ACTUALITATE.....DIVERSE

Rezumarea primului mesaj :

POPORUL DE IMPARATI DIN TARA NIMANUI
Astazi, popoarele care au daruit lumii marile civilizatii, ori au disparut (sumerienii, persii, vechii egipteni, incasii, etc .) ori, comparativ cu gloria trecuta, vegeteaza (grecii, italienii, olandezii, spaniolii, portughezii, englezii, turcii, arabii etc.) NOI, cei nascuti din ciocnirea a doua civilizatii care au modelat fata Lumii Vechi, traco-daca si romana, nu am avut inca momentul nostru de stralucire. Ba parca, cel putin teritorial, traim intr-un regres continuu! Suntem un popor "nascut batran", sau "neterminat", spun unii, "popor vegetal", proclama altii! "Strainii sunt de vina" si faptul ca ne-am nascut "in calea rautatilor", proclamam NOI! Sau "greaua mostenire a trecutului" sustine fiecare generatie, lamentandu-se ca "nu sunt vremurile sub oameni, ci bietul om sub vremi" si refuzand sa priceapa ca omul nu poate fi "sub vremi", ci tot sub oameni, sub alti oameni care au avut taria sa-si supuna vremurile! Si niciodata nu ne-am pus intrebarea de bun simt. "Dar NOI, NOI chiar nu avem nici o vina"? Strainii ne resping pentru ca au ceva cu NOI, sau pentru ca nu pot sa ne inteleaga? Dar NOI, NOI ii intelegem, oare? Am facut ceva concret sa-i intelegem si sa ne facem intelesi? Ii vorbim strainului, adesea copilul sau chiar nepotul nostru, la scara Istoriei, in limba lui si pe coordonatele mentalului lui, sau in limba noastra si pe coordonatele gandirii noastre intortocheate, de ghiuj batran si sfatos chiar si cand cere? Se impaca vreunul dintre NOI cu ideea de a fi doar simplu soldat al datoriei si nu un Napoleon genial in toate, gata sa gaseasca solutii si sa dea sfaturi oricui, la orice, oricand si in oricare imprejurare? Se simte vreunul dintre NOI in stare sa si primeasca lectii, nu numai sa dea? Vrem cu adevarat sa invatam despre si de la altii si sa-i invatam, la randul nostru, cate ceva, despre NOI? Stim si daca stim, recunoastem oare cine suntem cu adevarat?>>>>>
http://www.rebel-dac.150m.com/Cutia_Pandorei/Poporul_de_imparati/poporul_de_imparati.html

Inel-sigiliu descoperit de doi pasionaţi de istorie
Doi prieteni pasionaţi de istorie, „înarmaţi“ cu un detector de metale, au descoperit în luna octombrie, în localitatea Bistra-Mureşului, din judeţul Mureş, un inel-sigiliu roman, din aur masiv cu camee, specific secolelor I-III d.Hr.

Pe partea frontală, inelul are incizată o scenă de luptă între personajele mitologice Hercule şi Antheu. Inelul se află într-o stare perfectă de conservare, fiind probabil pierdut în luptă de către o persoană de rang înalt din administraţia sau armata romană, un legatus pretorae sau un alt oficial din administraţie. Inele-sigilii originale de acest gen sunt foarte puţine găsite în teritoriile controlate de romani, cu atât mai puţin având o greutate atât de mare ca acesta (28,41 grame).


Regiunea unde a fost descoperit inelul se află doar la câţiva kilometri mai la est de limesul roman şi de ultimul castru de la Brâncoveneşti şi reprezintă un indiciu al influenţei romane în afara limesului.
„În acest spaţiu am mai găsit şi alte obiecte cu valoare arheologică: vârfuri de săgeţi, suliţe, elemente de platoşă, fibule, cuţite, pinteni, toate de factură antică şi medievală“, a declarat Iuliu-Cristinel Pop (foto), unul dintre cei doi pasionaţi de istorie. Aceştia au anunţat Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Mureş, predând obiectele găsite Muzeului Judeţean de Istorie.


O comisie formată din specialişti a fost la faţa locului, demarând procedurile de localizare a altor obiecte, iar locaţia a fost declarată sit arheologic. Nicolae Băciuţ, directorului Direcţiei Judeţene pentru Cultură Mureş a declarat pentru revista „Historia“ că toate obiectele găsite „sunt
în acest moment analizate de experţii Muzeului de Istorie Mureş, urmând a fi catalogate şi etichetate“.

Cum a ajuns un ministru de interne antrenorul naționalei
Pe 21 si 22 octombrie 1939, la Bucuresti trebuia sa se desfasoare doua meciuri de fotbal intre selectionatele Romaniei si Ungariei. Din motive lesne de inteles, partida a suscitat un interes deosebit nu numai in randul microbistilor, dar si in randul clasei politice. Cel care a urmarit indeaproape pregatirea echipelor nationale a fost nimeni altul decat Gabriel Marinescu, ministrul de interne, mana dreapta a regelui Carol al II-lea.


Gabriel Marinescu - "nasul" fotbalului interbelic
Iata pe scurt cateva date din biografia lui Gabriel Marinescu. S-a nascut pe 7 noiembrie 1886, la Tigveni, jud. Arges, in familia unui institutor. A urmat Liceul "Sf. Sava" si apoi a facut studii militare la Iasi si Bucuresti. A participat la razboiul de reintregire si s-a distins prin vitejie in batalia de la Marasti, fiind decorat, prin inalt Decret Regal, cu cea mai inalta distinctie militara de razboi a Romaniei - Ordinul Mihai Viteazul. in 1921 era avansat la gradul de locotenent-colonel, in 1926 ajunge la cel de colonel, devenind sub sef de stat major la Inspectoratul general al jandarmeriei rurale. Apropiat al lui Carol al II-lea, a fost unul din sustinatorii revenirii acestuia la tron in 1930. De altfel, la intoarcerea in tara, pe 6 iunie, Gabriel Marinescu, alaturi de colonelul Paul Teodorescu, l-a intampinat si l-a luat sub "ocrotirea" sa pe fostul - viitor suveran. Rasplata regalaa fost pe masura, el fiind numit prefect al Politiei Capitalei, functie pe care a detinut-o vreme de mai bine de noua ani (11 iunie 1930 - 25 noiembrie 1939).

