ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Istoria violentei fata de evrei
Adevarul este ca actiunile impotriva evreilor dateaza de milenii, inca de pe vremea Imperiului Roman. Filozoful Philo descrie evenimentele din anul 38 d.Hr., cand mii de evrei au fost masacrati in orasul Alexandria. Represaliile continue impotriva populatiei evreiesti de catre autoritatile romane ii fortau de multe ori sa se revolte pentru a-si pastra identitatea si stilul de viata. Multe dintre ele erau inabusite in mod brutal de legiunile romane, potrivit ziare.com.


Intre secolele 9 si 11, in lumea islamica, evreii puteau sa isi practice religia in mod liber. Aceasta perioada de liniste a fost intrerupta de pogromurile din Peninsula Iberica din Cordoba in anul 1011 si Granada in anul 1066, unde au murit peste 4.000 de evrei.


Tot in secolul 11 sinagogile din Egipt, Siria, Irak si Yemen au fost distruse si evreii erau fortati sa treaca la islamism. In caz contrar erau ucisi pe loc. In 1033 peste 6.000 de evrei au fost ucisi in orasul Fez din Maroc de o multime musulmana. Pe 1 si 2 iunie 1941 in Farhud, Irak, au fost omorati pana la 400 de evrei, iar in Tripoli, Libia, in 1945 au cazut victime 140.


Pogromuri in Europa


In Europa medievala cruciatii au distrus multe asezari evreiesti in drumul lor spre Ierusalim. In 1290 au fost expulzati toti evreii din Anglia in urma unor lungi represiuni, in 1396 circa 100.000 de evrei au fost expulzati din Franta si in 1421 cateva mii din Austria.


Odata cu aparitia ciumei pe continentul european, evreii au fost considerati vinovati de napastak deoarece se credea ca ei otraveau fantanile si sute de comunitati evreiesti au fost distruse. Mai mult, in Strasbourg aproape 1.000 de evrei au fost arsi de vii chiar daca ciuma inca nu intrase in oras.


In timpul rebeliunii cazacilor impotriva polonezilor ce a durat intre 1648 si 1657, intre 40.000 si 100.000 de evrei au fost ucisi.


In timpul celei de-a Treia Republici Franceze capitanul Alfred Dreyfus a fost condamnat pe nedrept pentru spionaj in favoarea Germaniei. A durat aproape 12 ani pana a fost reabilitat.


In Imperiul Tarist s-au remarcat pogromurile din Odessa din anii 1859, 1871, 1881, 1886 si 1905 care au facut mii de victime. In pogromul de la Chisinau din 1903 inca 50 au fost ucisi.


In 1906, in Belostok si Gomel au fost ucisi 110 evrei, unii chiar de politisti si soldati rusi. Dupa publicarea Manifestului din Octombrie in 1907 de catre tarul Nicolae al II-lea pogromuri au erupt in 660 de localitati din Ucraina de astazi. Ca urmare, doua milioane de evrei au trebuit sa emigreze pentru a scapa de represalii.


Dupa revolutia din 1917, pana la 250.000 de evrei au murit in urma violentelor din fostul Imperiu Tarist. In Uniunea Sovietica, "complotul doctorilor" din 1953 ar fi fost incercarea de otravire a conducerii comuniste de catre medici evrei.


Drept raspuns multi evrei au fost scosi din structurile de guvernamant, deportati sau executati. Dupa moartea lui Stalin, Beria a exonerat doctorii vinovati si Hrusciov a specificat mai tarziu ca totul fusese pus la cale de Stalin.


In Polonia in timpul pogromului de la Kielce din 1946 aproape 39 de evrei au fost ucisi. Manifestatiile studentilor si ale intelectualilor din 1968 impotriva conducerii comuniste poloneze au fost tratate de comunisti ca o actiune a evreilor si in decursul a doar cativa ani numarul evreilor polonezi a scazut de la 40.000 la doar 5.000.


Antisemitism pe continentul american


In Argetina a fost declansata o actiune impotriva evreilor in timpul "Saptamanii Tragice" facand multe victime.


Nici in Statele Unite evreii nu au scapat de discriminari, isi gaseau greu ceva de munca, educatia universitara era permisa doar unui numar restrans si nu aveau voie in zone rezidentiale sau in statiuni.


Un caz cutremurator este cel al lui Leo Franck. A fost condamnat pentru uciderea unei fete de 13 ani, dar dovezile descoperite mai tarziu il disculpau. Dupa ce pedeapsa cu moartea i-a fost comutata, un grup de 30 de persoane au intrat in inchisoare, l-au scos de acolo si l-au spanzurat de un copac.


Acestea sunt doar o mica parte a violentelor indreptate asupra evreilor de-a lungul istoriei. Drama lor nu a inceput la Auschwitz, Birkenau, Dachau sau Treblinka, asa cum suntem invatati sa credem, ci a fost una ce dureaza de doua milenii.


Dar dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial anumite state au incercat sa se rupa de responsabilitatea actiunilor trecute si au stabilit ca punct de reper faptele nazistilor, astfel incat propriile lor crime sa nu iasa in evidenta, promovandu-si in schimb imaginea de salvatori.

Noi cercetari academice arata ca in Holocaust au fost 20 de milioane de victime

Reteaua de lagare si ghetouri infiintate de nazisti pentru a declansa Holocaustul si a persecuta milioane de victime in Europa a fost mult mai mare si mai sistematica decat s-a crezut anterior, potrivit unei noi cercetari academice, proiectul numit ''Enciclopedia lagarelor si ghetourilor'', relateaza cotidianul britanic The Independent, citat de realitatea.net.

"Rezultatele cercetarii noastre sunt socante. Punem impreuna numere pe care nimeni nu le-a compilat anterior, chiar si pentru sistemele de lagare, care au fost destul de bine cercetate - si multe dintre ele nu au fost", a declarat Geoffrey Megargee, directorul proiectului. "Exista tendinta ca oamenii sa vada Holocaustul constand din Auschwitz si probabil alte cateva locuri. Este important sa se inteleaga faptul ca sistemul a fost mult mai mare si mai complex decat atat; ca mult mai multe persoane au stiut despre el si au luat parte la el; ca a fost in centrul intregului sistem nazist, si, in plus, ca multe alte tari au avut propriile sisteme de lagare", a adaugat el. 

Cercetatorii care efectueaza munca sumbra de inregistrare a tuturor lagarelor de munca fortata, ghetourilor si structurilor de detentie conduse de regimul lui Hitler, alaturi de centre ale omorurilor ''pe banda rulanta'', precum Auschwitz, au inventariat in prezent peste 42.500 de institutii folosite pentru persecutie si moarte. 

Cifra a socat lumea academica si reprezinta mai mult decat dublul unei constatari anterioare a aceleiasi echipe, potrivit careia au fost folosite pana la 20.000 de structuri. 

Constatarea recenta arunca o lumina noua asupra anvergurii masinii de incarcerare si oprimare pusa in aplicare de nazisti in intreaga Europa, din Italia pana in Rusia. 

Echipa din spatele cercetarii, cu sediul la Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite, din Washington DC, a declarat pentru The Independent ca, in opinia sa, dovezile ar putea fi, de asemenea, cruciale pentru supravietuitorii care incearca sa aduca cazurile de compensatii in justitie impotriva Germaniei si altor tari pentru timpul cat au stat in lagarele a caror existenta a fost pana acum obscura sau nedocumentata. 

Editorii vastului proiect, care este elaborat de sute de oameni de stiinta in sapte volume, care urmeaza sa fie publicate pana in 2025, estimeaza ca intre 15 milioane si 20 milioane de victime au fost ucise sau incarcerate in structurile infiintate de nazisti si regimurile-marioneta in tarile ocupate, din Franta pana in Romania. 

Munca, ale carei recente constatari au provocat surpriza in randul profesorilor universitari care studiaza Holocaustul, atunci cand au fost prezentate la Washington, in ianuarie, reuneste inregistrari anterior disparate din zeci de arhive, situri memoriale si organisme de cercetare, creand primul inventar cuprinzator al unor astfel de structuri. 

Structurile includ nu numai lagarele de concentrare de notorietate infame Dachau sau Bergen-Belsen, ci si multe mii de locuri de munca fortata folosite pentru fabricarea de provizii de razboi, lagare de prizonieri de razboi si bordeluri militare, in care femeile au erau fortate sa faca sex cu soldatii nazisti. 

Munca, compilata din date furnizate de 400 de contributori academici, releva natura strans corelata a sistemului nazist de incarcerare si persecutie, in contextul in care victime ale Holocaustului treceau de multe ori prin pana la o jumatate de duzina de structuri, fabrici sau lagare de detentie, in timp ce altele erau trimise direct din ghetouri in orori ale exterminarii precum Treblinka sau Sobibor. Prizonierii de razboi gasiti a fi evrei erau mutati din structurile militare in lagarele de exterminare. 

Incercarea de a elabora prima cronica completa a tuturor lagarelor legate de nazism include, de asemenea, relatari de prima mana ale unor victime, pentru a ajuta la intelegerea modului in care a functionat fiecare structura si ce scop a avut. Proiectul a inventariat 30.000 de lagare de munca fortata. 

Organizatorii spera ca el sa se dovedeasca nu numai o resursa valoroasa pentru supravietuitori si cercetatorii academici, ci sa serveasca de asemenea si ca instrument de combatere a revizionistilor si negationistilor Holocaustului. 

"Aceasta cercetare demonstreaza determinarea nazista de a extermina sistematic evreii din Europa. Odata cu trecerea anilor, noi informatii continua sa iasa la lumina - facand scara enorma a Holocaustului si mai greu de inteles'', a declarat Karen Pollock, directorul executiv al ''Holocaust Educational Trust'' din Marea Britanie. 

''Atunci cand numarul de lagare a inceput sa creasca spre 10.000, am revizuit proiectul, pentru a vedea daca am vrut sa-l limitam. Ne-am intrebat daca am vrut sa acoperim doar acele lagare care au incarcerat evrei. Trei puncte au devenit evidente. In primul rand, un astfel de proces de sortare ar fi incredibil de complex in sine. Germanii au incarcerat evrei in multe tipuri de lagare. Multi prizonieri de razboi sovietici, de exemplu, au fost separati si ucisi pentru ca erau evrei. In al doilea rand, a existat o legatura ideologica, care a tinut impreuna toate lagarele si ghetourile. In al treilea rand, si cel mai important, am constientizat ca nimeni nu va mai realiza niciodata acest proiect din nou'', a declarat Geoffrey Megargee, Senior Applied Research Scholar la Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite.

Un studiu realizat de compania de cercetări şi consultanţă First International Resources în 100 de ţări arată că puţin peste jumătate din populaţia lumii a auzit de Holocaust. Dintre aceştia, doar 33% cred că genocidul a fost descris corect.

Ştiri pe aceeaşi temă

• 
  
  Purificarea etnică efectuată de autorităţile române în Bucovina, Basar...
  
• 
  
  Legislaţia antievreiască din timpul lui Carol al II-lea
  
• 
  
  VIDEO Mărturii din Holocaust ale clujeanului născut în lagărul de la M...
  

Studiul First International Resources a fost realizat cu 53.000 de repondenţi din 100 de ţări, ale căror populaţii totale reprezintă peste 85% din populaţia lumii şi care generează 96,9% din PIB mondial. Dintre cei care nu cred că Holocaustul a fost descris corect, unii sunt convinşi că numărul victimelor a fost exagerat, alţii spun că genocidul ar fi în totalitate un mit. 30% dintre repondenţi consideră că „evreii vorbesc prea mult despre ceea ce li s-a întâmplat în timpul Holocaustului”. 
 
Pe scurt, la 70 de ani de la eliberarea prizonierilor de la Auschwitz, două treimi din populaţia lumii fie nu a auzit de Holocaust, fie îl neagă. Rezultatele studiului arată totodată că procentul celor care nu au auzit de Holocaust este mai ridicat în rândul tinerilor. Astfel, 52% dintre repondenţii cu vârste sub 35 de ani nu au auzit de exterminarea evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
 
Gradul de conştientizare a Holocaustului, pe arii geografice
Gradul de conştientizare a Holocaustului, pe religii şi vârste
Procentul celor care cred că relatările despre Holocaust sunt distorsionate, pe religii şi vârste

 
Sursa de informare despre populaţia evreiască

 
 
 
Studiul relevă şi că stereotipurile asociate cu populaţia evreiască sunt, în continuare, răspândite în întreaga lume. Cele mai întâlnite sunt 
 
- Evreii sunt mai loiali Israelului decât ţării în care trăiesc
- Evreii au prea multă putere în lumea afacerilor
- Evreii au prea multă putere în pieţele financiare internaţionale
- Evreilor le pasă doar de ceea ce li se întâmplă celor ca ei
- Evreii au prea mult control asupra probemelor globale
- Oamenii îi urăsc pe evrei din cauza felului în care se comportă
- Evreii se cred mai buni decât ceilalţi oameni
- Evreii au prea mult control asupra guvernului american
- Evreii vorbesc prea mult despre ceea ce li s-a întâmplat în timpul Holocaustului
- Evreii sunt responsabili pentru majoritatea războaielor din lume
 
26% dintre cei intervievaţi consideră „probabil adevărate” cel puţin 6 dintre aceste 11 afirmaţii
http://adevarul.ro/international/in-lume/doar-54-populatia-lumii-auzit-holocaust-acestia-aproape-60-neaga-genocidul-dubii-fata-el-1_537459a40d133766a8aac509/index.html

Colaborarea cu Puterile Axei in timpul celui de al Doilea Razboi
In natiunile ocupate de Puterile Axei, unii cetateni, condus de nationalism, ura etnica, anticomunism, antisemitism sau oportunism, cu buna stiinta s-au implicat intr-o colaborare cu Puterile Axei in timpul celui de al doilea razboi mondial. Unii dintre acesti colaborationisti au comis undele dintre cele mai grave crime si atrocitati ale Holocaustului.


Colaborarea a variat de la indemnuri asupra populatiei civile sa ramana calma si sa accepte ocupatia straina, fara conflicte, la organizarea de comert, productie, sprijin financiar si economic, pana la a se alatura la diferitele ramuri ale fortelor armate ale puterilor Axei sau sa formeze unitati militare speciale nationale care sa lupte sub comanda Puterilor Axei.

Vezi si Al doilea razboi mondial : Marile aliante militare 


Nazistii nu au considerat pe fiecare potrivit pentru cooperare. Chiar si oamenii din natiunile cu care aveau legaturi stranse au fost adesea evaluati in mod diferit, in conformitate cu teoriile rasiste naziste. Populatia evreiasca a fost considerata a fi cel mai rea dintre toate natiunile lumii si astfel improprii pentru cooperare, desi unii evrei au fost folositi in lagarele de concentrare (kapos) ca sa prezinte rapoarte despre alti detinuti si sa mentina ordinea. Alti evrei conduceau in ghetouri si ajutau la organizarea deportarilor spre lagarele de exterminare (Politia evreiasca de ghetou sau Ordnungsdienst).


In aprilie 1943, Reichsführer-ul SS Heinrich Himmler a creat Divizia a 21-a Waffen Montana din SS Skanderbeg (prima albaneza), condusa de albanezi si voluntari kosovari albanezi. Din august 1944, divizia a participat la operatiuni impotriva partizanilor iugoslavi si sarbi locali.

Vezi si Ruptura dintre Tito si Stalin 


Disciplina in divizie era slaba si de la inceputul anului 1945 a fost desfiintata. Emblema a diviziei a fost un vultur negru albanez. 


Batalionul al 373-lea Infanterie al Wehrmacht-ului, condus de belgieni valoni, a luat parte la actiuni anti-gherila in teritoriul ocupat al URSS din august 1941 - februarie 1942. In mai 1943, batalionul a fost transformat in a Brigada 5-a SS de Voluntari Valonieni si trimis pe frontul de Est. In toamna, brigada a fost transformata in Divizia a 28-a SS de Voluntari Grenadieri Valonieni . Ramasitele sale s-au predat trupele britanice in ultimele zile ale razboiului. Colaboratorii flamanzi belgieni au fost organizati primul oara in Brigada a 6-a SS de Voluntari si mai tarziu in Divizia a 27-a Infanterie SS (Grenadieri). Belgienii au fost inrolati in fortele armate germane de la mijlocul anului 1941 pana la sfarsitul razboiului.


Japonezii au pus mai multe regimuri marioneta in teritoriile ocupate de la chinezi. Primul stat a fost Manchukuo (1932-1945), apoi Consiliul Hebeiului Rasaritean Autonom (1935–1938). Similar cu Manchukuo in presupusa sa identitate etnica, Mengjiang (Mengkukuo) a fost infiintat la sfarsitul anului 1936.


La 04:15 pe 9 aprilie 1940 (ora daneza standard), fortele germane au traversat granita cu Danemarca, tara care era neutra, incalcand direct un tratat germano-danez de neagresiune, semnat in anul precedent. Dupa doua ore guvernul danez s-a predat, crezand ca rezistenta era inutila si in speranta de a realiza un acord avantajos cu Germania nazista.


