ACTUALITATE.....DIVERSE

Rezumarea primului mesaj :

POPORUL DE IMPARATI DIN TARA NIMANUI
Astazi, popoarele care au daruit lumii marile civilizatii, ori au disparut (sumerienii, persii, vechii egipteni, incasii, etc .) ori, comparativ cu gloria trecuta, vegeteaza (grecii, italienii, olandezii, spaniolii, portughezii, englezii, turcii, arabii etc.) NOI, cei nascuti din ciocnirea a doua civilizatii care au modelat fata Lumii Vechi, traco-daca si romana, nu am avut inca momentul nostru de stralucire. Ba parca, cel putin teritorial, traim intr-un regres continuu! Suntem un popor "nascut batran", sau "neterminat", spun unii, "popor vegetal", proclama altii! "Strainii sunt de vina" si faptul ca ne-am nascut "in calea rautatilor", proclamam NOI! Sau "greaua mostenire a trecutului" sustine fiecare generatie, lamentandu-se ca "nu sunt vremurile sub oameni, ci bietul om sub vremi" si refuzand sa priceapa ca omul nu poate fi "sub vremi", ci tot sub oameni, sub alti oameni care au avut taria sa-si supuna vremurile! Si niciodata nu ne-am pus intrebarea de bun simt. "Dar NOI, NOI chiar nu avem nici o vina"? Strainii ne resping pentru ca au ceva cu NOI, sau pentru ca nu pot sa ne inteleaga? Dar NOI, NOI ii intelegem, oare? Am facut ceva concret sa-i intelegem si sa ne facem intelesi? Ii vorbim strainului, adesea copilul sau chiar nepotul nostru, la scara Istoriei, in limba lui si pe coordonatele mentalului lui, sau in limba noastra si pe coordonatele gandirii noastre intortocheate, de ghiuj batran si sfatos chiar si cand cere? Se impaca vreunul dintre NOI cu ideea de a fi doar simplu soldat al datoriei si nu un Napoleon genial in toate, gata sa gaseasca solutii si sa dea sfaturi oricui, la orice, oricand si in oricare imprejurare? Se simte vreunul dintre NOI in stare sa si primeasca lectii, nu numai sa dea? Vrem cu adevarat sa invatam despre si de la altii si sa-i invatam, la randul nostru, cate ceva, despre NOI? Stim si daca stim, recunoastem oare cine suntem cu adevarat?>>>>>
http://www.rebel-dac.150m.com/Cutia_Pandorei/Poporul_de_imparati/poporul_de_imparati.html

România e campioană mondială!

De ce să ne mândrim că suntem români? Citiţi despre câteva din realizările româneşti contemporane

Românii, faţă în faţă cu dilemele omenirii


21:28Dacă ar avea ocazia să descifreze una dintre cele mai mari curiozităţi ale existenţei, românii ar vrea să afle ce-i aşteaptă după moarte. Mai mult, ei nici măcar nu vor să fie nemuritori. Temători din fire, dar şi pesimişti, românii cred că sfârşitul lumii va veni în urma unei catastrofe. Faptul că nu-şi doresc nemurirea este explicat de specialişti prin pragmatism şi fatalitate.Articol complet

Justiţia la români: Atentat la Înalta Curte de Casaţie
"Vineri 1 octombrie 1904 s-a întâmplat un caz tragic la Curtea de Casatie". Asa îsi începe relatarea, în cunoscuta sa lucrare, "Bucurestii de altadata", Constantin Bacalbasa, cunoscutul cronicar al vietii Capitalei, din ultimele decenii ale veacului al 19-lea si primul deceniu al secolului 20.

Mărăcineanu contestă fără succes verdictul
Despre ce era vorba? Constantin Mărăcineanu, osândit de Curtea cu jurati a judetului Ilfov la 12 ani muncă silnică, pentru un omor deosebit de grav, săvârsit în Calea Serban Vodă, s-a prezentat în fata Înaltei Curti, ca recurent.
Era apărat de avocatii: Iancu I. Brătescu si Al. Sontu, iar Curtea (sectia a II-a) astfel compusă: presedinte Buicliu, membrii C. Economu, Gr. Duca, Kivu, Sisman si D. Cuculi, care au întocmit si citit raportul necesar în cauză. Procuror de sedintă a fost St. Stătescu.
Foarte multă lume venise să audă rezultatul, fiindcă asupra cazului era controversă, nici un fapt material nevenind să confirme în mod direct verdictul.
Prin avocatii săi, inculpatul formulase 7 motive de casare a deciziei nr. 31 din 1904 a Curtii cu jurati din judetul Ilfov, respectiv:
a) reaua constituire a comisiei de jurati (pretinzându-se că juratul Marinescu Christea, trecut la nr. 9 din "Lista oficială", nu ar fi îndeplinit conditiile cerute pentru această functie, întrucât nu dispunea de averea prevăzută de lege; curtea avea să-l respingă, stabilând însă că acela care are un venit imobiliar de 1.500 lei, chiar din averea parafernală a sotiei sale, este capabil de a fi jurat);
b) violarea dispozitiilor procedurii penale care prescriu că în fiecare sesiune de jurati în sedintă publică, se trage o listă de jurati din lista trienală, iar în dosarul cauzei nu exista lista generală a juratilor din care s-a compus comisiunea si aceasta nu i s-a comunicat acuzatului (motiv respins pe considerentul că, din faptul că în dosarul cauzei nu există lista generală din care s-a compus comisia nu se trage nulitatea, deoarece documentul se tine într-un dosar special al Curtii);
c) absoluta nulitate a comunicării listei martorilor si a juratilor, deoarece nici una nu se constată când a fost comunicată (respins, pentru că nu a fost ridicat dinaintea Curtii cu jurati si, ca atare, nu putea fi formulat direct în recurs);
d) exces de putere si violarea unor articole ale legii, întrucât martorii audiati si în special dr. N. Minovici, nu au depus jurământ;
e) exces de putere si depăsirea prerogativelor legii deoarece preotul Ionescu a fost ascultat fără a presta jurământ (atât în cazul medicului, cât si cea a preotului, Curtea de Casatie a considerat că acestia au fost ascultati ca simpli informatori si nu ca martori, situatie în care nu se putea cere luarea jurământului);
f) exces de putere si violarea dreptului la apărare, întrucât desi a cerut în apărare ultimul cuvânt, nu i s-a acordat (conform procesului-verbal de sedintă se constata însă că, după ce apărarea a avut ultimul cuvânt, presedintele a declarat dezbaterile închise si a făcut rezumatul cauzei; că apoi, apărătorul acuzatului a cerut cuvântul pentru a face observatii asupra rezumatului, ceea ce i-a fost respins de presedinte.
Curtea considera că regula este că dezbaterile odată declarate închise, nimeni nu mai poate avea cuvântul, iar pentru a se deroga de la aceasta si a reîncepe dezbaterile, trebuia să se producă un eveniment neasteptat, care să facă lumină în cauză, "cea ce nu a fost în specia de fată");
g) neregularitatea verdictului, întrucât chestiunile nu sunt semnate de primul jurat, ci numai circumstantele "usurătoare" (înlăturat, considerându-se că semnătura acestuia la sfârsitul materialului e suficientă pentru a confirma autenticitatea lucrărilor juratilor).
După pledoarii, Curtea se retrage, dar peste un sfert de oră aduce decizia:"de acord cu dl. procuror", recursul era respins (Decizia nr.589 din 1 octombrie 1904), si astfel hotărârea de condamnare la 12 ani de muncă silnică rămânea definitivă si trebuia executată.
Dar iată descrierea faptelor de către un ziarist, martor ocular al evenimentelor.
Sedinta se deschide la orele 3 d.a. Sala de sedinte era cu desăvârsire plină.
Mărăcineanu a fost adus înaintea Curtii sub paza a doi jandarmi. Recursul său a fost sustinut de d-nii avocati, I. Brătescu si Al. Sontu. Motivele de casare au fost combătute de dl. procuror Stătescu.
Hotărârea
La ora 4 d.a. Curtea intră în camera de chibzuire si, după o scurtă deliberare respinge, ca nefondat, recursul lui Mărăcineanu.
Focuri de revolver
La auzul sentintei, Mărăcineanu se opreste un minut, râde sarcastic, apoi se repede, dă la o parte pe cei doi soldati ce-l păzeau, apucă cu mâna stângă de teava pustei jandarmului care se afla înaintea sa, iar cu mâna dreaptă scotând din buzunar un revolver, a tras 4 focuri asupra judecătorilor rănind usor în spate pe magistratul Ciru Economu.
Panica
Marea multime de lume ce se afla în sală, la auzul detunăturilor de revolver, a dat năvală spre usa de iesire. Panica era de nedescris. În îmbulzeală se călcau unii pe altii. Multi si-au pierdut pălăriile, si-au rupt hainele si au fost stâlciti destul de simtitor.
Doamnele, care se aflau în sală tipau în chip sfâsietor, multe au lesinat.
Fuga atentatorului
După ce Mărăcineanu a tras cu revolverul în sala de sedintă a Casatiei, a fugit prin intrarea judecătorilor unde a tras un glonte asupra d-lui A. Kivu fără a-l atinge însă. De aici a luat-o la goană pe scări, a trecut prin subsolurile palatului, s-a urcat din nou sus si a intrat prin usa din dos a sectiei I a tribunalului Ilfov, pe unde intră arestatii, a trecut prin sala de sedinte si la usă, fiind împiedicat de portar, criminalul l-a amenintat cu revolverul isbutind astfel să ajungă până în sala pasilor pierduti.
Aici fiind ajuns de către sergentul de jandarmi Nită, care l-a urmărit tot timpul, Mărăcineanu s-a întors si a tras un glonte asupra lui, rănindu-l. Sergentul căzând, criminalul a fugit prin intrarea principală a Palatului de justitie si a iesit în stradă.
Prinderea criminalului
Ajungând în stradă, Mărăcineanu a sărit în prima trăsură ce i-a iesit în cale, amenintând cu revolverul pe birjar să mâne cât mai grabnic. Birjarul, de frică, a sărit jos, si atunci criminalul, luând hăturile cailor a început o goană nebună. În tot acest timp el era urmărit de jandarmul Iordănescu Aurel, care, isbutind să sară în trăsură, îl apucă si-l trase în jos, tot odată rănindu-l usor cu baioneta în partea dreaptă a pieptului.
În acest timp aleargă si dl. locotenent Popescu de la reg. 6 Mihai-Viteazul, care din întâmplare trecea pe acolo, si astfel criminalul a putut fi oprit din fuga lui nebună.
Sosirea autoritătilor - Ancheta
Vine Mărăcineanu, escortat de jandarmi si de dl. comisar Boambă, care de la început a fost adus la sectia politienească din palatul de justitie. Imediat a sosit la fata locului d. procuror Hamangiu, d. judecător de instructie Negrea, d. prefect Saita, d. director al prefecturii San-Marin, un pluton de jandarmi sub conducerea unui locotenent - acestia spre a mentine ordinea si a împiedica multimea care voia să sfâsie pe atentator.
La parchet
De la sectie, atentatorul a fost dus în cabinetul primului procuror, fiind escortat de un mare număr de jandarmi.
Mii de oameni curiosi să vadă pe acest fioros criminal, alergau din toate părtile. Au trebuit mari desfăsurări de fortă politienească spre a împiedica marea îmbulzeală.
În cabinetul d-lui procuror i s-a luat pe scurt un mic interogatoriu si au fost ascultati toti care au fost de fată la fuga criminalului si care au contribuit la prinderea lui.
Mărăcineanu a declarat primului procuror că intentia lui nu a fost de a ucide pe magistrati, ci a se sinucide.
În timpul când se lua interogatoriul criminalului, soseste si sergentul Ionescu Nită, căruia, după ce fusese pansat la cotul bratului drept, unde a fost rănit de criminal, i s-a dat drumul de la spitalul Coltea, rana nefiind gravă.
Judecarea
După ancheta parchetului, care durează o jumătate de oră, Mărăcineanu e dus în sala Curtii de casatie spre a fi judecat pentru fapta comisă.
Un cordon de jandarmi e pus la usa de intrare spre a împiedica intrarea publicului, care imediat ce aflase că Mărăcineanu va fi judecat, alergase din toate părtile spre a asista la desbateri.
Intrarea în sală a fost însă permisă numai unui mic număr de persoane.
Curtea e compusă din aceiasi magistrati, afară de d. Economu, care a fost rănit.
Mărăcineanu e introdus în sală, fiind legat de mâini si de picioare si escortat de 4 jandarmi care îl tin de umeri.
El pare foarte abătut si obosit.
D. presedinte Buicliu comunică lui Mărăcineanu că va fi judecat conform art.184 combinat cu 188 din c.p., pentru atentatul săvârsit.
D. avocat, C. Dissescu e însărcinat din oficiu cu apărarea. Apoi grefierul dă citire procesului-verbal din care rezultă că Mărăcineanu a descărcat mai multe focuri când i s-a respins recursul. Unul din gloante a rănit usor la spate pe d. Consilier Ciru Economu si alt glont a nimerit într-un cod ce se afla pe masă. Pe când fugea prin sala de chibzuire a tras un foc asupra d-lui Ath. Kivu, care nu a fost atins.
Interogatoriul
- D. Presedinte Buicliu, ia apoi interogatoriul atentatorului:
- Cum te cheamă?
- Constantin Mărăcineanu.
- Câti ani ai?
- 21
- Unde locuiesti?
- În str. Vespasian.
- Ce profesiune ai?
- Nici una.
- Ai mai fost judecat si condamnat?
- Da.
- De ce si pe cât timp?
- Pentru lovire care a cauzat moartea, la 2 ani închisoare.
- Ai mai fost condamnat?
- Da la 9 luni închisoare pentru bătaie.
- De unde ai avut revolverul?
- De la un gardian.
- Cum îl cheamă pe gardianul care ti-a procurat revolverul?
- Enache Ioan.
- Când anume ti l-a dat?
- Înainte de 13 septembrie.
- Ai avut vre-un termen în acea zi.
- Am avut înfătisare la Casatie.
- Tu ai cerut gardianului revolverul?
- Da. Vedeam că acest om mă compătimea si cum aveam intentia de a mă sinucide în caz că mi se va respinge recursul, i-am cerut să-mi dea un revolver. După multă ezitare el mi l-a procurat.
- Voiai să te sinucizi în ziua de 13?
- Da.
- De ce nu te-ai sinucis atunci?
- Aveam sperantă că voi fi achitat la a doua înfătisare.
- Când acum ai văzut că ti s-a respins recursul, de ce nu te-ai sinucis, si de ce ai tras asupra Curtii?
- Nu mi-am dat seama de ce fac.
- Câte focuri ai tras?
- Nu stiu.
- Câte revolvere aveai?
- Unul singur.
- Se arată acuzatului o pâine adusă de el si în care se cunoaste urma unui revolver.
- Cum ai adus revolverul aici?
- Într-o pâine.
- Cine l-a pus în pâine?
- Eu.
- Când?
- Astă noapte.
- De ce?
- Ca să-l pot transporta la Palatul justitiei.
Apărarea
Se dă cuvântul d-lui. avocat C. Dissescu.
D-sa spune că ceea ce îl preocupă nu e faptul material, ci voieste să descopere mobilul care l-a determinat pe Mărăcineanu să comită faptul.
Dacă apărarea ar fi fost liberă, atunci as fi putut sti, după aprecierea mea, mijloacele de apărare. As fi putut vorbi cu Mărăcineanu si astfel puteam cunoaste mobilul determinant.
Apărarea fiind din oficiu, orice legătură dintre apărător si apărat e exclusă, si atunci nu mă pot orienta de cât după vorbele acuzatului, din care reiese că mobilul determinant e sinuciderea. După mine, însă, nu gândul de sinucidere l-a îndemnat să comită faptul, ci preocuparea de libertate.
Concluzia d-lui Dissescu este de a nu se amâna judecata, dar să se suspende până ce va fi adus gardianul Enache Ion spre a se face confruntarea si tot odată să aibă si d-sa timpul de a se consulta cu acuzatul.
Curtea admite ca sedinta să se suspende pentru 5 minute.
În timpul suspendării d. Dissescu are o scurtă convorbire cuMărăcineanu.
Redeschiderea sedintei
La redeschidere, Curtea admite cererea apărării de a fi ascultat ca martor gardianul.
Martorul se introduce.
Presed. - Cum te cheamă?
Mart. - Enache Ion.
Pres. - Ce profesie ai?
Mart. - Sunt gardian la penitenciarul Văcăresti.
Pres. - Ce vârstă ai?
Mart. - 31 ani.
Martorul depune jurământul. Întrebat după aceea de ce a procurat revolverul lui Mărăcineanu, gardianul Enache Ion tăgăduieste că i-ar fi procurat vre-un revolver.
Martorul declară că l-a păzit 3 nopti când era la sectie si atâta tot.
D. Dissescu propune să se întrebe Mărăcineanu dacă când vorbea cu gardianul Enache mai era cineva fată si dacă acest gardian manifesta vreo compătimire.
Mărăcineanu spune că se ferea să vorbească fată de altii cu gardianul, pentru că în Văcăresti sunt multi spioni.
O nouă cerere
D. Dissescu cere să se cheme si sora lui Mărăcineanu, pentru că este asigurat cum că sora lui a stat lângă acuzat în timpul procesului si poate să-i fi dat revolverul.
Procurorul se opune, Curtea respinge cererea apărării.
Pledoaria d-lui procuror
D. Stătescu, procuror de sectie spune că e un proces unic în felul lui; nu s-a mai văzut nu numai în Bucuresti asa ceva, ci în lumea întreagă.
D-voastră erati chemati ca să vedeti dacă s-a aplicat bine procedura, nu să-l judecati în fond si acest pervers trage focuri asupra d-voastră în plină sedintă; nu mai vorbesc de mine.
Arată apoi că Mărăcineanu era în deplinătatea facultătilor sale mintale, pentru ca s-a văzut calmul cu care a ascultat toate dezbaterile si numai când a auzit pronuntarea hotărârii, atunci ca să se răzbune, a voit să omoare pe magistratii Curtii de Casatie.
D. procuror arată antecedentele lui Mărăcineanu si cere aplicarea art.188, care prevede munca silnică pe viată.
Pledoaria d-lui Dissescu
Apărarea pune o ipoteză, de a se sti, dacă are loc aplicarea art.57.
D. Dissescu recunoaste că nu era nebun, dar poate să fie o altă stare, o tulburare momentană a mintii si în cod se prevede această stare.
Un criminal are dreptul, nu legal, dar natural de a-si regăsi libertatea. El a voit să scape si sub impulsiunea aceasta a produs tulburarea pentru a putea să fugă.
Antecedentele sale, zice d. Dissescu, dovedesc că din nastere el nu este sănătos la minte.
Apoi, un om sănătos la judecată, poate să creadă că fiind atâtia jandarmi, magistrati, public, să mai poate să scape, ori cu câtă fortă fizică ar fi înzestrat.
Apărarea conchide că Mărăcineanu, când a tras focurile de revolver, era într-un moment de tulburare mintală si roagă să nu i se dea maximum pedepsei,
Presedintele întreabă pe acuzat, dacă mai are ceva de spus.
Mărăcineanu cere indulgenta Curtii si se roagă să-i mai slăbească putin mâinile căci e strâns prea tare.
Hotărârea
Curtea, după o scurtă deliberare, condamnă pe G.Mărăcineanu, conform art.188, la muncă silnică pe viată,
Hotărârea se va pune imediat în executare, fiind dată în ultima instantă.