A fost un personaj central al camarilei regale, avand relatii cu oamenii de afaceri ai vremii dar si cu clasa politica. Nu a ezitat, de multe ori, sa foloseasca mijloacele specifice de care dispunea, pentru a-si atinge scopurile, de cele mai multe ori de natura economica. in 1939 a ajuns ministru de interne si ministru insarcinat cu Ordinea Publica. Avea sa sfarseascala Jilava, executat de legionari, in noaptea de 26/27 noiembrie 1940.
Gabriel Marinescu a fost insasi un iubitor al sportului, in special al fotbalului. in anii 30 a fost presedinte al cluburilor Venus si F.C. Rapid (e drept ca la Rapid, doar presedinte de oanoare), calitate la care a trebuit sa renunte, pe 31 ianuarie 1939, in momentul in care a fost ales presedinte al Federatiei Romane de Fotbal Asociatie. Prin urmare, functia de presedinte de club, nu era compatibila cu cea de sef de federatie. Cea de ministru, dupa cum vom vedea, era insa perfect compatibila!
Marinescu aproba componenta echipei...
Asadar echipa de fotbal a Romaniei trebuia sase infrunte cu puternica selectionata maghiara, iar Gabriel Marinescu s-a implicat "trup si suflet", pentru ca tricolorii sa aiba castig de cauza. Pe 17 octombrie 1939, selectionerul unic al echipei noastre, Virgil Economu, declara in legatura cu alcatuirea si pregatirea echipelor nationale care vor intalni la Bucuresti reprezentativele Ungariei: "lotul de jucatori pe care l-am alcatuit si care a fost supus aprobarii d-lui ministru Gabriel Marinescu, presedintele federatiei de fotbal, merita unele explicatii, deoarece ele vor provoca poate surprinderi in anumite cercuri. tin de la inceput ca sa precizez ca aceasta va sta selectiune este o operatiune generala si trebuie interpretata ca atare. in intocmirea acestei liste, m-am ghidat dupa insemnarile mele personale si dupa rapoartele primite din provincie de la oameni priceputi demni de toata increderea".
Prima echipa urma safie alcatuita din cei mai buni jucatori din tara, alesi dupa criteriul valoric; a doua reprezentativa va fi alcatuita din cele mai bune elemente etnice romanesti (criteriul etnic va fi des invocat in aceasta perioada, cu atat mai mult cu cat unii dintre cei mai valorosi jucatori ai echipei Romaniei, erau de nationalitate maghiara); reprezentativa C, din tinerii din provincie, iar selectionata D, din tinerii din Bucuresti. Antrenorul spera sa-i surprindape adversari prin aplicarea "unei metode romanesti de joc pe care o voi pune in practicala prima iesire a reprezentativelor noastre." Nu uita in saceea ce era mai important: multumirile aduse conducatorului. "Pentru increderea pe care mi-a acordat-o d. ministru Gabriel Marinescu inteleg sanu precupetesc nici un efort si sa asigur - in spiritul si conformitate cu programul fixat de d-sa - realizarile cerute pe care footbalul romanesc le cere prin insusi structura si calitatile sale".
Ministrul isi petrece mare parte a timpului urmarind antrenamentele "soldatilor" sai. Astfel, pe 18 octombrie 1939, aflam ca"d. ministru Gabriel Marinescu a dovedit incao data marea dragoste si interesul pe care-l poartafootbalului romanesc. Astfel domnia sa a asistat din nou la antrenamentul selectionabililor desfasurat ieri dupa-amiaza pe stadionul ANEF, pentru a se convinge de felul cum se prezinta echipele ce vom alinia impotriva Ungariei. Presedintele FRFA a urmarit cu tot interesul felul cum a decurs antrenamentul, cerand relatii selectionerului unic si dandu-i cateva indrumari. La sfarsit se putea citi pe figura d-lui ministru multumirea de a vedea ca directivele d-sale au inceput sa-si arate roadele".
"Regele sportiv"
Desigur ca Marinescu nu era singurul spre care se indrepta "prinosul de recunostinta" al echipei nationale. Antrenamentul a fost precedat de un "moment solemn" - selectionerul unic tinand o cuvantare cu prilejul zilei de nastere a regelui. "tara a sarbatorit eri, cu un entuziasm atat de stralucit, pe cel caruia ii datoram toata existenta sportului romanesc, pe iubitul nostru suveran. Am tinut sa fiti laolalta toti jucatorii cari vor imbraca tricoul national peste cateva zile, pentru a inchina imn de dragoste si jertfa celui care este simbolul viu al statului romanesc in totalitatea lui nationala, sociala, culturala si sportiva.
Regele - plugar, Regele - orator, Regele culturii a fost si este inainte de toate Regele sportiv.
Sportul romanesc in fiecare din generatiile, care a deschis drumurile si le-a continuat, a avut ca animator si indrumator pe marele nostru Suveran, care a tinut cu convingere si pasiune dalta si mistria in mana pentru a da sportului nostru o realitate si un ideal concret (...) in ajunul unor meciuri atat de hotaratoare pentru prestigiul sportului romanesc sane indreptam gandurile catre Cel care i-a dat viata si sa inaltam ruga fierbinte catre Dumnezeu pentru a-i da sanatate, viata lunga si fericire.
Traiasca iubitul nostru Rege, Traiasca Maria Sa Marele Voievod Mihai". Abia dupa acest moment si dupa ce fotbalistii au promis cavor matura pe jos cu ungurii, selectionerul a explicat jucatorilor provinciali, principiile "metodei romanesti in W", apoi le-a dat cate un volum din lucrarea lui, "Footbal".
Gabriel Marinescu la antrenamente
Ziua urmatoare, Gabriel Marinescu este din nou prezent la antrenamente, la care "a tinut sase convinga personal de felul cum decurge pregatirea jucatorilor in vederea partidelor cu Ungaria". in cursul antrenamentului el "a facut observatiuni interesante asupra jocului si a cerut relatii asupra unor jucatori pe care nu-i cunostea". Jucatorii au demonstrat ca sunt in forma buna si ca au prins metoda in W romanesc, multumindu-l pe "ilustrul" supervizor prin "plasarea corectape teren, pentru ca au jucat in general om cu om, fiecare marcandu-si omul direct, au pasat in crucis si s-au miscat cu usurinta".
Pentru iubitorii fotbalului care doreau sa asiste la meci s-au stabilit si preturile la bilete: abonamente (ambele jocuri): 331 lei la tribuna centrala, 221 la tribuna semicentrala, 150 lei tribuna laterala, 85 lei peluza centrala, 65 lei peluza populara. Pentru meciul reprezentativelor A, preturile variau intre 248 lei - 45 lei, iar pentru cel al selectionatelor B intre 130 - 30 lei.
Gabriel este prezent si la ultimul antrenament al selectionabililor, urmarind "de la inceput pana la sfarsit pregatirea jucatorilor". Jucatorul Iulius Baratky, considerat "strategul echipei nationale", tine sa-l asigure pe ministrul - microbist ca metoda pe care o va folosi echipa Romaniei este infailibila, fiind "singura cu care am putea bate pe unguri caci ea este metoda Squadrei Azzura (Italia, n.n.), pe care echipa nationala a Ungariei n-a putut s-o bata de treisprezece ani".
Apelul lui Camil Petrescu
Un alt pasionat de fotbal, Camil Petrescu, avea sascrie in ziarul "Ordinea": "Stim cu cata pasiune asteapta sportivii romani, militanti si spectatori, matchurile de sambata si duminica. Dat fiind prestigiul footbalului maghiar, unul din cele mai pretuite in Europa si dat fiind ca niciodata echipa nationala a Romaniei n-a putut sa castige asupra echipei nationale ungare, e de inteles ardoarea cu care e dorita acum o victorie.
Dar tot atat de inteles ni se pare acum un fapt: matchurile de sambata si duminica se desfasoara in timpuri cu totul neobicinuite... Relatiile dintre noi si unguri au fost o bucatade vreme destul de incordate. Politica externa geniala dusa de Majestatea Sa Regele, intalnind insa in ultima vreme o reala chibzuinta si o adanca intelegere a realitatilor la conducerea statului ungar, s-a ajuns si la o foarte pretioasa destindere si psichologiceste e o mare bunavointa ca intelegerea intre cele doua popoare sa fie din ce in ce mai adancita si mai deplina...
Footbalul romanesc are indatorirea sa ajute din toate puterile bunele intentii manifestate. E deci necesar ca matchurile de sambata si duminica sa decurga nu numai sub semnul celei mai desavarsite sportivitati, ci sase desfasoare intr-o atmosferade adevarata cordialitate... Spectatorii romani sa nu uite nici o clipa care prezentantii oficiali ai statului maghiar asistala match, cava asista deasemeni un enorm numar de spectatori unguri, ca de fata va fi si presa maghiara, care va da si dari de seama despre primirea facuta de publicul roman.
Nimic n-ar fi deci mai deplorabil decat vreunul din acele incidente, din nenorocire nu prea rare, care dau un aspect inadmisibil unora dintre matchuri. Sub motiv cajucatorii adversi se dedau la brutalitati, ceea ce e totdeauna chestiune de interpretare, anumiti fanatici lipsiti de judecata, pricepere si bun simt, se coboarala adevarate acte de violentasi insulte. Socot cae de datoria tuturor celor care pretuiesc frumusetea pur sportiva si inteleg in acelasi timp si delicatetea momentului psichologic, in care se joaca aceste matchuri, ca sa-si dea toata osteneala sa tempereze pe cei lipsiti de orice luciditate. De altfel toti spectatorii datoreaza acest lucru stralucitului animator care e d. general Gabriel Marinescu, membru important al guvernului, in deosebi ministru al ordinei publice. in asemenea conditii vom veni cu toti sa aplaudam, in sfarsit, o victorie romaneasca, menite sa rasplateasca frumoasele straduinte care s-au depus in ultima vreme pentru promovarea footbalului romanesc".
Un egal cat o victorie!
Pe 21 octombrie, selectionata B terminala egalitate (1 - 1), cu reprezentativa similara maghiara. Tonusul este bun pentru marea confruntare...
Cu o zi inainte, toata lumea este optimista. Chiar dacamaghiarii "au invins prima echipa a Germaniei la scor" si ca"au un moral excelent pe langa o echipacu adevarat de valoare continentala", se spera intr-o victorie, Romania are jucatori care "vor sti salupte cu toata dragostea pentru culorile tarii". Foarte important: "din echipa numai tripleta este alcatuita din minoritari, restul de opt fiind romani. Selectionerul unic a stiut deci sa impace si cerintele publicului care vrea ca in echipa nationala sa fie cat mai multi de-ai nostri".
Formatiile care urmau saintre pe teren erau:
Romania: Pavlovici - Sfera, Negrescu, Vintila, Rasinaru, Lupas - Oana, Reuter, Baratky (Bodola), Spielman, Bogdan. Ungaria: Toth - Koranyi, Biro, Pazmandy, Sarosi III, Dudas - Kincses, Sarosi, Kollath, Zsengeller, M. Toth.
Meciul dintre selectionatele A, disputat pe stadionul ANEF, in prezenta a 25.000 de spectatori, avea sase incheie la egalitate, Romania revenind, prin golul marcat de Spielman, dupace fusese condusa cu 1 - 0. Atmosfera din tribune a fost "incendiara" dar sportiva si, chiar daca toata lumea spera intr-o victorie, rezultatul a fost considerat multumitor. Selectionerul unic s-a aratat satisfacut, apreciind ca jucatorii si-au facut datoria. Pentru mai multe succese, el apreciaza ca sunt necesare: o politica a echipei nationale, romanizarea integrala a echipei, unitate sufleteasca si o metoda de joc. Nu-l uita insa nici de aceasta data pe Gabriel: "noi nu vrem sa vorbim de contributia noastra care a fost extrem de modesta la confectionarea acestor rezultate si in jurul carora s-a facut atata valva. Adevarul este altul: daca echipele Romaniei au reusit ca pe teren sa se comporte atat de stralucit, faptul se datoreste magnificului moral pe care l-au avut. Si acest moral a existat si a fost in permanenta prezent gratie presedintelui Federatiei Romane de Footbal. D-sa care e conducatorul nostru a luat parte la toate antrenamentele, parasindu-si multiplele sale obligatii, a dat indrumari tehnice si interesandu-se de fiecare jucator in parte".
Ce au avut in plus ungurii: jocul direct spre poarta, nu au driblat inutil si ca si ai nostri au aplicat foarte bine sistemul de joc in... W, evident varianta ungureasca! Concluziile: rezultat bun, jucatori talentati si mai presus de toate, gratitudinea fata de "dl. general Gabriel Marinescu, creatorul celor doua zile de sarbatoare ale footbalului nostru national".
In mai 1938, Rapid urma sa dispute o semifinala din Cupa Romaniei in compania marii rivale, Venus, echipa politiei, al carei presedinte era prefectul Capitalei, Gabriel Marinescu. in prelungiri, la scorul de 1-1, Giussy Baratky a marcat golul victoriei si al calificarii. Dupa meci, conform traditiei, feroviarii au sarbatorit succesul linga Gara de Nord, la restaurantul Luther, acolo unde cinta de obicei Maria Tanase. La plecare, jucatorii Baratky, Auer, Vintilasi Rafinschi au fost arestati fara nicio explicatie. Pentru a-i scoate din beciurile politiei, presedintele giulestenilor, Costica Ardeleanu, a cerut rejucarea partidei pe motiv de arbitraj partinitor! in vestiarul Rapidului, Giussy Baratky a promis cava marca doua goluri, la fel si Rici Auer. La rejucare, feroviarii au invins Venusul cu 4-2 prin golurile reusite de cei doi, iar prefectul Gabriel Marinescu a facut o cerere catre Rapid prin care dorea sa devina presedinte de onoare al visiniilor.