Ca urmare a atitudinii de cooperare a autoritatilor daneze, oficialii germani au sustinut ca vor respecta suveranitatea si integritatea teritoriala daneza, precum si neutralitatea sa

Conspiratii celebre: Revizionismul Holocaustului
In pofida dovezilor coplesitoare, a acceptarii si a scuzelor din partea Germaniei cu decenii in urma, revizionistii continua sa afirme ca nazistii nu au ucis sase milioane de evrei in timpul Holocaustului. Presedintele iranian Mahmoud Ahmadinejad, de exemplu, a numit Holocaustul un “mit” si a sugerat ca Germania si alte tari europene, mai degraba decat Palestina, ar trebui sa furnizeze un teritoriu pentru statul evreiesc, potrivit time.com. 


Spre deosebire de Ahmadinejad, cei mai multi revizionisti nu neaga faptul ca evreii au fost inchisi in lagare de concentrare in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial; mai curand, ei afirma ca numarul celor ucisi a fost exagerat. Camerele de gazare constituie un punct de discutie: cei care neaga Holocaustul spun ca acestea au fost doar un zvon sau, daca intr-adevar au existat, nu au fost atat de eficiente incat sa ucida – cu toate ca dovezile istorice indica altceva.

Si fotografiile evreilor emaciati sau morti? Avocatul Edgar J. Steele, un revizionist, spune, “Toate acele fotografii ale oamenilor slabi si ale cadavrelor erau de fapt ale cehilor, polonezilor si germanilor morti de tifos, care constituia un flagel in lagare.”

Mituri legate de Holocaust
Doru Radosav a analizat cele mai importante constructii mentale legate de tragedia poporului evreu.

Holocaustul este comemorat la mai multe date, in functie de tara  si de crimele  impotriva evreilor de-acolo. Insa la 25 aprilie se comemoreaza, conform unei decizii ONU, ziua eliberarii supravietuitorilor  din lagarul mortii de la Auschwitz.
Ziua Holocaustului se tine in rugaciune si reflectie despre  acest groaznic genocid suferit de populatia evreica  in perioada dominatiei hitlerismului din Germania si a horthysmului din Ungaria, in anii '40 ai secolului trecut, scrie romanialibera.ro.

Legat de acest eveniment tragic si, prin esenta lui, cum spuneam, criminal, profesorul univ. dr. Doru Radosav, istoric prestigios si directorul Bibliotecii Centrale Universitare Cluj, - in cadrul careia s-a infiintat si Institutul de Istorie Orala sub egida caruia se publica, in editura „Argonaut", volumul „Depozitii despre viata si moarte", insumeaza 26 de marturii depuse de evreice sau evrei - dar si de cativa romani - din Bihor, Satu Mare, Salaj si Mures, care au supravietuit Holocaustului. Fiecare dintre ei povesteste drama personala si suferintele la care au fost supusi barbati tineri si batrani, femei de toate varstele si copii in ghetourile infiintate in aproape toate localitatile mari unde traiau evrei. Apoi, martorii redau chinurile unei deportari spre Auschwitz si in alte lagare de exterminare, dupa care au urmat cele ce prevesteau moartea...

In deschiderea acestui volum, profesorul Doru Radosav face „cateva consideratii" despre „Holocaust - istorie, memorie, reprezentare", textul fiind in realitate un profund studiu a ceea ce au suferit atatia oameni in anii aceia blestemati. Iar Ioana Cosman publica in acelasi volum studiul „Shoah in Transilvania de Nord", refacand intregul sistem de represiune hitlerist si apoi horthyst, care a initiat „solutia finala" si trecerea la infaptuirea ei.

In randurile de fata oferim cititorilor doar o succinta sinteza a acestor studii importante pentru intelegerea Holocaustului, mai ales ca un asemenea volum are o circulatie redusa, el fiind destinat, in principal, bibliotecilor mari, academice... Printre alte consideratiuni ale profesorului Doru Radosav este si aceea potrivit careia Holocaustul, de maxim tragism, „nu poate iesi din memorie si sa intre in istorie",„datorita singularitatii sale, a unicitatii sale care a marcat atat de mult memoria colectiva a posteritatii". Este vorba - scrie autorul - ,,despre un trecut care nu trece", sau de un „trecut care nu vrea sa treaca" sintagma consacrata si de alte studii ale unor autori straini, precum Henry Rousso Vichy - 1994 sau Ernst Nolte - 1988 etc.

Interesante sunt analizele autorului despre „miturile" care particularizeaza Holocaustul prin dimensiunea psiho-istorica a supravietuitorilor. Este vorba despre cinci ,,mituri" pe care le enunta si dezbate pe larg, noi rezumandu-ne a le aminti pe scurt. Primul mit este „pasivitatea" si refugiul imaginar, fantezist, in ,,trecutul bun"... Urmeaza mitul „tacerii" autoimpuse privind suferintele indurate, provocate si de starea de umilinta la care au fost supusi evrei (incepand cu ghetourile, detasamentele de munca fortata, pana la lagarele de exterminare - n.n.). Apoi, ne spune profesorul clujean, unii rememoreaza mai ales din dorinta si obligatia de a marturisi, pentru razbunarea celor disparuti in lagar... Urmeaza mitul ,,patologiei" legat de comportamentul post-traumatic, numit si „sindromul de supravietuitor" generat de dificultatile de adaptare la normalitate... Iar mitul „vinovatiei" este determinat de sentimentul unor supravietuitori care se cred... vinovati pentru ca ei traiesc in timp ce altii au murit. Si cel de-al cincilea mit este cel de aparare a individului supravietuitor in fata pierderii respectului fata de sine, a pierderii sigurantei de sine si a identitatii...

Si celelalte consideratii ale autorului sunt la fel de pertinente si validate de ceea ce au suferit milioane de evrei in acele timpuri care aduceau, zicem noi, a apocalipsa pe pamant... Iar ca o concluzie la cele afirmate si dezbatute in textul amintit, profesorul clujean concluzioneaza: „Memoria evreiasca a Holocaustului se poate inscrie in traditia unei spiritualitati ebraice profunde si imanente, injoctiunea: «aminteste-ti (Zakhor)» prezenta in textul biblic ce concentreaza una dintre constantele culturii ebraice si a iudaismului de-a lungul vremii". Si tot profesorul clujean sustine teza lui H. Arendt, conform careia „Holocaustul este consecinta transcrierii rasismului de stat si ideologic - lupta dintre clasele sociale - in rasism biologic", astfel incat se instituie exterminarea in numele „legilor istoriei" si o exterminare in numele „legilor naturii".

Secretarul american de Stat John Kerry, acuzat de antisemitism
Un parlamentar israelian a criticat atitudinea secretarului de Stat american John Kerry, acuzându-l că are un „toni antisemit” şi că lansează declaraţii „antiisraeliene” în cadrul negocierilor de pace israeliano-palestiniene.
„John Kerry exercită o presiune obsesivă asupra premierului Benjamin Netanyahu pentru avansarea procesului de pace. Premierul Netanyahu se confruntă cu lipsa de profesionalism a lui John Kerry, care are şi tonuri antisemite. De fapt, sunt şi elemente antiisraeliene în atitudinea lui Kerry”, a afirmat deputatul israelian Moti Yogev, membru al formaţiunii naţionaliste Casa Evreiască, potrivit cotidianului „Haaretz”, citat de Mediafax.

Liga Anti-Defăimare a denunţat declaraţiile parlamentarului israelian, catalogându-le drept „jignitoare, inflamatorii şi lipsite de fundament”.

La jumătatea lunii ianuarie, ministrul israelian al Apărării, Moshe Yaalon, a lansat critici virulente împotriva planului de pace pentru Orientul Mijlociu propus de secretarul de Stat american John Kerry.

„Secretarul de Stat John Kerry - care a venit aici determinat şi animat de o obsesie de neînţeles şi de un fel de mesianism - nu poate înţelege nimic despre conflictul cu palestinienii”, a susţinut Yaalon în conversaţii private cu oficiali israelieni şi americani. „Singurul lucru care ne-ar putea salva ar fi ca John Kerry să câştige Premiul Nobel pentru Pace şi să ne lase în pace”, a continuat Yaalon cu ironie.

http://cultural.bzi.ro/holocaustul-intre-adevar-si-fictiune-9935
Norman Finkelstein arata in cartea sa, The Holocaust Industry (n.tr. Industria Holocaustului) (Verso Books, iulie 2000, disponibila pe site-ul personal), modul in care Holocaustul a fost folosit ca mijloc pentru a extorca bani, faptul ca majoritatea „supravietuitorilor" sunt inexistenti si, de asemenea, ca se cheltuie sume uriase pentru comemorarea genocidului nazist.
 
 
Finkelstein sustine ceea ce multi cercetatori ne-evrei au tot incercat sa spuna de mult timp, dar au fost imediat etichetati ca antisemiti. La momentul respectiv, acestora li s-au inchis multe usi si cartile scrise de ei au fost interzise.
 
Vezi si Imagini TULBURATOARE din lagarul de concentrare Bergen-Belsen - FOTO 
 
 
Nu am negat niciodata ca poporul evreu a suferit foarte mult in timpul Germaniei naziste. Ceea ce vreau sa evidentiez este faptul ca elita evreiasca - ce pretinde ca reprezinta fiecare evreu de pe aceasta planeta - a exploatat cu un inimaginabil sadism suferinta poporului evreu, pentru a duce la indeplinire planurile diabolice ale unor conducatori „Iluminati" evrei, ca Rothschild sau Bronfman.
 
 
Demascarea exploatarii maselor de evrei de catre cei putini care fac parte din elita evreiasca este, in opinia agentilor din ierarhia interioara si a servitorilor lor ne-evrei, antisemitism.
 
 
Bineinteles ca Norman Finkelstein nu poate fi acuzat de antisemitism deoarece este evreu, iar parintii sai au fost victime ale regimului nazist, insa el a fost etichetat ca avand „ura de sine", atribut ce este aplicat oricarui evreu care indrazneste sa demaste aceasta escrocherie, scrie toataromania.forumhit.ro
 
 
 
Vezi si Mituri legate de Holocaust
Iata cateva citate din cartea sa "Industria Holocaustului":
 
 
Citat
 
 
„Daca toti sunt supravietuitori ai Holocaustului, se intreaba mama mea, atunci pe cine a omorat Hitler?". Centrul (Simon Wiesenthal Centre) este renumit pentru exponatele sale de la Dachau si Disney-land si pentru utilizarea cu succes a tacticilor senzationale de inspaimantare realizate in scopul colectarii de fonduri. Uneori cred ca evreimea americana, care „a descoperit" Holocaustul nazist, este mai rea decat faptul de a uita totul. Mie imi pasa de amintirea persecutiilor famili-ilor de evrei, insa politica actuala a facut din Holocaust o adevarata industrie, un mijloc murdar de stors bani din Europa, in numele „victimelor sarace ale Holocaustului". Holocaustul a aparut pe scena politicii americane dupa victoria Israelului in razboiul impotriva arabilor. De atunci, au fost investite mult prea multe resurse publice si private pentru comemorarea genocidului nazist. Aceasta comemorare este, de fapt, un omagiu adus nu suferintei evreilor, ci preamaririi acestora. Holocaustul s-a dovedit o arma ideologica indispensabila pentru elita evreiasca. Prin desfasurarea sa, una dintre cele mai mari puteri militare, avand un dosar consistent la capitolul „drepturile omului", si-a alocat, fiind si cel mai semnificativ grup etnic din America, titlul de „victima".
 
 
De aici decurge si cresterea considerabila a „dividendelor" acestor persoane - mai ales imunitatea la critica, aplicata in mod aberant, chiar si in cazurie in care aceasta este justificata."
 
 
(vezi Congresul Evreiesc Canadian (familia Bronfman), B'nai B'rith (familia Rothschild), Liga Anti-Defaimare (familia Rothschild), Congresul Evreiesc Mondial (familia Bronfman), Consiliul Britanic al Deputatilor Evrei sau alte organizatii infiintate de niste inconstienti, cum ar fi Partidul Verzilor din Canada si Marea Britanie, Liga Antinazista, Searchlight.)
 
 
Citat
 
 
„Povestile despre Holocaust au luat forme din ce in ce mai absurde, iar mama obisnuia sa-1 citeze ironic pe Henry Ford: "Istoria este o prostie". Povestile despre supravietuitorii Holocaustului detinuti in lagarele de concentrare, toti eroi ai rezistentei - au fost la mine acasa o sursa de fals divertisment. Holocaustul a fost folosit pentru justificarea actiunilor politice criminale realizate in Israel cu sprijinul Statelor Unite. Aceasta este lectia pe care am invatat-o de la mama: Niciodata nu am auzit-o sa-mi spuna: "Nu compara!"
 
 
Ea facea mereu comparatii. In fata suferintelor afro-americanilor, vietnamezilor si palestinienilor, credinta mamei mele a fost intotdeauna aceeasi: "Suntem toti victime ale Holocaustului". Biroul prim-ministrului israelian a estimat recent numarul supravietuitorilor Holocaustului la aproape o jumatate de milion de oameni. Nu este greu sa-ti dai seama de ce cifra inflationista este atat de mare. E mai dificil sa faci presiuni pentru obtinerea unor compensari materiale in favoarea unui numar mic de supravietuitori ai Holocaustu-lui."
 
 
Vorbind despre modul in care compensatiile (in valoare de 60 de miliarde de dolari) platite de catre Germania victimelor Holocaustului au fost furate de conducatorii industriei Holocaustului si de catre ,victimele' inchipuite, Norman Finkelstein spune:
 
 
Citat
 
 
„Atunci cand germanii sau elvetienii refuza sa plateasca aceste compensatii fabuloase, indignarea evreimii americane nu are limite. Dar cand elita evreiasca fura de la supravietuitorii evrei, se ignora orice norma etica, pentru ca, in realitate, este vorba numai de bani. Altii, implicati in procesul de compensare, s-au descurcat si ei bine.
 
 
Salariul oficial al lui Saul Kagan, secretar executiv al conferintei, este de 105.000 de dolari. Kagan castiga in 12 zile cat a primit mama mea in total pentru cei 6 ani de suferinta din cauza persecutiei naziste. Industria Holocaustului a devenit o adevarata masina de extorcare. Pretinzand ca reprezinta evreii din lumea intreaga, vii si morti, se emit, mai nou, pretentii asupra bunurilor evreiesti din perioada Holocaustului, din intreaga Europa.
 
 
Intre timp, conducatorii industriei Holocaustului care fac parte din elita evreiasca, au fortat o intelegere cu Elvetia - deoarece se pare ca timpul ii preseaza - pe motiv ca .supravietuitorii Holocaustului mor zilnic din cauza saraciei. Imediat ce elvetienii au dat banii, starea de urgenta a trecut in mod miraculos. insa la mai bine de un an de la primirea acestor bani, inca nu exista un plan de distribuire a lor.
 
 
Pana cand se va realiza asa-zisul plan de repartizare a banilor, toti supravietuitorii saraci ai Holocaustului vor muri de foame. Dupa plata avocatilor (suma totala ceruta pentru acest caz a ajuns la 15 milioane de dolari), banii din Elvetia vor ajunge in conturile .demnelor' organizatii evreiesti."
 
 
Despre Elie Wiesel, laureat al premiului Nobel si * supravietuitor al Holocaustului, Finkelstein scrie:
 
 
Citat
 
 
„Performanta lui Elie Wiesel ca ,interpret' oficial al Holocaustului nu este intamplatoare. De fapt, el nu a ajuns in aceasta pozitie gratie devotamentului sau umanitar sau a talentului sau literar; Wiesel joaca rolul principal in aceasta inscenare, deoarece el articuleaza perfect dogmele si sustine corespunzator interesele de baza ale Holocaustului."
 
 
Despre Deborah Lipstacht, „erudita" Holocaustului care a castigat un proces de calomnie impotriva faimosului David Irving, Finkelstein spune:
 
 
Citat
 
 
„Pentru a argumenta negarea in masa a Holocaustului, Lipstacht citeaza cateva publicatii de divertisment. Piesa ei de rezistenta in acest sens apartine lui Arthur Butz, o persoana nesemnificativa, care preda inginerie electrica."
 
 
Despre David Irving, citam din cartea lui Finkelstein: 
 
 
Citat
 
 
„Irving, mare admirator al lui Hitler si simpatizant al socialismului national german, a adus o contributie indispensabila la cunoasterea unor aspecte importante legate de cel de-al Doilea Razboi Mondial." „Industria Holocaustului a fost dintotdeauna falimentara. Mai ramane doar sa fie declarata ca atare. A trecut insa demult vremea cand trebuia facut acest lucru. Singurul gest nobil pe care-l mai putem face pentru cei care au murit in lagarele naziste este sa le pastram vie amintirea/sa invatam din suferinta lor si sa-i lasam, in sfarsit, sa se odihneasca in pace."

Ziua Internationala de Comemorare a Victimelor Holocaustului
Ziua Internationala de Comemorare a Victimelor Holocaustului este ziua de 27 ianuarie din fiecare an si este prima comemorare universala a victimelor Holocaustului. Aceasta comermorare a fost decisa prin Rezolutia Adunarii Generale a Natiunilor Unite numarul 60/7 din 1 noiembrie 2005, adoptata la a 42-a sedinta plenara. La 24 ianuarie 2005, in cadrul unei sedinte speciale,

Adunarea Generala a Natiunilor Unite a marcat a 60-a aniversare a eliberarii lagarelor de concentrare naziste si sfarsitul Holocaustului care a avut ca rezultat uciderea a 6 milioane de evrei europeni si a milioane de persoane de alte nationalitati de catre regimul nazist german.