Fata legală a lucrurilor
Trecând peste descrierea ziaristului, plină de parfumul epocii, să vedem cum s-au reflectat aceleasi fapte în documentele oficiale.
Astfel, după incident, Curtea si-a revenit rapid din starea de panică astfel creată si în urma procesului-verbal încheiat (conform art. 518 din procedura penală) în aceeasi zi, în continuare s-a constituit, din toti judecătorii care luaseră parte la judecarea recursului, cu exceptia judecătorului C. Economu care, rănit fiind, s-a retras din sedintă, fiind înlocuit, prin tragere la sorti, de consilierul G.N. Bagdat, în instantă criminală pentru cercetarea si judecarea celor întâmplate.
Dar iată descrierea sedintei asa cum a fost ea înscrisă în decizia nr. 590 din 1 octombrie 1904 a Înaltei Curti.
"Acuzatul prins, a fost adus de forta publică înaintea Curtii;
D. presedinte a delegat pe d. avocat C. Dissescu să apere pe acuzat din oficiu;
S-a dat lectură procesului-verbal încheiat asupra faptului de întreaga Curte;
S-a luat interogatorul acuzatului constatat prin osebit proces-verbal;
D. Dissescu a cerut să se asculte gardianul Enache Ion, dela care acuzatul pretinde că a căpătat revolverul, cu scop de a se sinucide în caz de a i se respinge recursul, iar de fel de a atenta la viata judecătorilor.
Curtea
După deliberarea urmată,
A admis ascultarea martorului propus;
S-a prezentat gardianul Enache Ion, care după depunerea jurământului depus a tăgăduit cu desăvârsire cele pretinse de acuzat; d. Dissescu a cerut a se asculta si sora acuzatului spre a se lămuri provenienta revolverului.
D. procuror s-a opus.
Curtea,
Considerând că în privinta faptului imputat lui Mărăcineanu, si petrecut în audienta Curtii, si asupra căruia urmează a fi judecat, nu importă întru nimic de a se sti de la cine si cum Mărăcineanu si-a procurat revolverul. Că dacă mai sunt si alte persoane care i-a înlesnit comiterea acestui fapt, de acestia Curtea nu se poate ocupa astăzi, rămânând ca ei să fie urmăriti si judecati după dreptul comun.
Pentru aceste motive, Curtea, respinge cererea d-lui avocat Dissescu ca inutilă.
S-a ascultat d. procuror St. Stătescu în concluziuni, conchizând la aplicarea art.188 din codul penal.
D. Dissescu, în apărarea acuzatului, a sustinut că acesta n-a avut uzul ratiunii sale în momentul comiterii faptului, referindu-se la dispozitiunile art. 57 codul penal. Mărăcineanu având ultimul cuvânt a cerut indulgenta Curtii.
Deliberând,
Văzând că Constantin Mărăcineanu este adus înaintea acestei Curti spre a fi judecat conform art. 518 din procedura penală pentru faptul că în audienta de astăzi după ce i s-a respins recursul îndreptat în contra deciziunii Curtii cu jurati din Ilfov, cu nr. 31 din 1904, a descărcat mai multe gloante de revolver în incinta Curtii si în directiunea consilierilor si a procurorului din sedintă, rănind pe unul din consilieri anume d. Ciru Economu.
Considerând că, acest fapt se stabileste prin procesul-verbal încheiat asupra faptului chiar de completul Curtii, care face proba deplină prin sine înses;
Considerând că, atât din împrejurările faptului cât si din instructiunea făcută în sedintă rezultă că, intentiunea lui C. Mărăcineanu a fost de a se răzbuna contra judecătorilor, omorând pe unul sau mai multi din ei în timp când acestia se aflau în exercitiul functiunii lor; că el însă n-a izbutit decât a lovi si a răni pe unul din acesti judecători;
Considerând că scuza invocată de apărare, că adică acuzatul n-ar fi avut uzul ratiunii sale, în momentul comiterii faptului, nu se întemeiază pe nimic, ci din contră, atât din pregătirile ce Mărăcineanu a făcut cu multe zile înainte spre a-si procura revolverul, din atitudinea sa calmă în timpul judecătii si din modul precipitat cum a intrat în incintă, după ce s-a respins recursul si a tras întâi în consilieri, si apoi în procuror, si urmând drumul spre camera de chibzuire, pe unde stia că poate găsi o iesire pentru a fugi, rezultă că el îsi avea în acel moment toată ratiunea, si prin urmare, responsabilitatea lui e întreagă;
Văzând art. 188 din codul penal, care s-a citit în sedintă publică, în următoarea coprindere:
"De s-a urmat lovirea ori rănirea cu cugetul de a omorî, asupra vreunuia din functionarii citati la art.184 si 185 (functionar administrativ sau judecătoresc), "în timp când acestia se aflau în lucrare sau cu ocaziunea functiunii lor, culpabilul se va pedepsi cu muncă "silnică pe toată viata".
Pentru aceste motive:
Curtea, în unanimitate, de acord cu D. procuror St. Stănescu, în numele legii, condamnă pe Constantin Mărăcineanu la muncă silnică pe toată viata".
Dincolo de spectacolul faptelor, în paginile Buletinului Curtii de Casatie au rămas două decizii din aceeasi dată, 1 octombrie 1904; prima, cu nr.589 prin care se respingea recursul "făcut de Constantin Mărăcineanu contra deciziunei Curtii cu jurati din judetul Ilfov, nr. 31 din 1904"; cea de-a doua, cu numărul 590, purta următorul subtitlu explicativ.
"ULTRAGIU - Acte de violentă săvârsite în sedintă - .
Degenerarea lor în crime. - Pedeapsa ce are a se aplica. Dreptul Curtii de casatie de a le judeca de îndată si fără întrerupere, când ele se săvârsesc în audienta Curtii de casatie si când sunt îndreptate asupra complectului Curtii. Cerintele legii în privinta aplicatiunei pedepselor - (Art. 518 si următorii procedura penală si 184, 185 si 188 din codul penal)" si se încheia cu "condamnă pe Constantin Mărăcineanu la muncă silnică pe toată viata".
Iar concluziile creau jurisprudentă:
"Oricine loveste or răneste cu cuget de a omorî, pe vreunul din functionarii judecătoresti în sala sedintelor unei curti sau unui tribunal, când acestia se aflau în lucrare, sau cu ocaziunea functiuni lor, culpabilul se pedepseste cu muncă silnică pe toată viata.
Asemenea acte de violentă săvârsite în audienta Curtii de casatie, sau a unei Curti apelative, se judecă de aceste instante de îndată si fără întrerupere, aplicându-se pedeapsa prescrisă de lege, prin deciziune motivată, fără a se preocupa de celelalte persoane cari ar fi înlesnit săvârsirea crimei, persoane cari rămân a se urmări si judeca după dreptul comun. În asemenea caz, condamnarea nu se poate pronunta decât cu unanimitate de voturi".
Nu putem a încheia fără a mai remarca înaltul profesionalism al avocatului C. Dissescu, care a făcut tot ceea ce era posibil spre a apăra pe inculpat, inclusiv pentru fapte evidente, dar care puteau avea multiple explicatii, precum si situatia paradoxală, acceptată de jure, dar îndoielnică din toate celelalte puncte de vedere, în care cei care au fost atacati si puteau să fie victime au judecat pe autor.

O, țară tristă, plină de umor!
http://boris-mehr.blogspot.com/2011_07_01_archive.html#5073967783886566063

Nici Eminescu, nici Caragiale nu au reușit să exprime atât de lapidar realitatea românească pe o lungă perioadă de timp. A făcut-o „plumburiul” Bacovia. După 1989, poetul Mircea Dinescu a spus-
„ De socialism ne-am bătut joc, acum o să ne batem joc și de capitalism”. Belu Zilber a afirmat aproximativ același lucru cu patru decenii mai înainte – „La noi va fi un stalinism altoit cu Caragiale”
( citat aproximativ, cititorul mă poate corecta). Tot după 1989, circula o caricatură cu următoarea explicație – „ Legionar am fost, comunist am fost, acum fie ce-o fi”. Au trecut aproape 22 de ani de la decapitarea sistemului ceaușist, național-comunist, monopolul pecerist-securist s-a repliat, foștii secunzi au venit în prima linie, s-au grupat, au construit prin furt din proprietatea statului mici latifundii, le-au mai mărit pe parcurs și iată-ne în plin capitalism „ de piață”. Nu pot afirma nimic despre nivelul de trai, însăși noțiunea nu mai este aceeași, totul este în tranzit permanent. Consecvenți sunt nostalgicii ceaușiști, puțini, ca și nostalgicii neo-legionari și antonescieni, cu o priză oarecare la tineri. Monarhia este privită cu neîncredere, deși soluția nu ar fi chiar rea. Rusofobia, antioccidentalismul, antiamericanismul conviețuiesc fără complexe. Patriotismul, iubirea de Basarabia ( o traumă perenă, reală) sunt clamate, dar soluții nu prea sunt. Ungaria, Bulgaria, foste țări „ frățești” s-au depărtat, ungurii din interior flutură steagul autonomiei. Serbia este și azi traumatizată de bombardarea Belgradului sub steag NATO. Unde sunt prietenii din jur, că despre cei depărtați nici nu prea se poate vorbi? Rapoartele celebre, Wiesel ( despre Holocaust), Tismăneanu ( despre comunism) au fost rău primite, deși președinții României și Guvernele respective le-au adoptat. Există o nostalgie pentru autoritarism. De ce? Pentru că Legislația este slabă, prost aplicată, Justiția, Parlamentul nu se bucură de credibilitate. Învățământul, asistența medicală și socială sunt în cădere liberă. Oamenii sunt învățați cu un sistem care dă educație, pâine, casă, medicamente și medic fiecăruia. Partidele de stânga au devenit de dreapta, la stânga este sărăcimea total nereprezentată în Parlament. Liderii sindicali s-a lăsat masiv „cumpărați”, așa se pare cel puțin. Revoluționarii se ceartă între ei, care a fost, care nu a fost. O, țară tristă plină de umor!
Mentalitatea mioritică despre conspirații antiromânești de factură plutocratică, occidentală, masonică, iudaică, rusofonică domină, umorul a cam dispărut după expirarea lui Bulă, lumea se uită la Mugur Isărescu ca la un profet, deși nimeni nu a creat valori din nemuncă. Tinerii pleacă masiv, cei rămași se autodistrug prin excese, prin lene, dar există și speranțe. Puțini știu ce minuni au făcut japonezii, sud-coreenii, nemții după război, la fel Statul Israel, născut în 1948 și aflat permanent sub amenințarea unui islam radicalizat. A râde de sine, de evrei, de alte etnii este lesne și fără folos, cine râde mult … nu pare a fi deștept. Nici încrâncenarea prusacă nu este atractivă, dar tenacitatea nemților în economie, nu în trecutele războaie, este de luat în atenție. Dar cine să învețe?
Generațiile cresc, îmbătrânesc, timpul trece, nici umorul nu se mai vinde bine.

Boris Marian

Bolile sărăciei la români

Starea de sănătate este, potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, starea completă de bine din punct de vedere fizic, mental şi social. Prin urmare, e de la sine înţeles că sărăcia şi sănătatea nu prea pot fi întâlnite împreună.

„Sănătatea este influenţată de asigurarea unor condiţii minime privind locuinţa şi necesităţile personale, respectiv apă potabilă, căldură, ventilaţie, haine etc. Lipsa acestor condiţii, mai ales în contextul unei subalimentaţii, favorizează o serie de boli transmisibile precum: tuberculoza, hepatita A, bolile diareice, salmo­ne­lozele, pediculoza şi scabia etc. De asemenea, există o strânsă relaţie între să­nătatea psihică şi posibilită­ţile ma­te­riale.“ explică Maria Niţescu, director în Ministerul Sănătăţii.

Medicii vor­besc despre aşa-nu­mitele boli carenţiale apărute pe fondul sărăciei. Sunt două aspecte: situaţia în care o persoană nu îşi poate asigura nici cantitatea de alimente necesară şi nici tipurile de alimente necesare unei alimentaţii echilibrate, care să menţină starea de sănătate şi situaţia în care, pe fondul sărăciei, o persoană nu îşi procură toate tipurile de alimente şi apar îmbolnăviri datorate lipsei anumitor substanţe nutritive. „În primul caz, vorbim despre malnutriţii globale prin carenţă, datorate insuficienţei tuturor substanţelor nutritive. Aceste stări patologice diferite: de la o uşoară slăbire (persoane subponderale) până la caşexie şi marasm (la adult) şi încetinirea ritmului de creştere şi malnutriţie protein-calorică (la copilul mic). În al doilea caz, vorbim de malnutriţii parţiale prin carenţă, de tipul anemiilor carenţiale, rahitismului, guşei endemice, hipo şi avitaminozelor şi altele.”

Harta distribuţiei bolilor sărăciei în România în 2008: Malnutriţia – cazuri noi de îmbolnăvire: 58,9 cazuri la mie, la nivel naţional, valori mai mari decât valoarea pe ţară înregistrându-se în judeţele: CL, CV, OT, HD, AG. Guşa endemică: 60,19 cazuri la mia de locuitori, valori mai mari în: AG, BR, HD, SJ şi SV. Rahitismul avea o incidenţă de 40 cazuri la mia de locuitori, la nivel naţional, cu valori mai ridicate în judeţele SV, SB, OT, HD. Anemiile aveau o incidenţă de 65,89 cazuri la mie, la nivel naţional, cu valori mai mari în judeţele IS, HD, CV, TM şi în Bucureşti. Tuberculoza avea o incidenţă de 10,8 cazuri la mie la nivel naţional, cu valori mai mari în judeţele AR, DJ, GL, GR, MH, OT şi SV. Hepatita A a afectat 3.145 de persoane, număr mare de cazuri întâlnindu-se în SB, MS şi BH. Boala diareică acută în sezonul estival a afectat 43.648 de persoane, care au necesitat internare în spital.

„Sărăcia creează un sentiment de frustrare şi de izolare socială. Nu de puţine ori, persoanele sărace dezvoltă, pe lângă boli propriu-zise, şi tulburări psihice diverse, culminând cu suicidul.“

România, centrul Pământului pe harta mondială a şpăgii O aplicație disponibilă pentru telefoanele mobile, care monitorizează şpaga dată pe tot globul, arată că ţara noastră este punctul fierbinte al mitei mondiale.
România pare a fi centrul Pământului pe harta mondială a şpăgii, cu cele mai multe acte de corupţie raportate de cei care au apelat la aplicaţia pusă la dispoziţie pe telefoanele mobile mai performante.
Programul a fost realizat în funcție de semnalele transmise de oameni legat de cât şi unde au dat şpagă. Astfel, în urma mesajelor transmise de utilizatori, România este cel mai fierbinte punct. O bulină mare şi roşie arată că de la noi au plecat cele mai multe reclamaţii pentru acte de corupţie.
Peste o sută de români au arătat exact unde şi cât au dat şpagă. Cu un simplu click, aflăm că un bucureştean a dat 15 euro mită pentru a face o ecografie. La altă clinică din Bucureşti, un român se plânge că a oferit şpagă 400 de euro pentru a-şi opera tatăl.
Românii dau peste două miliarde de euro pe an pentru şpăgi, se arată într-un studiu dat recent publicităţii, pe tema corupţiei, făcut de Centrul pentru Studierea Opiniei şi Pieţei (CSOP).

Armeanul, caii şi euroii panacotaţi
http://www.jurnalul.ro/special/reportaje/armeanul-caii-si-euroii-panacotati-584930.html
Reportajul de faţă ar putea să înceapă cu o întrebare ca la Radio Erevan. Care e legătura între un stomatolog armean care construieşte blocuri, o herghelie şi o potenţială fraudă de mai multe sute de milioane de euro? Garbis Vincenţiu Kehaiyan e dinţar. Ma­ma lui a fost medic de ţară. Fiindcă atunci când îşi vizita mama la muncă era luat de la gară cu o şa­re­­tă, i s-a pus pata să crească di­verse ra­se de cai. A făcut bani din măsele şi construcţii, înainte de criză mărita şi 250 de apartamente pe an. A cum­pă­­rat cai perşeroni, frizoni, shire, se­mi­­­grei româneşti şi italieni, ponei de di­­­verse rase, are cam 200 de bucăţi, pe care îi ţine la Potigrafu, lângă Bu­cureşti, şi la Comarnic, în Prahova.

Jean paşte ilegal!
M-am văzut cu Garbis la ferma lui de la Potigrafu iniţial. Mai întâi m-a lins câinele Ivan, un ciobănesc românesc imens, care nu muşcă. Ivan e ceva mai mare decât un ponei. Poneii dau de mâncare indirect celorlalţi cai. Asta fiindcă Garbis îi mai mă­rită unor snobi care şi-i iau în chip de animale de companie pe 600-800 de euro. Aşa poate dentistul să facă rost de o parte din banii pentru în­treţinerea celorlalţi cai, printre care ma­rele Jean. Ăsta e un perşeron ame­rican care cântăreşte mai mult de o tonă şi 200 de kilograme. Când mi l-a prezentat Garbis, înfuleca iarbă în spatele fermei. Părea de treabă, chiar dacă se mai zbuciuma din când în când din cauza tăunilor care-l de­ran­jau. "Jean paşte ilegal!", mi-a zis armeanul. Şi a început să-mi spună despre războiul lui cu varii autorităţi locale.

Subvenţii pentru boscheţi
Fiindcă piaţa imobiliară nu mai merge ca în minunatul an 2008 şi mo­toarele economiei sforăie în loc să duduie, hobby-ul armeanului a în­ceput să-l pârlească la buzunar. Omul, fire practică, a început să stu­dieze legile şi şi-a dat seama că ar pu­tea să umfle bani de la coana Europa, via APIA (pentru necunoscători, Agenţia de Plăţi şi Intervenţii în Agricultură, un ceva menit să ridice ţă­ranul român până la cer), pentru pă­şu­natul animalelor. Banii pot fi între 100 şi 400 de euro per hectar de pă­şune. Adică, în preţul ăsta intră în­treţinerea păşunii şi islazului şi plata omului care are grijă de vite. A încercat să pună mâna pe banii respectivi şi a dat peste o mare ţeapă care pare generalizată la nivel naţional: "Subvenţia asta, în mod normal, se adre­sează fermierilor, crescătorilor de ani­male, persoane fizice sau juridice. Cum ţăranii de pe la noi nu au habar ce le oferă Uniunea Europeană şi nici ni­­meni nu le zice, ca să nu se piardă ba­­nii, printr-o hotărâre de guvern, au avut dreptul să ia subvenţia de la APIA şi consiliile locale. E aberant, pri­­măriile nu au vite! Totuşi de aici a în­­ceput aberaţia. Se umflă banii, nu se face nimic, şi se aduce o chitanţă de recepţie a unor lucrări fictive, de în­treţinere a islazului şi păşunii!".
La Gorgota, comuna de care ţine satul Potigrafu, este un conflict între consiliul local şi primăriţa Veronica Ioniţă. Din motiv de capra consiliului şi capra primăriţei, subvenţia pentru păşune nu a fost luată deloc. Chiar dacă Garbis s-a oferit să aranjeze gratis terenul pentru a-şi invita caii la prânz şi cină, s-a lovit de refuz. Din cauza asta, Jean cel greu şi mândrii cai britanici shire, care par încălţaţi cu cizme, pasc în ilegalitate pe aşa-numita păşune comunală, de fapt un teren plin de boscheţi şi arbuşti.

Comarnic, un studiu de caz
"Lupta cea mare", vorba In­ter­na­ţi­o­nalei, dusă de Garbis cu oarece autorităţi locale a început la Comarnic. Aici este primar un cucon ingi­ner Dorian Botoacă, membru PDL şi apropiat, după cum se zice, al găştii de interese a Robertei Anastase, care taie şi împuşcă prin filiala Prahova a partidului. Garbis are la Comarnic 44 de cai. Când a aflat că Primăria din Comarnic a luat în 2009 bani de la APIA, mai precis 79.693 de euro, s-a gândit că are unde să-şi scoată caii la păscut. Nu prea avea unde, terenurile declarate fâneţe şi islazuri arătau într-o stare jalnică, se vedea că nu se intervenise pentru întreţinerea lor. După calculele lui Garbis, circa 50% din aşa-numitele păşuni sunt, de fapt, terenuri împădurite, iar pe restul zac munţi de gunoaie. În schimb, imediat după intrarea bani­lor, în ograda lui Botoacă a crescut o maşină ML, de 50.000 de euro, despre care primarul a declarat senin că îi va deconta TVA-ul pe firma sa.
În 2011, Garbis a încercat să se bage direct în licitaţia organizată de Primărie pentru luarea în gestiune a unor păşuni de lângă cartierul Ghioşeşti, din Comarnic. A fost "prăjit", fiindcă licitaţia a fost făcută cu dedicaţie. După spusele lui Garbis, în caietul de sarcini au apărut criterii aberante, cum ar fi ca participanţii să deţină şi "certificat de lucrător în agroturism" sau să deţină ovine şi bovine, caii fiind scoşi special din categoria vitelor, să nu poată parti­cipa el la licitaţie. Trebuiau să câştige, zice dentistul, doi apropiaţi ai primarului Botoacă, ciobanul Chiru Vasile şi Muşea Ionuţ Cătălin, rudă cu un consilier local PDL, bineînţeles. Ca să nu se mai bage unde nu îi fierbe oala, Garbis a fost hărţuit cu controale de tot felul, comandate de primar, dar nu s-a lăsat. A depus plângeri la DNA, sezizând faptul că în 2009 şi 2010 au fost luaţi cam 100.000 de euro pentru păşuni, bani care nu se văd nicăieri. Fiind un tip care nu se lasă prea uşor, a mai des­coperit tot felul de nereguli făcute de Primărie cu nişte construcţii pe care de asemenea le-a sesizat autorităţilor.

La scară naţională
Armeanul are un ONG botezat Asociaţia pentru Prevenirea Abu­zu­ri­lor Fiscale. Sub umbrela lui a în­ce­put o investigaţie la nivel naţional şi a ajuns la concluzia că situaţia de la Co­marnic pare să se repete în câteva sute de locuri din ţară. Are informaţii concrete despre multe localităţi din Prahova, de exemplu. A făcut un calcul sumar şi a ajuns la concluzia că furăciunea la nivel naţional poate ajunge la câteva sute de milioane de euro. Vorba lui: "Într-adevăr, e spectaculos pentru media când un politician sau om de afaceri important dă o ţeapă de un milion de euro. În cazul pă­şunilor însă, e vorba despre o serie de multe ţepe mai mici, date de primari de toate culorile politice. Dacă e să adunăm sumele, ajungem la un total fabulos însă".>>>>>>>>>>..

Topul crimelor învăluite în mister care au îngrozit România

Asasinii din întreaga lume încearcă întotdeauna să realizeze crima perfectă, dar de cele mai multe nu reuşesc acest lucru. Nici criminalii români nu sunt mai prejos, mulţi dintre ei reuşind să scape nepedepsiţi.
În ultimii 10 ani, liniştea din unele oraşe ale României a fost perturbată de vestea unor crime şocante, care au rămas însă nerezolvate. Că a fost vorba de un taximetrist găsit împuşcat, de un bărbat găsit tranşat sau de un tânăt înjunghiat, oamenii legii nu au reuşit să-şi facă treaba, iar criminalii sunt de negăsit.
1. Părinţii unui tânăr încearcă să-i convingă pe anchetatori să-şi facă treaba

Norbert Orgonaş, un timişorean de 28 de ani, a fost găsit în apartamentul său, în februarie 2002, cu un cuţit în spate. La nouă ani de la asasinat, oamenii legii nu au reuşit să rezolve cazul, iar părinţii băiatului umblă după anchetatori şi încearcă să-i convingă să găsească criminalul.
Tânărul făcea comerţ cu piese de computer chiar la el acasă, iar în seara crimei el încasase mii de mărci germane, după estimările anchetatorilor. Ultima persoană care a vorbit cu Norbert la telefon a fost chiar mama sa, care acum spune că oamenii legii nu au cum să rezolve cazul dacă dosarul este plimbat dintr-o mână în alta. „În cinci ani, cazul fiului meu a fost cercetat de cinci poliţişti şi s-au schimbat trei procurori. În 2007 a fost preluat de procurorii bucureşteni. De atunci au mai trecut patru ani. Primul procuror bucureştean s-a pensionat, acum lucrează alt procuror la el", a spus Mariana Orgonaş.
2. Un taximetrist a fost ucis în timpul serviciul, dar crima este un mister pentru anchetatori

În dimineața zilei de 12 februarie 2009, corpul neînsuflețit al taximetristului Bajkan Peter a fost descoperit într-un șanț de pe marginea drumului care duce spre localitatea Sântandrei, din Oradea. Acesta fusese împuşcat mortal, iar după zeci de ore de ancheţă, oamenii legii au ajuns la un suspect, dar mobilul crimei a rămas un mister. Acesta este Nicolae Oros, iar procurorii au precizat la vremea respectivă că Oros se afla sub influenţa băuturilor alcoolice şi probabil a unor ţigări cu efect halucinogen, iar presupusul motiv al omorului ar putea fi un conflict spontan.
Taximetristul Bajkan Peter(dreapta) a fost găsit împușcat
Din cauza probelor prezentate de apărare, procurorii nu au reuşit să-l ţină închis pe Nicolae Oros, pentru că acesta a avut alibi, iar avocatul a demonstrat că bărbatul nu avea cum să se afle la locul crimei atunci când aceasta a avut loc.
3. Un bărbat a fost găsit tranşat la groapa de gunoi

Poliţia din Timiş a fost pusă pe jar, la începutul acestui an, de oamenii străzii. Aceştia au descoperit, la groapa de gunoi a oraşului Lugoj, un bărbat mort, care nu avea cap, mâini, picioare, inimă sau alte organe. Surse din rândul anchetatorilor au spus că bărbatul găsit a fost tranşat şi decapitat de un profesionist, dar oamenii legii nu au reuşit să găsească părţile lipsă ale corpului, lucru care îngreunează ancheta.