Primul atentat cu bomba din Senatul RomânieiPe 8 decembrie 1920, avea sa se consemneze primul atentat cu bomba din istoria României, eveniment consumat în timpul sedintei Senatului din acea zi. Atentatul, soldat cu morti si raniti
a provocat panica în rândurile opiniei publice si politicienilor.Atentatul a avut loc la ora 14.40, când o bomba amplasata în spatele scaunului prezidential, ocupat de generalul Constantin Coanda, a explodat.


Deflagratia a provocat moartea Episcopului Radu(foto) si ranirea grava a ministrului justitiei Dimitrie Greceanu, schijele provocându-i o rana severa la torace. Au mai fost raniti: senatorul Spiru Gheorghiu, caruia i-a fost zdrobit piciorul drept, Episcopul Nifon, Episcopul Ciorogariu si presedintele Senatului, generalul Coanda. Panica si nedumerirea au fost foarte mari, initial crezându-se ca s-a spart un calorifer. Victimele ar fi putut fi mai numeroase, dar din fericire, prezenta senatorilor în sala era destul de scazuta la acea ora.Imediat dupa atentat, toate iesirile din Senat au fost blocate, pentru a se face perchezitie persoanelor din tribunele publice, crezându-se initial ca bomba a fost aruncata de aici, fara a se descoperi însa atentatorul.Presa a acordat spatii largi acestei nefericite premiere. Ulterior gruparea condusa de Max Goldstein a fost acuzată de teribilul atentat.