27 ianuarie este data la care, in 1945, cel mai mare lagar nazist de exterminare de la Auschwitz-Birkenau (astazi in Polonia) a fost eliberat de armata sovietica.


Inainte de rezolutia 60/7, se instituisera zile nationale de comemorare a Holocaustului, cum ar fi Der Tag des Gedenkens an die Opfer des Nationalsozialismus (Ziua Comemorarii Victimelor National-Socialismului) in Germania, stabilita printr-un decret al Presedintelui Germaniei Roman Herzog la 3 ianuarie 1996. Din 2001, 27 Ianuarie fusese si Ziua Holocaustului in Regatul Unit.

http://adevarul.ro/international/in-lume/israelul-inaugurat-monument-onoarea-homosexualilor-evrei-victime-holocaustului-1_52d0354fc7b855ff565f1ff4/index.html

Capitala culturală şi financiară a Israelului, Tel Aviv, a dezvăluit vineri un monument construit pentru a-i onora pe evreii homosexuali care au fost persecutaţi de nazişti în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Evenimentul a avut loc în prezenţa primarului oraşului şi a ambasadorului Germaniei în Israel.

Stela a fost amplasată în Parcul „Gan Meir", unde se află principalul centru al comunităţii homosexualilor, lesbienelor şi transsexualilor de la Tel Aviv, un oraş considerat una dintre principalele „capitale" gay din lume.
„În afară de exterminarea unor evrei din Europa, naziştii au comis numeroase atrocităţi, într-un efort de a distruge pe oricine era «diferit»”, a declarat primarul oraşului, Ron Huldai, citat într-un comunicat emis de serviciile sale.
„Acest monument ne aminteşte cât este de importantă respectarea tuturor fiinţelor umane. Este întru totul potrivit ca acest memorial să se afle la Tel Aviv, un oraş care primeşte călduros toate grupurile minoritare”, a adăugat el

[*]Prezent la apel: antisemitismul… Mi-am propus să cuantific manifestările naţionaliste în diferite ţări europene, unde se regăsesc într-o măsură mai mare, pentru interesul cititorilor revistei «ACUM», şi nu numai. Deoarece în faza de documentare am găsit mai multe date privitoare la antisemitism, şi mult mai puţine pentru alte cupluri de conflicte interetnice, am să prezint «starea actuală» a acestor manifestări, sperând că se vor reflectă în comentarii şi alte cupluri de intoleranţă interetnică.… (12-11-2013 – Societate civila)

http://www.ziuaveche.ro/international/externe/circumcizie-israelul-acuza-consiliul-europei-de-antisemitism-192646.html
Consiliul Europei a răspuns criticilor Israelului în chestiunea unei rezoluţii adoptate de Adunarea Parlamentară, care defineşte circumcizia religioasă ca pe o violare a integrităţii fizice.

Circumcizie. Israelul acuză Consiliul Europei de antisemitism
Ministerul de Externe din Israel reproşează faptul că rezoluţia încurajează tendinţele rasiste din Europa, potrivit unui comunicat, transmite RRA. Ronen Hoffman, reprezentantul Parlamentului israelian la Consiliul Europei, avertizează asupra unui val de legiferări antisemite în Europa, ca urmare a deciziei Adunării Parlamentare de interzicere a circumciziei. “Trebuie acţionat cu fermitate pentru evitarea acestei situaţii”, a spus Ronen Hoffman.
El a declarat că va solicita membrilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei să se abţină de la decizii în spirit antisemit în ţările lor. Hoffman a subliniat că decizia Adunării Parlamentare jigneşte tradiţia şi cultura evreilor şi musulmanilor.
Raportorul textului, germana Marlene Rupprecht, susţine că nu se urmăreşte stigamatizarea unei practici religioase şi rezoluţia ar avea ca scop încurajarea dezbaterii publice pentru protejarea integrităţii fizice a copiilor. Ministerul de Externe israelian a reacţionat virulent, considerând că această rezoluţie încurajează tendinţele rasiste din Europa.

Evreii, victima unei interpretari
In decursul timpului s-au scris multe despre evrei, dar mai intotdeauna cu partinire si chiar cu ura. Pentru cineva care sta sa judece la rece si care nu a fost implicat in aceasta disputa intrebarea vine de la sine “Ce au facut acesti oameni asa de rau incat sa merite tratamentul la care au fost supusi?” - si ne referim aici mai ales la Inchizitie si Holocaust. Raspunsul este pe atat de simplu pe cat de stupid ne pare si motivul pentru care evreii au fost persecutati: Evreii au avut o alta religie, la care nu au renuntat. Bine, bine - veti spune - dar mai sunt oameni pe planeta asta care nu sunt crestini si care nu au avut de suferit din cauza asta. De acord, insa in acele religii nu apare un personaj cheie: Isus Cristos.
Evreii, victima unei interpretari
Da doamnelor si domnilor, Isus Cristos este cauza nenorocirii evreilor. Dar nu El ca persoana, ci modul in care este perceput de catre evrei si crestini. Diferenta de optica este clara. Pentru crestini Isus este Mesia, fiul si trimisul lui Dumnezeu pe pamant, trimis pentru a rascumpara pacatele muritorilor. El a fost nascut de fecioara Maria, in urma unei minuni, vestite de altfel din timp de catre un inger. Ei bine, pentru evrei Isus - care printre altele era unul de-al lor - nu este in nici un caz acel Mesia asteptat de ei, ci un sarlatan. Dovada ca L-au si lasat sa fie crucificat in locul unui “revolutionar” local, alaturi de doi hoti. In plus, conform a ceea ce scrie in Talmud (un fel de culegere de legi), Isus ar fi fost de fapt fiul nelegitim al Mariei, rolul ingerului fiind de asta data jucat de un soldat roman si la un nivel mai tangibil.
Prin asta evreii au ofensat credinta crestina si deci pe credinciosi. Motiv pentru care au suferit ca niste caini. Parerea noastra este ca pe nedrept. O diferenta de opinie, fie ea si religioasa, nu trebuie sa duca la suprimarea de vieti.
Evreii, bancheri inascuti?
Un alt motiv pentru care evreii au fost intotdeauna huliti este “infiltrarea” lor in “finantele mondiale”. De ce si cum s-a intamplat asta? Simplu! Ei nu aveau voie sa detina pamant, inca incepand din Evul Mediu si nici nu aveau voie sa practice anumite profesii. Neputand sa detina pamant ei s-au orientat catre orase, unde puteau sa se si grupeze si intrajutoreze la nevoie. Aici, nu au avut incotro si au ocupat “nisele profesionale” care le erau ingaduite. Si pentru ca, in conceptia Bisericii de atunci, camata era un lucru neacceptabil, crestinii nu puteau imprumuta bani. Ceea ce astazi este o activitate perfect onorabila si normala, ca sa nu spunem necesara, atunci era interzis crestinilor! Asa ca evreii au ajuns in mod natural “camatari”, adica cum se spune azi “bancher”. In timp, ei au strans averi care au fost ravnite si invidiate de catre “ceilalti” - adica crestini.
In toate cele de mai sus isi trage seva antisemitismul de ieri si de azi. Sa speram insa ca daca vom cunoaste mai bine toate aceste aspecte, daca le intelegem si daca incercam sa ne punem in pielea celor care au suferit pentru ca erau “altfel”, atunci ne va aparea mai clar “antilogica” antisemitismului precum si incompatibilitatea dintre civilizatie si antisemitism.
 
www.explora.home.ro/Istorie/Evreii/evreii.html

Fanatism evreiesc anti-israelian Despre stânga extremistă israeliană, care ţine să-şi facă cunoscute convingerile şi peste hotare, am mai scris. Inclusiv despre “preţioasele servicii aduse Statului Israel” de către deputaţii arabi cetăţeni israelieni, care au participat în 2010 la faimoasa flotilă “de ajutorare” a oropsiţilor locuitori ai Fâşiei Gaza, care intenţionau în fapt să “spargă” blocada impusă de Israel asupra acestui sălaş al organizaţiei teroriste Hamas. Deputaţi a căror acţiune nu s-a soldat nici cu sancţionarea lor, deşi părerea unei considerabile majorităţi a fost că aceştia ar fi trebuit nu numai destituiţi din funcţie, ci şi judecaţi pentru pactizare cu forţe inamice. Dar se pare că respectarea jurisdicţiei şi a principiilor democratice israeliene a fost situată mai presus de orice alte considerente.
Am mai pomenit uneori şi despre “rezidenţii voluntari-permanenţi” din Israel, sectele ultrareligioase care nu ne recunosc statul. Când isprăvile acestora întreceau limitele permise, le-am consemnat. Mă voi referi la acestea în continuare.
Despre toate aceste secte, cea mai cunoscută, anume faimoşii Neturei Karta, chiar şi (sau mai ales) în Statele Unite, am avut surpriza să aflăm că au ales o delegaţie care să participe, în Iran, la o conferinţă organizată de fostul preşedinte al Republicii islamice, Mahmud Ahmadinedjad. Cu acelaşi prilej, din câte s-a putut afla din presa scrisă şi israeliană, membrii delegaţiei au fost lăsaţi să se întoarcă liniştiţi în ţara de… rezidenţă şi să-şi vadă în continuare de blestemăţiile lor! Totul, până când, aşa cum s-a dat publicităţii, după doi ani de la comiterea uneia dintre acestea, făptaşul a fost în sfârşit arestat şi anchetat. După infamia cu participarea la acel “congres al negaţioniştilor”, mulţi cetăţeni israelieni, de toate orientările politice şi din toate domeniile vieţii sociale se întrebau ce-ar mai trebui să facă aceşti fanatici, pentru a-şi primi în sfârşit pedeapsa cuvenită, suportând rigorile legii pe care o încalcă nestingheriţi. În sfârşit – avem răspunsul.
Chiar ieri, Tribunalul regional din Ierusalim a autorizat publicarea numelui de Iţhak Bergel, de 46 de ani, aparţinând sectei Neturei Karta, care acum aproape doi ani a contactat un agent străin, în intenţia de a trăda şi oferindu-şi serviciile ca spion în favoarea Iranului, angajându-se să-i furnizeze, şi nu tocmai… gratuit, informaţii din domeniul securităţii, despre Statul Israel. Pentru cei ce nu ştiu încă, membrii acestei secte, în fanatismul lor religios, au convingerea că nu trebuie să existe un stat al evreilor înainte de venirea lui Messia şi ca atare, cei care l-au înfiinţat au contrazis voinţa Atotputernicului. Misiunea adevăraţilor “Păzitori ai cetăţii” (numele sectei în ebraica veche) ar fi aşadar desfiinţarea statului sionist şi instituirea unui guvern alcătuit din “goim”, adică neevrei, denumire pe care de obicei mă feresc s-o utilizez, dat fiind sensul depreciativ intrat prin uzaj în limba ebraică şi preluat ca neologism de limbile multor state care se şi folosesc de această accepţie.Desigur, se impune menţionarea faptului că aceştia nu au cetăţenie israeliană, fiindcu nu au acceptat-o şi ca atare, nici nu beneficiază de nici un fel de drepturi cetăţeneşti, considerând astfel că au… dreptul să submineze statul pe care nu-l recunosc. Mai mult, spionul ghinionist Bergel a declarat fără urmă de ruşine, la anchetă, că orice lovitură asupra acestui stat ar fi, după părerea membrilor sectei, o “mitzva”, adică o faptă bună, dreaptă, cuvenită, impusă prin comandament divin întru slăvirea Atotputernicului!
Aşadar, încă din urmă cu doi ani, Iţhak Bergel a contactat ambasada iraniană de la Berlin, unde şi-a oferit serviciile de spion.
În protocolul dezbaterilor cu prilejul aducerii lui Bergel în faţa instanţei, în vederea prelungirii arestului, preşedintele-adjunct al tribunalului, judecătorul Yakov Tzaban a expus faptele acestuia, după cum au fost dovedite din materialul anchetei: acuzatul a contactat autorităţi iraniniene, fapt pentru care în noiembrie 2011 a plecat la Berlin, s-a prezentat la ambasada iraniană unde s-a declarat ca israelian şi a cerut să discute cu o oficialitate, prezentând totuşi un paşaport israelian. Conform expunerii judecătorului Tzaban, acuzatul a stat de vorbă cu trei iranieni cărora le-a explicat esenţa credinţei sale care exclude – deocamdată – existenţa Statului Israel, care ar trebui desfiinţat şi guvernat de neevrei, oferindu-se să recolteze informaţii “preţioase” pentru cei care doresc… acelaşi lucru, deşi din raţiuni diferite. A primit atunci o căsuţă poştală electronică, cu o parolă, pentru a putea continua tratativele cu “amicii” iranieni, ceea ce n-a ezitat să facă, folsind poşta electronică şi vorbind de la telefoane publice din Ierusalim.
După o îndelungată urmărire, el a fost interogat la 13 iulie de către anchetatorii Serviciului General de Informaţii (sigla în ebraică – Shabah), iar în primele două zile, după cum prevede legea anchetării infracţiunilor de securitate, nu i s-a permis să-şi contacteze avocatul. La anchetă, el a menţionat că acţionase în virtutea credinţei sale religioase, întrebând dacă iranienii ar avea nevoie ca el să le furnizeze “informaţii generale”, fără să ştie măcar ce-ar putea dumnealor să poftească! Desigur, aştptându-se la o răsplată financiară… aici pe pământ, pentru “fapta sa pe placul Cerului”.
Cum era de prevăzut, avocatul său a susţinut că dovezile, ca şi declaraţia acuzatului nu puteau fi – legal vorbind – folosite, dat fiind că declarţiile sale nu au fost obţinute cu asistenţa avocatului său. Ceea ce nu a împiedicat ca instanţa să dispună menţinerea lui Bergel în arest, până la încheierea finală a procedurilor juridice, iar cererea avocatului ca acesta să fie trimis în arest la domiciliu, sau la una din instituţiile religioase ale sectei de care aparţine, a fost de asemenea respinsă. Ca şi clasica încercare a avocatului de a demonstra că clientul său nu ar fi în deplinătatea facultăţilor mintale şi că nu poate fi judecat, fără o experitză psihiatrică. Juecătorul Tzaban a motivat că probele nu conţin nici o indicaţie în acest sens, ci dimpotrivă, acuzatul s-a dovedit a fi o persoană care se orientează perfect în viaţa de relaţie, cunoaşte şi îşi aminteşte, formându-şi o ideologie conturată şi ticluind chiar planurile necesare aplicării acesteia.
De fapt, referinţele solicitate anturajului apropiat şi cunoştinţelor lui Bergel îi atestă discernământul intact, dar şi faptul că ar fi “un ultrareligios cam izolat, care nici nu are noţiunea a ceea ce înseamnă spionaj”. Totodată însă, cei solicitaţi i-au atestat fanatismul şi impresia de persoană “ciudată”. Și tot respectivii martori “de atestare a caracterului” şi-au exprimat îndoiala că Bergel ar fi acţionat singur şi că nu ar fi avut cel puţin câţiva complici de teapa sa, cărora “ura faţă de Statul Israel le curge prin vine precum sângele”. Mulţi dintre cei interogaţi au afirmat că de altfel, evlavia sa degenerase de mult în fanatism (chiar după părerea lor), ajungând la comportarea absurdă de a nu le mai permite copiilor săi să iasă din casă după ora 5 după amiază, de teamă că ar putea vedea “vreo spurcăciune” şi că şi-a silit două dintre fiicele sale să rupă logodna doar din cauza unei neînsemnate dispute şi fiindcă “s-au fotografiat pe stradă, cu logodnicii”. De altfel, el nici nu mai are vreo relaţie cu familia, rareori vin să-l viziteze fratele şi sora sa şi lasă impresia unui om care totuşi, îşi petrece viaţa în sinagogă, studiind textele sfinte.
Dar cel mai revoltător lucru, atestat în materialul anchetei, a fost faptul că, pentru a-şi dovedi buna credinţă, el a declarat la ambasada iraniană că ar fi disupus “să omoare cu mâinile sale un sionist”.
Deocamdată, ancheta pare foarte severă, în pofida încercărilor avocatului de a găsi tot felul de chichiţe pentru sabotarea acesteia. Suntem datori să sperăm, cu optimism, că Bergel (ca şi eventualii săi complici, dacă vor fi depistaţi), să-şi primească nu numai pedeapsa cuvenită, dar cu acelaşi prilej, să se şi înăsprească supravegherea membrilor acestor secte antiisraeliene, deoarece, cu prezenţa lor în ţară, nu pricep ce nevoie mai avem de teroriştii din Hamas…
Și aş mai risca o părere, anume că principiile democratice nu ar trebui să fie folosite pentru tolerarea sau/şi îngăduinţa faţă de asemenea grave infracţiuni total… nedemocratice!