Tudorel Butoi, unul dintre cei mai reputaţi psihologi-criminalişti din România a urmărit cazul şi a tras mai multe concluzii. „Din experienţa mea de până acum sunt convins că bărbatul ucis, tranşat, decapitat şi eviscerat a fost victima unui traficant de organe. Cel care a pus lucrurile la punct este un profesionist. A lucrat curat, nu a lăsat urme, iar victima a picat într-o capcană bine pusă la punct. Până la urmă trunchiul găsit de anchetatori nu avea inimă şi rinichi, iar pe piaţa neagră aceste organe valorează mult. Criminalul a avut 12 ore la dispoziţie de la crimă până la livrarea organelor către client", a spus Butoi.
Deşi nu au reuşit să afle identitatea bărbatului şi să-l găsească pe asasin, medicii legişti au stabilit modul în care au avut loc decapitarea şi tranşarea cadavrului. Specialiştii au ajuns la concluzia că membrele superioare ale victimei, dar şi capul, au fost tăiate cu un fierăstrău. Tot specialiştii au stabilit că picioarele victimei au fost tăiate cu un cuţit.
4. Un avocat a plănuit uciderea soţiei şi a făcut bileţele cu paşii şi comportamentul pe care trebuie pe care trebuie să-i urmeze criminalul

O femeie de 45 de ani, soţie de avocat, a fost găsită moartă, în luna martie, într-o casă de pe strada Brazilor din Braşov. Iniţial, anchetatorii au afirmat că mobilul crimei nu este cunoscut, dar este posibil ca asasinarea să fi fost făcută din răzbunare. Oamenii legii au descoperit că agresorii au pătruns în curte şi în locuinţă fără să forţeze căile de acces, ceea ce i-a făcut pe anchetatori să creadă că ucigaşul făcea parte din grupul de cunoştinţe al victimei.
Ancheta a luat însă o întorsătură neaşteptată în momentul în care oamenii legii au anunţat că au găsit bileţele din care reiese că soţul victimei a plănuit uciderea soţiei. Acesta a angajat un asasin pentru a-i ucide soţia şi făcuse bileţele cu paşii şi comportamentul pe care trebuie să-i urmeze criminalul.


Potrivit anchetatorilor, soţul victimei a pregătit crima pentru a încasa o asigurare de viaţă în valoare de 100 de mii de euro. Acesta a fost reţinut pentru 29 de zile, dar fiica avocatului consideră că tot ce i se întâmplă tatălui ei este o înscenare. „Nu este adevărată varianta biletului dat de tatăl meu, criminalului. Orice se poate falsifica foarte uşor. Nu este adevărat că mama ar fi avut o asigurare de viaţă. Oricum, asta nu este o chestiune care să intereseze presa. Mama criminalului nu avea datorii la tatăl meu şi nici tatăl meu nu avea datorii la altcineva. Astea sunt înflorituri. Nu ştiu cine i-a înscenat asta tatălui meu, pentru că oamenii sunt răi. Procurorii îl agită pe tata cu anchete şi prostii. Până la urmă va fi bine. Părinţii mei s-au înţeles foarte bine. Nici tata şi nici altcineva din familie nu ar fi putut să îi facă rău mamei", a spus aceasta.
5. Două femei au fost găsite moarte în propria casă

Cel mai recent caz al unei crime misterioase a avut loc în Capitală, două femei fiind găsite moarte în propriul lor apartament. Potrivit medicilor legişti, cele două femei erau moarte de patru-cinci zile, iar cadavrele se aflau în stare avansată de putrefacţie.
După finalizarea autopsiei cadavrului Cristinei Verona şi al mamei acesteia, Elena Pârvulescu, legiştii dau primul verdict: femeia în vârstă de 44 de ani şi-a omorât mama. Aceştia au afirmat că Elena Pârvulescu a fost sufocată cu o pernă de către fiica sa, care apoi s-a spânzurat de calorifer.
Cristina Verona / foto: Agerpres

O altă variantă vehiculată este aceea că fosta redactor-şef de la „Reader's Digest" s-a sinucis iar mama acestuia a văzut-o şi a murit după ce a făcut un atac de cord. „Autopsiile efectuate în data de 06.07.2011 au reliefat faptul că moartea persoanei de 77 de ani a fost violentă şi s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute, consecutivă unei asfixii mecanice prin obturarea orificiilor oro-nazale şi comprimare toracică, în timp ce moartea persoanei de 44 de a fost violentă şi s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute, consecutivă unei asfixii mecanice prin spânzurare; decesul celor două persoane s-a produs în urmă cu 4-5 zile", se arată într-un comunicat al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

O localitate din România este blestemată din cauza...Bogaţii săraci. Asta e de când lumea soarta locuitorilor comunei buzoiene Colţi. Pământ bogat în pietre semipreţioase. Dar oamenii care îl stăpânesc îşi duc viaţa de pe o zi pe alta.
Am ajuns în locul în care legenda spune că ciobanii din Mioriţa au săpat o biserică. În piatră. Tot acolo e şi un "bloc" vechi de 2.000 de ani, cu 29 de "apartamente". Şi am aflat multe lucruri despre chihlimbar. Sunt galerii de sute de metri în munţi, din perioada interbelică. Au fost lăsate baltă pe vremea comuniştilor. Localnicii mai sapă şi azi după ambră, s-o vândă turiştilor. Am stat de vorbă cu oamenii, la Colţi, o comună buzoiană. Se plâng că sunt săraci. Dar cum să fii sărac dacă pământul de sub picioarele tale e plin de pietre semipreţioase şi de urmele unui trecut fabulos?
Sunt atât de multe legende, poveşti de viaţă, locuri care trebuie descrise. Şi toate într-un spaţiu restrâns, la Colţi. O localitate cu vreo 1.300 de oameni, majoritatea bătrâni. Ce să mai zici că nu există indicatoare, pe şoseaua de la Buzău spre Braşov, care să-ţi arate clar pe ce drum s-o iei spre sălaşul Luanei.
Fata căzută din cer
Boli tratate cu ambră
Pipa de chihlimbar a lui Stalin
Ambra de Colţi, unică în lume
Drumuri rele

Banc, gluma, zicere: Cele trei virtuti ale românilor Scris la Friday, June 17 @ 14:39:59 CEST de catre asymetria

BANC SPUS DE SENATORUL CRISTIAN ŢOPESCU îN PLENUL PARLAMENTULUI ROMâNIEI: Ce consecințe are faptul că Dumnezeu i-a dăruit pe români cu trei virtuți, nu doar cu două cum au celelalte popoare? Senatorul PNL Cristian Ţopescu le-a spus parlamentarilor reuniţi, nu se știe care miercuri, în plenul comun al Senatului şi Camerei, un banc privind virtuţile pe care Dumnezeu le-a dat fiecărei naţiuni la facerea lumii, el spunând că românilor li s-a rezervat să fie inteligenţi, cinstiţi şi buni politicieni. "La facerea lumii, Dumnezeu, ca să-i ajute pe oameni să prospere, a hotărât să dea câte două virturţi fiecărei naţii. Astfel, elveţienii sunt ordonaţi şi respectuoşi, nemţii - disciplinaţi şi raţionali, englezii - perseverenţi şi studioşi, japonezii - muncitori şi răbdători, ungurii - hotărâţi şi buni meseriaşi, francezii - culţi şi rafinaţi, spaniolii - veseli şi ospitalieri. La români, i-a spus îngerului consilier că românii vor fi inteligenţi, cinstiţi şi buni politicieni", a spus Ţopescu, în plen. El a adăugat că, după ce a publicat hotărârea în "Monitorul celest", îngerul a remarcat faptul că românii au trei virtuţi, spre deosebire de toţi ceilalţi, care au numai două şi l-a întrebat pe Dumnezeu dacă astfel nu ar depăşi celelalte naţii. "Aşa e, a spus Dumnezeu. Să revenim cu o Ordonanţă de Urgenţă, pentru că virtuţile nu se mai pot lua înapoi, în care spunem că nimeni nu va putea folosi mai mult de două în acelaşi timp. Se explică astfel de ce românii care sunt inteligenţi şi cinstiţi nu fac politică, cei cinstiţi şi care fac politică nu sunt inteligenţi, iar cei care fac politică şi sunt inteligenţi nu sunt cinstiţi".

http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1105

Scrierea sacra a aparut in Carpati
Arheologul si istoricul american Maria Gimbutas a scris volume intregi prin care demonstreaza ca scrierea a aparut pentru prima data in istorie la vechea populatie carpato-dunareana-pontica.

„Scrierea a aparut in Sumer”, propozitia din toate cartile de istorie ar trebui completata cu: „Numai daca civilizatia sumeriana a emigrat din Carpati”. Este o ipoteza studiata in prezent de istorici renumiti. In Sumer, scrierea a aparut deja structurata si la inceput avea un scop strict economic, administrativ. „In cultura Turdas-Vinca, scrierea nu avea scopuri economice, juridice sau administrative”, dupa cum observa Maria Gimbutas, ci era „o scriere eminamente sacra, aparuta in urma unei indelungate folosiri a unor semne grafice incarcate de un simbolism particular, in relatia omului cu divinitatea”.
Alfabet cu vocale

Aparitia acestei scrieri este strans legata de cultul matriarhal, punand in evidenta organele de reproducere, ca simboluri ale fertilitatii. Apoi, simbolurile s-au diversificat, pe masura ce au fost inglobate in cultul solar. Foarte multe dintre aceste semne s-au pastrat in ”arta raboajelor”, evidentiata de raboajele folosite de plutasii de pe Bistrita si de dimierii de pe Valea Jaresului si au format cel mai vechi alfabet, un alfabet care avea si vocale, din care s-au desprins ulterior cel fenician, minoic, cretan, grecesc, etrusc, latin. Amuletele solare de la Turdas, tablitele de la Tartaria, ca si cea descoperita la Dragoesti-Valcea, cu patru fascicule a cate trei raze, cu incizii ideografice, sunt coduri-mesaje imagistice sacre, protectoare, dupa cum sublinia Maria Gimbutas.
Zeul Raman cunostea tainele
Tartaria se afla la poalele versantului nordic al Muntilor Sureanu, care au pastrat in denumire trei ipostaze ale zeitatii supreme stravechi, solare, din timpurile de inceput: Su. Re. Anu! In toate religiile antice, adoratoare ale Soarelui (Tartaria, Sumer, Mesopotamia, Egipt), simbolurile particulare au fost crucea cu raze, crucea inscrisa in cerc si sarpele, ca animal devotat divinitatii si protector al omului. Su sau Saue de la Tartaria (identificat ca atare prin ”scarita” de pe tablita rotunda ) este si cel mai vechi si cel mai enigmatic zeu al timpurilor de inceput. Este reprezentat cu doua fete privind in directii opuse si a fost venerat, dupa cum s-a dovedit arheologic, pentru prima data pe aceste meleaguri, in sanctuarul de la Tartaria. De aici a plecat cu tot cu ritual religios. Aflam din ”Tanguirea lui Assurbanipal”, publicata in volumul ”Tablite de argila. Scrieri din Orientul antic” (aparuta in Biblioteca pentru Toti), ca cel care detinea secretul ”pietrei de temelie”, a ”noimei” templelor solare era Zeul Raman. Assurbanipal, vrand sa ridice un templu pentru zeul –soare mesopotamian Samas (!), nu gasea ”temen-ul, pe care, acum 3200 de ani, vreun rege, inaintas al meu, il va fi vazut!”. Atunci i s-a aratat in vis zeul Raman(!) si i-a dezvaluit unde se afla ”piatra de temelie”, pe care era inscriptionat „dura”, planul de constructie, fara de care nu se putea dura templul. Assurbanipal a condus Ninive intre 668-630 i.C. si se lauda ca Zeul Raman ii destainuise si scrierea sfanta! Asocierea dintre Soare (Sa, Ra) si „mana” este obligatorie in cultul solar primordial. Mana era cea care dadea viata si a fost reprezentata ulterior in frescele egiptene pentru a deosebi viii de morti. La sumerieni, pictograma „H” il reprezenta pe Zeul Saue si insemna si „mana”!
Apanajul celei mai inaintate civilizatii
Ca acest cult solar stravechi nu este intamplator pe aceste meleaguri, cum se incerca sa se acrediteze, o dovedeste descoperirea unor piese asemanatoare in colina de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei (sigilii de lut, dintre care unul rotund, cu diametrul de 6 cm, avand gravate pictograme, impartit in patru sectoare clar delimitate, la fel ca tablita rotunda de la Tartaria) si de la Gradesnita, Bulgaria (doua platouri mici, pe fundul unuia aflandu-se o reprezentare antropomorfa, iar pe cel de-al doilea o forma de scriere apropiata de cea de pe sigiliul de la Karanovo si de pe una dintre tablitele de la Tartaria). Toate acestea sunt cu peste o mie de ani mai vechi decat scrierea sumeriana mesopotamiana si dovedesc ca ”scrierea a aparut intai in sud-estul Europei, unde a existat cea mai inaintata civilizatie din acea vreme”, dupa cum sustine si prof. Colin Reinfrew, arheolog britanic, care a efectuat sapaturi in localitatea bulgara Sitagroi. In jurul Tartariei, musteste de istorie. Aici au fost descoperite fragmente osteologice ale omului de Neanderthal si ale omului de Cromagnon, precum si cel mai vechi schelet al inteligentului Sapiens. La Turdas, sapaturile arheologice au scos la iveala vatra unei asezari asemanatoare celei de la Tartaria. Specificul materialelor descoperite in aceste situri i-a determinat pe arheologi si istorici sa separe aria sub denumirea Cultura Turdas-Vinca, datata de cercetatoarea americana Maria Gimbutas la 7.500 – 3500 i.C., raspandita in Ardeal, mai apoi in regiunea Balcanilor, Mesopotamia (3500 – 3300 i.C.), evidentiata de hieroglifele egiptene de pe placutele de os (3200 – 3000 i.C.), in pictogramele cu inscriptii de pe Valea Indusului (circa 2500 i.C.) sau cele din China, din timpul dinastiei Shang (circa 1500- 1200 i.C.) si mai departe, in enigmaticele mesaje ale zapotecilor mexicani (circa 600 i.C.) si ale indienilor mapuche din Chile.
Descifrare prin hieroglife egiptene
Cercetatorul american Stephen Guide a aplecat o metoda stiintifica pentru a descifra scrierea de la Tartaria si de la Gradesnita, comparativ cu hieroglifele egiptene, mergand pe principiul ca scrierea sacra era cunoscuta de o elita preoteasca, avand aceleasi simboluri pentru ca avea acelasi cult. Guide a introdus simbolurile de pe placutele de lut intr-un program ce identifica hieroglife egiptene si a lasat computerul sa decodifice mesajul. Nici nu a durat mult. Astfel, primul sector de pe placuta rotunda de la Tartaria, aflat in stanga sus se citeste: „Tata, care esti in Cer si intinzi mana catre noi”, „Protejeaza-i pe fiii Tai, care sunt la randul lor tati” (sectorul din dreapta sus), „Invata-i sa-ti dureze temple” (sectorul stanga jos), „Unde ei iti vor ridica altare si-ti vor aduce ofrande prin ardere de tot” (sectorul din dreapta jos)! O rugaciune care marcheaza legamantul dintre divinul Soare si supusii sai! Guide, care este bulgar de origine, trage de hieroglifele egiptene, reusind sa identifice „osul de peste” (protectia) cu cuvantul Tracia! Astfel, sectorul din dreapta sus ar deveni in interpretarea lui Giude: „Protejeaza-i pe parintii Traciei”. Tableta de la Gradesnita, prin acelasi procedeu, se citeste astfel: „De trei ori iti aduc rugaciune in templul Tau” (randul unu de sus), „Ma purific inainte de a-ti aduce ofrande, O, Fiu al Soarelui” (randul doi), „Il glorific pe Zeul Tata, caci el este mare” (randul trei), „In templul Tau ma simt protejat, purificat” (ultimul rand). Acest ultim rand contine, poate, dupa cum se observa din pictograma, si „temen”-ul, planul templului pentru care se tanguia Assurbanipal! Cu putina imaginatie, pictogramele puteau fi citite astfel si fara comparare cu hieroglifele egiptene. Modele in miniatura de temple cu fundament s-au gasit la Izvoarele, Cascioarele, Trusesti, Parodin, toate datand din mileniile VI – V i.C.
Cartile neolitice
Multi cercetatori care au studiat placutele de lut din spatiul carpato-danubiano-pontic au avansat ipoteza ca acestea se puteau citi ca o cartulie. La Tartaria, preoteasa asupra careia s-au gasit placutele le purta pe toate la gat, suprapuse intr-o anumite ordine, cu cea rotunda prima, legate cu un snur ce trecea prin orificiile din partea superioara. Cam in asta consta „cartulia” sfanta. Fiecare placuta era o „fila”. Academicianul bulgar Vladimir Gheorghiev, cercetatoarea americana Maria Gimbutas, arhitecta romana Silvia Paun si multi altii sustin ca scrierea sacra a aparut sub forma de simboluri in acest areal mult mai devreme, la Tartaria, Karanovo si Gradesnita fiind deja structurat. Prima manifestare a omului in raport cu divinitatea este cea relevata la Mezin, Ucraina si Mitoc, Romania.
Unghiul si spirala, tri-line-ul, delimitarea spatiului prin trei linii, ca sa se desparta lumile, a Cerului, a Pamantului si a Omului. Vechimea e tulburatoare: peste 20.000 ani!
Geneza si inchinarea de la Cuina
Aceeasi vechime pare sa aiba si statueta incizata pe o falanga de cal salbatic descoperita la Cuina Turcului (comuna Dubova, judetul Mehedinti, pe malul Dunarii la Portile de Fier). Este prima reprezentare a genezei, a coloanei infinitului, a tatanii lumii, cum spune taranul roman. Cum se citeste stalpul rombic: “Insufletirea vine din Cer, se plamadeste in pantecul femeii si se naste pe Pamant”! Mii de ani mai tarziu, simbolul avea sa apara stilizat la Parta, pe Timis, cu aceeasi semnificatie. Stiinta rombului ca tatana a lumii i avea sa se perpetueze pe aceste meleaguri, prin stalpii prispelor, stalpii de inmormantare, stalpii portilor. Si tot acest intelept om din Paleoliticul Superior al acestui areal, botezat Homo Geometricus, a lasat omenirii stiinta duplicarii oului, ca matrita a Creatiei. Este un ou care se divide in sens biologic, dupa cum arata cartile moderne. Pe vasele de la Cucuteni, doua linii serpuitoare trec prin oul duplicat, ca energie vitala!
Maria Gimbutas spunea: “Romania este vatra a ceea ce am numit Vechea Europa, o entitate culturala cuprinsa intre anii 6.500- 3.500 i.Hr., axata pe o societate matriarhala, teocratica, pasnica, iubitoare si creatoare de arta si scriere sacra, care a precedat societatile indo-europene, patriarhale, de luptatori din epocile bronzului si fierului”.

ROMANIA MANELISTA

După opinteli, Baba Iarna sau, mai bine zis Toamna perpetuă şi-a lepădat, a lehamite, cojoacele pocite-petecite. Mii de romגni au fost loviţi de soartă devenind victimele naturii vitrege, afectate grav dea inconştienţa „ajustării” pădurilor, dar şi a proastei gospodăriri a autorităţilor, mai mult sau mai puţin locale... ־n firea lucrurilor, primăvara a reuşit să-şi trimeată, timidă, solii firavi: ghioceii şi-au scos căpşoarele delicate, soarele timorat şi el de atגta puhoi de apă a aruncat cגteva raze, מncercגnd să usuce pămגntul מmbibat pגnă la saturaţie de ploile care parcă se află מntr-o tranziţia fara de sfגrşit, asemenea Romגniei posdecembriste.

Sătui de stat מn casă, מn apartamentele blocurilor pentru care, din pricina preţurilor europene şi a veniturilor romגneşti, destui au rămas restanţieri la achitarea taxelor de מntreţinere, romגnii au ieşit מn grădini, מn curţile blocurilor şi ale caselor, au năvălit pe aleile parcurilor sau mai ştiu eu pe unde, doar, pentru a fi mai aproape de natură. Simţurile trezite la viaţă מşi cer drepturile ancestrale.

Zilele trecute, bucuros de razele soarelui, am dechis larg, larg fereastra invitגnd natura să intre מn locuinţă; intenţionam să mă aşez מn faţa tastaturii pentru a lăsa inspiraţia să zburde. Am respirat larg şi... stupoare: glasul piţigăiat al unui manelist constipat a pornit să-şi ragă/miorlăie durerea că l-a părăsit ibovnica sau cine-o fi fost „bubulina” lui. S-a ales praful de cheful meu de lucru; am luat căţeluşa, dornică şi ea de-o plimbare, bătătorind מmpreună calea spre verdeaţa pădurii, unde speram sa ne aerisim trupul şi mintea. Ţi-ai găsit! Cocoloaşe de hגrtie, sticle şi pungi din material plastic, ambalaje de toate neamurile ne-au מntגmpinat ostentativ, strigגndu-ne : aţi venit şi voi să faceţi mizerie? Nuuu...am fugit de manele, le-am răspuns noi. Bine, fie, făceţi-vă loc printre noi şi poate vi se va oferi şansa să zăriţi un petec de iarbă curată. ־ntr-un tגrziu am dibuit un locşor nebatjocorit de nesimţirea omului unde, vreme de vreo două ceasuri, am fost cu adevărat „departe de lumea dezlănţuită”.

După o vreme ne-am מntors acasă; aceeaşi „soprană” (sau poate alta ?) מşi schimbase repertoriul; acum, acompaniat de o tobă dogită, „marele interpret” emitea tot felul de opinteli agramate, fără sens şi prea greu de reprodus. Doamne... mare ţi-e grădina !