Septicemie generala
La orele 3,45 ministrul D. Greceanu si-a dat sfârsitul, de fata fiind d-na Greceanu si d. Hotban. Moartea se datoreste unei septicemii generale.
Agonia a`nceput pe la orele 2 d.a.
Dupa doua ceasuri numai, în mijlocul sotiei, a rudelor si a câtorva prieteni devotati, cari au stat pâna în ultimul moment la capatâi, ministrul Justitiei si-a dat sfârsitul, la ora 3,45 fix.
La baza hemii toracelui, plaga provocata de schije, avea marimea de 20 cm.
Dupa un ceas d. dr. Mina Minovici împreuna cu d. dr. Stefanescu preparatorul Institutului medico-legal a procedat la îmbalsamarea corpului regretatului disparut.
Dupa îmbalsamare, corpul a fost asezat într-o camera - rezerva pâna la noi dispozitiuni.
Note biografice
Descendent al unei vechi familii boeresti, Dimitrie Greceanu întrupa în el calitatile clasei si virtutile neamului.
De o distintiune pâna la finete în apucaturi era în sentimente, democratul cel mai convins.
În 1906 i s`a încredintat portofoliul justitiei în guvernul Gh.Gr. Cantacuzino nu numai pentru valoarea sa personala, dar ca un omagiu Moldovei în persoana unuia din cei mai alesi fii ai ei. Si acolo, si în guvernul conservator din 1911, si în guvernul de concentrare din Moldova în vremea razboiului si în actualul guvern pe ori unde a trecut. Greceanu a lasat urmele unei personalitati delicate a carei activitate n`avea nevoie sa fie sgomotoasa spre a fi realmente utila tarii si a carei gospodarii pricepute si oneste.
În patriotismul sau, în permanenta lui grije de a pune în concordanta faptele cu ideile, la începutul razboiului Greceanu, desi în vârsta, s`a înscris ca voluntar si a luptat cu vitejie pe front.
D. Greceanu era în vârsta de 59 de ani. Licentiat în drept al facultatii din Paris, a debutat în politica ca prefect al judetului Iasi, apoi a fost primar al orasului Iasi pe care l-a îmbogatit cu multe lucrari edilitare.
A intrat pentru prima oara în guvern la 1906 ca ministru al Justitiei, în cabinetul Cantacuzino.
La 1911 a intrat din nou în guvern ca ministru al lucrarilor publice, iar în Decembrie 1916 ca ministru de lucrari publice în guvernul de colaborare din Moldova, când a reorganizat transporturile de razboi.
A fost în nenumarate rânduri deputat al Iasilor.
A facut campania din 1913 în Bulgaria si campania din 1916 ca simplu soldat în reg. 7 rosiori, luptând în prima linie.
A fost înaintat caporal pe câmpul de lupta cu ordin de zi si apoi sublocotenent.
În 1908 a fost ales sef al partidului conservator din Iasi.
El cade victima unui atentat odios.
Premiul pentru prinderea atentatorilor
Ministerul de interne va acorda un premiu de 200 mii lei acelei persoane care va descoperi pe atentatori sau va da indicatiuni precise asupra lor.
Starea celorlalti raniti
Eri la ora 4 jum. d. a. d-lui Spiru Gheorghiu i s`a amputat piciorul drept. Cauza care a determinat pe medici la aceasta e o cangrena care astupase artera femurala.
Amputarea a fost facuta de catre d. dr. Sebastian secundat de catre internii Copaceanu si Hristu. C.
Aseara la ora 7, vizitând pe episcopul Clorogarin si întrebându-l cum se simte, P.S.S. mi-a spus:
"Asta noapte am dormit bine. Ma simt însa buimacit. În fata primejdiei, totdeauna eu sunt tare". La aceasta ora, ranitul a avut 38 de grade, ceea ce însemna o îmbunatatire a starei sale. Starea Episcopului Nifon al Dunarii de Jos este buna. Se crede ca nu se vor ivi complicatiuni.D. Tache Ionescu a sosit la spitalul Coltea la orele 6 d. a. D. general Averescu a vizitat pe raniti la ora 7 seara, iar de aici a plecat la sanatoriul d-lui dr. Gerota. (...) Odata cu arestarea lui Alecu Constantinescu, si a complicilor sai, s`au gasit însa scrisori din cari reesea ca se vor savârsi atentate.
Circula zvonuri si unele ziare au si înregistrat ca masinile infernale sunt construite din obuse furate de la fortul Jilava. Nu se poate sti precis deoarece partea dinainte a lor - din care s`ar putea face constatarea - s`a sfarâmat în timpul exploziei. Tot asa nu se poate preciza de ce provenienta sunt proectilele: indiene sau straine. De altfel, în aceasta directiune cercetarile expertilor continua.

Cum au scapat prostituatele de legea lui MavrocordatSucariti, cum spunea turcimea, pe cei doi domnitori români - Constantin Brâncoveanu si Dimitrie Cantemir - care i-au tradat, trecând de partea rusilor, otomanii au ajuns la concluzia ca ar trebui sa schimbe nitel macazul. Si, în consecinta, sultanul Ahmed Itan al III-lea, sfatuit de apropiatii sai, a hotarât sa nu mai numeasca domni pamânteni în Moldova si în Tara Româneasca. Asa se face ca, timp de aproximativ o suta de ani, pe tronul provinciilor de la nord de Dunare au fost adusi domni venetici, selectionati cu grija dintre grecii aciuati în Fanar, înca din anul 1453, când acest vestit cartier a devenit resedinta a patriarhului ortodox de Constantinopol.