Holocaustul, o afacere evreiască cu dublă măsură
Termenul Holocaust vine din greacă holókauston, care înseamnă sacrificarea unui animal prin incinerare. În ebraică există cuvântul Shoah care înseamnă catastrofă, distrugere, nenorocire şi care este folosit pentru a denumi ceea ce Holocaust este aproape unanim înţeles.
Căutând definiţia sau explicarea acestui cuvânt am găsit:
“1. Great destruction resulting in the extensive loss of life, especially by fire.
2. a. Holocaust The genocide of European Jews and others by the Nazis during World War II: “Israel emerged from the Holocaust and is defined in relation to that catastrophe” (Emanuel Litvinoff).
b. A massive slaughter: “an important document in the so-far sketchy annals of the Cambodian holocaust” (Rod Nordland).
3. A sacrificial offering that is consumed entirely by flames.”
În Wikipedia, explicaţia este mai simplă şi mai strictă, sau mai exclusivistă: “The Holocaust (from the Greek ὁλόκαυστος holókaustos: hólos, “whole” and kaustós, “burnt”)[2] also known as Shoah (Hebrew: השואה, HaShoah, “the catastrophe”; Yiddish: חורבן, Churben or Hurban, from the Hebrew for “destruction”), was the mass murder or genocide of approximately six million Jews during World War II.”
Astfel cuvântul Holocaust a fost restrâns la procesul de nimicire în masă a evreilor de către nazişti în cel de-al doilea Război Mondial, cuvântul Holocaust, fiind tradus acum aşa cum l-a răstâlmăcit o anumită propagandă, nu aşa cum îi era înţelesul original. De ce oare ?
Deşi termenul original al cuvântului şi definiţia iniţială se referă la distrugere în masă prin foc iar  în unele definiţii se face referire chiar la armele de nimicire în masă, inclusiv armele nucleare şi deci la Holocaust Nuclear care este reprezentat de drama japonezilor de la Hiroşima şi Nagasaki, nimeni nu vorbeşte de Holocaustul Japonezilor, nimeni nu condamnă SUA pentru acel Holocaust, şi nici statele care au fost de acord cu programul nuclear şi distrugerea nu doar a celor două oraşe (cum se uzitează când se vorbeşte despreHirioşima şi Nagasaki , ca şi cum cele două oraşe ar fi fost simple bucăţi de cărămidă puse una lângă alta fără viaţă în ele) ci şi omorârea a sute de mii de oameni nevinovaţi. De ce ? Există unităţi de măsură diferite? Unii au voie să facă orice în numele Holocaustului, să ceară urmărirea, căutarea, pedepsirea până şi a celor care au fabricat cuiele cu care au fost bătuţi stâlpii din lagărele germane, iar altora, omorâţi, masacraţi, în America de Nord pe timpul expansiunii “civilizaţiei în vestul sălbatic” , de Kmerii roşii în Cambodgia, de comunişti în Rusia şi ţările comuniste, de Turci în Armenia, nici măcar nu li se dă voie să folosească termenul, pentru că termenul Holocaust a fost adjudecat de evrei? Mai trebuie să se dea o lege europeană care să spună clar că termenul Holocaust se va folosi numai legat de evrei şi cu asta va fi clar. Recent, foarte recent, au fost desecretizate unele documente şi astfel s-a aflat că ”Guvernul britanic şi-a exprimat oficial sprijinul pentru bombardarea nucleară a Japoniei, în cadrul unei reuniuni a Comisiei politice mixte din 4 iulie 1945 de la Washington privind dezvoltarea şi controlul energiei nucleare, referindu-se la bombele atomice Tube Alloys (T.A.), nume de cod pentru programul armei nucleare britanice din timpul celui de-al doilea război mondial.”
Acum înţeleg de ce Angliei i se mai spune şi “perfidul Albion”. Aţi auzit pe cineva să condamne cele două state pentru Holocaustul Japonezilor?Aţi auzit pe cineva să folosească oficial sau neoficial cuvântul Holocaust legat de ceea ce Anglia a aprobat, SUA a executat şi japonezii au simţit? Nu! Din când în când mai vin nişte piloţi americani în concediu prin Japonia cu lacrimi în colţul batistei şi “marchează momentul” regretelor eterne şi atât.
Am mai vorbit într-un articol despre unele ciudăţenii, coincidenţe şi forţări ale Holocaustului. Nu contest procesul sau faptele în sine indiferent unde s-au întâmplat, dar se pare că totuşi pe undeva se exagerează, iar unităţile de măsurare e actelor ca şi vinovăţiile se aplică diferit de la ţară la ţară, în funcţie de simpatii, interese, înţelegeri, politici şi politică. Dacă un stat este sortit pieirii, iar conducerea acestuia acceptă cei 40 de arginţi, atunci în spinarea acestui stat se pun toate relele lumii. Bineînţeles că nu se poate ajunge la gâtul neamului fără trădătorii din interior. “Holocaustul” evreilor din România are şi el parte de acelaşi tratament, fiind recunoscut, acceptat , declarat de un guvern şi un preşedinte pentru care nu există istorie, nu există probe, nu există mândrie, nu există ţară, există doar bani şi interese personale, scaune, funcţii, putere. Hai să vedem ce a însemnat Holocaus în alte ţări, ce s-a întâmplat acolo, care a fost contribuţia popoarelor şi guvernelor la exterminarea populaţiei evreişti, cum tratează acuma aceste ţări subiectul şi cum sunt văzuţi foştii conducători din timpul Holocaustului.
Ungaria
Aproape 600.000 de unguri de origine evreiasca au murit in timpul Holocaustului.
Din cei 825.000 de evrei care trăiau în Ungaria în 1941, aproximativ 63.000 au murit sau au fost asasinaţi înainte de ocupaţia germană din martie 1944. Sub ocupaţie, puţin peste 500.000 dintre ei au murit ca urmare a relelor tratamente, au fost asasinaţi sau deportaţi. Shoah-ului au supravieţuit doar 255.000 de evrei.
În 1938, în Ungaria condusă de Miklos Horthy au apărut o serie de măsuri antisemite care au limitat pentru evrei profesiile autorizate.
În aprilie şi mai 1944, când înfrângerea le-a apărut ca inevitabilă, germanii şi aliaţii lor în Ungaria au început să-i deporteze masiv pe evreii unguri în ritmul de 12.000 pe zi, în principal către Auschwitz.Horty cel care este responsabil de aceste deportări, şi alte măsuri anti-Semite, este încă declarat erou al Ungariei.
Polonia
Aici nu mai e nevoie de nici o prezentare, Polonia a fost împărţită şi ocupată de Ruşi şi Germani în totalitate, polonezii fiind decimaţi braţ la braţ cu evreii aproape mai ales că în Polonia se găsea centrul Diasporei evreieşti din întreaga lume şi cea mai mare comunitate de evrei. Deci nu e de mirare că au murit 6 milioane de polonezi şi evrei la un loc, dar mai mulţi polonezi. Unii polonezi au devenit vânătorii evreilor şi germanofili sau, mai rar, rusofoni. Antisemitismul s-a manifestat cu o mare virulenţă în Polonia. Polonezii le-au reproşat evreilor că au colaborat cu sovieticii precum şi faptul că evreii comunişti au jucat un rol de prim plan în acţiunile represive şi în deportările catolicilor polonezi. Dar au avut loc şi acţiuni de salvare a evreilor. Şi totuşi, Polonia nu s-a recunoscut vinovată de Holocaustul la adresa evreilor din Polonia, ba mai mult, nimeni nu le cere despăgubiri, deşi cele mai multe lagăre de exterminare au fost pe teritoriul Poloniei.
Dacă stăm să ne gândim bine, practic evreii ar trebui să plătească despăgubiri Poloniei, pentru că din cauza numărului mare de evrei din Polonia, au suferit polonezii. Dar Polonezii nu cer despăgubiri. La fel ar trebui să ceară şi românii despăgubiri Israelului pentru genocidul la care au fost supuşi românii sub conducerea evreilor care au adus comunismul în România. Păi dacă Polonia nu este învinuită de Holocaust cu toate lagărele ei de exterminare, pe motiv că germanii sunt cei care sunt responsabili, de ce ar fi învinuită România pentru pogromul de la Iaşi sau deportările din Transnistria şi asasinatele comise Hortyşti în Transilvania sau de armata germană pe teritoriul Basarabiei si Transnistriei, când este ştiut ca toate actele au fost făptuite de germani şi ucrainieni?
Franţa
În Franţa, au fost victime ale Holocaustului 76.000 din 300.000 de evrei care se găseau în această ţară. Doar 3% din deportaţii evrei din Franţa au supravieţuit. Arestările evreilor din Franţa au început din 1940 şi masiv în 1941, iar „deportare evreilor începe la 27 martie 1942, data plecării din Paris pentru Auschwitz a primului convoi”. Mareşalul Petain cel care a condus guvernul pro german sau mai bine spus a ales calea colaborării cu nemţii în schimbul desfiinţării Franţei, a încercat să îndulcească condiţiile impuse de germani. În zona ocupată de hitlerişti, între 16 şi 17 iulie 1942 au fost arestaţi de către poliţia franceză şi predaţi germanilor , 13.000 de evrei. În Franţa, au fost victime ale Shoah 76.000 din 300.000 de evrei care se găseau în această ţară. A recunoscut Franţa acest “holocaust”?Cum tratează Franţa subiectul?
În 2012 preşedintele francez Francois Hollande a recunoscut rolul Franţei în Holocaust, la o ceremonie organizată pentru a marca 70 de ani de la deportarea evreilor din Franţa, dar colaborarea ţării cu ocupanţii nazişti, în vremea războiului, a fost foarte multă vreme un subiect tabu. “Adevărul este că aceste crime au fost comise de Franţa, în Franţa”,a spus Hollande, dar a refuzat să ceară iertare evreilor pentru rolul pe care l-a jucat Franţa în acest episod tragic. De sesizat şi expresia folosită “aceste crime au fost comise de Franţa, în Franţa “ . Deci ÎN FRANŢA, NU DE FRANŢA. Şi uite că Franţa încă mai trăieşte deşi în Franţa şi în zilele astea au loc acţiuni anti-Semite. Mareşalul Petain, eroul de la Verdun dar şi colaboraţionistul care a acceptat să lucreze cu Germanii decât să îi lase să distrugă Parisul, după război a fost judecat, condamnat la moarte, dar apoi pedeapsa i-a fost comutată şi a fost întemniţat pe viaţă. A murit la 95 de ani. Între timp, Franţa îşi reconsideră propria istorie, iar Petain nu mai este văzut ca un trădător de ţară ci aproape ca un salvator. În nici un caz nu a fost declarat criminal de război şi nu a fost învinuit pentru Holocaust, a fost judecat pentru fapte comise împotriva cetăţenilor francezi nu la ordinul altora. În zilele noastre memoria lui Petain este rerevaluată, ca să folosesc un termen la modă.
Italia
În Italia nu au avut loc deportări masive sau progromuri, aceste erau apanajul celor aflaţi mai la est, pogromul ca termen aparţine ruşilor, popoarelor slave. Deşi foarte apropiat şi prieten al lui Hitler, Mussolini, Il Duce deşi a dat şi el legi anti-Semite, ca toate ţările din sfera germană de influenţă, aliate sau ocupate de Germani, acţiunile făţişe, agresive au fost neînsemnate. Una din cauze a fost obsesia lui Mussolini faţă de evreice. Printre ele se numără Margherita Sarafatti, care şi-a cheltuit o parte din avere pentru eroul ei şi Angelica Balabanoff, primul său mentor politic.Sarafatti a fost amanta şi consiliera politică a lui Mussolini.
Presa din data de 28.01.2013 anunţa că fostul premier italian, Silvio Berlusconi, a dat naştere unei noi controverse, pentru că l-a lăudat pe Benito Mussolini, în Ziua Holocaustului, în ciuda legilor anti-evrei adoptate de Il Duce. “Mussolini a greşit când a adoptat legile împotriva evreilor, dar în alte privinţe a fost un lider bun. În mod evident, guvernul de pe timpul lui Mussolini, de teamă că puterea din Germania ar putea ajunge la o victorie completă, a preferat să se alieze cu Germania lui Hitler decât să i se opună”. a spus Berlusconi. Pentru unii declaraţia lui Berlusconi poate constitui o gafă, sau una din nebuniile cu care a obişnuit lumea, dar în fapt a exprimat realitatea şi a dat un exemplu de cum trebuiesc interpretate şi acceptate faptele predecesorilor. Pentru o Ţară, important este supravieţuirea sa ca stat, ca naţiune şi popor, şi uneori pentru salvarea ţării, unii conducători sunt nevoiţi să ia şi unele măsuri mai neplăcute, mai ales pentru alţii. Istoria medievală este plină de asasinate, măceluri crime comise împotriva unor categorii sociale, familii de domnitori, boieri, nobili care prezentau un pericol pentru un anumit conducător sau regim la un moment dat. Nu spun că aceste acţiuni sunt justificate sau e bine că s-au petrecut, spun doar că în judecarea unui moment istoric, a faptelor unui regim sau conducător trebuiesc luate în calcul toate aspectele, toţi factorii, intenţiile, scopurile ca şi variantele sau opţiunile şi apoi pusă eticheta. Mussolini este încă respectat în Italia, patriotismul său nu este pus la îndoială, Il Duce încă impune respect italienilor, chiar dacă a pus ţara la dispoziţia lui Hitler, dar a avut măcar un statut privilegiat, fiind aproape partener al lui Hitler, nu supus. Când italienii au vrut să iasă din parteneriat, au ieşit. Dar Il Duce nu a fost scos din manualele de istorie, cum a fost scos Antonescu la noi, deşi Antonescu a făcut mai puţin rău României decât Mussolini Italiei.
De cele mai multe ori la români eticheta o pun alţii iar noi doar luâm măsurile, forţaţi de cei care au pus eticheta, în interesul lor, nu al românilor. Aşa se face că SUA face presiuni ca România să redea posesiunile bisericii catolice şi evreilor din Transilvania, fără a se întreba cum au fost obţinute acele terenuri de către cei care le reclamă acuma, aşa se face că moştenitorii unui groff întră în posesia unui sat întreg şi lasă un sat întreg fără case şi pământuri, aşa se face că unii maghiari vin cu documente de proprietate falsificate sau obţinute sub regimul Hortyst cu forţa sau prin abuz şi cer să li se dea pământul înapoi, iar justiţia română, conducerea politică, samsarii care conduc ţara, dau tot pretextând că nu au ce face, sunt obligaţi de .. legile europene. Legile româneşti, legile pământului, legile biunului simţ legile dreptăţii nu mai au nici o valoare. Este foarte curios, nu am auzit pe nimeni din CSM să se plângă că prin declaraţiile SUA privind aceste retrocedări, justiţia română se simte ameninţată, presată, stressată, forţată să ia decizii. Nimeni nu constată că se fac presiuni la adresa guvernului sau justiţiei pentru a lua decizii în acest sens. Dar dacă un ziar spune că unii procurori şi judecători fac şi rezolvă dosare la comandă, CSM prin doamna Oana Smith Hăineală sare în sus ca şi când ar fi nimerit cu partea dorsală în urzici.
Spania
Spaniolii nu prea au avut timp de Holocaustul evreilor, ei au avut propriul lor Holocaust dar nu îi pot spune aşa pentru că nu e voie, termenul este rechiziţionat de evrei aşa că ceea ce s-a întâmplat în Spania pe timpul războiului civil şi după 1939 până prin 1950, deşi are toate ingredientele unei nenorociri sau dezastru pentru a anumită parte a populaţiei, nu va fi acceptat de “lumea bună”ca şi Holocaust. Fiind prea ocupaţi cu propriul lor război, spaniolii nu au avut timp de evrei. Cu toate astea, s-a descoperit recent că Franco a dat totuşi o mână de ajutor lui Hitler în problema evreilor. Generalul Francisco Franco le-a ordonat oficialilor spanioli să realizeze liste cu numele a 6.000 de evrei pe care le-a aşezat într-o arhivă secretă cu date despre evreii din Spania. Lista finală, scrie a fost înmânată lui Heinrich Himmler însuşi, şeful SS care este considerat creierul din spatele “soluţiei finale”, în timpul discuţiilor privind posibilitatea ca Spania să se alăture Axei din care făceau deja parte Germania lui Hitler şi Italia lui Mussolini. Până la urmă, din cauza pretenţiilor lui Franco pe care Hitler le considera exagerate, Spania a rămas în afara conflictului mondial. Acuma înţeleg eu de unde a apărut moda asta cu datul bileţelelor la momentele şi întâlnirile oficiale, la investiri, cu ocazia numirilor în funcţie. Orice s-ar spune, la Cotroceni se cunoaşte istoria Germaniei foarte bine. Şi a Spaniei.
În 1996, la cererea evreilor, Spania, ca şi alte ţări a adoptat o lege care interzicea negarea Holocaustului faţă de evrei. În 2011, s-a revenit şi printr-o decizia din 3 iunie, Curtea Constitutionala din Spania a declarat că nici o persoană nu va mai putea fi persecutată pentru exprimarea opiniilor sale faţă de holocaust. Anterior, orice critică expusă la acest subiect istoric era considerata o crimă.
Spre deosebire de ei, Ungaria în februarie 2010 aproba un proiect de lege prin care negarea Holocaustului a devenit ilegală în Ungaria şi este pasibilă de trei ani de detenţie.
La noi, nu există încă o lege sau o exista şi este secretă, ca şi HG-S-1019/2010, dar cei care “ se dau” la evrei şi Holocaust sunt daţi afară din serviciu. În martie 2010 profesorul Vladimir Iliescu a negat existenţa holocaustului în România şi a fost dat afară de la o universitate din Germania unde preda. Domnia sa susţinea că “ da, este adevărat că au murit 20000 de evrei în România, dar asta nu este Holocaust. “ Subiectul este foarte sensibil atâta vreme cât definiţia Holocaustului este tranformată de fiecare aşa cum vrea. Dacă evreii consideră că “sacrificarea unui animal prin ardere” este egal cu termenul calamitate, iar aceasta se aplică numai când este vorba de evrei, atunci oricine are dreptul să considere ce vrea, să dea orice definiţie vrea Holocaustului.
În 2010, şeful diplomatiei române, Teodor Baconschi împreună cu omologii săi din Cehia, Lituania, Letonia, Ungaria şi Bulgaria au iniţiat un demers cerând să se pună sub semnul egalităţii genocidul practicat de regimurile totalitare comuniste cu Holocaustul, astfel încât persoanele care neagă atrocitatile comise de călăii comunişti să răspundă în faţa unei legi comunitare similare cu cea referitoare la Holocaust.
După analizarea “scrisorii celor şase”, Comisia Europeană pentru Justiţie a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru legiferare cu privire la crimele atribuite comunistilor, dar problema trebuie păstrată în studiu. Acestea sunt cuvintele cuprinse în raportul trimis Parlamentului European şi guvernelor celor 27 de state membre UE.S-a justificat prin aceea că ororile comise de comunişti nu au fost îndreptate împotriva unei minorităţi entice. Trebuiau să spună că nu au fost îndreptate împotriva evreilor, ca să fie şi mai clar de ce nu se aprobă. Ar fi fost şi culmea să fie îndreptate împotriva evreilor atâta vreme cât toată lumea ştie că comunismul este opera evreilor.
De ce trebuie să răspundă România, poporul român pentru actele guvernului Hortyst în Transilvania şi ale germanilor şi Ucrainienilor şi ruşilor în Basarabia ? Nu există dovezi că guvernul român al lui Antonescu, armata română, populaţia civilă română (exceptând unele elemente pro naziste , sau membrii ai gărzii de fier sau altor organizaţii extremiste sau progermane, din care unele si-au recâştigat posesiunile recent prin Forumul Democrat German) au organizat, participat sau săvârşit pogromuri sau acte de violenţă la adresa evreilor în România. Unele documente vorbesc despre directive privind deportarea evreilor, Antonescu, ca şi Petain a fost nevoit să dea curs cererilor unei Germanii care nu numai că ştia dar avea şi cu ce să îşi impună părerea, dar aceasta s-a făcut la un alt nivel şi o altă scară decât dacă s-ar fi făcut sub directa coordonare sau conducere a SS-ului sau Gestapou-lui. Există însă probe că Antonescu s-a opus atât diplomatic cât şi practice cerinţelor Germaniei în ceea ce priveşte politica evreiască. Pe teritoriul românesc controlat de guvernul lui Antonescu în drept şi în fapt, nu au avut loc nici un fel de acţiuni antisemnite. Dacă s-au manifestat, acestea s-au manifestat în zonele în care conducerea administerativă sau militară era efectiv în responsabilitatea germanilor, a hortyştilor sau cum era în Basarabia, Transnistria, acţionau diferite grupuri naţionaliste aparţinând altor etnii.
În Ungaria de exemplu, populația conlocuitoare, în special evreii din teritoriile primite prin Diktat au suferit de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial abuzuri și crime comise de autoritățile ungare. În special evreii au fost deportați masiv către lagărele de concentrare în perioada ocupării Ungariei de către Germania nazistă. Aşa ceva nu s-a întâmplat în România. Poate guvernul Antonescu poate fi învinuit că a înlesnit repatrierea evreilor în loc să lupte cu armata germană pentru apărarea lor. Antonescu ar putea fi învinuit că nu a fost destul de dur cu Hitler şi a urmărit mai mult interesele românilor decât ale altor etnii conlocuitoare, sau nu a pedepsit personal abuzurile făcute de trupele germane care tratau România ca pe un stat vassal nu aliat, ( dar în nici un caz ca ruşii după 23 august 44 care au tratat România ca pe o ţară cucerită, ocupată, nu ca pe o parteneră ) dar pentru păstrarea unităţii statale, şi chiar reîntregirea teritoriului, Antonescu a fost nevoit să facă unele sacrificii. Între supravieţuirea unui popor şi a unui stat şi apărarea cu preţul transformării ţării într-o altă Polonie a unor naţionalităţi conlocuitoare, Antonescu a ales să apere unitatea statului fără însă a ordona sau comite acte de violenţă sau crime împotriva altora. Nimeni nu poate nici măcar susţine, dar să mai şi dovedească că guvernul României, armata sau locuitorii săi, se fac vinovaţi de aşa ceva. Şi atunci, de ce din toate statele din care evreii au fost deportaţi, România, românii sunt cei care sunt consideraţi responsabili de holocaust? De ce trebuie să ne cerem noi scuze pentru faptele comise de alţii? Pentru că în loc să îi trimită în lagăre pe Evrei le-au dat voie să plece în Israel împotriva cererilor exprese ale lui Hitler de a-i trimite în lagăre? De ce din toţi foştii conducători ai ţărilor satelite ale Germaniei doar Antonescu este declarat criminal de război, doar România îl reneagă, şi nu mai este voie să fie afişate sau postate tablouri şi busturi sculptate ale Mareşalului? De ce din toate naţiile lumii trebuie să fim noi cei mai necruţători cu eroii nemului? Pentru că aşa a comandat Marele Licurici? De ce trebuie să ne slăvim trădătorii de neam aflaţi sub orizonturi înstelate şi să ne batem joc de adevăraţii patrioţi?
Pe timpul lui Horty, Ungaria a fost printre primele state din Europa interbelică ce a legiferat măsuri antisemite. Încă din 1920 a adoptat legea privind reglementarea admiterii în învățământul superior, scopul declarat al legii fiind „contingentarea cu înțeleaptă chibzuință a numărului studenților”. În realitate, era vorba de limitarea la anumite procente a studenților aparținând naționalităților conlocuitoare. Începând din 1938, s-au luat o serie de măsuri antievreiești. Legea numită „Asigurarea mai eficientă a echilibrului vieții sociale și economice” limita accesul evreimii la viața economică și socială din Ungaria. Circa 250.000 de evrei și-au pierdut locurile de muncă. Peste numai o jumătate de an, parlamentul ungar a adoptat o altă lege antisemită, care stabilea că trebuiau considerați evrei, alături de cei de religie iudaică, toți cei cu un părinte ori doi bunici de religie iudaică în momentul, ori înaintea, intrării în vigoare a legii. Noțiunea de evreu a fost extinsă ulterior prin legea din 1941, privind „apărarea rasei”. „A treia lege evreiască” interzicea căsătoriile mixte. Dar asta nu i-a împiedicat pe Unguri să îl slăvească, să îl comemoreze, pe Horty, americanii nu cer ca acesta să fie declarat criminal de război, evreii nu cer să studieze arhiva Ministerului Apărării Ungar ca să o interpreteze cum vor ei sau să o “cureţe “ de “inexactităţi” . Asta se întâmplă doar în România.
Cine poate explica logic, lingvistic, politic sau oricum ar dori el, de ce Holocaust înseamnă numai evrei, sau numai oropsirea indiferent cât de mică ar fi, a evreilor, de ce alte categorii de oameni, categorii religioase, profesionale, politice, etnice sau economice nu pot beneficia de sintagma Holocaust? A pus cumva poporul evreu monopol pe Holocaust? Dar despre exterminarea a sute de triburi de indieni de către Naţiunea Naţiunilor ce se poate spune? A fost în mod cert o exterminare, au fost ucise milioane de persoane,avem de a face cu o etnie, de fapt mai multe şi totuşi nu îl recunoaşte nimeni. De ce nu sunt băgaţi în puşcărie cei care nu recunosc Holocaustul împotriva indienilor din America de Nord? De ce se folosesc mai multe măsuri în măsurarea dreptăţii ? Şi totuşi cine explică ce înseamnă Holocaust, de la ce cifră în sus vorbim de Holocaust, care este diferenţa între holocaust şi cataclism, dezastru, decimare, nimicire, exterminare, ucidere, accident, deces? Dacă se prăbuşeşte un autocar sau avion cu turişti evrei se numeşte Holocaust iar dacă în autocar sunt români este accident, întâmplare nefericită, neglijenţă sau voia lui Dumnezeu? Cine ne poate explica unde se termină războiul şi începe Holocaustul, cine se poate plânge de Holocaust şi cine are parte doar de accidente şi de la ce număr de victime în sus trecem de la victime la Holocaust? Oare copilaşii care au murit arşi la maternitatea din Bucureşti au murit în Holocaust? Ar trebui să spunem aşa, pentru că au fost sacrificaţi prin ardere pe altarul nesimţirii ministeriale şi a indiferenţei faţă de cetăţean a guvernanţilor. Cine stabileşte regulile, cine decide cum sunt judecate acţiunile şi de ce aceste reguli nu se aplică uniform?
Când se vor aplica aceleaşi legi tuturor, fie conform Comisiei de la Veneţia, fie conform codului lui Barroso? De ce unii sparg oalele şi alţii le plătesc?