־ntr-un moment מn care societatea romגnească se află מn real declin spiritual, asemenea „creaţii”, rezultat regretabil al unor carenţe educative, sunt extrem de nocive iar „născătorii” şi interpreţii acestor „opere de artă” cu iz ţigănesc-oriental, nu pot fi catalogaţi decגt profitori fără scrupule ai cultivării contraculturii. Adevăratele manele erau cגntate, de lăutari, pe vremea fanarioţilor aşa că mizeriile sonore de astăzi sunt doar imitaţii de trei parale (un fel de „rapp” balcano-carpato-dunăreano-pontic). Vă מntrebaţi ce doresc de la aşa-zisele manele? ־n afară de faptul că făcăturile astea, tolerate şi din păcate „gustate” doar de amatorii senzaţiilor ieftine, n-ar trebui să existe, un singur lucru: să fie SURDO-MUTE.

Desigur, se poate spune că trăim מntr-o ţară liberă aşa că, marii „artişti” cu nume pitoreşti: Salam, Vijelie, Minune, Cגrnat, Băşcălie şi Dumnezeu mai ştie cum, nu au decגt să-şi trגmbiţeze alesul dicţionar la mahalale, prin cגrciumile rău famate, la nunţi de cartier, מn comunităţile unde argoul practicat de „מnălţimile” lor este „cool”, מnsă nu la posturile centrale de televiziune. Ziarele, emisiunile informative ale posturilor de radio şi de televiziune rar scapă vreo ştire-bגrfă despre crime, jafuri, accidente, căsătorii ori divorţuri ale nu ştiu căror personaje din „lumea bună”, dar lipsea bomboana pe colivă: o revistă, din paginile căreia „poţi afla orice despre viaţa maneliştilor”...

־n goana după „imagine” oficialităţi neinspirate fac imprudenţa de a tocmi asemenea specimene, pe banii contribuabililor, să-şi etaleze „harul” cu prilejul unor zile de sărbătoare, fie ele şi naţionale; rezultatul este, fără putinţă de tăgadă, unul sigur: poluarea vederii şi mai ales a auzului locuitorilor, cu o hologramele lor importante de „staruri” muzicale.

Dacă faci imprudenţa să deschizi televizorul, מntגlneşti nebunia şi universul iraţionalului: permanenta campanie electorală fiind מn măsură să te aducă la exasperare, oferindu-ţi-se posibilitatea de a-i privi pe „maneliştii” policianismului romגnesc, prestגnd un spectacol demn de „teatrul absurdului” cu scene sui-generis: marinarul-şef de stat trage cu praştia מn premierul-manechin, iar acesta, מn dorinţa de ripostă, aruncă eronat pisica מn ograda propriei echipe de „specialişti”. Cineva, persoană importantă, scoate o perlă pe gură iar o muscă zgomotoasă se autosesisează, bגzגind la televizor despre drepturile femeii ultragiate şi mגndrindu-se că ar fi מnfiinţat nu ştiu ce comisii de inutilitate publică. Parlamentarii מşi asigură viitorul cum pot mai bine (al lor, nu al nostru, al ăstora mulţi), iar „opozitia” dă şi ea cu bגta-n baltă, doar, doar va rămגne cineva stropit cu noroi. La CNSAS, o tripletă inseparabilă מşi face mendrele מn timp ce doi se ceartă şi altreilea cגştigă ...dreptul de a putea avea la mגnă (sau de a menaja) pe oricine , ce mai, circ מn toată regula. Peste toţi şi peste toate tronează, dacă mai era nevoie „vedetele” televiziunilor; unele, un fel de „maneliste fără portofoliu”, lipsite de imaginaţie şi agramate cגt cuprinde, se מnghesuie, care mai de care, să-ţi vגndă subprodusele ieftine, emanate de creiere uşor retardate şi eliberate pe cale orală, drept specialităţi ultra, super, hiper, marfă... Afli la ştiri că: „X” a cumărat o „fiară”(maşină) „ultimul răcnet”, că „Y” „a dat cu subsemnatul” iar „Z” a fost prins „מn flagrant” (fără delict) - expresii „academice” utilizate halandala מn goana după senzaţional.

Din păcate, „marii intelectuali ai neamului” tac ca peştele מn borş; vezi bine, nu coboară...din sferele lor elitiste pentru a explica daunele ireparabile provocate educaţiei de către „maneliştii”... de orice sorginte. Ei au preocupări mult mai elevate: lupta pentru şefia nu ştiu cărei uniuni, recepţiile de la ambasade şi dece nu, chiar editarea unor volume cu inepţii tipărite... că de, după ce ai ajuns „consacrat”, מţi poţi permite, nu? După cum se vede şi printre domniile lor s-au strecurat „manelişti”, dar din cei „cu gulere albe”.

־n contextul descris, asemenea unui amărגt luptător cu morile de vגnt şi lipsit de posibilitatea de a מnvinge „balaurul”, nu-mi rămגne decגt să gגndesc cu voce tare: Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac !...

Şi מncă ceva: a venit primăvara, vine Paştele; gospodinele scutură colbul aşternut prin ungherele locuinţelor peste iarnă, spală geamurile şi perdelele de la ferestre aşa că, oameni buni, primeniţi-vă de manele şi feriţi-vă de „manelişti”.



Ion Măldărescu

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/cultura/Romania%20manelista%20de%20IM.htm

Ce citesti?


Contemporary Romanian Prose

Cum a fost ocupata Insula Serpilor de Armata Sovietica
Momentul si modul in care armata sovietica a ocupat Insula Serpilor in luna august 1944 raman in continuare un mister. Mai multe marturii ale unor militari romani indica sfarsitul lunii august, insa aceste marturii nu cad de acord asupra datei exacte. Ramane doar ca un studiu in arhivele din Rusia sa aduca date noi care sa indice momentul exact si modul in care reprezentantii autoritatilor romane au fost evacuati – sau luati prizonieri. Cert este ca ocuparea Insulei Serpilor s-a produs concomitent cu ocuparea insulelor de la sud de bratul Chilia din Delta Dunarii si cu ocuparea de catre sovietici a orasului Sulina dupa 23 august 1944. Toate actiunile Armatei Rosii au fost in stransa legatura cu diplomatia de la Moscova care isi stabilise ca obiectiv instapanirea pe iesirea la Marea Neagra de pe bratul Chilia. Volumul “Insula Serpilor” scris de dr. Dominut Padurean relateaza pe larg ultimele momente in care cea mai mare insula din Marea Neagra s-a aflat sub autoritate romaneasca.
Ocuparea Sulinei
La sfarsitul lunii august 1944 Armata Rosie se afla in plina ofensiva la gurile Dunarii. Maiorul genist Silviu Sitefanescu descrie in amintirile sale o ultima misiune indeplinita pe Insula Serpilor, unde a fost trimis pentru amenajarea amplasamentelor de artilerie: “In ziua de 8 iunie 1944 ne-am imbarcat cu scule, unelte si materiale pe nava P.T.A. (Ponton Transport Armat) 404. Noaptea la orele 24:00, insotiti de remorcherul “Randunica” am ridicat ancora cu destinatia Insula Serpilor.
Dimineata la ora 9:00 – 9:30 am ajuns pe insula. Eram complet izolati de restul lumii. Pe insula nu aveam decat un singur post telegrafic fara fir de la care aflam foarte putine vesti. Am stat aici pana in ziua de 20.08.1944, cand printr-o radiograma am anuntat ca nu mai avem mancare, dar in special apa se va termina in scurt timp, lucru pentru care am dispus rationalizarea ei. Pe 22 august 1944 a sosit la insula nava P.T.A. 404 insotita tot de remorcherul “Randunica” pentru a ne transfera la Sulina, la baza. Am incarcat totul si in seara zilei de 22.08.1944, la orele 24:00 navele au ridicat ancora (…) In drum, dimineata pe la 5:00 – 5:30 am fost atacati de aviatie. La orele 9:00 – 9:30 ajungeam la Sulina”.
Orasul de la gurile Dunarii era atacat intens in aceasta perioada de sovietici: la 19 august portul si orasul Sulina au fost bombardate intens; pe 20 august bambardamentul a fost reluat; in aceeasi zi un submarin sovietic a patrulat in jurul Insulei Serpilor. In dimineata zilei de 24 august – dupa ce Romania declansase negocierile pentru incheierea unui armistitiu cu Uniunea Sovietica – la orizontul portului Sulina au aparut cateva nave sovietice care au stationat o ora si jumatate dupa care s-au retras fara a deschide focul. In ziua urmatoare detasamentul german de pe Insula Serpilor a parasit zona impreuna cu navele germane aflate la Sulina.
In aceeasi zi orasul Sulina a fost atacata de bombardiere sovietice – artileria anti-aeriana romana neripostand, conform ordinelor primite. In dimineata zilei de 26 august o patrula sovietica a intrat in contact cu trupele romane pe traseul Letea-Sulina. Sovieticii au afirmat ca nu au cunostinta de un armistitiu si nici de o linie de demarcatie pe care sa se opreasca, insa au fost informati ca nu vor fi primiti cu foc ci ca trupe aliate. Orasul Sulina a fost ocupat de un batalion sovietic pe 26 august la orele 17:30. Pe 28 august, dupa ce navele romanesti parasisera portul au intrat in Sulina primele nave sovietice.
Desantul pe insula
Comandorul Constantin Necula afirma ca: “Incepand cu data de 28 august 1944 odata cu sosirea primelor nave sovietice in portul Sulina, operatiunea de asigurare a functionarii farului a fost preluata de marina sovietica care a interzis accesul navelor noastre la insula (…) cele cateva unitati usoare ale Flotei sovietice au fost asteptate, intampinate si pilotate in portul Sulina de nave romanesti. In drumul lor spre Sulina unitatile sovietice au debarcat si ocupat Insula Serpilor cu un mic efectiv de marinari. Pe insula nu se afla nici un om de-al nostru. Astfel aceasta operatiune de ocupare cu forta militara de catre URSS a micutei insule romanesti s-a realizat fara nici un foc de arma. Fata de aceasta rapire partea romana nu a reactionat in nici un fel.
Comandorul Ion- Danut Toader sustine ca pe insula se aflau militari romani care au respectat ordinele primite, nu au deschis foc asupra sovieticilor si au fost capturati, nestiindu-se nimic despre soarta lor ca prizonieri: “La 29 august pe insula au debarcat fara a lise raspunde cu foc efective sovietice (…) Personalul romanesc este facut prizonier (desi eram aliati si nu ne-am opus debarcarii pe insula) si internat in lagarul intermediar de prizonieri improvizat in cladirea spitalului din Sulina”. Alte marturii sustin ca militarii romani de pe Insula Serpilor ar fi fost doar dezarmati, adusi la Sulina si aici pusi in libertate, de unde s-ar fi deplasat sub comanda unui subofiter spre Tulcea.
Comandorul Corneliu Enachescu sustine ca pe insula nu s-ar fi aflat la data ocuparii decat personalul de deservire a farului: “In luna octombrie, pe cand eram ofiter cu navigatia pe distrugatorul “Marasesti” am stationat cateva zile in portul Sulina. Am avut ocazia impreuna cu comandantul distrugatorului, locotenent comandor Ionescu Jeanot sa discut cu doi dintre cei 6 faristi de serviciu la farul Insula Serpilor. Unul dintre ei era fiul unui fost negustor de vinuri, Barba Marulis, cu locuinta pe strada a II a din Sulina. Dumnealui imi relata ca intr-o dimineata de august 1949 pe insula erau de serviciu la far 3 faristi, ceilalti trei fiind in tura libera la Sulina, cand au zarit un numar mare de nave militare sovietice la orizont.
Doua nave s-au apropiat de insula, iar salupe cu motor au debarcat ofiteri si soldati bine inarmati care i-au somat sa se predea. Au primit aprobarea de a-si lua cu ei strictul necesar apoi au fost transportati la Sulina fara a li se explica ceva. Speriati ca nu vor mai avea serviciu si ca nu vor mai primi salariu s-au plans autoritatilor. Au primit sfatul sa pastreze tacerea, sa nu comenteze nimic daca mai vor sa fie in libertate. Asa a fost ocupata Insula Serpilor”. Datarea evenimentului in 1949 poate fi o greseala – fie de tipar, fie in memoria martorului – Dominut Padurean apreciaza ca este improbabil ca evenimentele mentionate mai sus sa se fi petrecut in 1949. In orice caz, momentul ocuparii Insulei Serpilor de militarii sovietice ramane invaluit in mister.
Pierderea bratului Chilia
Sovieticii au facut tot posibilul sa puna mana pe intrarea bratului Chilia – facand permanente presiuni pentru mutarea granitei. Intre 28 iunie – 3 iulie 1940 trupele Armatei Rosii au ocupat si anexat Basarabia si Bucovina de nord – iar avantul sovieticilor a inghitit si }inutul Herta si cinci insule de la sud de bratul Chilia. Aceste “depasiri” au facut necesara o delimitare a frontierei dintre cele doua state in vara anului 1940. La 17 august 1940 V. Decanozov, comisar adjunct al Comisariatului Afacerilor Externe al Uniunii Sovietice i-a transmis ambasadorului roman la Moscova Grigore Gafencu dorinta partii sovietice ca “o comisiune mixta sa se intruneasca cat mai curand la Moscova pentru delimitarea noilor frontiere”.
Delegatia romana in cadrul acestei comisii a fost condusa de generalul Constantin Sanatescu, discutiile purtandu-se intre 6 septembrie – 24 octombrie 1940 – partea romana avand instructiuni sa negocieze pe baza “liniei Molotov” asa cum era ea trasata pe harta anexa ce insotise ultimatumul din 26 iunie 1940. Negocierile s-au dovedit cat se poate de dificile, partea sovietica avand un rationament care arunca in aer orice norma juridica internationala: ei sustineau ca romanii au doua iesiri la mare – bratele Sulina si Sfantul Gheorghe – astfel ca este drept ca Moscova sa fie stapana pe cea de-a treia iesire, respectiv bratul Chilia.
Pe data de 27 septembrie 1940 Mihail Sturdza informa guvernul de la Bucuresti ca sovieticii “ne contesta granita stabilita la 1877 si 1918 la gurile Dunarii, incat bratul Chilia nu mai poate fi utilizat”. Delegatia romana a propus revenirea la granita stabilita in 1878 – respectiv pe talvegul bratului Chilia. Generalul sovietic M. Malandin a expus insa partii romane un rationament fara precedent in istoria relatiilor internationale: “Aceste pretentii ale delegatiei sovietice corespund ambelor parti deoarece frontiera propusa da posibilitatea Romaniei, avand bratul Sulina sa-si asigure complet navigatia pe Dunare.
Romania, avand bratele Sulina si Sfantul Gheorghe nu are dreptul in general sa aiba pretentii asupra bratului Chilia. Acesta din urma, in baza dreptatii, trebuie sa fie dat complet URSS”. Generalul sovietic isi incheia expunerea afirmand ca “delegatia romana va intelege toata ratiunea cerintelor delegatiei sovietice si fara a pierde timpul de prisos va ajunge la o hotarare justa, propusa de delegatia sovietica”.
Plictisiti de disputa cu delegatia romana care refuza sa accepte acest punct de vedere, sovieticii au trecut la infaptuirea prin forta a dorintelor lor. Astfel, in cursul noptii de 25 spre 26 octombrie 1940, la ora unu noaptea – in conditiile in care negocierile erau in desfasurare – patru monitoare sovietice au debarcat trupe pe ostroavele Dalerul Mare si Salangic. Dupa o lupta scurta, militarii romani au fost coplesiti de numarul mare al sovieticilor si au fost siliti sa se retraga lasand in urma sase morti. Pe 26 octombrie sovieticii si-au continuat actiunile in forta si au ocupat insulele Tatarul Mare, Dalerul Mic si Maican, iar pe data de 5 noiembrie au ocupat si insula Limba din Delta Dunarii.
In doar cateva zile sovieticii au ocupat insulele care faceau ca intrarea pe bratul Chilia din Marea Neagra sa intre in mainile Moscovei. Ministerul roman de Externe a depus un protest la Moscova fata de aceasta ocupare, insa comisarul adjunct pentru afaceri straine de la Moscova, A.I. Visinski si-a exprimat speranta ca “Romania nu va starui in protestul sau, pe care guvernul sovietic nu-l poate accepta”. Visinski a continuat spunand ca ocuparea si anexarea acestor insule din Delta Dunarii nu poate fi socotit un gest inamical din partea URSS, deoarece aceste insule nu au nici o valoare pentru Romania, ele fiind insa extrem de importante pentru URSS.
Promisiunea lui Molotov
“Armata si guvernul sovietic nu au intentia de a anexa nici o parte a teritoriului roman, oricare ar fi ea sau de a aduce vreo atingere independentei Romaniei”, Viaceslav Molotov, ministrul sovietic de externe, 25 august 1944.

Insula Şerpilor - un conflict încheiat?

Problema Insulei Serpilor pentru Romania a inceput acum cateva decenii, dar istoria acestei bucati de stanca este veche de mii de ani. Insula Leuke, in greaca antica, este in fapt o stanca asezata in Marea Neagra, la 45 de km de tarmurile de astazi ale Romaniei si Ucrainei. Ocupata in 1944 de catre Uniunea Sovietica, cedata fortat de Romania acesteia, este astazi parte a Raionului Chilia, al regiunii Odessa din Ucraina.

Aceasta formatiune de stanci, de 17 hectare, este atat de plina de istorie, cat si de mituri. Stanca in forma de X, are in unele locuri 41 de metri deasupra nivelului marii, are o lungime de 1.973 de metri, cu un perimetru neregulat, putand fi strabatuta in 40 de minute cu piciorul. Privita de departe, Leuke sau Insula Serpilor apare ca o cetate inconjurata de ziduri inalte de piatra, in realitate faleze abrupte cu putine terase litorale, doar pe tarmul nordic are un golf deschis pe unde se poate patrunde mai usor.
Astazi Insula Serpilor pare o stanca goala, fara vegetatie, fara apa potabila, imposibil de inchipuit ca cineva a locuit-o vreodata. Numele actual de Insula Serpilor l-a dat un soi de sarpe de apa, care ajungea pana la 2 metri lungime, un sarpe urat, dar neveninos. Aceasta specie, larg raspandita pe insula, a pierit din cauza amplelor lucrari militare facute de catre sovietici. Astfel singura vietate care popula insula s-a stins de mana omului.

Legende grecesti si romane
Grecii au denumit insula: Leuke, iar romanii: Insula Alba, datorita numeroaselor constructii, devenite cu timpul ruine de marmura alba. Insula apare in izvoare in secolul VIII i. Hr. Legendele Greciei antice povestesc ca zeita Thetis s-a rugat de zeul Poseidon sa scoata din adancul marii o insula pentru fiul sau, Achile. Achile este eroul care a plecat sa lupte impotriva Troiei stiind ca va fi omorat in aceasta lupta, si ale carui ramasite au fost aduse de catre mama sa, zeita Thetis si puse intr-un sanctuar pe insula Leuke. in antichitate, insula Leuke a gazduit un templu maret, construit in cinstea lui Achile, eroul aheilor.
Micuta insula - stanca din Marea Neagra a fost un centru de cult al lumii antice. Aici, pe langa sanctuarul lui Achile s-au aflat mai multe edificii de cult in care locuiau preoti.
in secolul I i.Hr. - I. d. Hr. romanii au cucerit treptat litoralul vestic si nordic al Marii Negre. Se presupune ca si insula Leuke a intrat sub stapanire romana, Pontul Euxin fiind o perioada indelungata lac roman. Insula Leuke a fost un loc de escala pentru navigatori. Teritoriul acesta stancos, de mici dimensiuni, nu a fost afectat de catre valurile de migratori, care au trecut prin litoralul pontic.
Prea multe relatari despre soarta acestei stanci nu avem, abia in secolul al XIX-lea s-au descoperit ruinele templului inchinat lui Achile si alte vestigii. Acestea au fost descoperite de catre un capitan rus, iar descrieri ale acestor descoperiri au fost povestite de catre germanul Kohler.
Conform acestor relatari, edificiul antic avea un diametru foarte mare, de forma patrata, iar in Estul sanctuarului se afla un templu inchinat lui Achile. Arhitectura templului era asemanatoare celor din Tesalia si Tracia, din ziduri formate din blocuri mari de piatra imbinate fara ciment. Templul lui Achile a fost mentionat de poetul Publius Ovidius Naso, exilat la Tomis, de catre geograful grec Ptolemeu si de catre istoricul grec Strabon. Ptolemeu scria in "indreptar geografic" ca: "Insulele situate in vecinatatea Moesiei Inferioare, in acea parte a Pontului pe care am pomenit-o, sunt: Boristene (la gurile Niprului, n.n.):57 grade, 15 minute - 47 grade, 40 minute si insula lui Achile sau Leuke ("Alba")".
Insula Serpilor a ajuns in stapanirea themei Paradunavon a genovezilor, apoi a lui Dobrotici si a lui Mircea cel Batran si din anul 1484, a intrat sub stapanire otomana, odata cu Chilia si Cetatea Alba. in perioada dominatiei otomane insula a fost numita de catre greci Fidonisi (insula Serpilor).

Ocupatia tarista
Aceasta stanca a fost ocupata de catre Imperiul tarist, desi Tratatul de pace de la Bucuresti din 1812, prin care rusii au anexat Basarabia, prevedea ca insulele dunarene nu pot fi luate in stapanire de catre Rusia. Cu toate ca nici tratatul ruso-turc din 1812, nici Tratatul de pace de la Adrianopol nu prevedeau in mod direct trecerea insulei sub stapanirea Rusiei, ea a fost anexata de catre rusi. Britanicii au construit un far pe insula, far care dirija navigatia pe Marea Neagra.
Stapanirea ruseasca asupra insulei s-a intrerupt in 1856, cand Tratatul de pace de la Paris prevedea pierderea Deltei Dunarii si a insulelor acesteia de catre Imperiul tarist. Aceste teritorii nu le-au revenit romanilor deoarece, la Paris, ministrii plenipotentiari ai marilor puteri au semnat un protocol conform caruia, Insula Serpilor apartine statului care detine si Delta Dunarii, in acel moment Imperiul Otoman, care si-a luat angajamentul sa intretina farul de pe insula pentru asigurarea orientarii vaselor ce treceau pe Dunare spre Odessa.
Dar povestea Deltei si a Insulei Serpilor a continuat. Dupa razboiul ruso-romano-turc din 1877, Rusia a cerut Turciei ca in locul despagubirilor de razboi sa primeasca Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea etc. si insulele Deltei Dunarii, printre care si Insula Serpilor. Rusia dorea sa le schimbe cu judetele Cahul si Izmail. Astfel, prin Tratatul de la Berlin (iunie - iulie 1878), Rusia primea sudul Basarabiei, iar Romania sudul Dobrogei, insulele care formau Delta Dunarii si Insula Serpilor.
Se parea ca tumultoasa istorie a insulei lua sfarsit. Primul razboi mondial nu i-a adus decat un bombardament britanic si distrugerea farului, care a fost reconstruit de romani in anul 1922.
Anul 1940 si ultimatumul sovietic au schimbat soarta stancii din Marea Neagra. Cu toate ca nu a existat nici o referire la Insula Serpilor, insula a fost ocupata de catre germani si folosita ca punct de observatie, iar pe 28 august 1944 un detasament de marinari sovietici au ocupat insula. De aici incepe istoria putin clara a insulei.