Domnitorul descopera ca oamenii în sutana petrec prin cârciumi

Se spune ca epoca fanariota în Tarile Române a început o data cu aparitia lui Nicolae Mavrocordat pe tronul Moldovei, în 1710. Cum se alegeau acesti domni straini? Cu grija. În primul rând, trebuiau sa fie credinciosi Portii. Apoi, sa fie învatati si întelepti. De obicei, erau selectionati dintre dragomani - un fel de talmaci, interpreti - cunoscatori ai mai multor limbi straine si priceputi în ale diplomatiei. De asemenea, se avea în vedere ca pretendentii la aceste demnitati sa nu fie prea lacomi spre înavutire (sa nu dea rau la norod, spuneau, chipurile, turcii).
Greu de îndeplinit însa asemenea cerinta. Sa umbli cu mierea pe mâini si sa nu te ungi... Si mai erau si peschesurile. Toate atârnând, desigur, pe umerii bietilor românasi. Istoricii spun însa ca epoca fanariota a avut si oarecare beneficii pentru noi. Li s-ar fi stopat, cica, pofta flamânda a celor doua mari imperii megiese - Rusia si Austria - de a-si împarti frateste teritoriile dintre Carpati si Dunare. Se spune ca asa a si fost. Se mai afirma ca în aceasta perioada s-a simtit un reviriment cultural. Fiii boierilor autohtoni, prinzând gustul învataturii, au început sa frecventeze cu mai mult sârg înaltele scoli straine, deschizându-si capul si mintea spre lume.
Dar nu despre asta e vorba. Sa revenim la ce se întâmpla în Moldova, prin anul 1748, în timpul domniei lui Constantin Voda Mavrocordat. Socotindu-se, pe drept, un domn bun si un reformator luminat, nu s-a dat în laturi de la nimic. S-a implicat în toate. Inclusiv în problemele popilor si ale femeilor. S-o luam mai întâi cu popii. Iscoadele Mavrocordatului, trimise în tara, sa vada cam ce fac slujitorii Domnului prin biserici, s-au întors la Iasi cu informatii mai mult decât alarmante.
Oamenii în sutana, raportau iscoadele, neavând ce face, îsi pierd vremea cât e ziulica de mare, ba chiar si noaptea întreaga, în jurul butoaielor cu vin din cârciumi. Când aveau chef, si aveau destul de des, încingeau cu enoriasii si câte o sârba îndracita pe ritm de Isaia dantuieste. Mai rau era ca nici duminica, la slujba, în biserica, nu veneau cu capul limpede. Când ajungeau la tamâiat, sfintiile lor, stimulate pesemne si de aburii bauturii de peste noapte, întârziau vreme îndelungata în fata fiecarei femei mai de doamne-ajuta, din primele rânduri, afumându-le din belsug cu cadelnita în timp ce le priveau, cu pofta necurata, din talpi pâna în crestet, "punând gând rau asupra lor".
Spre bucuria amatorilor de chiolhanuri duminicale, preotii greci dornici de înavutire, ce invadasera bisericile moldovenesti o data cu venirea în tara a domnilor fanarioti, au instalat peste drum de lacasul Domnului si câte o cârciumioara întesata cu butoaie de vin, de multe ori contrafacut. Asa ca, dupa slujba, cei mai multi dintre drept credinciosi îsi faceau o cruce mare, îsi spuneau Doamne-ajuta si treceau rapid, fara complexe, dincolo de ulita, în "casa cu placeri a satanei", cheltuindu-si agoniseala din cursul saptamânii ce tocmai se sfârsise.
Popii - încuiati în biserici si pusi cu burta pe carte
Având în vedere toate aceste "matrapazlâcuri îmbracate în odajdii bisericesti", Nicolae Voda Mavrocordat nu se zgârci în a lua cele mai potrivite masuri întru salvarea din pacat a tagmei preotesti. Prima grija a domnitorului a fost aceea de a-i recicla, cum se spune acum, pe popii din toate parohiile. Îi baga în biserici de pe la trei noaptea, plantând la usi doi-trei zdrahoni de ciohodari - un fel de paznici domnesti - si îi tinea acolo nemâncati pâna pe la sapte dupa-amiaza. În acest timp, un popa socotit nitel mai învatat le citea de la Anvon, din carti sfinte, ce si cum e cu orânduielile bisericesti.
Le reamintea cum trebuie sa se produca taina sfânta a botezului, cum se comporta o fata bisericeasca, ce se respecta la o cununie în preajma altarului, staruindu-se pe faptul ca e oprit de la Dumnezeu ca privirile parintelui sa zaboveasca prea mult pe trupul tinerei mirese, pentru a nu-l baga în pacat nici macar cu gândul. Li se mai vorbea cursantilor despre împartasanie, spovedanie, parastasuri si asa mai departe. S-a atras atentia si cucoanelor preotese ca e nevoie sa-si tina mai din scurt barbatii si sa nu-si ia ibovnici decât în cazuri de forta majora, când parintele e prea vârstinc si îsi pierde barbatia pe drum. Cât priveste cârciumile, pricazul a fost ca acestea sa fie mutate urgent la trei-patru ulite de biserica.
Cu muierile a fost mai greu. Dar Nicolae Voda Mavrocordat, reformist luminat cum era, s-a descurcat pâna la urma si cu doamnele.
Mai întâi însa ar trebui consemnat un anume fapt. Daca înainte de epoca fanariota doamnele si domnisoarele, precum si, în general, boieroaicele autohtone, se implicau frecvent în treburile politice, sociale si economice ale tarii sau ale tinuturilor, dând dovada de un libertinaj foarte larg, spun cronicarii, mai ales din punct de vedere al moravurilor, o data cu venirea domnilor straini, lucrurile s-au schimbat la o suta optzeci de grade. Aducând cu ele obiceiurile din Turcia musulmana, femeile din protipendada, în frunte cu prima doamna a tarii, au impus o austeritate severa asupra a ceea ce se chema moralitatea feminina.
Doamnele si domnitele nu îsi mai permiteau sa apara tam-nesam în fata, la manifestari publice, la teatre si, în nici un caz, la sindrofii mai mult sau mai putin mondene. Ele puteau fi vazute, de putini privitori însa, doar la anumite serbari familiale prilejuite de botezuri, logodne, nunti si, doamne fereste, la niscaiva înmormântari mai însemnate. Restul timpului, adica mai tot, stimabilele si-l petreceau ferite de ochii lumii, în gineceul lor (gineceu fiind, dupa cum se stie, pistilul unei flori, dar si apartamentul rezervat femeilor din casele antice grecesti).
Crâsmaritele - scoase din bodegi
Asta era situatia femeilor la nivelul superior al societatii. Mai jos, prapad, dupa cum consemneaza cronicarul. Nicolae Voda Mavrocordat a fost intrigat mai ales de faptul ca tinerele moldovence erau folosite de anumiti interesati pentru a-si burdusi cât mai mult si cât mai repede pungile cu galbeni, fara sa tina cont ca metodele lor de înavutire rapida duceau, printre altele, la o degradare perpetua a moravurilor si la generalizarea depravarii. Înfuriat la culme, Voda a dat ordin sa înceteze imediat obiceiul de a pune în cârciumi fete tinere si frumoase, mai mult goale decât îmbracatre, pentru ca barbatii, înfierbântati de bautura, dar si de nurii ademenitori ai provocatoarelor crâsmarite, sa comande tot mai multe ulcele cu vin sau feligene cu rachiu de tescovina.

Mânat de aceleasi ratiuni reformatoare, domnitorul i-a convocat în capitala tarii pe ispravnicii tuturor tinuturilor moldovenesti, poruncindu-le sa cutreiere satele si târgurile apartinatoare si unde vor da de femei învinuite de curvie marturisita sa le prinda cu arcanul si sa le trimita cu paza stricta direct la Iasi. Actiunea a durat câteva luni bune, sustinuta de forte de ordine impresionante. Dar, din pacate pentru stapânire, nu s-au putut strânge decât vreo optzeci de nenorocite din întreaga Moldova. Neavând încotro, Voda s-a multumit si cu atât. Dupa o mustruluiala buna, cu fiecare în parte, învinuitele de curvie marturisita au fost închise în beciurile Mitropoliei de la Sfântul Gheorghe, unde erau tinute "de mureau de foame, în întuneric, ramânând ca vai de ele, goale".
Doamna Catrina intervine în sprijinul prostituatelor

Aflând de treaba asta, din fundul gineceului ei (sau iatac, cum i se spunea în Moldova), Doamnei Catrina, sotia Mavrocordatului, i se înmuie inima de mila si se hotarî sa faca ceva pentru bietele femei lovite de crunta reforma "moraviceasca" a lui Voda. Îsi lua o interpreta, caci nu se deprinsese prea bine cu limba autohtona, si coborî, cu voia sotului, în întunecatele beciuri de la Mitropolie. Ceea ce vazu, o îngrozi. Nu se poate asa ceva, îsi zise, dupa ce zabovi acolo câteva ceasuri bune, stând de vorba cu bietele femei. Le-a încurajat cât a putut, "trimitându-le, apoi pâine si lumina ca sa nu sada pe întuneric, si câte un cântar-doua de in ca sa nu stea degeaba".
Dar nu-i de-ajuns, îsi mai spuse miloasa Doamna. Dupa ce obtinu încuviintarea domnitorului, dadu sfoara prin tara cum ca oricare din acele femei nenorocite, închise din vina lor în beciurile Mitropoliei, va fi slobozita daca se va gasi un suflet bun de barbat care sa le ceara de nevasta. Pretendenti s-au gasit îndata. Mai ales ca Doamna Catrina nu a omis sa specifice în depesele trimise înspre toate colturile Moldovei ca fiecare mireasa iesita din beciurile de la Sfântul Gheorghe va primi, ca zestre, pe seama vistieriei domnesti, câte o punga cu zece galbeni, o vaca cu vitel, cinci oi gata a fata si câte zece gaini ouatoare cu cocosul de trebuinta.
Asadar, reformele lui Nicolae Voda Mavrocordat s-au soldat cu rezultatele scontate. O vreme, se scrie în cronici, nu a mai fost vorba, cica, de popi betivi si fustangii si nici de femei învinuite de curvie marturisita. Câta vreme anume, nu se spune. Cronicarii au tacut mâlc din acest punct de vedere.