Reprezentări ale evreilor în Evul Mediu (II)


Ilustrativă pentru ambiguitatea esenţială a condiţiei evreieşti este piesa lui Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia, care prezintă toate stereotipurile referitoare la cămătarul evreu, dar şi tragismul existenţei acestuia. Shyolck le este necesar tuturor celor care au nevoie de bani, dar care îl dispreţuiesc pentru că le dă împrumuturi. În condiţiile în care, în vremea lui Shakespeare, părinţii deţineau controlul asupra căsătoriei copiilor lor, căsătoriile contractate fără acordul parental fiind aproape imposibile, Shylock nu-şi poate recupera fiica, fugită cu un creştin. Iar când cere în justiţie dreptate împotriva datornicului care nu i-a plătit la timp, este pe punctul de a fi, tot el, condamnat.

Declanşarea cruciadelor, în urma apelului de la Clermont, din 1095, al Papei Urban al II-lea, aduce cu sine primele masacre masive ale evreilor. În timpul primei cruciade, mişcarea populară condusă de Petru Pustnicul şi Gautier fără Avere, care a luat drumul de uscat pentru a ajunge în Bizanţ, în timpul trecerii prin oraşele renane, se dedă la masacre împotriva comunităţilor iudaice. Era o exprimare violentă şi inumană a evoluţiei societăţii creştine, devenită tot mai conştientă de propria specificitate, dar şi intolerantă, sub conducerea Bisericii.

Oamenii Bisericii, dintre care unii au fost intelectuali remarcabili pentru acele vremuri, redactează tratate în care încearcă să fundamenteze teoretic persecuţia împotriva evreilor. De exemplu, Petre Venerabilul, în tratatul său din 1143, intitulat Împotriva evreilor, susţine că aceştia sunt un pericol mai mare decât musulmanii cu care se confruntă cruciaţii în Ţara Sfântă. Cu evreii, creştinii coabitează, ceea ce conduce la murdărirea acestora. Singura soluţie ar fi ca regii să le retragă protecţia pe care le-au oferit-o până atunci.

O posibilă explicaţie a unor asemenea luări de poziţie, care nu sunt singulare, este că, într-o societate în care biserica şi societatea se confundă, evreii, care fac parte din societate fără să fie şi o parte a bisericii, reprezintă o anomalie greu de acceptat.

Treptat-treptat încep să se contureze acuzele care aveau să fie lansate în mod constant, în secolele care vor urma, împotriva evreilor. În 1144, în Anglia, apare pentru prima dată acuzaţia de omor ritual săvârşit de evrei împotriva copiilor creştini. Apoi încep să se repete acuzaţiile privind profanarea ostiei (pâinea sfinţită folosită de catolici pentru împărtăşanie). Imaginaţia clericilor, întrucât ei erau cei ştiutori de carte, capabili să pună în scris şi să facă să circule asemenea istorii, mergea foarte departe. Într-un exemplum (povestire moralizatoare) de secol XIII, ne este prezentat cazul unui cămătar care încearcă să-l facă pe un câine să mănânce pâinea de împărtăşanie. Cum animalul nu face aceasta, ba chiar protejează cu laba ostia, cămătarul este, în sfârşit, convins, de adevărul creştinismului, şi se converteşte. Morala profundă este însă că până şi un animal are mai mult spirit decât un evreu. Toate aceste poveşti insinuau în conştiinţele oamenilor de toate categoriile sociale ideea că evreii complotează pentru a distruge societatea creştină.

În acest context de suspiciune şi acuze, regii încep să ia iniţiativa unor măsuri anti-evreieşti. Astfel, în 1182, regele francez Filip al II-lea August decide expulzarea evreilor din regat. Măsura va fi apoi suspendată, reluată cu diferite ocazii, ceea ce se întâmplă şi în Anglia. Nu trebuie uitat că în motivarea deciziilor de expulzare, interesul economic (altfel spus, lăcomia) a avut un rol foarte important, întrucât cea mai mare parte a averii evreilor obligaţi să-şi părăsească locurile natale intra în stăpânirea monarhilor.

Conceptul de excludere căpăta în timp formulări savante, cu argumente teologice folosite pentru a justifica acţiunile represive, aşa cum se poate observa în scrierile papei Inocenţiu al III-lea: „Evreii împotriva cărora strigă sângele lui Iisus Hristos, deşi nu trebuie ucişi, pentru ca poporul creştin să nu uite Legea lui Dumnezeu, trebuie să rămână rătăcitori pe pământ, până ce inimile lor se vor umple de ruşine şi vor căuta numele Domnului nostru Iisus Hristos”.

În secolul al XIII-lea se accentuează politica de segregare, de ţjnere la distanţă a evreilor, văzuţi ca un germene otrăvitor, care ar infecta prin contact întreaga creştinătate. Conciliul Lateran IV, din 12 15, prin canonul 68, impune evreilor portul unui semn distinctiv (la originea sinistrei stele galbene din vremea regimului nazist). Motivaţia oferită atunci era că, dacă nu există posibilitatea de a-i identifica pe evrei, creştinii se pot căsători cu aceştia, pierzându-şi, astfel, puritatea. De asemenea, începe să se contureze segregarea spaţială, la originea ghetoului de mai târziu. Evreii aveau în unele locuri obiceiul să se regrupeze în cartiere particulare, precum în Peninsula Iberică, unde acestea purtau numele de juderias. Treptat însă, această separare le este impusă prin lege, precum la Nimes, în 1294.

O altă direcţie de acţiune vizează convertirea, prin orice mijloace, a evreilor, la apelul Papei Nicolae al IV-lea (1278). Mai ales în Peninsula Iberică sunt organizate dispute publice, între clerici şi rabini, scopul fiind demonstrarea falsităţii religiei iudaice. Evreilor li se impune să asiste la predici ţinute de creştini chiar în sinagogile lor. Convieţuirea paşnică dintre creştini şi evrei (la care se adăugau uneori musulmanii), o trăsătură distinctivă a regatelor iberice, dispare din a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Oamenii obişnuiţi sunt pretutindeni convinşi de toată propaganda oficială în favoarea convertirii evreilor la creştinism, şi unii par să fi crezut cu sinceritate că aceasta ar fi un lucru benefic în primul rând pentru cei dintâi.

Boccacio, în Decameronul, prezintă cazul unui negustor italian, care, fiind prieten cu un evreu, Abraham, încearcă, din grija pentru sufletul acestuia, să-l determine să treacă la creştinism. Abraham, din preţuire pentru prietenul său, căruia îi înţelege bunele intentii, acceptă, cu condiţia să facă o vizită la Roma. Italianul este disperat, fiindcă îşi spune că dacă Abraham vede corupţia care domneşte în sânul curţii papale şi al bisericii, nu doar că nu se mai converteşte, dar, zice el, creştin să fie, şi s-ar face evreu. Totuşi, nuvela se termină cu bine, din punct de vedere creştin, întrucât evreul vede toate viciile ierarhiei bisericeşti, dar şi fervoarea populară sinceră. Şi atunci, spune el, dacă de atâtea veacuri capii bisericii încearcă să distrugă religia creştină şi totuşi nu reuşesc, înseamnă că aceasta este singura adevărată.

Registrul comic în care prezintă Boccaccio lucrurile nu ascunde însă tragicul adevăr al vremii. Situaţia evreilor se agravează şi mai mult în secolul al XIV-lea, pe un fond general de criză economică şi de calamităţi care se abat în mod repetat asupra locuitorilor Europei. Declanşarea ciumei negre, la mijlocul veacului, cauzează o psihoză generalizată, întrucât nu erau cunoscuţi agenţii bolii şi nici nu exista vreo posibilitate de tratament a celor atinşi. A pierit atunci între un sfert şi jumătate din populaţia continentului, şi chiar dacă şi evreii îi cădeau victimă, ca toţi ceilalti, aceasta nu a împiedicat răspândirea altor acuzaţii la adresa lor. Au fost acuzaţi că au otrăvit fântânile sau că au adus boala prin alte mijloace, în credinţa generalizată că ei sunt autorii unui complot de proporţii care vizează lichidarea tuturor creştinilor. De aici la pogromuri nu este decât un pas, şi primele par a fi cele din 1391, din Castilia şi Aragon.