Anexarea la URSS
La Conferinta de Pace de la Paris delegatia sovietica a prezentat o harta tiparita la o scara foarte mare 1/ 1.500.000, care cuprindea multe inexactitati. Greseala voita nu a fost reparata, insule aflate pe bratul Chilia: Tatarul, Coasta Dracului, Dalerul Mare, Dalerul Mic, Insula Serpilor ramaneau la Romania. Tratatul de pace dintre Romania si Puterile Aliate si Asociate semnat la Paris, 10 februarie 1947, prevedea ca "frontiera sovieto-romana este astfel fixata in conformitate cu Acordul sovieto-roman din 28 iunie 1940", fara o descriere amanuntita a granitelor, neexistand nici o precizare privind linia de demarcatie a frontierei.
Dar in 1948, Insula Serpilor a fost anexata de catre U.R.S.S. Romania, aflata in sfera de influenta sovietica si aflata in plin proces de sovietizare a fost "beneficiara" unui Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat dintre Romania si URSS. Acest protocol a fost semnat la Moscova de catre dr. Petru Groza si Viaceslav Molottov in februarie 1948, si stabilea ca Insula Serpilor intra in componenta URSS. Delimitarea pe teren a frontierei a reprezentat un exemplu de abuz al colosului sovietic fata de un stat cvasi-ocupat, Republica Populara Romana. Frontiera nu a fost delimitata tinandu-se cont de talvegul Dunarii, ci de bratele laterale din dreapta fluviului, astfel ca sovieticii au luat ostroavele: Tatarul mic, Dalerul Mare si Dalerul Mic, Ostrovul Limba. Protocolul semnat la Moscova nu a fost niciodata ratificat de catre statul roman.
Dar Insula Serpilor a fost predata cu un proces verbal semnat chiar pe insula, de catre Nikolai P. Sutov, prim-secretar al Ambasadei URSS din Bucuresti si Eduard Mezincescu, ministru plenipotentiar la 23 mai 1948. Insula facea parte din RSS Ucraineana, "inapoiata fiind URSS de catre R.P.R". Acest proces verbal a fost secret, nefiind cunoscut de catre autoritatile romane. Astfel, in august 1949 a existat un incident armat, militarii sovietici, somandu-i pe cei romani sa predea farul, romanii au refuzat, au fost arestati si debarcati la Sulina.
In plin razboi rece stanca din Marea Neagra avea un important rol strategic, astfel ca imediat dupa ocupare, sovieticii au inceput constructia unei baze militare de control maritim si aerian, precum si a unor radare ce supravegheau Balcanii.
Abuzurile din anii 1948 - 1949, au fost recunoscute prin Tratatul cu privire la regimul frontierei romano-sovietice incheiat de cele doua guverne la Bucuresti in februarie 1961. Juridic aceste intelegeri bilaterale nu sunt constitutionale, deoarece orice intelegere bilaterala prin care se cedau portiuni din teritoriul romanesc trebuia ratificata de parlament, respectiv de Marea Adunare Nationala.
Miza posesiei acestei insule era legata de importanta sa strategica, dar si de delimitarea platoului maritim continental al Romaniei. Nu s-a ajuns la un acord cu privire la acest platou continental. Au existat discutii in mai multe randuri din 1967 si pana in 1987. in 1987, sovieticii au facut o oferta refuzata de romani. Conform acesteia sovieticii cedau romanilor 4000 de km2 din cei 6000 din jurul insulei, dar romanii nu au acceptat.
Istoria neclara a insulei a continuat si dupa destramarea Uniunii Sovietice. Astfel ca in anul 1991 insula impreuna cu baza militara a fost preluata de catre Ucraina. Ucraina, "succesoarea legitima" a URSS in zona a luat toate teritoriile incorporate abuziv de URSS, fara a-si pune problema legitimitatii sale pe aceste teritorii, urmand "traditia" sovietica. Importanta militara si strategica, precum si echipamentul militar performant aflat pe insula au dus la acutizarea problemei apartenentei acestei stanci, la care s-au adaugat si celelate litigii care nu fac obiectul articolului de fata. Autoritatile ucrainene, mostenitoare ale abuzului sovietic, au inteles sa-l perpetueze, litigiul cu Romania democrata pornind din anii' 90.
Dupa ani de negocieri, de tergiversari, de presiuni in anul 1997 s-a ajuns la semnarea Tratatului dintre Romania si Ucraina, tratat controversat la acea data, despre care s-au scris tomuri si mii de articole, dar care ramane un act international pe deplin valabil cu toate articolele sale.
Negocierile romano-ucrainene din 1991 pana in 1997, din 1997 si pana in 2008, pot sta la baza a numeroase volume de documente, ce arata puterea de a tergiversa a unui stat, fata in fata cu incercarile binevoitoare ale celuilalt. Fara indoiala ca atat "cazul" Insulei Serpilor, cat si "cazul" Bastroe, fac astazi parte din istoria dreptului international si juristii se vor apleca asupra laturii juridice si vor publica carti de referinta, cazurile pot fi material didactic pentru studentii in drept.
Pasii pana la Curtea Internationala de Justitie de la Haga au fost multi, timp in care statul ucrainean a incercat sa schimbe statutul acestei insule, sa modifice insasi geografia, sa creeze o alta realitate, in fata careia argumentele istorice, juridice, de bun simt sa nu mai fie valabile.
"Imperialismul de tip sovietic" n-a fost abandonat a doua zi dupa destramarea Uniunii. Ucraina a preluat mosternirea sovietica pretinzandu-se in acelasi timp a fi un stat democratic, dar a apelat in problema insulei la abuz si presiune.
Istoria rundelor de negociere dintre reprezentantii diplomatici ai Romaniei si Ucrainei nu s-a scris inca, fiind mult prea recenta, speram ca o va scrie Bogdan Aurescu, unul dintre actorii acestor negocieri.
Textul Tratatului privind regimul frontierei de stat romano-ucrainene, realizat dupa 19 runde de negocieri bilaterale a fost semnat la Cernauti, la 17 iunie 2003, de catre presedintii Romaniei si ai Ucrainei, intrand in vigoare in anul 2004.
Acordul privind delimitarea platoului continental si a zonelor economice exclusive a ramas in 1997 si in anii ce au urmat o problema deschisa a relatiilor bilaterale. Nedreptatile istorice suferite de Romania in urma cu peste sase decenii nu au fost reparate, dimpotriva au fost legiferate. Actorii acelor acte istorice au astazi scuza unui context international tulburat de presiuni si oferte de colaborare, dar istoria le va atribui, fara indoiala, acceptarea si promulgarea acestor rapturi teritoriale.

Cum s-a ajuns la Haga?
Singura solutie reala pentru statul roman, dupa ani si ani de negocieri a fost Haga, Curtea Internationala de Justitie. La Haga s-a judecat delimitarea platoului maritim dintre cele doua tari, dupa sapte ani de negocieri sterile.
Istoria va consemna singura stanca din lume pe care se afla o sucursala de banca si un hotel fara canalizate, "realizari" ale statului ucrainean pentru a demonstra locuirea acesteia, alaturi de alte "realitati" create peste noapte. Proiectul Achilia - crearea unei zone economice libere pe Insula Serpilor menit doar sa-i schimbe statutul, s-a dovedit a nu fi un proiect viabil din punct de vedere economic nici pentru cei care l-au creat.
Zacamintele de petrol si gaze naturale gasite in jurul insulei au marit miza acestei dispute, transformand-o dintr-una exclusiv strategica intr-una strategico-economica. De aceea, disputa s-a mutat la Haga in fata Curtii Internationale de Justitie.
Ceea ce putini se pare ca au inteles este legat de faptul ca nu insula in sine a fost obiectul acestui litigiu, ci platoul continental al acesteia, insula ramane si prin decizia CIJ in componenta Ucrainei, iar zona in disputa a fost impartita intre Romania (79, 34%) si Ucraina (20,66 %), respectiv 9.700 de km2 si 2.300 de km2.
Insula Serpilor apartine Ucrainei, o realitate cu care statul roman, romanii vor trebui sa se obisnuiasca. Efectele Pactului Ribbentrop - Molotov ne marcheaza in continuare soarta.

Ciuma lui Caragea ucidea 300 de bucureşteni pe zi. Iată unde erau îngropaţi ciumaţii!
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ciuma-lui-caragea-ucidea-300-bucuresteni-zi-iata-unde-erau-ingropati-ci

„A fost în multe rânduri ciumă în ţară, dar analele nu pomenesc de o boală mai grozavă decât «ciuma lui Caragea»“, descria istoricul George Potra. Epidemia dintre anii 1812 şi 1813 a izbucnit în a doua zi de domnie a lui Ioan Vodă Caragea (foto) şi a decimat, în următoarele luni, jumătate din locuitorii Bucureştiului.
„Sosirea acestui domn în Bucureşti a fost semnalul unor mari calamităţi în ţară. Chiar în noaptea instalării sale, Palatul Domnesc de la Mihai Vodă, din Dealul Spirii, a ars până la temelii şi Curtea domnească a devenit Curtea arsă", menţionează Potra în cartea „Din Bucureştii de ieri". Nici nu se stinsese bine focul din Dealul Spirii, că unul dintre oamenii lui de încredere, venit de la Constantinopol, cade la pat, bolnav de ciumă.
Şi acesta era doar începutul uneia dintre cele mai grele domnii din istoria Ţărilor Române. „Vodă Caragea (1812 - 1818) a avut o domnie greu încercată cu epidemia de ciumă, urmată de cutremur şi inundaţii", a declarat istoricul Dan Falcan.
„Un om lovit de ciumă era un om mort"
„În timpul «ciumei lui Caragea» au murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 90.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într‑o familie întreagă şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort", scria academicianul Ion Ghica.
Deşi nu a trăit în acele vremuri, el a lăsat una dintre cele mai detaliate descrieri ale epidemiei de pe vremea lui Vodă Caragea. Boala a provocat un adevărat haos în Capitală, iar în acele zile s-au petrecut multe jafuri şi violuri. „Cei mai răi erau cei care avuseseră boala şi scăpaseră de ea. Intrau în casele oamenilor sănătoşi, îi ameninţau că le dau ciumă şi aruncau haine spre ei «îmbibate» cu microbi", povesteşte Dan Falcan.
Se tratau cu băutură şi cu broaşte-ţestoase

În lipsa unor tratamente eficiente, oamenii încercau să scape de ciumă cu mult alcool, dar şi aici fuseseră impuse interdicţii, iar cârciumile vindeau doar prin nişte ferestruici. În plus, potrivit tratatelor de istoria medicinei, atunci au apărut şi vracii, care promiteau în
zadar că îi salvează pe ciumaţi dacă vin în contact cu o broască-ţestoasă.
La începutul secolului al XIX-lea, în Bucureşti existau doar spitalele Colţea şi Pantelimon, dar din cauza ciumei lui Caragea, în 1813 a fost înfiinţat şi Spitalul Filantropia, la iniţiativa medicului-şef al Capitalei, Constantin Caracaş, un doctor devotat care avea să moară, câţiva ani mai târziu, răpus de holeră.
În timp ce Vodă Caragea şi boierii săi au fugit din calea epidemiei încă de la izbucnire, în 13 decembrie 1812, bucureştenilor de rând li s-a permis să părăsească oraşul abia la 1 august 1813.
Netrebnicii ciocli
Cum epidemiile de ciumă reveneau constant, în medie o dată la zece ani, la finalul secolului al XVII-lea s-a înfiinţat „breasla cioclilor". Erau bine plătiţi şi aveau ca scop să strângă morţii şi să-i îngroape. Cioclii erau recrutaţi din foştii ciumaţi care scăpaseră de moarte, despre care se spunea că nu se mai atinge boala de ei.
Potrivit lui Ion Ghica, erau însă nişte netrebnici: „Când treceau pe lângă o casă bogată, nu lipseau de‑a arunca zdrenţe rupte de la ciumaţi ca să răspândească contagiunea!".
În plus, chiar dacă riscau pedeaspa cu moartea, „îi omorau pe ciumaţi pe drum sau îi îngropau de vii, ca să nu se mai ostenească cu transportul lorla spital".
Un episod macabru al acelor vremuri s-a regăsit în raportul unui cioclu: „Astăzi am adunat vreo 15 morţi pe care i-am dus cu căruţa pe câmpul de la Dudeşti, dar nu am ajuns decât cu 14, fiindcă unul a rupt-o la fugă".

90 de mii de oameni au pierit în timpul „ciumei lui Caragea", majoritatea bucureşteni.
Unde erau fostele cimitire?
În jurul fostelor cimitire de ciumaţi din Bucureşti s-au răspândit, de-a lungul secolelor, zeci de mistere. Se spune, aşadar, că unul dintre locurile în care ar fi fost aruncaţi morţii în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea ar fi fost în zona Casei Poporului.
Muncitorii care au făcut săpături acolo în urmă cu 30 de ani susţin că, în timpul lucrărilor, ar fi dat peste câteva gropi comune, în care fuseseră aruncaţi morţii bolnavi de ciumă şi acoperiţi, apoi, cu var. O altă locaţie despre care se spune că ar ascunde un fost cimitir de ciumaţi este cartierul Balta Albă, în preajma Bulevardului Nicolae Grigorescu.
Potrivit istoricilor, în zonă ar fi existat, într-adevăr, numeroase gropi comune în care au fost aruncaţi ciumaţii, de aici venind şi numele cartierului. Şi Lacul Morii, amenajat tot de comunişti, s-ar fi ridicat peste un fost cimitir de ciumaţi, cel din Crângaşi.

Turism


Parcul dendrologic Arcalia

Românismele momentului...



2 propuneri de imn national:
- Descurcă-te, române.
- De-as mai duce-o pân-la toamnă.
----------------------
Care este deosebirea dintre vânt si Politie ?
Politia bate mai tare.
--------
Traian Basescu zis OZN:
Omul care a Zăpăcit o Natiune!
-------
Culmea îndrăznelii: să inviti pe cineva la masă.
Culmea tupeului: să accepte.
----------------
Dilema lui Bulă: să mor acum de frig, să mor la vară de foame...
--------
Lumea se plânge că s-au scumpit toate.
Nu-i adevărat, s-a ieftinit salariul!
--------
Care este flora României?
22 de milioane de lăcrămioare, un ochiul boului si o mătrăgună.
-----------------------
Pesimistul spune: Mai rău nu se poate!
Optimistul spune: Ba se poate!
------------
- Ce faci, bătrâne, cum îti merge?
- Ce să fac, încerc si eu să supravietuiesc...
- O să regreti amarnic....

Cum s-a stricat prietenia dintre România si IugoslaviaÎn folclor circula si acum vorba ca România are doar doi vecini buni: Serbia (fosta Iugoslavie) si... Marea Neagra. Cele doua tari nu au purtat niciodata razboaie una împotriva celeilalte, ceea ce a constituit un bun exemplu pentru restul Europei. Prietenia aceasta a fost sprijinita de simtamintele celor doua popoare, nefiind deci necesare eforturi diplomatice deosebite.