Cum arătau ospetele domneşti şi boiereşti de odinioarăCronicarii nostri au amintit adeseori de ospetele desfasurate la Curtile domnilor români, fara sa acorde însa vreo atentie speciala elementului descriptiv, poate si din cauza ca, la acestea, ei asistau zilnic si le îndeplineau conform obiceiului transmis.

Comparând totusi istoriografia munteana cu cea moldoveana, se observa o bogatie mai mare de amanunte legate de protocol în cronicile muntene. În schimb, cronicarii moldoveni erau mai interesati de evenimentele politice. În linii generale, însa, ceremonialul ambelor tari este înfatisat la fel.
Notiuni scrise despre ceremonial la români îsi fac aparitia în operele parenetice, prima de acest gen fiind "Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie", unde gasim elemente referitoare la recrutarea dregatorilor, la savârsirea ospetelor, la receptia solilor etc. Desi sunt mai multe pagini cu referiri la regulile mesei, acestea nu ne arata de exemplu cum se desfasura servitul mesei ori modul de a mânca.


Izvoare românesti si straine
Literatura propriu-zisa de ceremonial a fost în centrul atentiei la noi, începând cu 1691, când ieromonahul Hrisant, patriarhul de mai târziu al Ierusalimului, traducea "De oficiis" a lui Pseudo-Codinos, la cererea stolnicului Constantin Cantacuzino. Aceasta opera trebuie sa constituie un îndreptar pentru aplicarea regulilor de curte imperiale la Curtea domneasca din Muntenia, dar ea a circulat în acelasi timp si în Moldova. Interesul pentru aceasta lucrare bizantina a fost mult mai puternic în timpul lui Nicolae si Constantin Mavrocordat, pâna pe la 1750, fara insistente asupra unui anumit fel de ceremonii.
O sursa care prezinta garantia autenticitatii si exactitatii ramâne însa "Descriptio Moldaviae", opera lui Dimitrie Cantemir, terminata în Rusia între anii 1716 - 1717.
El însusi domn dar si istoric, Dimitrie Cantemir a putut cunoaste din propria-i experienta obiceiurile mai vechi si noi legate de curtea domneasca, pe care le-a descris în lucrarea mai sus amintita. Informatiile pe care ni le lasa privind ceremonialul ospetelor domnesti sunt întocmai cu cele ale lui Paul de Alep sau ale logofatului Gheorgachi (1762).
Condica de obiceiuri, adevarat manual al protocolului, scrisa de logofatul Gheorgachi, la porunca domnului Moldovei, Grigore Calimachi (1761 - 1764), a fost editata prima oara în 1846, în chirilica, de Mihail Kogalniceanu si reeditata în latineste la 1874. Ea constituie un izvor deosebit de informatie istorica referitoare la moravurile noastre sociale si politice în secolul al XVIII-lea. De asemenea, memoriile de calatorie ale strainilor care au trecut pe la noi, din a doua jumatate a secolului al XVII-lea si pe tot parcursul secolului urmator, jurnalele solilor si ambasadorilor confirma, la rândul lor, desfasurarea diferitelor ceremonii potrivit unor regulamente protocolare.
Informatii pertinente în acest sens ne-au lasat strainii care au ramas vreme mai îndelungata în anturajul domnilor din Moldova si Tara Româneasca: Paul de Alep (descrieri din vremea lui Vasile Lupu: 1634 - 1653) si Matei Basarab (1632 - 1654) sau Anton Maria Del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714), care a luat parte la numeroase festivitati la Curtea domnului muntean.
Cafeaua cu dulceata
Cea mai simpla forma de tratatie la Curte era servirea cafelei, care se facea cu o ceremonie deosebita, dupa obiceiul turcesc. Cafeaua se oferea uneori numai cu dulceata: în Joia Mare, dupa împartasanie, în Duminica lasatului secului de brânza, în ziua Sfintei Parascheva. De cele mai multe ori însa ea încheie o masa copioasa. Cafeaua se bea uneori cu "vutca" (un fel de liqueur) pe care o servea marele cupar, întâi Domnului, apoi la beizadele si în urma celorlalti.
"...Îndata vel cupar, cu tipsia cea de argint stând înaintea Domnului, pune vutca în doao pahare si întâi cuparul ia credinta, apoi Domnul sângur ia paharul de-l pune la gura si ia confeturi; si copiii cei din casa, ce sântu rânduiti de vel camaras, dau vutca mitropolitului..., la arhierei si la boieri." Dupa confeturi, vel cafegiu pune pe dinaintea Domnului peschirul cel rânduitu, ce se chiama fota, da Domnului cafea, si copiii din casa la mitropolitul, la arhierei si la boieri.
Dupa consumarea cafelei, mitropolitul facea plecaciuni în fata Domnului, apoi iesea, ceremonia fiind repetata de fiecare oaspete în parte.
Obiceiul tratatiei cu cafea nu apare în izvoadele noastre din secolul al XVI-lea, fiind însa des pomenit în memoriile lui Paul de Alep sau al altor calatori straini din secolul urmator. Pe la 1667, chiar se vorbea pentru prima data în Bucuresti de o "cahvenea" tinuta de un fost seimen al palatului din Constantinopol. Localul se afla în apropriere de Biserica Doamnei. Mai târziu documentele pomenesc si de "cahveneaua" din Podul Beilicului (Calea Serban Voda), care functiona non-stop, era aproape de Casa Beilie - locul de adapost al tuturor musafirilor veniti de la Tarigrad.
Serbetul - delirul europenilor
În secolul al XVIII-lea, servirea cafelei la Curtea domneasca devenise, asa cum s-a vazut, ceva obisnuit. Marele camaras avea în subordinea sa toti slujitorii (platiti lunar), care serveau cafeaua cu accesoriile ei: serbetul si ciubucul.
Câteodata însa, combinatia de dulceturi, cafele si serbeturi, servite celor veniti din Occident, punea la grea încercare respectarea protocolului de catre oaspeti. În acest sens, un exemplu amuzant îl constituie relatarea baronului François de Tott, care, fiind primit în Moldova în 1767, de Grigore Calimachi (1767 - 1769), "... a trebuit sa îndure toate ceremoniile turcesti". El ne povesteste ca "cea mai însemnata, cea care sadeste cea mai mare consideratie, este oferirea "serbetului", ea este întotdeauna urmata de stropirea cu apa de trandafiri si cu parfum de aloes. Acest serbet, de care se vorbeste atât de des în Europa si care este asa de putin cunoscut, este facut din paste de fructe cu zahar, topite apoi în apa si care sunt atât de parfumate, încât abia poti sa gusti aceasta bautura ....M-am servit deci cu tot atâta discretie, ca si din dulceturile care însotesc cafeaua...". Nu acelasi lucru s-a întâmplat însa cu valetul baronului, care a mâncat tot gingimbrul zaharisit, ce i s-a înfatisat, apoi a înghitit dintr-o data tot vasul de serbet (care fiind atât de dulce se consuma cam într-o saptamâna), lasându-i pe cei de la curte muti de admiratie. Se pare ca cei mai multi europeni nu stiau sa consume serbetul.