După încheierea Reconquistei spaniole, în 1492, regii catolici decid expulzarea definitivă a evreilor (urmată după o vreme de cea a musulmanilor) din regatul lor. Apoi, persecuţii au fost declanşate chiar şi impotriva evreilor conveniţi la creştinism (conversos) şi a urmaşilor acestora, în cadrul obsesiei spaniole pentru puritatea sângelui. Trebuie spus că activitatea Inchiziţiei, care preluase sarcina identificării oricăror practici suspecte, n-ar fi fost posibilă fără colaborarea populaţiei de rând. Inchizitorii acţionau în urma unor denunţuri, făcute de cei care îşi suspectau vecinii de practici iudaizante. Evident, în multe cazuri aceste denunţuri erau făcute în speranţa dobândirii unei părţi din bunurile celui denunţat, dacă era condamnat.

Exemplul expulzărilor definitive este urmat de alţi suverani ai ţărilor occidentale, astfel încât, la sfârşitul Evului Mediu, prezenţa evreilor în ţările din Apus a rămas sporadică. Aceştia s-au refugiat în ţări din Europa centrală şi estică şi în regiunile stăpânite de Imperiul Otoman. Coexistenţa paşnică între ei şi adepţii celorlalte religii din aceste zone avea să continue până în zorii epocii modeme, când persecuţiile au reînceput, de această dată sub forma elaborată a antisemitismului, şi pe baza pretins ştiinţifică a teoriilor rasiste.

Reprezentări ale evreilor în Evul Mediu (I)


În Evul Mediu, dominat de creştinism, există o condamnare teologică a evreilor, din punctul de vedere al religiei, care nu ţine seama de trăsăturile reale ale acestora, rămase necunoscute majorităţii populaţiei, ci de stereotipuri elaborate în timp. De exemplu, indiferent de aspectul fizic, foarte variat în realitate, al evreilor, aceştia sunt reprezentaţi în miniaturi, şi mai târziu în gravuri ca urâţi, murdari, cu faţă alungită, nas coroiat, punând o pelerină cu glugă.

Condamnarea pe criterii religioase conduce la un antiiudaism, destul de diferit de anti-semitismul epocii contemporane. Pentru oamenii medievali, nu exista ideea de rasă, iar etnia era prea puţin definită, astfel încât criteriul principal de diferenţiere a oamenilor era cel religios. Indiferent însă de fundamentele atitudinii referitoare la evrei, aceasta este în general negativă, şi conduce, în anumite situaţii, la persecuţii şi chiar la progromuri. Trebuie însă subliniat că, în cei peste o mie de ani ai Evului Mediu, situaţia evreilor şi atitudinea majorităţii creştine cu privire la ei au variat în timp şi spaţiu, perioadele de înţelegere şi colaborare relativ paşnică între aceştia şi creştini alternând cu cele de respingere şi segregare.

Colaborarea dintre evrei, creştini dar şi musulmani a fost esenţială în anumite momente şi spaţii, cum ar fi Spania medievală sau Sicilia în vremea împăratuui Frederic al II-lea. În Spania, învăţaţii evrei au avut o contribuţie decisivă la traducerea în latină a unor opere arabe, dintre care multe reprezentau ele însele traduceri ale unor lucrări antice greceşti. În acest fel, o parte a moştenirii Antichităţii, ignorată până prin secolele XII-XIII de Occident, i-a redevenit accesibilă acestuia mulţumită activităţii de intermediari a evreilor spanioli. Şi pe această moştenire greco-romană revalorizată în Evul Mediu avea să-şi întemeieze Occidentul superioritatea pe care începe să o dobândească asupra celorlalte părţi ale lumii. De asemenea, cunoştinţele medicale ale evreilor erau respectate în toată Europa, ceea ce făcea din ei cei mai potriviţi pentru funcţiile de medici ai capetelor încoronate şi ai altor personaje importante. Tocmai pe baza unor cunoştinţe iudaice şi musulmane se produce revirimentul medicinei europene, în cadrul universităţilor, dintre care cea mai reputată în domeniu este cea de la Salerno.

Pe parcursul Evului Mediu timpuriu, prezenţa comunităţilor iudaice în Occidentul creştin era acceptată, fără ca ea să creeze tensiuni notabile. Documentele Sinodului de la Elvira, ţinut în Spania la începutul secolului al IV-lea, îi condamnă pe creştinii care se amestecă cu evreii, împărţind masa cu ei, contractând căsătorii mixte, lăsându-şi holdele să fie binecuvântate de aceştia”. Toate acestea demonstrează că raporturile cotidiene între cele două comunităţi erau încă paşnice, lipsite de conflicte şi că doar intervenţia bisericii, prin reprezentanţii săi, a înveninat spiritele.

Trebuie însă arătat că nu întotdeauna iniţiativa unei atitudini negative faţă de evrei pornea de la oameni ai bisericii, ba uneori chiar dimpotrivă, aceştia interveneau împotriva atitudinilor şi acţiunilor unor laici. După invaziile barbare, regatele romano-germanice întemeiate în Europa occidentală se creştinează şi conducătorii acestora se simt investiţi cu misiunea de a răspândi creştinismul pe tot cuprinsul stăpânirii lor. Sunt vizaţi de acţiunea evanghelizatoare nu doar păgânii, ci uneori şi evreii, pe care unii regi, precum în Francia secolului al VI-lea sau Spania secolului al VII-lea încearcă să îi creştineze cu forţa. Episcopii reacţionează la asemenea atitudini, afirmând că evreii trebuie convinşi de adevărul religiei creştine, şi nu obligaţi să accepte un botez formal.

În general însă, în regatele romano-germanice, evreii constituie o minoritate considerată inferioară şi dominată, dar se bucură de protecţia suveranilor, ajungând adesea să ocupe fimcţii importante în stat, precum cea de medici ai monarhilor sau de administratori fiscali.

În Imperiul Carolingian, situaţia relativ bună a evreilor se păstrează, ei fiind organizaţi în comunităţi separate, sub autoritatea dar şi protecţia unui magisler iudaeorum. Libertăţile lor religioase nu sunt restrânse decât prin interdicţia de a exercita funcţii publice într-o societate care se descrie în mod oficial şi apăsat drept creştină, şi prin interzicerea prozelitismului. Convieţuirea cu creştinii continuă să fle paşnică, unii istorici vorbind chiar de o influenţă destul de importantă a evreilor asupra creştinilor în viaţa de fiecare zi. Documentele de epocă vorbesc în continuare de căsătorii mixte, de mese luate în comun (în condiţiile în care autorităţile religioase ale celor două comunităţi interziceau cu stricteţe amestecul). Mai grav, în ochii bisericii creştine, existau creştini care respectau sabatul, mergeau la sinagogă şi apreciau mai mult predicile rabinilor învăţaţi decât pe cele ale propriilor preoţi, al căror nivel cultural nu pare să fi fost prea strălucit. Există chiar conversiuni la iudaism ale unor personaje importante, ceea ce creează scandal şi îi determină pe clerici să adopte o legislaţie antievreiască. Însă în secolul al IX-lea, monarhii carolingieni refuză să o aplice, preferând menţinerea colaborării cu comunitatea iudaică.

De altfel, protecţia regală, imperială sau pontificală a evreilor continuă să constituie regula până prin secolul al XI-lea, chiar dacă motivaţiile acestei atitudini puteau fi diferite. Pentru monarhi, era importantă supunerea directă şi colaborarea evreilor, în schimbul protecţiei pe care le-o asigurau. Pentru biserică, menţinerea comunităţii evreieşti era considerată o mărturie directă a Patimilor şi trebuia să dea şi un exemplu creştinilor despre consecinţele pe care poporul deicid trebuie să le suporte până la sfârşitul vremurilor.

Atitudinea creştinilor faţă de evrei a început să se modifice progresiv din secolul al XI-lea, când încep să apară acuzaţiile de blasfemie, care susţin atacuri împotriva evreilor în mai multe oraşe occidentale, atacuri multiplicate în secolele XII-XIII.

Ostilitatea împotriva evreilor avea şi raţiuni economice foarte clare, în primul rând, practicarea de către aceştia a împrumutului cu dobândă, considerat camătă. Această situaţia a fost generată de constituirea, începând cu secolul al XI-lea, a unei categorii de neguţători creştini (italieni şi lombarzi) care îi elimină treptat pe evrei din comerţul la mare distanţă, pe care îl practicau până atunci, şi îi face să se replieze tot mai des pe camătă. Cum li se interzicea să posede pământ şi începeau să fie şi continuu ameninţaţi cu posibila expulzare, au preferat să-şi investească averea în bunuri mobile mai uşor de manipulat şi de ascuns, precum aurul şi argintul, ceea ce le permitea să joace rolul de bancheri. În fine, evreii au preluat o activitate esenţială funcţionării economiei, pe care creştinii nu o puteau desfăşura datorită interdicţiilor bisericeşti. Pe baza ideii că „banii nu fac pui”, biserica dezvoltase o condamnare morală a împrumutului cu dobândă (şi chiar a negoţului, în prima parte a Evului Mediu). Creştinii dornici să-şi asigure mântuirea sufletului nu puteau practica împrumutul cu dobândă (teoretic, deoarece în realitate nu puţini erau cei care recurgeau la ei, căutând apoi modalităţi de salvare. „Inventarea” Purgatoriului, în secolul al XII-lea, este tocmai 0 asemenea portiţă de salvare pentru cămătarii creştinii. În aceste condiţii, evreii erau cumva aproape obligaţi să recurgă la practici economice esenţiale pentru funcţionarea societăţii creştine, dar care erau violent reprobate de aceasta.

Evreii incep sa aiba din nou probleme in Europa?


Ura impotriva evreilor din Europa este similara cu povestea acelui lup din basme care isi schimba blana, dar nu si naravul.

Exista ceva putred in Europa. Nu numai din punct de vedere financiar. Lucrurile incep sa scartaie si pe alt front: se erodeaza, putin cate putin, si baza morala a democratiilor europene. Aceasta eroziune se adanceste de la o zi la alta, trecand aproape neobservata in societate, scrie Richard Hertsinger, preluat de Deutsche Welle

Aceasta teza este intarita de informatiile care ne parvin din Tarile de Jos, unde evreii nu mai indraznesc sa circule liber pe strazile din Amsterdam, iar slujbele religioase incep sa fie savarsite in case particulare ce tin loc de sinagoga. Totul de teama atacurilor venite din partea tinerilor arabi si turci.

Insultati, amenintati, terorizati

Aceste informatii nu au ajuns pe prima pagina a vreunui ziar german sau european, nici macar nu au intrat in montajul stirilor principale de televiziune. Mass-media germana a reactionat destul de surprinzator, in ciuda declaratiilor comisarului european olandez, Frits Bolkestein, care a provocat opinia publica declarand ca evreii nu au nici un viitor in Tarile de Jos, de aceea ar fi mai bine sa emigreze in SUA sau Israel.

Aceasta declaratie, a unui inalt demnitar european, a fost pusa mai degraba pe seama sarcasmului omului politic olandez manifestat in dese randuri, si nu pe intentia acestuia de a provoca dezbateri aprinse in democratiile europene.

Olanda nu este singura tara unde evreii sunt insultati, amenintati si atacati pe strazi si in magazine. Anul trecut, in orasul suedez Malmo, aceste acte necugetate asupra evreilor au devenit parte din rutina zilnica, astfel ca multi dintre acestia au decis sa paraseasca orasul. O situatie similara a fost observata in Danemarca si Norvegia.

Atacurile asupra evreilor sunt puse la cale, in special, de tineri musulmani care au importat ura pentru evrei din tarile lor de bastina. Aceste persoane incearca sa experimenteze pe evrei propriile frustrari rezultate din tratamentul aplicat lor de o parte a societatii occidentale.

Fanteziile lor violente sunt alimentate prin propaganda TV efectuata de canale arabe, turcesti sau iranieene transmise prin satelit. Astfel, traditionalul antisemitism de extrema dreapta, care este propovaduit in toata Europa din cauza apropierii de national-socialism, primeste intariri nesteptate.

Pericolul - indiferenta europenilor

Acesti tineri musulmani, fascinati de terorizarea cetatenilor evrei, nu reprezinta adevarata problema. Mult mai alarmanta este indiferenta europenilor care catalogheaza atacurile asupra evreilor ca pe conflicte sociale si, frecvent, acorda intelegere unor astfel de acte huliganice. Primarul social- democrat al orasului Malmo nu a catadicsit sa aminteasca evreilor ca trebuie sa se delimiteze de politica Israelului vizavi de Palestina pentru a avea liniste in democratiile europene. Ce fel de democratii sunt acestea, insa?

Agresorii evreilor se prezinta drept victime neajutorate ale sionismului, iar faptul ca se simt incurajati chiar in tarile scandinave nu este intamplator. Demonizarea Isarelului, ca fiind singurul vinovat pentru conflictul din Orientul Mijlociu, a atins cele mai inalte cote in mediul politico-social al acestor tari.

Atisemitismul secoleler 19 si 20 a strans laolalta acele forte care au adus Europa aproape de autodistrugere. Sa nu uitam ca suntem in plina criza financiara, iar teoriile despre evreii care conduc din umbra intreaga lume, incep sa prinda un contur din ce in ce mai pronuntat.

Cum ar trebui să fie azi filmele despre Holocaust? de Eva Galambos

Am amintit in articolul meu din ediţia trecută că între 27 aprilie-3
mai a.c. la Bucureşti se desfăşoară cea de a doua ediţie a
Festivalului Filmului Evreiesc. Organizat de Fundaţia Culturală "Art
Promo" şi de NOI Media Print, sprijinit de o serie de sponsori printre
care ambasadele Israelului, SUA, Germaniei, Ministerul Culturii,
Consiliul General al Municipiului Bucureşti, FCER şi CEB şi mulţi
alţii, evenimentul are o anvergură deosebită. Spre deosebire de prima
ediţie, există şi o competiţie de filme documentare cu tematică
variată, ateliere dar şi o expoziţie de bijuterii dedicate Cabalei.
In programul Festivalului figurează pelicule de ficţiune din diferite
ţări, cu subiecte evreieşti, problema Holocaustului fiind abordat de
mulţi regizori cu diferite viziuni şi abordări.

Agnieszka Holland
Gala de deschidere a fost prilejul prezentării filmului polonez "În
beznă" a regizoarei Agnieszka Holland, inspirat dintr-un episod al
Holocaustului polonez. A fost oferta poloneză pentru secţiunea "Cel
mai bun film străin" a premiilor Oscar din acest an şi a şi intrat
printre cele cinci pelicule nominalizate. Întrebată cu privire la
alegerea temei, dac[ ea crede că mai e ceva de spus cu privire la
acest subiect, Holland a declarat: "Atunci când explorăm poveştile din
această perioadă, descoperim o incredibilă varietate de destine şi,
aventuri, drame de o mare complexitate, personaje care trebuie să facă
faţă unor opţiuni morale şi umane, dezvăluind natura umană în ceea ce
are ea şi bun şi rău". Această idee a călăuzit-o pe Holland în
realizarea filmului ei despre salvarea miraculoasă a unui grup de
evrei din oraşul Lvov , ascuns în sistemul de canalizare, ajutat să
supravieţuiască de o familie de polonezi, el muncitor, cel mai bun
cunoascător al traseelor canalelor, un timp împreună cu un coleg de
muncă.

Asemănător cu Schindler, mai întâi cei doi s-au angajat din motive
materiale, cerând un preţ enorm pentru fiecare zi în care reuşeau să
nu fie descoperiţi. Până la urmă, Poldek Socha (ajutorul lui renunţă
să mai participle, de frică) se ataşează de cei ascunşi în canal şi îi
salvează în condiţiile în care banii lor s-au epuizat. Este o poveste
adevărată, bazată pe mărturiile unora dintre supraviţuitori, un episod
din Holocaust care, din fericire se termină cu bine, cel puţin pentru
o parte din membrii grupului. Este un film impresionant, apreciat de
critici. Regizoarea reuşeşte să urmărească şi să redea cu mare artă
atât zilele petrecute în beznă, respective în canal, cât şi
transformarea lui Sucha şi familiei lui, de la dorinţa de a se
îmbogăţi şi indiferenţa manifestată faţă de victime a căror existenţa
este considerată la început doar o sursă de bani şi pe care oricând ar
putea să-i trădeze în schimbul recompenselor oferite de autorităţi,
până la umanizarea personajului principal şi familiei lui. Dar trebuie
să se recunoască: pelicula este de un realism extrem de dur.

Timp de două ore şi jumătate, asistăm la scene de asasinare în masă a
evreilor prin lichidarea aproape totală a ghetoului din Lvov sau a
unui grup de femei hăituite în pielea goală într-o pădure de lângă
oraş, avem imagini ai unor ostatici polonezi spânzuraţi, o naştere în
canal, mama ucigându-şi pruncul, inundarea canalului în care doar
printr-un noroc eroii nu mor înecaţi. În plus, poate pentru a
demonstra că, indiferent de condiţii, instinctele oamenilor nu dispar,
sunt prezentate numeroase scene de sexualitate (cineva a numărat şi a
spus că au fost şapte), în condiţii de promiscuitate şi mizerie
profundă.