Cele trei dezamagiri ale României fata de Iugoslavia
De aceea, este interesant de descoperit cum au rupt cele doua tari relatiile diplomatice în anul 1941, dupa ce în 1921 ele au fost membre fondatoare ale aliantei politico-militare numita Mica Antanta (împreuna cu Cehoslovacia), iar în 1934 ale unei alte aliante politico-militare numita Întelegerea Balcanica (alaturi de Grecia si Turcia), aceasta din urma fiind considerata mai curînd ca o prelungire în sud-estul Europei a Micii Întelegeri. Cele doua aliante aveau însa un lucru comun: prezenta ca membre fondatoare a celor doua state, România si Iugoslavia. Deci, totul parea sa indice o colaborare exemplara. Ce a produs, totusi, în 1941, ruperea relatiilor dintre cele doua tari vecine si prietene?
Demisia lui Titulescu, în august 1936, din postul de ministru de externe al României si venirea în fruntea Consiliului de Ministri al Iugoslaviei (si ca ministru al afacerilor externe), în iunie 1935, a Dr. Milan Stoiadinovici au marcat începutul slabirii relatiilor de prietenie între România si Iugoslavia. Stoiadinovici, prin politica lui de apropiere de Bulgaria, Italia, Ungaria si Germania, a dus la deteriorarea relatiilor dintre cele doua tari. Cu orientarea progermana a lui Stoiadinovici a început practic si dezagregarea Micii Întelegeri si a Întelegerii Balcanice. De ce aceasta orientare profascista a primului ministru iugoslav? Iugoslavia avea foarte bune relatii economice cu Germania, aceasta reprezentînd cel mai important debuseu pentru produsele agricole iugoslave.
Prima dezamagire a României fata de Iugoslavia a fost în 24 ianuarie 1937, cînd Iugoslavia a semnat, la Belgrad, un pact de vesnica prietenie cu Bulgaria, în afara si fara consultarea tarilor Antantei Balcanice, ceea ce a produs o profunda si amara dezamagire în România, care-l considera un gest meschin din partea Iugoslaviei. Scopul principal al Întelegerii Balcanice fusese tocmai reducerea megalomaniei Bulgariei. Întelegerea fusese deci serios lovita de pactul de prietenie bulgaro-iugoslav. Ba mai mult, în 25 martie 1937, Iugoslavia a semnat si un acord cu Italia si încerca sa se apropie si de Germania.
A doua dezamagire a fost suferita de România o data cu destramarea Cehoslovaciei (martie 1939), si o data cu ea a Micii Antante, din care mai faceau parte Iugoslavia si România.
Scopul fundamental al acestei aliante fusese lupta contra revizionismului ungar. Destramarea Cehoslovaciei a avut consecinte extrem de negative pentru România: a disparut un stat aliat, a încetat în mod real existenta Micii Întelegeri, a pierdut principala sursa de aprovizionare cu armament, iar Ungaria si-a manifestat tot mai violent, dupa aceasta data, dorinta de a ocupa Transilvania. Pentru a fi corecti trebuie sa mai spunem un lucru. Încercarea guvernului de la Praga de a determina cercurile guvernamentale de la Bucuresti si Belgrad sa-si asume obligatii de asistenta în cazul unei agresiuni din partea Germaniei s-a lovit de refuzul ferm al guvernului iugoslav, în timp ce guvernul român a adoptat o pozitie ezitanta, ceea ce în ultima instanta echivala tot cu refuz. Vina trebuia, deci, împartita între România si Iugoslavia.
A treia dezamagire a României, vis-á-vis de Iugoslavia, a fost în 1940, cînd Iugoslavia a recunoscut Uniunea Sovietica, cu care a restabilit relatiile diplomatice, tocmai cînd aceasta îsi ridica glasul revendicînd Basarabia (29 martie 1940, discursul ministrului de externe V.M. Molotov în fata Sovietului Suprem). Pentru România era evident ca nu mai putea sa se bazeze pe Iugoslavia.
La începutul anului 1940, România era complet izolata în timp ce Iugoslavia reusise sa-si rezolve toate conflictele cu vecinii României, cu exceptia Ungariei, dar începuse negocieri si cu aceasta (se vor finaliza în decembrie 1940, doar cu patru luni înainte ca Ungaria... sa atace Iugoslavia!). Aranjamentele erau facute fara stirea României. Paradoxal, Iugoslavia care a colaborat ani de zile cu România în Mica Antanta si Antanta Balcanica a ajuns la o întelegere cu toti dusmanii ei - si ai României - din cauza carora au fost create cele doua Antante.
România începe o politica externa duplicitara
Izolata si aproape disperata, România a început sa faca un joc politic dublu si periculos. Ea voia sa fie simultan cu ambele grupari ce se înfruntau. Desi a acceptat garantiile anglo-franceze (13 aprilie 1939), regele Carol al II-lea a început sa negocieze serios cu ministrul german Fabricius, negocieri care se vor finaliza la 25 martie 1939 printr-un Tratat economic româno-german. Acesta subordona economia României intereselor Reichului. În contradictie cu aceasta politica periculoasa, Iugoslavia ducea o politica ferma si consecventa profascista, care începînd din iunie 1935 a dus-o si pe ea, aproape pe nesimtite, în mîinile germanilor.
La dimineata zilei de 27 iunie 1940, a aparut brusc stirea referitoare la ultimatumul sovietic înmînat în ajun, la orele 10 seara de catre ministrul de externe sovietic V.M. Molotov lui Gheorghe Davidescu, ministrul României la Moscova. Dupa cîteva zile, Basarabia a fost predata Uniunii Sovietice. Rana cauzata de pierderea Basarabiei nu fusese lecuita cînd Ungaria a cerut Transilvania. Apoi a venit rîndul Bulgariei care a luat Cadrilaterul. Dezastrul României era total. Pierduse o treime din teritoriu si cam tot atît din populatie. Mai mult, în perioada 1940-1941, în urma intrarii trupelor de ocupatie germane (10 octombrie 1940), a puternicului cutremur de pamînt (9/10 noiembrie 1940) si a instaurarii dictaturii antonesciano-legionare (14 septembrie 1940) - urmata la scurt timp de rebeliunea legionara (21-23 ianuarie 1941) - România si-a pierdut practic încrederea în sine. Pe 29 septembrie 1940, România iesise din Întelegerea Balcanica, alianta lipsita de orice consistenta politica. La aceste catastrofe s-a adaugat expulzarea regelui Carol al II-lea (6 septembrie 1940). Succesorul lui, regele Mihai, era tînar si lipsit de experienta. Tot ce construise România în perioada interbelica se naruise. Practic, România pierduse totul.
Schimbari politice în Iugoslavia
La 4 martie 1941, regentul Paul al Iugoslaviei a fost convocat de Hitler. În cursul întrevederii avute, fuhrerul a pus ca o conditie a mentinerii Iugoslaviei aderarea acesteia la Pactul Tripartit, acest fapt trebuind sa permita tranzitarea prin Iugoslavia a armatei germane spre Grecia. La 25 martie 1941, împotriva vointei exprimate de popor, presedintele Consiliului de Ministri al Iugoslaviei, Dragisa Tvetkovici, a semnat la Viena Pactul Tripartit. Însa la 27 martie 1941, guvernul progerman din Iugoslavia a fost rasturnat în urma unei lovituri de stat conduse de comandantul fortelor armate aeriene, generalul Dusan Simovici, care l-a alungat din tara pe printul Paul, puterea fiind remisa regelui Petru al II-lea, un tînar de 17 ani proclamat însa, cu dispensa, major. Guvernul Simovici a refuzat sa ratifice aderarea Iugoslaviei la Pactul Tripartit.
Stirea a fost repede difuzata si în România. K.St. Pavlovici, fost prim secretar al ambasadei iugoslave la Bucuresti relata în 1964 într-un articol intitulat Iugoslavia si România în 1941, publicat de Universitatea din Colorado, SUA: "Presa romana mai avea înca putinta de a se exprima liber într-o oarecare masura. Ea s-a folosit de aceasta libertate limitata pentru a scrie în termeni foarte favorabili Iugoslaviei, subliniind faptul ca ea s-a hotarît sa-si apere independenta. Românii erau convinsi ca iugoslavii vor depune o puternica rezistenta, ca armata iugoslava va înfrunta cu tarie pe germani, ca sîrbii nu se vor lasa omorîti atît de usor. Prin aceste laude aduse Iugoslaviei, presa înfiera în mod indirect Germania... Cercurile oficiale considerau revolutia de la 27 martie drept o greseala nebuneasca. Poporul român era entuziasmat. Iuliu Maniu, conducatorul P.N.T, a organizat manifestatii studentesti în favoarea Iugoslaviei. Guvernul român a hotarît sa închida temporar Facultatea de Drept a Universitatii din Bucuresti si Scoala Superioara de Comert. În timpul noptii, persoane necunoscute au scris pe peretii caselor Traiasca Iugoslavia!. În timpul zilei aceste lozinci erau sterse de politie. Într-un restaurant în care am luat masa, cînd am cerut nota de plata, am vazut spre surprinderea mea ca pe ea era scris de casier Vivent les Serbes ! si chelnerii au refuzat sa primeasca bacsis".
Guvernul Simovici a cerut asistenta Sovietelor, care au raspuns prin încheierea, la 6 aprilie 1941, a unui Pact de amicitie si neagresiune. Hitler, considerînd acest fapt ca o ofensa grava, a dat ordin trupelor sale, care erau deja masate de-a lungul frontierei de nord a Iugoslaviei, sa înceapa imediat Blitzkriegul, contra tarii "tradatoare". Rusia Sovietica nu a intervenit în ajutorul aliatei pe motivul ca nu se angajase sa ofere acesteia decît o neutralitate binevoitoare. La 6 aprilie 1941, Germania si Italia au atacat Iugoslavia. Cîteva zile mai tîrziu, Iugoslavia a fost atacata si de Ungaria (11 aprilie 1941) si de Bulgaria (19 aprilie 1941). Iugoslavia va capitula pe 17 aprilie si va fi ocupata deplin în cursul lunii mai.
Primele obuze germane cazute asupra Iugoslaviei au fost trase de pe malurile românesti ale Dunarii. Generalul Antonescu a permis germanilor sa foloseasca teritoriul României pentru a-si lansa atacul asupra Iugoslaviei. Aviatia germana care a bombardat capitala iugoslava a ucis 17.000 de persoane. Antonescu a îndeplinit însa ordinele ce i-au fost transmise de Hitler prin Killinger, dar niciodata nu a atacat-o direct si nici nu a ocupat partea sîrbeasca a Banatului, deoarece si-a dat seama ca poporul român nu l-ar fi sustinut în aceste doua actiuni.
Ispita cu Banatul sîrbesc
Germanii si italienii au încercat sa ispiteasca pe români cu perspectiva unei împartiri a Iugoslaviei, prin care României i s-ar fi atribuit partea vestica a Banatului, teritoriu pe care tratatele de la Paris l-au atribuit sîrbilor. Prin diferite comentarii de presa se cauta a se face atmosfera favorabila acestei idei, utilizîndu-se anumite atitudini neloiale ale sîrbilor fata de români atît mai vechi, cît si mai noi; printre acestea ar fi fost si incursiuni ale avioanelor sîrbesti asupra Banatului românesc în timpul în care România suferea dubla amputare: Transilvania de Nord si Dobrogea de Sud; chipurile ar fi existat si oarecare contacte maghiaro-sîrbesti tinzînd la împartirea Banatului românesc. Dinu Bratianu si Iuliu Maniu au sfatuit însa pe Antonescu sa nu permita marea greseala de a întreprinde o actiune militara împotriva Iugoslaviei.
Presa româneasca începuse si ea, ce este drept, sa ceara partea sîrbeasca a Banatului. Ea a lansat chiar o campanie în favoarea românilor din Timoc. Ministrul secretar de stat Mihail Antonescu a primit în audienta o delegatie de români din partea sîrbeasca a Banatului. Ea a cerut ministrului sa încorporeze la România aceasta parte a Iugoslaviei. Aceeasi delegatie a fost primita si de Victor Cadere, ambasadorul român la Belgrad. El a organizat întruniri speciale ale minoritatii române din Iugoslavia la care s-au facut aceleasi revendicari.
Ministrul german din România, baronul Manfred von Killinger, a insistat pe lînga guvernul român ca sa atace Iugoslavia. Generalul Antonescu însa a vrut cu orice pret sa evite un razboi cu tara vecina. El a respins oferta germana de a ocupa partea sîrbeasca din Banat, de unde se retrasese armata iugoslava. Spera, totusi, sa nu distruga în mod iremediabil legatura de prietenie dintre România si Iugoslavia. Formuleaza o singura conditie, acceptata de Berlin: Ungaria sa nu anexeze Banatul sîrbesc.
Solidaritatea poporului român cu popoarele din Iugoslavia
Din articolul aceluiasi Pavlovici (pe care îl vom folosi si în alte parti ale acestui studiu) aflam pe larg si despre unele dovezi ale solidaritatii românilor cu vecinii lor din sud-vest, agresati de germani, unguri si bulgari: "Retragerea armatei iugoslave era considerata ca temporara si românii se asteptau la o batalie hotarîtoare din partea ei. Un bombardier iugoslav s-a prabusit lînga Cîmpulung, în muntii Carpati. Toti membrii echipajului au fost gasiti morti. Noua cadavre carbonizate au fost înmormîntate cu onoruri militare de catre sateni. În biserica satului, plina pîna la refuz, dupa oficierea serviciului religos funebru, preotul local, un român, a tinut urmatoarea predica: Jur ca noi, adica fiecare om din sat si eu, preotul lor, vom veghea cu devotament asupra ramasitelor acestor ilustri luptatori. Ei au cazut pentru apararea patriei lor. Ei au murit din cauza acestui dusman nefast al omenirii care se numeste Adolf Hitler. Mamele, sotiile, surorile si fiicele acestor eroi sa stie ca mamele, sotiile, surorile si fiicele noastre vor apara sfintele lor morminte. Vom pune flori pe aceste morminte pîna la victoria celora de partea carora sta dreptatea. Apoi, daca altfel le va fi dorinta, ramasitele acestor oameni care le-au fost scumpi, vor fi transportate în propria lor tara eliberata, marita si iubita.
Un alt bombardier iugoslav s-a prabusit lînga Constanta, Pilotul a murit, iar toti membrii echipajului au fost grav raniti. Desi Constanta era plina de trupe germane, pilotul mort a fost înmormîntat cu onoruri militare. La procesiunea militara, în fruntea careia se afla muzica militara, au participat toti ofiterii regimentului de cavalerie, al carui colonel suprem era regina Maria a Iugoslaviei. Au mai participat si reprezentanti oficiali ai unitatilor românesti stationate la Constanta, împreuna cu un mare numar de civili. Colonelul Adrian Dumitriu, comandant al regimentului de cavalerie a fost tras la raspundere pentru aceasta demonstratie pro-iugoslava si scos la pensie...
Deseori se produceau ciocniri deschise între multi oameni simpli si germani. Felul în care acestia îi tratau pe prizonierii de razboi iugoslavi era adesea odios. Au fost momente cînd românii se certau cu paznicii ca acestia sa dea pîine prizonierilor iugoslavi înfometati. O data, pe cînd un grup de prizonieri trecea prin orasul Giurgiu de pe malul Dunarii, un soldat român vazîndu-i în ce stare erau, s-a napustit într-o brutarie, a scos din buzunar toti bani pe care-i avea si i-a spus brutarului: Ia toti banii acestia si da-mi pîine de ei. Ce vreti sa faceti cu atîta pîine, a întrebat brutarul. O iau pentru sîrbi. Brutarul privind pe fereastra a vazut o coloana lunga de ofiteri si soldati iugoslavi miscîndu-se încet pe drum. Fara nici o sovaire, a alergat în strada si a început sa le împarta tot stocul lui de pîine, proaspat scoasa. În curînd, i s-au alaturat si alti români si formînd un lant, au trecut pîinile din mîna în mîna pîna la cei din coloana."
Motivul ruperii relatiilor: recunoasterea de catre România a Croatiei
lui Ante Pavelici
La 27 aprilie 1941, membrii ambasadei iugoslave au primit instructiuni din partea guvernului iugoslav ca ruperea relatiilor diplomatice cu România sa se faca numai în cazul cînd aceasta din urma va recunoaste statul croat, proclamat independent pe 10 aprilie 1941, sau daca România va ocupa vreo parte din teritoriul iugoslav. Contextul era totusi putin bizar. Aceste instructiuni erau date în conditiile în care regele Petru al II-lea al Iugoslaviei si guvernul lui Dusan Simovici erau deja în exil la Ierusalim, înca din 17 aprilie 1941. La Belgrad se instalase deja un guvern marioneta care colabora cu autoritatea militara de ocupatie germana. Iugoslavia a fost apoi împartita între Germania, Italia si Ungaria, iar Croatia devenea un stat satelit al Germaniei sub dictatura lui Ante Pavelici, seful ustasilor.
În seara zilei de 6 mai 1941, postul de radio Bucuresti a difuzat o declaratie oficiala din care reiesea ca guvernul român luase hotarîrea de a recunoaste Croatia lui Ante Pavelici. Sa spunem totusi ca Antonescu a fost mult timp, aproape trei saptamîni, singurul conducator din alianta progermana, care se abtinuse sa o faca, asa cum de altfel facusera imediat Laszlo Bardossy prim-ministru al Ungariei, episcopul Josef Tiso, conducator al Slovaciei si regele Boris al III-lea al Bulgariei. Venise vremea rupturii dintre români si sîrbi. Era pentru prima data în istorie cînd urma sa se rupa relatiile diplomatice dintre aceste doua tari legate printr-o prietenie istorica si prin religie, prin lupta comuna si suferintele din trecut, precum si prin interesele lor similare. Ambasadorul iugoslav la Bucuresti, Avakumovici, a aranjat cu legatia Statelor Unite ca acesta sa se ocupe de interesele iugoslave în România. Acest aranjament a fost facut cu primul secretar al legatiei SUA, Webb Benton.
Avakumovici, la Antonescu si regele Mihai
În ziua de 14 mai 1941, ambasadorul iugoslav a avut ultima întrevedere cu Antonescu. Acesta din urma i-a amintit de ultima convorbire pe care a avut-o imediat dupa evenimentele din 27 martie 1941, la care a adaugat în acel moment: "Vedeti ca am avut dreptate. V-am spus ca nu veti fi în stare sa rezistati puterii germane. Regret foarte mult ca ruptura dintre tarile noastre s-a produs în timpul functiei mele". "Nu noi am fost aceia care am provocat ruptura" a raspus ambasadorul. Si a continuat: " Am trecut cu vederea faptul ca germanii s-au folosit de aerodromurile românesti pentru a bombarda Belgradul. Am trecut cu vederea si faptul ca ei au atacat Iugoslavia de pe malul românesc al Dunarii. Un singur lucru nu-l puteam trece cu vederea si anume recunoasterea Croatiei ca stat independent". "Eu m-am alaturat Axei, a raspuns generalul, si în consecinta ader la politica ei. Ceva mai mult, sînt absolut sigur de victoria Germaniei".
În aceeasi seara, diplomatul român Alexandru Cretzianu a venit la ambasada iugoslava pentru a-si lua ramas bun de la ambasador în numele guvernului român. Dupa ce au terminat convorbirea oficiala, Avakumovici, care era în relatii de prietenie cu Cretzianu, l-a întrebat: "Spune-mi te rog, si aceasta ca prieten, ce era nevoie de recunoasterea independentei Croatiei lui Pavelici?". Cretzianu a spus pe un ton linistit si sincer: "Daca sînteti prietenul nostru si sînt sigur de acest lucru, de ce puneti o astfel de întrebare cînd stiti foarte bine ca hotarîrea nu depinde de noi?"
Pe la orele 8 seara, Avakumovici a fost primit de rege. Ambasadorul s-a mirat de aceasta convocare, deoarece nu se obisnuia ca suveranul sa-si ia ramas bun de la un ambasador care a rupt relatiile diplomatice cu tara sa. Audienta a fost scurta si graitoare prin ea însasi. Curînd, s-a putut vedea ca generalul Antonescu a preferat sa nu o informeze pe Majestatea Sa ca s-au rupt relatiile diplomatice dintre cele doua tari. Regele credea ca ambasadorul va pleca, dar ca în locul lui va ramîne un însarcinat cu afaceri. A fost surprins cînd a aflat adevarul si a protestat ca generalul Antonescu nu-l tinea la curent cu evenimentele în curs. De asemenea, ca ziarele nu-i erau aduse regulat. De aceea, nu stia absolut nimic de ruptura dintre Iugoslavia si România. El a evitat sa discute chestiuni politice si l-a rugat pe ambasador sa transmita cele mai calduroase salutari varului sau primar, regele Petru al II-lea. Maria, mama regelui iugoslav, era sora lui Carol al II-lea, tatal regelui român Mihai I.
Membrii ambasadei iugoslave au parasit România plecînd în Palestina. Sa-l lasam însa pe Pavlovici sa descrie despartirea de România. "Cînd capitanul a ordonat de pe puntea de comanda: Cu toata viteza înainte!, Constanta s-a contopit cu vastul tarm cenusiu. Am trecut pe lînga far. În fata lui statea ca un simbol al propriilor noastre nenorociri, o silueta singuratica: o santinela germana. Purta uniforma gri de campanie si sinistrele cizme negre. Nu i se vedea fata din cauza tipicei caschete mari de otel. Am stat cu ambasadorul nostru multa vreme pe puntea superioara a vasului Regele Carol I uitîndu-ne în tacere la apa marii în timp ce vasul îsi croia drum prin valurile Marii Negre. În seara aceea, ultimul nostru gînd a fost la România, tara care a fost cîndva semeata si libera."

Turism


Statiunea Straja va fi modernizata

8 iunie 1936 - Catastrofa din Cotroceni
Cartierul Garii de Nord si mai ales zona Pietei Matache era locuita de multi, multi oameni pasnici si gospodari. Vecinul nostru din strada Cameliei, domnul Petrescu, grefier cu renume la Tribunalul Mare, aproape seara de seara uda cu furturnul strada în fata casei, pentru a mai racori un pic atmosfera verii.
Daca nu uda strada îsi peria hainele si încaltamintea folosita la tribunal sau trebaluia prin curte, mai ales îngrijind florile aflate spre strada.
Eram la începutul lunii iunie si priveam din poarta casei noastre cum îsi desfasura activitatea de gospodar domnul Petrescu, când ma zareste si îmi spune sa-i comunic tatalui meu, ca are sa-i spuna ceva, ca între vecini.
Tatal meu nu s-a lasat prea mult si a trecut strada la vecinul nostru care tocmai strângea furtunul cu care udase pietrele cubice ce formau pavajul strazii.
- Domnule Nicolae, am trei bilete la serbarea tineretului din 8 iunie. Eu nu pot merge fiindca sunt ocupat pâna peste cap la tribunal, iar copiii mei sunt plecati.
- Cu mare placere, zise tatal meu, o sa merg fiindca am si eu strajeri în familie si doar asta este serbarea lor.
În ziare puteai citi, cum ar fi ziarul UNIVERSUL din sâmbata 6 iunie 1936, despre desfasurarea "ZILEI TINERETULUI", 8 IUNIE, care facea parte din programul pentru "Aniversarea RESTAURATIEI"!?.
(La vârsta mea, de aproape 11 ani, nu pricepeam ce importanta are aceasta restauratie).
Cum se va desfasura serbarea zilei tineretului puteai afla tot din ziarul UNIVERSUL, din 6 iunie 1936, ca în jurul orelor 9 se va suna din goarne si buciume, iar Regele Carol al II-lea va trece în revista tineretul (strajeri si cercetasi) dupa ce mai întâi va primi un raport din partea comandantului parazii de atunci.

Deci, în ziua de 8 iunie 1936 ne aflam pe Câmpul Cotrocenilor, aproximativ pe locul unde functioneaza astazi Fabrica de confectii APACA, într-o tribuna foarte mare cât un bloc cu 4 sau 5 etaje, frumos garnisita si cautam de zor sa ne instalam dupa locurile stabilite în biletele de intrare. Din câte îmi mai amintesc noi eram instalati sus de tot, în tribuna marcata cu litera "J". (Am pastrat multi ani biletele si o editie speciala a unui ziar, dar s-au pierdut în timpul evenimentelor din razboi).
Începusem sa-mi pierd rabdarea ca nu mai începea odata serbarea.
Pe platoul din fata tribunelor, copiii, baieti si fete, erau aliniati în grupuri mari si eram încântat de albul camasilor tinerilor strajeri de pe platoul mare ca un teren de fotbal.
Din când în când se auzeau urale în întâmpinarea guvernantilor sau a oaspetilor de peste hotare, care se instalau la tribuna oficiala.
A sosit si regele CAROL al II-lea, îmbracat în costum de strajer si însotit de uralele de pe teren sau tribune în acompaniamentul megafoanelor ce contribuiau la marirea larmei.
La un moment dat s-a observat o agitatie în zona tribunei oficiale, unde doua mici peluze / tribune foarte mici aflate spre intrarea în platoul Cotrocenilor / s-au prabusit sub greutatea ocupantilor spectatori, dar ca prin minune nu au fost victime ci numai câtiva raniti.
Regele Carol al II-lea trecea în revista grupurile de copii ce ocupau vastul platou, iar publicul ovationa.
Dupa un scurt timp, când Regele a ajuns pe la mijlocul terenului, TRIBUNA I a disparut din imagine într-un vaiet sinistru si prelungit.
Din acest moment s-a ales praful si de tribuna, si de serbare, si în locul ei s-a instalat pe tot platoul panica generala.
Tipetele oamenilor aflati sub imensa gramada de scânduri a fostei TRIBUNE I si din celelalte ramase si pline de mii de oameni erau amplificate demegafoanele din teren. Probabil ca organizatorii serbarii tineretului credeau ca spectatorii din tribune precum si micii artisti din teren se vor linisti la auzul îndemnurilor...
- Nici vorba.
Noi, care eram instalati la cota cea mai înalta a tribunei (la circa 15 metri deasupra solului) am parasit instantaneu locurile, cu graba si cu încercarea ca sa ajungem cât mai repede cu picioarele pe pamânt.
Simteam cum sub noi tribuna se clatina ca un vapor pe valurile marii. Mama mea plângea si se împiedica de fiecare treapta.
Am sprijinit-o, tremurând si noi de teama ca ne vom plavali, cu întreaga omenire panicata, în prapastia de sub noi, asa cum s-au prabusit cei din Tribuna I, alaturata, cazând cu gramada unii peste altii si îngropati sub maldarul de scânduri si pânza sfâsiata.
Cu chiu, cu vai, am reusit sa ajungem la sol, dar speriati si dezorientati.
Spre casa am mers pe jos, nefiind nici un mijloc de transport.
Am trecut pe lânga mormanul de scânduri al fostei tribune îndrumati de oamenii de ordine, unde se mai auzeau vaietele nefericitilor care au avut bilete în aceasta sandrama.
Colo o femeie lesinata, probabil sotul îi acorda îngrijiri, dincolo câtiva raniti de scândurile rupte, mai încolo doi brancardieri trasportau un ranit cu targa spre o masina, un spectator îsi pierduse copilul în învalmasala si îl cauta disperat si multe alte aspecte tragice.
Megafoanele mareau larma, fara nici un efect, în rândul multimii stapânite de panica.
Cu greu am ajuns în drumul spre statuia Leului, am coborât panta pe lânga Gradina Botanica, ajungând la Podul Cotroceni.
Am apreciat ca au trecut peste trei sferturi de ora si, traversând Calea Plevnei, iata-ne ajunsi în dreptul Bisericii Malmaison unde de nevoie ne-am închinat ca am scapat numai cu spaima.
Când am ajuns la statuia lui Dinicu Golescu - dupa o ora cu aproximatie - de necrezut! Niste copii distribuitori de ziare tipau în gura mare:
- EDITIE SPECIALA. EDITIE SPECIALA. CATASTROFA DIN COTROCENI.
Cetateni, printre care si noi aproape ca am smuls un exemplar si din scurtul text scris cu litere foarte mari/ din câte îmi mai amintesc/ aflai ca la sarbatorirea zilei tineretului, din 8 iunie, s-au prabusit o peluza si o tribuna în urma carui eveniment "sunt trei morti si peste 100 de raniti".
(Ulterior, numarul ranitilor a fost estimat în presa de la 150 la circa 600, internati în peste 15 spitale din Bucuresti).

