puterea de a face albul negru, de a tortura logica după plac. Tot aşa pro­ce­dează când, autor masiv pe propriul site, e de acord cu Roncea cum că Andrei Pleşu ar fi un „filozof fără operă“, adăugând al­te mizerii care ţin de o minte deraiată ori programată pentru calomnie. Totul e pre­sărat cu vorbe injurioase, aluzii obscene, judecăţi tăios fantasmagorice şi „de­nun­ţuri“ ale acestor „evrei khazari“, ame­nin­ţare pentru România...