Şi aici aş dori să lansez o dezbatere, să aud nişte opinii. Sigur, tot
ceea ce s-a zugrăvit în film a fost adevărat, toate episoadele
cutremurătoare s-au întâmplat, le cunoaştem şi noi şi alţii din
mărturiile supravieţuitorilor din diferitele colţuri ale Europei
ocupate, din cărţi şi filme. Toţi suntem de acord că generaţiile
tinere trebuie să cunoască ceea ce s-a întâmplat în timpul celui de-al
doilea război mondial cu evreii, să-şi dea seama de tragedia prin care
a trecut o categorie de oameni numai pentru că făcea parte dintr-un
alt popor, cu alte obiceiuri , care putea fi folosit ca ţap ispăşitor
pentru nişte situaţii cu care nu a avut de-a face. Generaţiile de azi
trebuie să-şi dea seama de lipsa de omenie a celor care au înfăptuit
cu sânge rece, fără nici o mustrare de conştiinţă aceste asasinate.

Întrebarea pe care o pun este, dar cu ce mijloace putem să-I convingem
mai bine? Filmul , ca orice imagine, orice lucru vizual are un impact
puternic asupra spectatorilor. Dar oare astăzi, acest realism dur,
scene asemănătoare cu cele din filmul Agneszkăi Holland sunt cele mai
eficiente? Oare o simbolistică, o spiritualizare a problemelor nu ar
servi mai bine cauza? Bombardarea informatică la televiziune cu
imagini dintre cele mai brutale din lume (căci genocidul nu s-a oprit
la Auschwitz, Iugoslavia sau Ruanda sunt mult mai aproape de noi, de
tânăra generaţie) nu ar putea duce la banalizarea răului, ca să
amintim expresia atât de plastică a Hannei Arendt ? S-ar putea ca, în
aceste condiţii, imaginile dureroase ale trecutului, ale Holocaustului
să-i găsească pe tineri dacă nu indiferenţi, într-o măsură mai mare
sau mai mică, plictisiţi, considerînd că, probabil aşa trebuie să fie
lumea, din moment ce aceleaşi crime, aceleiaşi imagini abominabile se
repetă în ultimii 60 de ani. Poate ar trebui altceva, alte mijloace
artistice în care impactul să nu decurgă numai din astfel de scene
dure ci să facă apel la raţiune, gândire, într-un cuvânt la intelect.
Este o părere personală, deşi opinii oarecum asemănătoare am auzit de
la câţiva spectatori ai filmului. Este un lucru important, de aceea aş
dori şi alte puncte de vedere cu privire la modalitatea în care ar
trebui în secolul 21 să prezentăm Holocaustul.

Antimemoria Holocaustului și a comunismului

Există mai multe medii care produc în România de astăzi radicalism alimentat de ideologii extremiste.

România se confruntă cu regularitate, de ani buni, cu scandaluri provocate de declarații sau acțiuni care ofensează memoria Holocaustului. Frecvența lor, precum și diversitatea celor implicați arată că nu vorbim despre o problemă marginală și accidentală.
Anul acesta au fost deja două astfel de scandaluri. Dan Șova, purtătorul de cuvânt al PSD, a declarat că pogromul de la Iași nu a avut loc, stârnind reacții energice din partea reprezentanților Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România (INSHR) și Memorialului Holocaustului din Washington. Șova a trecut prin penitența unui drum la Washington, unde a stat câteva zile la cititorul de microfilme, parcurgând documente care vorbesc despre implicarea României în Holocaust și sperând ca asta va fi suficient pentru a-i fi uitat derapajul.

Zilele trecute s-a petrecut un alt scandal. INSHR a descoperit că reprezentanții Consiliului Județean Suceava acordă sprijin și credit unui personaj controversat pe nume George Ungureanu. Două volume scrise de acesta au fost finanțate spre publicare de CJ Suceava. Problema este că primul volum, conținând memorialistică autobiografică, are pasaje vădit antisemite, în secțiunile care trec în revistă trecutul de legionar și comisar de românizare al centenarului George Ungureanu. Cel de-al doilea, în aparență un nevinovat volum de poezii pentru copii, îl are pe copertă pe autor împreună cu o imagine a lui Corneliu Zelea Codreanu. Când a izbucnit scandalul, au venit, de asemenea, scuze din partea oficialilor PDL implicați în această afacere.

Ce aflăm din cele două istorii? Cazul Șova a fost discutat îndelung, așa că mă opresc la câteva observații. Nici acum nu știm dacă afirmațiile negaționiste ale senatorului PSD au fost făcute din convingere calificată sau din ignoranță. Oricum, și într-o situație și în cealaltă, ar fi o morală de învățat. Există mai multe medii care produc în România de astăzi radicalism alimentat de ideologii extremiste. Ar merita studii serioase din partea sociologilor. Un astfel de mediu îl constituie grupările ortodoxiste, antioccidentale și xenofobe, apărute la umbra seminariilor și facultăților de teologie ortodoxă. Un altul este produs de cadrul formativ al instituțiilor de forță (armată, poliție, SRI) unde este exersat în continuare cultul antieroului Ion Antonescu și al altor figuri nedemocratice. Figuri intelectuale cu trecut fascist precum Nae Ionescu furnizează în continuare o modă influentă. Este de pomenit, de asemenea, mediul facultăților de istorie unde înfloresc grupări legionaroide (codreniste, simiste) sau ultranaționaliste (sincretice, asimilând legionarismul, antonescianismul și ortodoxismul într-o sinteză radicală construită după modelul naționalismului integral profesat în timpul celui de-al doilea război mondial, la care se adaugă contribuția de neșters a naționalismului ceaușist și securist). Pentru că nici în școală și nici măcar în facultățile de istorie nu se prea învață despre Holocaust, ajungem la situația în care opiniile oamenilor să fie formate de cărți/articole negaționiste scrise de unii precum Alex Mihai Stoenescu, Gh. Buzatu, Teșu Solomovici, Paul Goma, ultradistribuite pe tarabele țării etc.

Dan Șova a absolvit facultatea de istorie, dar și-a format opiniile despre istoria contemporană de la Buzatu și Solomovici, iar rezultatul a fost cel știut.

Limitez enumerarea mediilor radicale, care altfel ar trebui să fie foarte lungă, pomenind de cultul născut în jurul unor personaje care au făcut închisoare sau au pierit în timpul comunismului, dar care au trecutul pătat sau controversat. Luați de exemplu cultul din jurul legionarului anticomunist Ion Gavrilă Ogoranu. În ultimii 20 de ani, a fost construit un adevărat panteon cu „martiri“ ai comunismului, în care, pe lângă figuri demne de tot respectul, care s-au opus comunismului de pe poziții democratice, sunt adăugați foști legionari, cuziști, antonescieni sau criminali de război. Or, așa cum există o specie de antifascism care alimentează radicalismul (antifascismul comunist), la fel există o variantă de anticomunism care a fost și este o sursă a extremismului. Numeroase crime și nedreptăți au fost făcute, în perioada interbelică și în timpul celui de-al doilea război mondial, în numele anticomunismului.

Există adevăruri delicate care vor trebui spuse de istorici în viitor într-o formă elaborată. Unul dintre ele arată într-o formă brută astfel: comunismul s-a instalat mai ușor decât se anticipa nu doar pentru că s-a folosit de tancurile sovietice, de falsificarea alegerilor și alte măsuri antidemocratice, ci și pentru că a mobilizat părți din societate, creându-le iluzia că reprezintă o alternativă la excesele îngrozitoare de până atunci ale dictaturilor succesive. Un alt adevăr delicat este că o parte din represiunea comunistă reprezintă echivalentul românesc al denazificării și al politicilor retributive postbelice. Pedepsirea criminalilor de război, a colaboraționiștilor și militanților fasciști a fost cerută mai peste tot în Europa. A fost asumată și de România comunistă, prin tratate internaționale. Problema este că regimul comunist s-a folosit de această necesitate legitimă, extinzând cadrele represiunii la multe alte categorii, amestecând democrați și nedemocrați, deținuți politici și deținuți de drept comun, lăsând astfel o grea moștenire memorială după 1989. Pentru promovarea memoriei democratice, din masa mare de victime ale comunismului trebuie discernute cele care au trecut utilizabil.

Extremiștii impenitenți nu pot constitui modele. George Ungureanu, cel celebrat de autorități la Suceava ca martir al comunismului, a stabilit nefericitul record de a încorpora în longeviva-i biografie câteva dintre cele mai importante trăsături ale răului secolului XX. A lucrat în Straja Țării a lui Carol al II-lea, a devenit apoi legionar, comisar de românizare în timpul statului național-legionar, îmbogățindu-se în timpul războiului de urma deprivării evreilor; a fost închis pentru complot armat de regimul comunist; Securitatea a făcut mari eforturi să-l recruteze (CNSAS a identificat o notă informativă dată de Ungureanu cu nume de cod); după ieșirea din închisoare a abjurat legionarismul, a devenit suporter al național-comunismului, după care, după 1989, a revenit promotor al legionarismului. Cum ar putea fi acest om un model? Confuzia memoriilor ne va face mult rău dacă nu vom ști să o gestionăm. //

Cinci mituri despre Holocaust
Istoricul Doru Radosav a analizat cele mai importante construcţii mentale legate de tragedia poporului evreu.


Holocaustul este comemorat la mai multe date, în funcţie de ţară şi de crimele împotriva evreilor de-acolo. Însă la 25 aprilie se comemorează, conform unei decizii ONU, ziua eliberării supravieţuitorilor din lagărul morţii de la Auschwitz.Ziua Holocaustului se ţine în rugăciune şi reflecţie despre acest groaznic genocid suferit de populaţia evreică în perioada dominaţiei hitlerismului din Germania şi a horthysmului din Ungaria, în anii '40 ai secolului trecut.


Legat de acest eveniment tragic şi, prin esenţa lui, cum spuneam, criminal, profesorul univ. dr. Doru Radosav, istoric prestigios şi directorul Bibliotecii Centrale Universitare Cluj, - în cadrul căreia s-a înfiinţat şi Institutul de Istorie Orală sub egida căruia se publică, în editura „Argonaut", volumul „Depoziţii despre viaţă şi moarte", însumează 26 de mărturii depuse de evreice sau evrei - dar şi de câţiva români - din Bihor, Satu Mare, Sălaj şi Mureş, care au supravieţuit Holocaustului. Fiecare dintre ei povesteşte drama personală şi suferinţele la care au fost supuşi bărbaţi tineri şi bătrâni, femei de toate vârstele şi copii în ghetourile înfiinţate în aproape toate localităţile mari unde trăiau evrei. Apoi, martorii redau chinurile unei deportări spre Auschwitz şi în alte lagăre de exterminare, după care au urmat cele ce prevesteau moartea...

În deschiderea acestui volum, profesorul Doru Radosav face „câteva consideraţii" despre „Holocaust - istorie, memorie, reprezentare", textul fiind în realitate un profund studiu a ceea ce au suferit atâţia oameni în anii aceia blestemaţi. Iar Ioana Cosman publică în acelaşi volum studiul „Shoah în Transilvania de Nord", refăcând întregul sistem de represiune hitlerist şi apoi horthyst, care a iniţiat „soluţia finală" şi trecerea la înfăptuirea ei.

În rândurile de faţă oferim cititorilor doar o succintă sinteză a acestor studii importante pentru înţelegerea Holocaustului, mai ales că un asemenea volum are o circulaţie redusă, el fiind destinat, în principal, bibliotecilor mari, academice... Printre alte consideraţiuni ale profesorului Doru Radosav este şi aceea potrivit căreia Holocaustul, de maxim tragism, „nu poate ieşi din memorie şi să intre în istorie",„datorită singularităţii sale, a unicităţii sale care a marcat atât de mult memoria colectivă a posterităţii". Este vorba - scrie autorul - ,,despre un trecut care nu trece", sau de un „trecut care nu vrea să treacă" sintagmă consacrată şi de alte studii ale unor autori străini, precum Henry Rousso Vichy - 1994 sau Ernst Nolte - 1988 etc.

Interesante sunt analizele autorului despre „miturile" care particularizează Holocaustul prin dimensiunea psiho-istorică a supravieţuitorilor. Este vorba despre cinci ,,mituri" pe care le enunţă şi dezbate pe larg, noi rezumându-ne a le aminti pe scurt. Primul mit este „pasivitatea" şi refugiul imaginar, fantezist, în ,,trecutul bun"... Urmează mitul „tăcerii" autoimpuse privind suferinţele îndurate, provocate şi de starea de umilinţă la care au fost supuşi evrei (începând cu ghetourile, detaşamentele de muncă forţată, până la lagărele de exterminare - n.n.). Apoi, ne spune profesorul clujean, unii rememorează mai ales din dorinţa şi obligaţia de a mărturisi, pentru răzbunarea celor dispăruţi în lagăr... Urmează mitul ,,patologiei" legat de comportamentul post-traumatic, numit şi „sindromul de supravieţuitor" generat de dificultăţile de adaptare la normalitate... Iar mitul „vinovăţiei" este determinat de sentimentul unor supravieţuitori care se cred... vinovaţi pentru că ei trăiesc în timp ce alţii au murit. Şi cel de-al cincilea mit este cel de apărare a individului supravieţuitor în faţa pierderii respectului faţă de sine, a pierderii siguranţei de sine şi a identităţii...

Şi celelalte consideraţii ale autorului sunt la fel de pertinente şi validate de ceea ce au suferit milioane de evrei în acele timpuri care aduceau, zicem noi, a apocalipsă pe pământ... Iar ca o concluzie la cele afirmate şi dezbătute în textul amintit, profesorul clujean concluzionează: „Memoria evreiască a Holocaustului se poate înscrie în tradiţia unei spiritualităţi ebraice profunde şi imanente, injocţiunea: «aminteşte-ţi (Zakhor)» prezentă în textul biblic ce concentrează una dintre constanţele culturii ebraice şi a iudaismului de-a lungul vremii". Şi tot profesorul clujean susţine teza lui H. Arendt, conform căreia „Holocaustul este consecinţa transcrierii rasismului de stat şi ideologic - lupta dintre clasele sociale - în rasism biologic", astfel încât se instituie exterminarea în numele „legilor istoriei" şi o exterminare în numele „legilor naturii".

Baroneasa Ashton: Oarbă și surdă când vine vorba de Israel… de Rodica Grindea

N-or fi prea mult două handicapuri pentru o singură persoană, mai ales pentru un înalt demnitar în Uniunea Europeană, adică ministru de externe al acestui forum, și se numește baroneasa Catherine Ashton? Nu, nu-i o ironie acest titlu de noblețe, ci o… realitate! Cît despre cele două handicapuri, nici acestea nu sînt strict… biologice, ci doar ilustrarea a două proverbe, unul iberic, cum că „nu-i orbire mai grea decît a celui care nu vrea să vadă”, și unul franțuzesc, referitor la alt simț… moral, după care „nu-i surzenie mai gravă decît a celui care nu vrea să audă”! Mai ales că în franceză, verbul „a auzi” (entendre), mai înseamnă și „a înțelege”! Ceea ce ar da loc la un al treilea proverb, special pentru baroneasă, și anume că „nu-i om mai greu de cap, decît cel care nu vrea să înțeleagă”! Dar dacă mai continui mult, pe firul acestei logici, voi ajunge, vorba lui Caragiale, nesmintit, la concluzia-întrebare ce mai caută coana baroneasă în funcția înaltă pe care o deține?

Voi căuta să nu cad în păcatul în care au căzut acum cîțiva ani adversarii săi politici, adică din Anglia, dar și din UE, care i-au „demascat” simpatiile comuniste, neuitînd să adauge că acestea nici n-ar fi fost deloc, tot vorba francezilor, „pe sufletul și conștiința dumisale”, ci alimentate mult mai substanțial și mai… financiar, apropierea ei de fosta URSS datînd de pe vremea cînd aceasta nici nu era încă „fostă”! şi asta, fiindcă ar putea găsi oricînd replica mai mult decît „consacrată” că acestea ar fi simple defăimări nefondate din partea adversarilor! Ceea ce i-aș putea totuși „recunoaște” d-nei ministru în UE, ar fi că ea consideră poate de bon-ton, ca pentru a-și justifica „rangul nobiliar”, anume concepțiile de stînga tot mai apropiate de extrema… ultra!

Astfel încît la cele două handicapuri… proverbiale, s-ar mai putea adăuga și snobismul tipic „englezesc”, dar nu numai, în zilele noastre!

Poate doar în acest fel se poate explica modul în care s-a exprimat nu de mult, odată cu groaznica tragedie care a lovit comunitatea evreiască din Franța sau, după spusele președintelui Nikolas Sarkozy, întreaga Franță, cu toți cetățenii săi. şi anume, sîngerosul atentat de la Toulouse, la Colegiul evreiesc, în care au fost ucise patru persoane, trei copii și tatăl a doi dintre ei!

În fața unui grup de copii palestinieni, coana baroneasă Ashton a găsit cu cale ca în aceeași frază să includă acești copii uciși înainte de a apuca să-și trăiască viața, ca și pe copiii palestinieni și pe cei sirieni! La o considerare superficială, pe care de altfel se și baza ministreasa-baroneasă, n-ar fi fost nimic reprobabil în această remarcă: pentru orice om cu minte în cap și cu omenie în suflet, un copil rămîne întotdeauna un copil, iar curmarea vieții sale este o tragedie în sine! Repet, superficial gîndind, fiindcă altfel, uciderea unui copil ne trimite obligatoriu și la ucigașii săi! Dar cum să priceapă Catherine Ashton enormitatea spuselor sale, dacă și-a propus din start să se prefacă… oarbă și surdă, ori poate că dintr-atîta prefăcătorie, chiar… a rămas așa!