Cum era sa fie înlocuit Ferdinand cu Franz Joseph
Razboiul pentru întregirea nationala a României din anii 1916-1919 s-a dovedit din nefericire - în unele privinte - o împrejurare întristatoare privind calitatea morala a acelor personaje care au iesit la rampa într-un chip surprinzator si, de buna seama, dezamagitor. Cine si-ar fi închipuit ca se vor gasi oameni dispusi, în mijlocul suferintei nationale de la sfârsitul anului 1916, sa-si ofere serviciile ocupantului pentru rasturnarea dinastiei? Motivele "patriotice" invocate în scopul detronarii regelui legitim mascau în fond orgolii stupide si pagubitoare. Regele Ferdinand I era pus în situatia de a constata ca exista, printre credinciosii sai supusi, oameni pentru care cauza României parea a se confunda cu aceea a Puterilor Centrale. Sfârsitul razboiului va însemna si sfârsitul combinatiilor fanteziste, degradante si periculoase.
Petre Carp - vârful de lance al actiunii
Anul 1916 - al 50-lea an al dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României ar fi putut sa fie si ultimul pentru Ferdinand I, înscaunat la numai doua luni dupa declansarea primei mari conflagratii mondiale. Finalul acestui an catastrofal se contura tragic si sumbru pentru români si pentru regatul care, mutându-ti capitala la Iasi, mai cuprindea circa 37.000 de km. Oltenia, Muntenia si Dobrogea se aflau sub ocupatie straina. La Bucuresti, germanii devenisera - consemna în ale sale Note politice Al. Marghiloman, presedintele conservatorilor filogermani ramasi, cu învoirea premierului Ionel Bratianu, sub ocupatie - "grozav de aspri si putin discreti. Ei invadasera totul si desigur ca curtenia este în mod voluntar data la o parte (...) Pe hârtiile oficiale, titlul ministerului si mentiunea "Regatul României" sunt sterse. Ei zic ca oficial Regatul României nu mai exista. Au oprit sa fie pomenit în biserici regele si chiar sa se pronunte numele lui".
Ideea unei paci separate cu ceea ce mai ramasese din statul român preocupa intens autoritatile imperiale de la Viena si Berlin. O conditie preliminara formulata fara nici un echivoc si vehiculata intens în cercurile militare si diplomatice germano-austriece era aceea a înlaturarii regelui Ferdinand, precum si a premierului Bratianu. Unele capete politice înfierbântate de la Bucuresti - ale acelor barbati de stat cu binecunoscute simpatii prusace si mai ales cu declarata ostilitate fata de Rusia - sustineau acest punct de vedere. Petre P. Carp, Theodor Rosetti si alti câtiva, inclusiv fostul narodnic C-tin. Stere, se pronuntau deschis pentru schimbarea dinastiei si îndeosebi pentru înlaturarea bietului "Nando".
Cum se ajunsese aici, nu la promovarea noului favorit al englezoaicei de la "Portile Orientului", ci la dramatica situatie în care se afla cel de-al doilea monarh neamt de pe tronul României? Cum a ajuns sa fie de notorietate publica intentia Puterilor Centrale de a-l detrona pe regele Ferdinand I si, mai ales, cum de s-au putut gasi oameni politici (vorba lui Caragiale, "cu oarecare pretentii de seriozitate") dispusi a sustine o asemenea cerinta, din care si-au facut portdrapel al unui crez politic, care, în varianta Carp, suna cam asa: "Între frontierele României si monarh , optez pentru cele dintâi".
"Dupa 48 de ani, ma vad aproape singur"
Sa ne întoarcem cu doi ani în urma, la celebrul Consiliu de Coroana de la Sinaia, unde batrânul rege Carol I a fost nevoit sa accepte solutia neutralitatii României fata de razboiul care tocmai se declansase o data cu atacarea Serbiei de catre monarhia dualista austro-ungara. La 14/27 iulie 1914, împaratul Franz-Joseph îl anuntase pe monarhul de la Bucuresti despre razboiul pe care era hotarât sa-l declare împotriva Serbiei, exprimându-si speranta ca "vechea ta prietenie si legaturile noastre amicale sunt pentru mine tot atâtea garantii ca tu vei avea o întelegere sincera a hotarârilor ce am luat în acest caz grav".
De buna seama, fostul locotenent prusac transportat cu cinci decenii în urma într-un deghizament romantic, pe Dunare, pentru a deveni domnul unei Românii ce avea sa se proclame independenta si apoi sa devina regat, dovedea deplina întelegere pentru cauza imperiala de la Viena, de care era legat prin tratatul secret din 1883. De altfel, kaiserul Wilhelm al II-lea îi scrisese regelui la 18/31 iulie, în termeni asemanatori (desigur magulitori pentru monarhul care pastorea peste acesti "latini ai Orientului"), afirmând: "Gândurile mele se îndreapta catre tine care ai întemeiat la gurile Dunarii - acele guri ale Dunarii cedate dealtfel cu generozitate de catre cancelarul Bismark Rusiei la 1878 - un stat civilizat si ai ridicat astfel un zagaz în fata valului slav. Eu am încredere ca tu vei fi credincios prietenilor tai si ca vei împlini neaparat datoriile tale de aliat". Doua zile mai apoi, cancelarul Germaniei telegrafia în termeni înca si mai imperativi, cerând regelui Carol, nici mai mult, nici mai putin decât "mobilizarea imediata a armatei române si îndreptarea ei împotriva Rusiei".
A doua zi, pe 21 iulie/3 august, regele se adresa sfatuitorilor sai, convocati la castelul Peles, afirmând în prezenta principelui mostenitor Ferdinand: "Razboiul general a izbucnit. Se da marea lupta în care pentru o întreaga perioada istorica se va stabili harta si soarta popoarelor. Desigur ca în acest razboi vor fi învingatori si învinsi. Dar e neîndoielnic ca între cei dinainte si irevocabil meniti sa fie învinsi vor fi neutrii. Asa fiind, dupa matura chibzuinta, convingerea mea adânca e ca datoria României e sa execute tratatele ce o leaga de Tripla Alianta".
Întrunirea, evocata savuros de catre I. G. Duca în Memoriile sale, aminteste de scena unui sfat domnesc din alte vremuri, cu boieri tematori si vaicareli balcanice, cu traditionala dispozitie spre tergiversare, atât de straine batrânului monarh de stirpe prusaca. Cu o zi înainte, Take Ionescu, seful conservatorilor democrati, se lamenta: "Suntem o generatie nenorocita, razboiul este un cataclism îngrozitor, civilizatia piere. Ce vom deveni noi în aceasta vâltoare, nu stiu". Acum batrânul cumnat al lui Voda Cuza, Theodor Rosetti, carpist aflat desigur în opozitie, îndemna si el sfatos si melancolic la cumpatare: "Suntem o tara mica, un biet popor iesit abia de ieri, de alaltaieri, din greutati si din robie. Nu cred ca sta în putinta noastra sa facem politica mare. Acum cei mari s-au încaierat, noi nu avem ce cauta în luptele lor. Sa stam deci linistiti la o parte, sa ne vedem de nevoile si necazurile noastre si sa ne caznim sa pastram ceea ce cu atâta truda am agonisit. Bineînteles, tratatele trebuie respectate. Dar nu cred ca tratatele noastre ne obliga formal si, prin urmare, decât sa ne avântam într-un razboi contra simtamântului public, mai bine sa ramânem neutri".
În acel moment, sfatul nu era lipsit de cumintenie, de întelepciune si de bun simt. Cu toate acestea, impetuosul "iunker" Petre P. Carp, singurul sustinator al regelui în aceasta împrejurare, voind sa arunce "vreascuri peste focul ce ardea în sufletul batrânului Hohenzollern", în nadejdea ca "astfel va câstiga, poate, partida si-l va face pe rege ca, într-un moment de revolta si energie, sa treaca peste voia sfetnicilor sai si sa declare razboiul" a lansat (în buna traditie a "lucraturilor" orientale) o nedreapta si inutila diatriba: "Sire, tin sa se constate ca în ceasul cel mai grav pentru tara si la sfârsitul lungii domnii închinate propasirii nationale Majestatea Voastra este parasita de toate partidele si de toti sfetnicii". "Lucratura" era fara rost si demonstra monarhului, înca o data, ca aceasta tara, mai presus de talente, avea nevoie de caractere. "Constat ca reprezentantii tarii, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constitutional, ma supun vointei d-voastre. Mi-e frica însa ca prestigiul tarii va iesi micsorat din sedinta de astazi si ma tem ca ati luat o hotarâre de care România se va cai în viitor".
Cât de mult si de grav l-a afectat aceasta decizie, care îl umplea de amaraciune, ne putem da seama din marturisirea facuta lui C-tin. Stere: "Dupa patruzeci si opt de ani... ma vad aproape singur", dar mai ales din intentia de abdicare pe care moartea survenita doua luni mai târziu l-a împiedicat sa o puna în aplicare, dar a carei motivatie era extrem de semnificativa: "Fosti ministri, profesori universitari ai scolilor superioare, precum si toate clasele societatii au astazi numai un singur tel înaintea ochilor, acela de a pune mâna pe Transilvania". În fata unei optiuni similare avea sa fie pus, doi ani mai târziu, nepotul sau, care îi va succeda la tron.
"Ati nenorocit România!"

Decizia privind adoptarea pozitiei de neutralitate era desigur întemeiata si, probabil, singura posibila în acel moment. Fruntasul conservator Ion Lahovary, care facuse parte din ministeriatul prezidat de Titu Maiorescu, avea dreptate atunci când argumenta: " Noi, care suntem autorii pacii de la Bucuresti, nu putem sa ne facem complicii unei asemenea opere si de dragul ei sa omorâm mii de oameni ai acestei tari. Scopul Austro-Ungariei este sa întareasca Bulgaria în paguba noastra. Ajutând-o sa-si atinga telul, ne-am pregati un viitor înspaimântator. Gânditi-va ce ar fi soarta noastra între o Ungarie atotputernica, persecutând si mai rau elementul românesc la Nord, o Serbie dusmanoasa fiindca am ajutat la sfâsierea ei, o Bulgarie întarâtata de Austria în Sud si o Rusie cautând sa ne ia Basarabia, pe care Triplica ne-o ofera azi ca sa mergem alaturi de ea. Gânditi-va ce ar mai fi soarta acestei nefericite tari!" Cuvinte profetice, daca avem în vedere tragica situatie a regatului român dupa semnarea pacii "teutonice" de la Buftea-Bucuresti.
Concluzia retorica a lui Petre P. Carp la sfârsitul Consiliului de Coroana ("Eh, frumoasa isprava mi-ati mai facut. Ati nenorocit România!") a fost pusa atunci pe seama convingerilor sale progermane, categorice, dar nu mai mult. Totusi, poate ca ar fi trebuit sa fie privite mai cu luare aminte nu atât argumentele sale - ale unui strateg de club - care puteau, eventual, epata un auditoriu de cafenea ("daca nu mergem cu Austria, Germania sau va înlesni victoria rusilor si vom pierde astfel România(!), sau, ceea ce e convingerea mea, Germania va birui si prin neutralitatea noastra vom pierde toate foloasele acestei victorii, pe care le vor culege, în dauna noastra, ungurii si bulgarii"), ci, mai degraba, avertismentul final: "Nu duceti tara aceasta la un dezastru prin panslavitatea d-voastra sau printr-un sentimentalism fara rost în politica. Eu sunt gata sa iau raspunderea situatiei".
Invocatul "panslavism" era desigur fals si nu intrasera în calcul atunci nici sentimente proruse si nici vreun sentimentalism naiv, ci doar simple calcule de oportunitate. Numai ca în 1914 (la fel ca si doi ani mai târziu, la Consiliul de la Sinaia), Petre P. Carp era, asemenea lui Stere, extrem de îngrijorat de pericolul - de altfel real - pe care îl reprezenta imperiul tarilor pentru siguranta nationala. Acest antislavism îl va împinge în cele din urma la atitudinea pe care a avut-o în problema schimbarii dinastiei. În 1916-1917, vom vedea, el era din nou gata sa-si asume raspunderea (cum nu vor proceda nici Marghiloman si nici Maiorescu) pâna la a contribui la îndepartarea de pe tron a bietului rege Ferdinand.
Drame de familie la curtea regala
La doar doua luni dupa aceasta scena petrecuta la Sinaia, regele Carol I avea sa se stinga, am spune, "de inima rea". Contele Ottocar Czernin, ministrul Austro-Ungariei la Bucuresti, care, dupa propria marturisire, îi torturase ultimele saptamâni de viata ("...el primea comunicarile pe care i le adresam ca niste lovituri de bici. Primisem însarcinarea ca sa încerc totul, pentru a obtine imediata cooperare a României si a trebuit sa merg atât de departe, încât sa-i amintesc ca cuvântul dat nu îngaduie nici o sovaire, ca un tratat este un tratat si ca onoarea îi porunceste sa traga sabia"), avea sa gaseasca formularea cea mai exacta: "Regele Carol a murit de razboi". Înca o data, atragem aici atentia asupra unui fapt mai putin cunoscut: intentia batrânului monarh de a renunta la tron. La sfârsitul sedintei de consiliu evocate mai sus, el avea sa declare - atentie: "De altminteri, domnilor, eu ma consider personal legat fata de Puterile Centrale; daca dumneavoastra credeti ca fericirea României îi impune sa urmeze de azi înainte alta politica externa, eu sunt gata sa ma retrag si, de altminteri, domnilor, succesorul meu e aici, el n-are decât sa..."
Ceea ce a urmat, aflam din relatarea lui I. G. Duca, martor la aceasta încercare pe care o înfatiseaza astfel: "Principele Ferdinand l-a întrerupt, scuturându-se de pe scaun cu un gest de vehementa protestare. Regele Carol s-a oprit si, cu ochii lui vioi si vesnic miscatori, a aruncat repede în jurul mesei o privire circulara. Nici unul dintre noi n-a miscat, n-am spus nici un cuvânt, n-am schitat nici un gest. Fetele noastre n-au tradat decât indiferenta si cel mult oarecare scepticism. Carol a înteles ca manevra nu a reusit. A stat o clipa pe gânduri si, pe urma, ca si cum nu ar fi facut niciodata o declaratie de asemenea gravitate, a încercat sa vorbeasca de altceva. Personal am avut viziunea unui joc de carti".
Numai ca, în mod surprinzator, decizia Consiliului de Coroana acceptata de monarh si eventuala sa intentie de abdicare aveau sa stârneasca o adevarata furtuna în sânul casei regale. Cele mai vehemente s-au dovedit... femeile. Iata ce constata un apropiat al palatului precum tânarul - la acea data - liberal I. G. Duca: "Dar problema cea mare era sa se stie daca va fi sa luam armele alaturi de Antanta sau ba. Or, la aceasta întrebare, tara toata raspundea da, palatul raspundea nu. Conflictul era cu atât mai grav, continua Duca, cu cât a merge cu Antanta însemna pentru tara a înfaptui idealul national, a dezrobi pe fratii nostri de peste munti si din Bucovina. A se opune intrarii în actiune cu puterile Antantei prezenta opiniei publice Coroana ca împotrivindu-se realizarii celor mai scumpe si legitime aspiratii nationale".
Si, totusi, finalul domniei primului Hohenzollern din România este umbrit de aceasta incertitudine, de aceasta îndoiala. Pentru a întelege exact ce avea sa se întâmple în chiar primul an al razboiului nostru de întregire nationala, pentru a ne putea explica cum s-a ajuns la solutia preconizata de conservatorii din Bucuresti înca la finele anului 1916, e necesar sa mai staruim asupra situatiei dificile dinaintea mortii regelui Carol I. "Cum era cu putinta - se întreba I. G. Duca - ca batrânul rege, pe care ne-am obisnuit sa-l iubim sau, mai bine zis, sa-l respectam, cum se poate ca el, care a dat atâtea dovezi de cumintenie, care în atâtea împrejurari s-a aratat un bun român si cu adevarat însufletit numai de grija intereselor tarii, cum se poate ca acum, la sfârsitul lungii si glorioasei sale domnii, sa stea macar pe gânduri între datoriile lui de rege al românilor si între scrupulele lui de principe german?"
Întrebari grele, întrebari cutremuratoare, pentru ca ne introduc în meandrele sufletesti ale unui om care-si traise prima parte a vietii în Prusia, fusese crescut si educat în spiritul ideilor germane si apoi devenise - oarecum prin adoptie - un bun român. În clipa deciziei supreme, în omul de stat au prevalat, în cele din urma, interesele tarii pe care o cârmuise aproape o jumatate de veac. Dar omul în sine, print dintr-o familie regala si imperiala prusaca, nu-si putuse reprima firestile sentimente de atasament fata de tara sa de obârsie. O marturisise la 14 august într-o scrisoare plina de amaraciune kaiserului Wilhelm, referindu-se la Consiliul de Coroana care "s-a pronuntat totusi cu o unanimitate la care nu ma asteptam împotriva aplicarii tratatului " (secret din 1881). Ce putea adauga acest personaj de înalta autoritate morala decât: "Nu e nevoie sa mai dau asigurari cât de mult sufar din cauza situatiei momentane si a starii de spirit necugetate a tarii mele; dificultatile sunt greu de învins, caci eu nu pot începe singur, fara un guvern responsabil, un razboi fata de care întreg poporul se împotriveste".
Fapt este ca regele (care, potrivit marturisirii facute lui Take Ionescu, regreta un singur lucru: de a nu fi murit înainte de începerea razboiului) era flancat, chiar daca într-un plan secund, de trei personaje regale care aveau si ele dorintele, motivatiile si credintele lor. Mai întâi Regina Elisabeta (poeta Carmen Sylva) care "toata viata traise într-o atmosfera de arta" si manifestase în general nepasare fata de chestiunile politice. Si, dintr-o data, regina-poeta devenise, iata, "cea mai înversunata aparatoare a cauzei germane". "Le spunea tuturor - noteaza în memoriile sale viitorul lider la P.N.L. - ca niciodata si pentru nimic în lume nu va consimti sa stea un ceas macar pe tronul unei tari în razboi cu Germania, ca, daca România vrea sa faca acest pas, regele trebuie sa abdice imediat, ca principele Ferdinand si copiii lui ar fi niste tradatori fata de sângele ce curge în vinele lor, daca n-ar urma fara sovaire pe batrânul rege în exilul lui. România sa-si aleaga un rege de unde poate si alte asemenea cuvinte imprudente si rau venite". Asadar, înca o confirmare a intentiei monarhului de a abdica, sprijinita, iata, de catre cea care "în acele zile era o germana si numai o germana". În delicata poeta parca se trezisera toti stramosii ei, într-atât "de dimineata si pâna seara atâta pe bietul rege, a carui inima era deja destul de stapânita de atavismele lui germane si destul de tulburata".
Pe de alta parte, nu mai putin tulburat era principele mostenitor devenit la 28 septembrie/11octombrie 1914 regele Ferdinand I, un personaj care, potrivit expresiei lui N. Iorga, "pentru cei mai multi era un necunoscut si un netinut în seama, pentru câtiva o taina, aproape pentru nimeni o siguranta". Noul rege, care, fara îndoiala, întruchipa ceea ce cu îndreptatire Sterie Diamandi numea "un exemplar de elita", era un mare timid, lipsit de vointa si de initiativa într-atât, încât uneori facea impresia unui om care "vede, întelege, stie ce trebuie sa faca, dar care în fata evenimentelor sta neputincios, lovit parca de paralizie". În aceste conditii, noul monarh "era osândit, daca avea în jurul lui sfetnici buni, sa fie un rege mare, daca, dimpotriva, era rau sfatuit, putea deveni cel mai slab si mai nefast dintre suverani".
Sigur ca astazi cunoastem declaratia facuta curând dupa moartea unchiului sau si anume aceea ca "eu sunt rege constitutional; prin urmare, daca tara crede ca interesele ei îi dicteaza sa mearga împotriva Puterilor Centrale, nu în mine va gasi ea o piedica în realizarea idealului ei national. Un singur lucru cer însa tarii - si cred ca am dreptul sa-l cer, având în vedere gravitatea unei atari hotarâri: sa se gândeasca bine înainte de a-si spune ultimul cuvânt, de a-si trage spada".
Retorica feminina si politica de stat
Si apoi, Ferdinand "cel Loial", cum va fi numit dupa Marea Unire, era în întregime dominat de energica, voluntara, ambitioasa lui sotie, Maria - printesa de Edinburg dupa tata, dar care "fusese crescuta de mama sa, fiica unica a tarului Alexandru al II-lea, în mediul marilor duci si în fundul sufletului ei a avut necontenit o mare slabiciune pentru Rusia" (undeva, I.G. Duca noteaza: "De altminteri îi placea sa-si zica si sa se creada englezoiaca, dar de fapt regina Maria era o Romanov din crestet pâna în talpi"). Ei bine, fermecatoarea regina (pe care contemporanii asa au cunoscut-o: "Nu o încurca nici framântarile îndoielii si nici nefolositoarele scrupule nu o înabusesc"), care nu a sfârsit de a-si uimi anturajul ("cu regina Maria niciodata nu ai nici o garantie de viitor, te poti astepta oricând la ceea ce nici dânsa nu banuieste"), a stiut sa-si impuna vointa ei inflexibila si firea capricioasa.
Aceasta era femeia care, întrucât "nu prea stia a-si stapâni sentimentele", cutezase a se împotrivi vehementelor germanice ale soacrei sale regale, facându-si cunoscute sentimentele cu aceeasi imprudenta cu care vorbea la Peles regina Elisabeta. "N-am venit în România, ca dupa 20 de ani sa renunt la Coroana României! Nu mi-am sacrificat tineretile si nu m-am ostenit sa dau tarii acesteia mostenitori de coroana, ca sa-i vad acum ratacind prin lume ca principi germani în exil! Eu de tara asta nu ma despart! Înteleg aspiratiunile ei si le îmbratisez. De altminteri, unde sa merg? Eu germana nu sunt, la drepturile mele de principesa engleza m-ati silit sa renunt când m-am maritat, alta patrie decât România nu am. Daca principele Ferdinand renunta la Coroana si pleaca în Germania, la unchiul sau, eu divortez si stau aici..."
"Strasnica jupâneasa", ar fi exclamat cronicarul din vechime. De altfel, principesa de Edinburg-Romanov nu era singura care-si manifesta nelinistea în acele împrejurari hotarâtoare pentru destinele tarii. Din aceleasi pagini memorialistice se desprinde un tablou de familie dintre cele mai ciudate. Marele crai - care se va dovedi în curând printul Carol - vorbea la fel ca si mama sa: unchiul si tatal pot sa abdice, el însa va primi Coroana. Mai mult: "Pâna si pricipesele se agitau si afirmau prietenelor si intimilor de la Pelisor ca nu pleaca din tara, ca ele iubesc România mai presus de toate si ca, daca dinastia este izgonita, ele ramân ca surori de caritate..." În sfârsit, pentru ca tabloul sa fie complet, memorialistul adauga: "Zilnic erau drame între principele Ferdinand si sotia lui, între principesa Maria si regina Elisabeta, între tata si copii, între copii si batrâna matusa, între toti si rege. Amenintari, lacrimi; opozitia profita de aceste dezbinari ca sa trimita vorbe si emisari la Pelisor, sa încurajeze pe pricipesa Maria si pe principele Carol în atitudinea lor". Asa încât imaginea acelui Ferdinand "cel Loial" de mai târziu era departe de a se fi conturat. Mai mult chiar, "familia lui îl dezaproba", amintindu-i insistent faptul ca "datoria lui de rege român este sa se supuie cerintelor populare".
Astazi poate parea surprinzator faptul ca, în anii neutralitatii, când, în ciuda curentului filoantantist, se accentua pozitia oficiala a statului român care era departe de a fi fost exprimata, când presiunile din partea celor doua blocuri politico-militare erau extrem de insistente - pâna a se ajunge la acel ultimativ "acum sau niciodata", ei bine, în rândul opiniei publice îndoiala facea uneori loc gândului ca daca noul monarh se opune, atunci poate ca ar fi mai bine sa plece. Daca în acest al doilea Hohenzollern venit în România predominau sentimentele de principe german, iar supusii sai ar trebui sa jertfeasca viitorul neamului pentru capriciile si încapatânarile sale, atunci - gândea un Take Ionescu bunaoara - "sa aducem pe tron pe ducele de Abruzzi, un principe latin, un om inteligent, din lagarul Antantei..."
Solutia rasturnarii dinastiei îsi facea astfel loc, adaugându-se mai vechilor resentimente republicane din epoca regelui Carol I .
"Marturisesc ca regele este o enigma pentru mine"
Personajul de care ne ocupam aici nu era totusi dintre cele mai obisnuite. În august 1916, cu doar câteva zile înaintea intrarii României în razboi, îsi serbase cei 51 de ani ai sai. Omul pe care Ionel Bratianu, regina Maria si printul Barbu Stirbey credeau ca îl pot manevra dupa plac continua sa intrige pe cei dispusi sa vada în el un biet nehotarât, un complexat si un timorat. "Regele a vorbit de abdicare daca i se forteaza mâna", constatase cu surprindere Petre P. Carp, cel care avea sa devina în curând cel mai asiduu sprijinitor al solutiei detronarii monarhului. "Marturisesc ca regele este o enigma pentru mine", avea sa exclame ministrul Germaniei la Bucuresti, dupa decizia de intrare a României în razboi. Nicolae Iorga avea sa consemneze retrospectiv în lucrarea Supt trei regi faptul evident ca "Noul rege al României fusese, din momentul intrarii în tara ca mostenitor prezumptiv, întâi un neînteles". Abilitatea, insistentele si iezuitismele contelui Czernin, care pricinuisera atâtea suferinte regelui Carol I, s-au lovit de o inpenetrabilitate enigmatica, ce l-a uimit pe hârsiitul diplomat al monarhiei bicefale. Influentului ministru austro-ungar, care evoca frecvent datoria de onoare a noului Hohenzollern de pe tronul României ca alternativa la o "mizerabila tradare", noul rege îi raspundea ca "datoria de onoare" o cunoaste si România, dar asa cum trebuie "fara injonctiuni straine".
În anii neutralitatii, pe când premierul Bratianu purta interminabile discutii complicate cu scopul tergiversarii deciziei, sperând sa aleaga un moment favorabil când puterile beligerante erau ostenite si epuizate, în vreme ce amantul oficial se retragea la Buftea, unde regina îsi petrecea zile întregi ("într-un costum de calarie, pentru a-si justifica prezenta"), întretinând la rându-i lungi conversatii politice cu persoane din lumea diplomatilor, astfel încât se putea crede ca acolo se deplasase de fapt "centrul de operatii" al puterii de stat - tocmai atunci, timidul, nehotarâtul, influentabilul rege continua sa-si voaleze intentiile, fara a dezvalui pâna în ultimul moment care era hotarârea sa definitiva. Înainte de ziua Consiliului de Coroana de la Cotroceni din august 1916, von dem Bussche, ambasadorul Berlinului la Bucuresti, era mai nedumerit decât oricând. Obtinuse doar raspunsuri contradictorii care urmau sa-l bulverseze a doua zi, când România intra în razboi. Monarhul, caruia diplomatul german îi vorbise cu îngrijorare si repros despre conventia ce ar fi fost semnata (si, într-adevar, fusese) cu Antanta, îl asigurase ca nu se simtea legat de nici o conventie semnata - daca o astfel de conventie scrisa exista - ca nu este obligat sa se ralieze unui eventual aviz al majoritatii Consiliului de Coroana si ca nu va semna nici un fel de decret de mobilizare. Printre conservatori (dar nu numai în rândul acestora) deruta era la fel de mare. Marghiloman si Maiorescu comentau tot felul de stiri contradictorii. Cel dintâi primise invitatia de a se prezenta la palatul regal, cel de-al doilea aflase ca nu se va tine nici un fel de Consiliu s.a.m.d.
"Ati gresit si odinioara, domnule Carp..."
La Consiliul de Coroana de la Palatul Cotroceni, din 17/27 august 1916, regele a înstiintat de la început reprezentantii tuturor partidelor despre hotarârea guvernului si a sa privind intrarea tarii în razboi pentru înfaptuirea idealului national. Le solicita concursul, dar nu le cerea sfatul, hotarârea fiind luata: România nu poate lupta alaturi de Puterile Centrale "caci ar însemna sa mearga împotriva întregii evolutiuni istorice a neamului nostru". Totodata, regele a aratat (dupa cum relateaza I. G. Duca) ca spre a ajunge la o atare hotarâre a trecut prin încercari cumplite, dar având în vedere numai interesele tarii a carei Coroana o poarta "s-a învins pe sine însusi".
Cel care s-a opus cu înversunare aproape de neînteles a fost, din nou, Petre P. Carp, care a reiterat opiniile privind pericolul rusesc pentru tara si dinastie: "Sa nu-si închipuiasca Majestatea Voastra ca o Rusie învingatoare va tolera vreodata în România o dinastie Hohenzollern..." Ca si în 1914, si-a acuzat colegii ("Lingusitorii Tronului au învins"), afirmând insiduos ca "în asemenea conditiuni, cei carora Coroana le-a facut pe plac nu au nici un merit sa o asigure acum ca îi vor da tot concursul". A urmat celebra replica, sfidatoare, nedreapta si întristatoare: "Am trei fii, îi dau Majestatii Voastre sa se bata si sa moara. Iar eu ma voi ruga lui Dumnezeu ca armata româna sa fie batuta...caci numai astfel România va putea sa fie scapata".
Exasperat de încapatânarea batrânului lider conservator (pe care regele încerca, parinteste, sa-l convinga ca nu crede ca acestea erau adevaratele sale sentimente), premierul Bratianu a exclamat: "Atunci, ia-ti fiii înapoi si da-i în armata germana". Carp a ramas nemiscat, cu capul desfigurat printr-o crispatiune de ura pe care nu voi putea sa o uit pâna în mormânt", noteaza I. G. Duca. Reactia monarhului a fost memorabila: "Ati gresit si odinioara, domnule Carp, când ati vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele tarii. În constiinta mea aceste doua interese se confunda. Daca m-am hotarât sa fac acest pas grav, e fiindca dupa o matura chibzuinta, eu am ajuns la convingerea, la convingerea adânca si nestramutata, ca el corespunde cu adevaratele aspiratiuni ale neamului a carui raspundere o port în ceasul de fata. Dinastia va urma soarta tarii, învingatoare cu ea sau învinsa cu ea. Deoarece mai presus de toate, sa stiti, domnule Carp, ca dinastia mea este româna. Rau ati facut când ati numit-o straina, germana. Nu, e româneasca!"
Astfel se înfatiseaza la judecata istoriei cele doua personalitati. Pe de o parte fostul presedinte al Partidului Conservator, care gasea de cuviinta sa arunce în obrazul monarhului, sfidator, amenintarea ca Rusia "va impune o dinastie româna, o dinastie Ghica, Sturdza sau o dinastie Bratianu sau Carp"... Apoi, Carp (care pentru a nu mai încape nici o îndoiala ca altele ar fi fost sentimentele sale) a tinut sa precizeze: "Sire, nu as vrea ca Majestatea Voastra sa creada ca am cedat unui moment de mânie. Nu. M-am gândit mult înainte de a spune cuvintele pe care le-am spus. Dat fiind ca nu vad alt mijloc de a salva România, de aceea sunt silit sa repet ca urez armatelor noastre sa fie învinse". Pe de alta parte, un neamt care îsi onoreaza conditia de rege al românilor: "Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca sa întemeieze o dinastie germana la gurile Dunarii, ci ca o dinastie nationala si revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredintat-o".
Ce putea sa înteleaga din acestea arogantul domn P. P. Carp, care va continua sa "salveze " România, în modul pe care-l vom vedea în conditiile dramatice ale ocupatiei germane si mai ales în perspectiva acelei "Pax Theutonica" pe care îsi facea iluzia ca o va putea negocia convenabil prin detronarea regelui sau legitim !
Conditia preliminara - schimbarea dinastiei
La doar câteva saptamâni dupa ocuparea Bucurestilor, Al. Marghiloman mentiona în ale sale Note politice: "Maiorescu vine la mine. El se mira de usurinta cu care oamenii nostri politici vad rasturnarea dinastiei. Pâna si Theodor Rosetti a fost câstigat acestui sentiment". Oamenii politici invocati erau germanofili (sau rusofobi) ramasi în Bucuresti sub ocupatie, cei mai multi, deputati conservatori din opozitie. Înca la acea data se vehiculau mai multe variante - unele agreate de catre personalitati diplomatice sau militare germano-austriece.
Varianta autohtona: mentinerea dinastiei prin aducerea pe tron a printului Carol sau a printului Nicolae (cei doi fii ai regelui Ferdinand I );
Varianta austriaca: proclamarea ca rege al României fie a împaratului de la Viena (care era si rege al Ungariei), fie a fratelui sau a fiului acestuia;
Varianta germana: înlocuirea regelui Ferdinand I cu fiul kaiserului Wilhelm - printul Frederich-Eitel - sau cu nepotul sau - printul Frederich Wilhelm de Hohenzollern.
Miza era, în oricare dintre aceste combinatii, încheierea cât mai grabnica a unei paci separate cu România. Conditia sine qua non: înlaturarea regelui si a premierului Ferdinand care trebuiau sa paraseasca tara. În schimb, germanii ar fi negociat, poate, o modificare mai putin severa a frontierei pe Carpati în favoarea Ungariei. Oricum, clauza solicitata de Bulgaria (anexarea Dobrogei) era în afara oricarei discutii.
Este interesant ca pentru formula unei "uniuni" cu Austria înclinau doua personalitati atât de diferite, precum Maiorescu si Stere. Proiectul de uniune dinastica sustinut de catre Constantin Stere (în acest scop el a prezentat în primavara anului 1917, succesiv, la Viena si Berlin, un memoriu care a gasit o relativa audienta) relua partial ideile lui Aurel C. Popovici, bazându-se pe urmatoarea teza si argumentare: "Aceasta tara nu poate fi niciodata nimic, daca trebuie sa devina câmpul competitiunilor între rusi si Europa Centrala; pentru a termina, trebuie sa ne legam cu blocul Mitteleuropa; Germania va voi libertatea miscarilor ei pentru a avea Polonia în sânul ei; asadar, România în orbita austriaca; lucrul cel mai bun este unirea personala cu Austria; împaratul sau fiul împaratului, rege al României..." Si concluzia aiuritoare, în relatarea rezumata a lui Al. Marghiloman, consemnata în mai 1917: "Asa, blocul român Ardeal-România Mare se va strânge..."
În principiu, formula era agreata - cu unele reticente - si de catre cuplul Maiorescu-Marghiloman, care vedeau o eroare în vechea tendinta a fostului rege Carol: "Este o greseala a ne lipi de Berlin - Berlinul este destul de departe - în loc sa strângem legaturile noastre cu Viena". Este adevarat ca printre ultimele însemnari ale lui Maiorescu întâlnim un comentariu privind pacea cu Germania (asa cum preconizau Carp si Stere) care se încheie cu observatia fostului mentor junimist: "Eu ma gândesc si la posibila continuare a dinastiei noastre actuale, fie sub Ferdinand cumintit, fie daca abdica el, sub Carol".
De altfel, varianta mentinerii dinastiei - ipoteza printul Carol - gasea un oarecare ecou în rândul unor personalitati germane, chiar daca personajul preconizat degaja de pe atunci o indicibila savoare comica, asa cum se vadeste si din intervent. Cum fruntasul ardelean tinea sa-l lamureasca pe înfocatul "reformator" ca o actiune astfel prezentata de catre un român, si pe deasupra deputat bucovinean, n-ar corespunde nici macar intereselor habsburgice, ca asa ceva ar aparea sub demnitatea casei imperiale, aducând mai degraba a lovitura de stat, si înca nici aceasta cu rezultate satisfacatoare, zelosul ofertant a convenit ca poate ar fi mai de folos, dupa încheierea pacii teutonice, numirea sa ca profesor la Universitatea din Bucuresti sau desemnarea lui ca deputat, daca nu chiar rasplatirea pentru serviciile aduse "natiei" (capitularea României) cu un post de director la Banca Nationala.
Esuând în proiectul de rasturnare a dinastiei din regat, plebiscitarul bucovinean "cu creieri austrieci " (ca berbecii la fudulii, explica Vaida-Voevod) va sfârsi prin a sustine în 1919 anexarea Bucovinei la Ucraina. Ba înca într-o vreme îsi cauta un sponsor în persoana premierului Tisza, caruia chiar i-a adresat un memoriu privitor la românii din Transilvania. Solutia bucovineanului convertit la simpatii budapestane era instituirea unei Gesamtmonarchie în Ungaria (o monarhie totala de tip autoritar). Raspunsul demnitarului de la Pesta era ca Onciul sa nu se mai amestece în treburile Ungariei - un sfat pe care escrocul politic ar fi putut sa-l urmeze mai ales ca alte capete înfierbântate gândeau la Bucuresti ("gândeau" nemteste), dar si la Viena sau Berlin solutiile cele mai fanteziste de "salvare" a României, de exemplu prin arestarea familiei regale sau suprimarea primului ministru, daca nu chiar asasinarea cu ajutorul unei bombe (varianta Petrograd 1918) a regelui Ferdinand.
Alte scenarii fanteziste la "Portile Orientului"
Un adevarat roman de aventuri conspirative - care de care mai aiuritoare - se contureaza din paginile jurnalului lui Marghiloman. Un anume George Stirbey propunea Vienei sa accepte în continuare dinastia, "cel putin cu printul Nicolae" - în vârsta de sapte ani - "sub regenta unui membru al familiei". C. Stere se fixase asupra variantei "B" a uniunii dinastice, oferind mai nou tronul kaiserului Wilhelm al II-lea. În 1918, va gazdui în publicatia sa "Lumina" (care aparea sub regimul de ocupatie la Bucuresti) un articol bizar intitulat Nici român, nici Hohenzollern. Conu Petrache Carp propunea, în schimb, candidatura kronprintului Frederic Wilhelm. În sfârsit, cum fantezia combinatorie a românului se dovedea inepuizabila pâna si în asemenea împrejurari întristatoare, comiltonii carpisti au descoperit o solutie sclipitoare prin stranietatea ei, desigur nu mai putin "salvatoare" decât celelalte. Este vorba despre ceea ce Marghiloman numea cu sobrietate "sistemul Beldiman". Echipa de serviciu de la Bucuresti, formata din conservatorii opozitionisti ramasi sub ocupatie (fratii Arion, D. Nenitescu, Gr. Antipa si altii) elaborasera un fabricat guvernamental în fruntea caruia preconizau sa aseze pe Al. Beldiman, ministrul României la Berlin. Ministrul fara minister si de buna seama fara credinta era foarte iubitor de germani si promitea sa aranjeze plecarea regelui si a guvernului de la Iasi. Asa ar fi stabilit diplomatul care-si încheiase practic cariera prin tradare, în întrevederile cu generalii Hindenburg si Ludendorff. Premierul de fantezie îl asigura pe maresalul Mackensen ca de altfel problema dinastiei Hohenzollern nici nu mai exista, aceasta nemaifiind demna de încredere.
Demna de încredere se credea jalnica echipa de mercenari de la Bucuresti, care, sub zdrentuita pulpana a ceea ce mai putea fi prestigiul politic al domnului Carp, visa cele mai întristatoare si fabulatorii enormitati, pe care probabil ca autoritatile germane de ocupatie le priveau cu nedumerire. Beldimanii de la Bucuresti asteptau instructiuni, dovedindu-se la fel de zelosi ca si bucovineanul Aurel Onciul, iubitor de austrieci, ucraineni si disponibil chiar pentru contele Tisza. Bunaoara - relateaza Al. Marghiloman - fiul ministeriabilului de fantezie Al. Beldiman se confesase cutarui reprezentant al ocupatiei germane în sensul ca pentru el viata nu mai e de suportat decât în Germania si ca se gaseste strain în România. Aceeasi fobie de scutieri zelosi o vadeau si alti câtiva ofiteri care îsi aruncasera uniforma, se lasasera prinsi, iar acum erau mirati ca sub ocupatie germana unii ofiteri ai kaiserului nu catadicseau sa le întinda mâna.
Se iveau astfel, în tragicele împrejurari ale ocupatiei militare, unele aspecte ale degradarii morale, care - fie si prin exceptie - nu lipseau nici la noi. Începusera sa apara înca din vremea campaniei din 1916, când ofiteri din armata care opera în Cadrilater exterminasera toti porcii de prin gospodariile oamenilor, ba chiar "asaltasera" în retragere viile familiei Negroponte, facând paguba acolo ca si cum ar fi fost trupe de invazie. Jalnicul general Mustata, lasat de catre Bratianu ca prefect al politiei Capitalei, s-a dovedit imediat dupa retragerea armatei române suspect de zelos fata de trupele imperiale de ocupatie, pâna când lucrurile s-au lamurit, mai târziu: generalul era în solda Germaniei.
Conu' Petrache versus Caragiale
La începutul anului 1918, Al. Marghiloman nota în jurnalul sau: "C. Arion îmi povesteste ca Carp e radios; a vazut pe Mackensen, care i-a spus ca îndata dupa facerea pacii cu Rusia, Moldova va fi atacata..." "Trist subiect de satisfactie", comenta autorul Notelor politice, si el filogerman, dar nu pâna într-atât încât sa ajunga la tradare de tara. Ambitiosul junimist de odinioara pretindea ca nu discuta decât cu maresalul von Mackensen, afisând de altfel o intransigenta "prusaca", mai ceva decât a acestuia (pâna acolo încât sa devina dezagreabil chiar si germanilor). Pretindea alegerea imediata a unui alt rege si ar fi fost dispus sa formeze eventual propriul sau cabinet, numai ca "nu procedez la nici un act înainte ca Germania sa-mi desemneze un suveran si pentru ca sa constitui un guvern îmi trebuie conditiuni de pace si suveranul".
Intransigentul personaj (care, altfel, facea - precum eroul lui Moliere - proza umoristica fara sa stie) îi declara lui Marghiloman la începutul lunii august 1917, în plina desfasurare a luptelor de la Marasesti si Oituz, ceea ce numea "conditiile sale" fata de Germania:
1. "Sa deserte Moldova" (în traducere libera sa izgoneasca armata româna)
2. "Sa goneasca dinastia"
3. "Sa-mi dea imediat noul rege..."
Ideile politice ale venerabilului fost presedinte al conservatorilor erau perfect tintuite - pe Maiorescu (oscilant si conformist dinastic) nu voia sa-l mai vada de vreo cinci ani, pe Stere îl detesta ca fost socialist si pentru ca era "domnul care a oferit România Austriei". În ceea ce-l privea pe domnul care oferea România Germaniei, adica pe sine, conu Petrache credea ca este omul salvator, în conditiile în care, punând umarul la detronarea actualei monarhii, restul (adica desemnarea noului rege) ar fi fost "treaba" germanilor...
Caragiale, odihnind sub pamânt la acea data, nu a mai apucat sa-si vada personajele defilând în plina actualitate pe scena dramatica a istoriei. Memorabila replica din celalalt veac "Tache, Tache, fii cuminte! " se repeta la Bucuresti, într-un decor schimbat, care apartinea mai degraba unei farse decât unei comedii, cu un C. C. Arion pe post de Brânzovenescu, tragându-l de mâneca pe noul Farfuridi al veacului al XX-lea, ca sa-l înduplece: "Coane Petrache, daca l-au iertat împaratii, iarta-l si dumneata..." Replica Arionului se referea la faptul ca, desi în 1916, la Sigmaringen avusese loc excluderea Regelui Ferdinand al României din rândul membrilor familiei de Hohenzollern, în primavara anului 1918 Berlinul se arata dispus sa discute, cât mai grabnic chiar, conditiile unei paci separate cu dezavuatul rege refugiat la Iasi, care l-a si desemnat în acest scop pe noul premier, generalul Averescu.
Mai inflexibil decât oricând, "domnul care oferea România" a comunicat la Iasi regelui ca, si daca ar fi semnat pacea cu germanii, ramânerea pe tron a monarhului "ar fi dat locul la o serie de convulsiuni care ar face dinastia imposibila". Utopia carpista nu a dat însa nici un rezultat. Istoria îsi avea legile ei secrete. În fond, oricâta justificare patriotica ar mai fi putut avea, împotrivirea batrânului "iunker" mergea, absurd, chiar în contra interesului national. La urma urmei, ce mai reprezentau în realitate Petre Carp si grupul sau, depasiti de evenimente? Pe cine mai reprezentau ei în acel moment si mai cu seama ce viitor putea sa mai aiba, dupa razboi, acest partid care s-a compromis irevocabil în timpul ocupatiei germane? Timpul cerea alti oameni, iar conservatorii aproape ca iesisera deja din scena. Dupa razboi, România avea sa cunoasca altfel de oameni si alte credinte. Chiar daca nemuritorul Caragiale avea sa ramâna, din nefericire, pentru multa vreme, contemporanul actorilor iesiti la rampa pe o scena mai larga, dar tot aici, la "Portile Orientului".

Turism


Telescaunul din Parang