Căci altfel decît prin această monstruoasă prefăcătorie, cum i s-ar putea explica geniala remarcă? Indignarea opiniei publice, și nu numai israeliene, n-a făcut-o să se întrebe dacă nu cumva, chiar și în fața acelor copii palestinieni, unde și-a emis „genialitatea”, ar fi trebuit să dovedească mai multă înțelepciune (doar nu pare deloc o… tinerică)?! S-a întrebat coana baroneasă măcar o clipă dacă este tot una un copil ucis de o brută teroristă (sau terorist abrutizat, cum vreți să-i spuneți), numai din „datoria de a ucide cît mai mulți copii evrei”, după cum a declarat criminalul, cu un copil transformat de propriii săi conaționali (în măsura în care palestinienii constituie o națiune!), într-un scut viu pentru un la fel de sîngeros terorist?

Există, în fapt, suficient de multe – și concludente – dovezi, asupra monstruozităților perpetrate de terorismul din Gaza, mai exact de gruparea declarată cine știe de ce „militantă” (o fi acesta un eufemism ad-hoc pentru teroristă?) în acest sens! Filmele și fotografiile publicate de presa onestă, scrisă și electronică, nu sînt dovezi destul de concludente pentru Catherine Ashton, ca și pentru alți înalți demnitari care gîndesc ca ea? Sau nu o pot convinge nici sîngeroasele atacuri teroriste semnalate în toată lumea de vreo două decenii încoace? Chiar nimic nu i s-a părut destul de concludent, pentru a se întreba, fie și pentru o clipă, înainte să-și lase gura să vorbească fără dumneaei, dacă nu cumva simpla întrebare „cine sînt asasinii copilului?” nu i-ar fi interzis nechibzuita – sau ipocrita – comparație?

Răspunsul este, desigur, negativ, mai ales că, atunci cînd s-a simțit „încolțită” de protestele conducerii israeliene, și nu numai, pentru respectiva remarcă, a recurs la bine-cunoscuta placă de patefon cu un șanț adînc, unde se pune acul cu bună știință, anume că aceste cuvinte „i-ar fi fost scoase din context”, sau greșit și tendențios interpretate și că de fapt, n-ar fi făcut nici o comparație!

Ar mai fi și alte noutăți pentru doamna baroneasă Ashton: în urmă cu cîțiva ani, atunci cînd din motive de securitate, forțele de grăniceri au prevenit că orice încercare de trecere din teritorii spre… dincoace de linia verde, le vor obliga să tragă, am văzut la o ediție centrală de știri ale televiziunii noastre un reportaj cutremurător! Copii palestinieni, care cunoșteau – măcar de la părinții lor – acest avertisment, riscau totuși să se strecoare dincoace de linia verde, mînați de o insuportabilă foame! Nu m-aș mai opri asupra comentariilor care însoțeau acest reportaj, cum că tot foștii conaționali aduc copiii în această stare, fiindcă exact în epoca respectivă, alte relatări ale presei se ocupau de teribila corupție care domnea în conducerea palestiniană de-atunci, și căreia i se datora mizeria la care ajunsese populația. Ei bine, madame Ashton, israelieni care au văzut acești copii nefericiți, nu s-au putut împiedica să nu și-i „aboneze” la cîte un pachețel cu mîncare, fără să stea să se gîndească la faptul că mîine, ar putea ei înșiși fi atacați chiar de părinții ori de frații mai mari ai acestora! Personal, cînd am văzut reportajul, și disperarea cu care se repezeau la mîncare acei copii flămînzi, ca mamă, am simțit o milă covîrșitoare, amestecată cu revolta pentru ceea ce li se face, din motive… patriotice! Atunci da, poate că aș fi avut dreptul să spun, și nu numai eu, că „un copil rămîne totuși un copil”! Fără să-mi pese la ce mă expun și eu, și ai mei, la ceea ce mi s-ar putea trage de la… părinții lor, sau chiar la ceea ce ne-ar putea face ei înșiși, cînd vor mai fi crescut cît de cît! Oare este atît de greu de sesizat deosebirea? Sau nici acel reportaj nu l-a văzut, ori dacă l-a văzut, nu și-l mai amintește d-na Ashton? Sau atît de mult i s-au agravat orbirea și surzenia voluntară, încît nu mai poate face deosebire între omenie și monstruozitatea sacrificării propriilor copii? Chiar n-a știut, ori poate nici n-a bănuit măcar Catherine Ashton ceea ce de-atîția ani vede o lume întreagă? A așteptat ca primul ministru israelian Beniamin Netaniahu, ca și ministrul israelian de externe, Avigdor Liberman, să-i „explice” că nici un atac în legitimă apărare al forțelor Zahal, cu toată înalta moralitate a acestei armate, nu poate fi perfect „steril”, mai ales în condițiile în care părinții-teroriști se ascund în spatele propriilor lor copii și-al propriilor lor femei? Încă n-a aflat nimic despre tinerele teroriste sinucigașe care sînt violate și șantajate de „militanții” din organizațiile palestiniene, cum că supremul sacrificiu al vieții ar fi și singura lor șansă de a-și „spăla onoarea pătată” (de către cine)? Oare reportajele și relatările presei noastre, reproduse de altfel și de presa internațională, bazate pe mărturiile unor asemenea tinere ale căror atentate au fost dejucate de forțele armate israeliene, care cu aceeași ocazie le-au salvat viața, desigur, pe lîngă viețile propriilor compatrioți, pierdute în cazul reușitei acestora nu-i spun nimic lui Ashton? Chiar nimic din toate acestea nu o poate face – cu cei cîțiva neuroni valizi care par să-i mai fi rămas în capul ei aristocratic - să priceapă, totuși, monstruozitatea stupidă a unei astfel de comparații? Personal, la această întrebare aș da un răspuns la fel de sincer ca și toate cele pe care le dau de fiecare dată, cînd mi se pune o întrebare, retorică sau nu: „Nu știu”!

Stereotipurile antisemite persistă în Europa


http://www.adevarul.ro/international/foreign_policy/web_exclusive/Stereotipurile_antisemite_persista_in_Europa_0_670733267.html

Un studiu realizat în luna martie de organizaţia americană Anti-Defamation League (ADL) în 10 ţări europene arată că percepţia europenilor faţă de evrei este încă filtrată de vechi stereotipuri.

Studiul realizat de ADL s-a concentrat pe o serie de stereotipuri antisemite şi felul în care populaţia mai multor state europene reacţionează la ele. Respondenţii au fost întrebaţi dacă mai multe afirmaţii sunt „mai degrabă adevărate” sau „mai degrabă false”. Acestea făceau referire la loialitatea cetăţenilor evrei faţă de ţara în care se află, de rolul acestora în lumea finanţelor şi despre Holocaust. De asemenea, participanţii la studiu au fost întrebaţi dacă consideră că „evreii sunt vinovaţi de moartea lui Hristos”, o altă veche prejudecată ce a alimentat antisemitismul european.


„Evreii sunt mai loiali Israelului decât ţării în care se află.” O parte importantă a europenilor chestionaţi pentru realizarea sondajului consideră că da, cei mai sceptici – francezii, răspunzând că afirmaţia este „probabil adevărată” în proporţie de 45%. Cei mai convinşi de faptul că loialitatea evreilor se îndreaptă în primul rând către Israel au fost, de departe, spaniolii, care au răspuns pozitiv în proporţie de 72%. În medie 55% dintre respondenţi au fost de acord cu respectiva afirmaţie.


Întrebaţi dacă evreii au prea multă putere în lumea afacerilor, ungurii au fost cei mai categorici, 73% dintre ei considerând că lucrurile stau astfel. Ei sunt urmaţi de spanioli cu 60% şi polonezi cu 54%. Cei mai puţini convinşi de puterea economică a evreilor au fost olandezii, care au răspuns pozitiv doar în proporţie de 10%.


În privinţa subiectului Holocaust, procentele europenilor care consideră ca evreii vorbesc prea mult de ce li s-a întâmplat în timpul Holocaustului sunt neaşteptat de mari. În medie, 41% din europeni cred acest lucru, cei mai convinşi de asta fiind maghiarii şi polonezii cu 63%, respectiv 53% răspunsuri pozitive. Cele mai mici procente s-au înregistrat în Marea Britanie şi Norvegia, 1 din 4 răspunzând afirmativ.


Neaşteptat de mulţi maghiari şi polonezi sunt convinşi (sau aproape convinşi) că „evreii sunt responsabili de moartea lui Hristos), aproape un polonez din doi crezând acest lucru (46%). Francezii şi nemţii sunt mult mai sceptici, doar 14% fiind de acord cu afirmaţia.


Anti-Defamation League a chestionat antisemitismul european în Austria, Franţa, Germania, Ungaria, Italia, Olanda, Norvegia, Polonia, Spania şi Regatul Unit. Din punct de vedere metodologic studiul a fost realizat telefonic prin chestionarea a 5000 de participanţi – câte 500 pentru fiecare ţară – în luna ianuarie. Marja de eroare acceptată a studiului este de +/- 4.43%.

Cu antisemitismul… la zi! de Rodica Grindea

Într-un articol de dată realtiv recentă, mă ocupam de proliferarea îngrijorătoare a curentului antisemit-neofascist în România, bazându-mă pe o întereagă „literatură”, Doamne iartă-mă, apărută în numeroase locații ale internetului (pagini web, blog-uri, forum-uri, rețele de socializare), desigur în limba română. Am intuit doar, continuînd să reflectez la toate acestea, asupra „toxicității” acestor produse pseudo-istorico-spirituale, punându-mi o seamă de întrebări cărora mă străduiesc să la aflu răspunsurile, toate fiind reunite, cred, sub un soi de „întrebare cupolă” pe care și-au pus-o și continuă să și-o pună până astăzi supravițuitorii Holocaustului: cum a fost posibil?

De curând, cred că am găsit, sau mai precis mi-am cristalizat multe din aceste răspunsuri, la lectura unui articol al filosofului specialist în implicațiile filosofice ale iudaismului, francezul-evreu Hervé Elie Bokobza. Cu același prilej, mi-am clarificat și acea mult-discutată „aducere la zi” a antisemitismului, în forma sa cea mai actuală, pe care aș numi-o, cam forțat poate, „antiisraelism”, tema centrală (sau, în limba vorbită, „calul de bătaie”) al promotorilor acestuia.

Eseistul francez, (autor, printre altele, al lucrării „Israel-Palestina, pacea în lumina Torei”), avansează noțiunea de „antisemitism al dezinformării”, pentru a defini una din ipostazele acestui curent-atitudine-strategie actuală, căreia, oricât te-ai stădui, este imposibil să-i prevezi „apusul”, într-un viitor relativ apropiat. La lectura respectivului articol, am constatat – n-aș putea spune cu surprindere – că această formă „actualizată” a antisemitismului-anti-Israel a reușit să „seducă” și să convingă o mare parte a publicului mondial în general, și occidental în particular. Cu același prilej, sunt decelați și cei doi „piloni” pe care se sprijină antisemitismul actual, anume „prostia și ignoranța, cele mai agresive dintre violențe”.

Premisa de la care pornește – și se nutrește – această veche-nouă tactică a dezinformării, este de a desemna iudaismul și sionismul ca pe cele mai nocive „flageluri ale secolului”, contra cărora alege să lupte în numele „drepturilor omului” și al nobilelor valori umaniste, ajungând la fabricarea unei arme care nu ar trebui, cred, minimalizată, anume compararea brutală și forțată a a sionismului cu nazismul! În acest scop, aș risca afirmația că „focosul” armei ar fi tocmai negaționismul Holocaustului, fiindcă aceasta permite să li se refuze evreilor (isralienilor) orice legitimitate a luptei lor pentru supraviețuire. Pe firul aceleiași logici, dacă evreul se comportă ca un nazist, demonstrează H.E. Bokobza, atunci teroristul devine un… rezistent! Așadar, cele mai înalte valori umaniste ajung în slujba celui mai virulent și mai periculos antisemitism, mai ales că acesta nu se mai întemeiază pe ura față de evrei, ci pe cauzele cele mai nobile pentru care luptă orice… om de bine.

Astfel, se pare că cel mai grav lucru este că opinia comună universală se poate situa fie la nivelul opiniilor și ideilor fabricate din dezinformarea intenționată, fie în planul prostiei și-al ignoranței care le propagă și care devin astfel unul din mijloacele cele mai eficiente pentru a justifica reaua-credință.

Această formă de antisemitism acționează în egală măsură în cazul militanților, cît și al pseudo-intelectualilor „la modă”, care au izbutit să seducă și intelectuali evrei, în criză de identitate!

După cum susține, pe bună dreptate, H.E. Bokobza, „acest antisemitism al dezinformării este cel mai periculos, propagându-se ca un cancer într-un corp omenesc, fiindcă orice afirmații de natură să-l contrazică plasează evreul-israelian în tabăra dictatorilor care nu au nici o compasiune pentru suferința oprimaților (…), mai ales că un minimum de exigență față de un pretins „partizan al păcii” ar fi ca acesta să vadă în sionism cel mai rău flagel al omenirii”. Eseistul își ilustrează aceste constatări cu argumente din cele mai aberante cu care i-au fost combătute scrierile, unele bazate pe „frânturi de adevăr” drapate în cele mai flagrante denaturări ale realității, în cea mai josnică mistificare a faptelor.

Astfel, unul din așa-pretinșii adversari de idei, care-și clamează cele mai bune intenții și toată buna-credință din lume, ajunge în fapt la „performanța” de a ilustra violența la cel mai înalt nivel de gravitate pe care o pot genera ignoranța și imbecilitatea, anume că „Ghilad Shalit nu a avut decât ceea ce merita, fiindcă a fost răpit în Gaza, unde se afla pentru a ucide femei și copii, căci sigur că nu plecase acolo pentru… a-și face cumpărăturile”!

Inutil să-i vii unui asemenea specimen cu dovezi strict-faptice, anume că Ghilad Shalit a fost răpit în 2006, deci după dezangajarea din Gaza, și nu în interiorul acestei regiuni, ci în perimetrul israelian; la fel de inutil să-i citezi prezența armatei și în zona de frontieră a unor state care trăiesc în bună-vecinătate, invocând și vecinătatea departe de-a fi… normală între Israel și palestinieni; inutil să-i invoci unui asemenea grup de indivizi cu creierul nu numai spălat, dar și lustruit la polizorul relei-credințe, că atacurile Zahalului (armata Israelului) au fost o replică la unul din repetatele „valuri de atentate teroriste”; tot pe-atât de inutil să-i „amintești” ceea ce știe o lume întreagă, anume că în scopuri propagandistice, palestinienii nu ezită să facă ascunzători pentru cei mai sângeroși teroriști urmăriți de Zahal tocmai în casele cu familii numeroase de cetățeni pașnici, făcând imposibil ca o asemenea acțiune armată în replică să fie complet „sterilă” în termeni militari. Acele „capete lustruite” vor continua să numească blocada asupra Gazei o „metodă gestapovistă”, iar atacul asupra „flotilei păcii” (mai adăugați, vă rog, vreo zece rânduri de ghilimele), drept… piraterie în apele teritoriale internaționale. Nu-ți rămâne, în toate aceste cazuri, decât să admiți (de parcă n-ai fi făcut-o și pînă acum), durerosul adevăr „gazetăresc” cum că în percepția colectivă, o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte, exemplificând cu cazul recent ajuns la deznodământ, al episodului „regizat” al morții copilului palestinian Mohamed A-Dura. Nu cred că avem cum să convingem că de fapt, acesta nu a fost o victimă al forțelor Zahal-ului, ci al combatanților din Fatah, în schimbul de focuri în care s-a „nimerit” cu tatăl său, adevărat maestru al dezinformării, sau poate numai unealta altor „maeștri”, la vremea în care s-au petrecut faptele.

Această situație, în care, după cum arată H.E. Bokobza, „opiniile, ca și sondajele și statisticile vin să substituie cu aroganță faptele reale, se ajunge la situația în care oricine are opinii „fondate” despre orice, cu un sac în care se compară orice cu orice, creând în acest fel o confuzie generală care, cu cât este mai flagrantă, cu atât mai repede își recrutează adepți”.

Faptul mi se pare cu atât mai grav, cu cât tocmai inteligențele situate la un nivel coborît pe scara Binet (încă în vigoare la testarea de capacități intelectuale), tocmai publicul neinstruit (voit sau din condiții obiective), are tendința să devină un adevărat „burete” care absoarbe cu rapiditate opiniile cele mai pernicioase, concepțiile cele mai aberante, cu cele mai multe șanse de aplicare întru provocarea cutremurelor sociale și a catastrofelor universal-istorice. În acest context, aș spune, noțiunea de „om al zilelor noastre” nu mai este o noțiune abstractă (dacă a fost vreodată!), ci include printre elementele sale atît bruta ignorantă, cât și inteligența cea mai rafinată. ßi mi se pare hazardată, sau dificilă până la extrem, încercarea de a compara gradul de periculozitate al uneia sau al alteia dintre aceste două categorii.