Astfel, polonezul Adam Golarlowski, secretarul soliei condusa de Iosif Podoski, aflata în trecere spre Poarta, în 1759, povesteste ca, fiind în vizita la pasa de Hotin, dupa ce au fost tratati cu cafea si tamâiati cu "fum înmiresmat", la urma li s-a adus serbet de struguri, pe care Golarlowski l-a baut "dintr-o singura sorbitura ca rachiul". Cu acelasi protocol sunt primiti oaspetii si de domnul Moldovei, Ioan Teodor Callimachi (1758 - 1761), si ceea ce este interesant, a doua zi, când domnul înapoia vizita solului, era tratat, la rându-i, cu dulceata, cafea si tamâiat cu parfum.
Tratatiile erau foarte dese, pentru ca, de "cându era giugul tarii" mai greu, ele înlocuiau mesele bogate de odinioara. "Au fost obiceiu la domnii cei mai vechi, cându era giugul tarai mai usor, de nu lipsiia masa cea domneasca si masa safaciia în divanul cel mic, cu cheltuiala visteriei...", ne confirma logofatul Gheorgachi la 1762.
Documentele interne si externe consemneaza într-adevar din vechime, multe mese si ospete organizate întotdeauna cu un anumit ceremonial si fast la Curtea domneasca, la primirea domniei, sau prilejuite de unele sarbatori religioase de peste an: Craciun, Anul Nou, Boboteaza, Pasti. Alte prilejuri fiind evenimentele din familia domnului (nunti, botezuri) sau grandioase festinuri oferite în cinstea solilor sau ambasadorilor straini.
Asezarea Domnului la masa - anuntata cu o salva de tun
Relatarile lui Paul de Alep, Dimitrie Cantemir si Gheorgachi, privind desfasurarea ospetelor, sunt asemanatoare, ceea ce înseamna ca obiceiurile se transmiteau prin traditie.
Divanul cel mic era locul unde se aseza masa în zi de sarbatoare. Invitatii, arhiereii si boierimea pâna la logofatul al doilea, împreuna cu cei doi vornici de poarta, erau trecuti în "isvod cu pecete domneasca". O salva de tun anunta asezarea Domnului la masa. Dimitrie Cantemir chiar specifica momentul "marele stolnic mai întâiu gusta bucatele puse înaintea Domnului, dupa care, îndata ce Domnul a întins mâna ca sa scoata mâncare, tunurile bubuie si cânta muzica si cea crestineasca si cea turceasca". Postelnicul si vel spatarul stau în exercitiul functiunii ("zvorindu") la spatele Domnului, primul cu toiagul în mâna, al doilea cu sabia si buzduganul, ambii cu caftane cu "7 coti tafta naramgie" legati peste umar".
Alti boieri, care "svonesc" în timpul mesei, sunt velmedelnicerul, care da domnului sa se spele si cu lingura cea mare de argint scoate Domnului pe talger supa si alte bucate; velclucerul - purtatorul de grija a mezelilor ce se aduce de la beciul domnesc; velvamesul - purtatorul de grija a confeturilor, acesta fiind fara caftan.
De la al treilea pahar, boierii amintiti mai sus trec si ei la masa pe care le-a pregatit-o, separat, marele camaras, locul la servit luându-l boierii de rangul al doilea. Sunt obligati sa vina numai la închinarea paharelor sau la rostirea ovatiilor. Primul pahar îl ridica mitropolitul, pentru slava lui Dumnezeu. Al doilea pahar îl ridica Domnul, pentru sanatatea împaratului (Dimitrie Cantemir spune ca numele împaratului nu se rosteste, caci pentru moldoveni era un lucru "nepotrivit si urât, iar a închina pentru regii crestini si ortodocsi, este un lucru plin de primejdie").
La acest de-al doilea pahar, începe sa cânte mehterhaneaua si muzica din sala mesei si se face "sanlâc" - adica se sloboade tunul si pustile. Al treilea pahar îl ridica mitropolitul, pentru Domn si familia lui. În acest moment ceremonia atinge culmea ei. Boierii primesc de la cupar câte o cupa de vin, si fiecare, dupa ce bea, merge de-i saruta mâna Domnului. La urma, vin cântaretii bisericesti, care primeau bacsis câte un galben. Apoi Domnul închina pentru mitropolit, arhierei si boieri. Fata de aceste reguli, Dimitrie Cantemir mai aminteste faptul ca "Domnul nu obisnuieste sa se scoale de la masa mai înainte de a se fi adus lampile, iar dupa ce acestea au fost puse pe masa de marele medelnicer, oaspetii toti se scoala în picioare si saluta Domnul lor. Semnul scularii de la masa este servetul pus de Domn pe masa. Observând aceasta, marele postelnic, "cu batul de argint pe care îl tine în mâna loveste în pamânt, la care semn toti câti se pot tinea pe picioare, se scoala deodat..."
Doamna nu participa la ospat
Ospitalitatea Domnului mergea pâna acolo încât boierii mai luau din mezeluri si confeturi în naframi si pentru acasa caci considerau o onoare mâncarea pe care au luat-o de la masa Domnului. Nu aveau voie însa sa plece cu vasele din argint.Terminându-se masa, Domnul se spala pe mâini în spatarie, iar boierii în divanul cel mic. Cafeaua se servea în spatarie. Dupa cafea, de multe ori, Domnul tinea pe boieri pâna seara punându-i la "gioc". De regula, la ospat nu participa si Doamna. Ea da separat masa jupâneselor. Era servita de vornic si de ceilalti slujitori dupa influenta turceasca, ce atinsese pâna si organizarea interioara a palatului domnesc. Si aici, se folosea un ceremonial: Doamna ridica paharul întâi, raspundea logofeteasa cea mare si celelalte jupânese si îi sarutau mâna.
Dupa masa, oaspetii, barbati si femei, se întâlneau în maibent, care era încaperea personala a domnului si faceau un "joc de obste". În a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, se constata o schimbare în ceea ce priveste participarea Doamnei la ospat. Astfel, Nicolae Mavrogheni oferea în 1786 un ospat unei aristocrate engleze, Lady Craven, ocazie cu care participa si doamna tarii, servita de noua femei.
În Tara Româneasca, ospetele de sarbatori la Curtea lui Constantin Brâncoveanu si-au gasit un cronicar atent în persoana secretarului sau italian, Anton Maria Del Chiaro, care a lasat o importanta descriere a mesei de pasti sau a celei de Sf. Vasile. Aflam astfel ca, la 1 ianuarie, daca vreunul din comeseni stranuta la masa, i se faceau daruri, constând în tesaturi de postav sau atlas. La încheierea ospatului, se aducea o placinta foarte mare în care erau bagati 50 de galbeni si diverse ravase amuzante. Un vechi obicei la banchetele solemne de la Curte, ca si la nuntile boieresti, era sa nu se strânga farfuriile de pe masa când se schimbau felurile de mâncare. Puse una într-alta, se forma un edificiu atât de înalt încât boierii, chiar stând în picioare, nu se mai puteau vedea. Obiceiul a fost însa parasit înca din vremea lui Del Chiaro.
Tiganii muzicanti sunt nelipsiti de la mese
Mese mari se mai dadeau si cu ocazia nuntilor de la Curte. Astfel, numai în perioada 1694 - 1704, la Curtea lui Constantin Brâncoveanu, s-au celebrat cincizeci de nunti, afara de cele noua ale beizadelelor, precum si ale altor fii de boieri pâna la 1714. Nuntile domnesti erau fastuoase. O descriere interesanta ne ofera un mester negustor, sticlar din Boemia, care, în 1698, lua parte la ospatul de nunta al domnitei Ilinca, fiica lui Constantin Brâncoveanu, cu Scarlat Mavrocordat. Deci, Georg Franz Kreybich, dupa ce vinde lui Brâncoveanu pahare pentru 200 de taleri, participând la ospat, ne povesteste:
"A fost veselie si aveai ce vedea... caci, dupa terminarea ospatului, în aceeasi sala în care se prânzise, a fost ridicata o cetate, împresurata de turci, iar în cetate erau nemti. Turcii bateau cetatea cu tunuri si bombarde si-i sileau sa se predea si sa ceara pace". Asemenea spectacole erau imitatii dupa cele care se dadeau la Constantinopol. De obicei, erau la moda reprezentatii mimate, înfatisând atacuri de cetati si lupte între ostiri. Mai departe, Kreybich povesteste ca au fost tot felul de jocuri si dansuri turcesti, arabesti, chinezesti, tatarasti, frantuzesti, spaniole si lesesti.
Alte ospete se dadeau în cinstea ambasadorilor straini. Astfel, o receptie stralucita a fost aceea data în 1702, pentru lordul Williams Paget (ambasador la Poarta în perioada 1693 - 1702), la Curtea lui Constantin Brâncoveanu. Masa lunga era bogat încarcata si a durat mai mult de sapte ore, în care timp au urmat multe rânduri de bucate si belsug de vinuri minunate. S-a închinat pentru sanatatea sultanului, a împaratului Germaniei si reginei Angliei si a fiecarui oaspete de la masa, în zgomotul salvelor de pusca. Mult mai târziu, în 1755, contele Mniszech, trimisul extraordinar al regelui Poloniei, poposea în Moldova la Curtea lui Matei Ghica (1753 - 1756). El va participa la un ospat, unde "s-au adus peste patru sute de feluri de bucate. În timpul mesei, se auzea muzica domneasca si urarile se tineau în bubuitul tunurilor. Se remarca, de asemenea, prezenta obligatorie a muzicii. Tiganii erau muzicantii cei mai cautati la curtile domnesti. Desigur ca erau influentati în cântecele lor de melodiile turcesti, si, totusi, constituiau muzica nationala a Domnului, cu zicaturile ei vechi însotite de jocuri zgomotoase. Nu lipsea nici trupa de muzicanti turci, care, în toate serile, la chindie, cânta cântece militare turcesti în curtea palatului. Când veneau pasii în tara, aduceau cu ei mehterhaneaua lor, care le cânta la chindie.
De multe ori, la marile ospete, nu lipseau jocurile mascaricilor si pehlivanilor. Din documentele pastrate pâna astazi, rezulta ca, printre primii bufoni de la curtile domnesti de la noi, era Petre Bolea (bufonul pitic al voievodului moldovean Petru Schiopul).
În epoca fanariota, locul mascaricilor traditionali era luat de soitari, recrutati dupa moda constantinopolitana, dintre slugile domnului. Purtau pe cap calpace mari de blana, de care atârnau mici oglinzi si tineau în mâini bastoane cu clopotei din argint.
Pentru a completa imaginea acestor ospete, ar trebui sa amintim ce si cum se mânca. Multi dintre calatorii straini sunt de acord ca mâncarurile erau îmbelsugate si ca erau preparate dupa bucataria franceza, nemteasca si italiana. Absenta meselor rotunde si ovale (folosite de greci, la Istanbul pe la 1760), a scaunelor, si mentionarea bancilor cu spatar asezate la mese lungi, ca în trapezele calugarilor, ramân o caracteristica româneasca pâna în anii 1830. Fata de masa este, "dupa obiceiul tarii", din pânza de in, foarte fin tesuta. Foile de zestre date copiilor lui Constantin Brâncoveanu înregistrau servete cu flori de fir, tipsii de argint, de cositor si arama. Pahare, linguri, cutite, si furculite, solnite, toate din argint, ligheane, ibrice si sfesnice. În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, modelul european de a se servi la masa de tacâmuri si a sta pe scaune în jurul unei mese este tot mai des întâlnit. Lady Craven ramânea în 1786 profund impresionata de masa în stil european, la care a fost invitata de Nicolae Mavrogheni, la Bucuresti: se sta pe scaune, domnul la un capat al mesei, iar, la celalalt, prezenta este si doamna. Vesela este din argint, sfesnicul de pe masa din alabastru, cu flori de rubine si smaralde.
Atentia pe care o acordau Domnii pentru angajarea unor bucatari si cofetari iscusiti era mare. Astfel, se cunoaste ca la curtea lui C. Brâncoveanu era un bucatar neamt. Însusi Grigore Calimachi, care s-a preocupat de alcatuirea Condicii de ceremonii, cerea în scris, din Polonia, un bucatar bun, caruia îi oferea 50 piastri pe luna, haine si obiecte în valoare de 300-400 piastri pe an si un apartament aproape de palat, unde sa locuiasca împreuna cu familia sa.
Cartea de bucate a stolnicului Constantin Cantacuzino
Un izvor extrem de serios pentru cunoasterea bucatariei românesti de la începutul secolului al XVIII-lea ramâne o carte de bucate, la a carei origine sta stolnicul Constantin Cantacuzino, "marele ordonator al meselor de la Curtea domneasca din Bucuresti vreme de 40 de ani, maestru de ceremonii si print al gastronomilor români din toate timpurile". Copii dupa aceasta culegere de retete au circulat pâna dupa jumatatea secolului al XIX-lea. Din cele 293 de retete, multe traduse din limba italiana, franceza si germana, aflam ca se consuma foarte mult peste, legume, carne de vitel, oaie, iepuri, vânat si salate. O atentie deosebita se acorda vutcilor si dulceturilor, atât de la "moda" în societatea din acea vreme, dar mai ales în secolul fanariot, apei de trandafiri, necesara la spalatul mâinilor înainte si dupa masa. Recomandarea era de a prezenta în mod placut preparatele, prin pete de culoare (flori comestibile), în special verde, galben, rosu, albastru. La acestea, se adauga informatiile date de florentinul Del Chiaro, despre cosurile cu cozonaci sau de placintele mari cu ravase si bani, care încheiau ospatul domnesc de Sf. Vasile, facute "din foite de aluat".
În timpul meselor, dar mai ales dupa masa se bea vin, care vara era racit cu gheata (pastrata din timpul iernii în ghetarii), cum era de exemplu la curtea lui C. Brâncoveanu, unde era stipendiat un "ghetariu", ce-si facea slujba la "legnita" (ghetarie).
Sursele alimentare locale erau completate cu imense cantitati de produse de lux, aduse din Orient si Occident. Astfel, registrele vamale indica mari cantitati de condimente, fructe exotice, zahar (Venetia), ulei, cafea, vinuri, cu preturi excesiv de mari.
Comparând ceremonialul cu care se faceau ospetele domnesti cu relatarile lui Pseudo-Codinos, privitoare la mesele împaratilor bizantini, sau cu acelea referitoare la masa sultanului, observam unele asemanari de ordin general: pregatiri pentru invitarea persoanelor, lux în ceea ce priveste serviciul (sultanul întrebuinta foarte rar serviciul de argint si aur), numarul mare de slujitori (mai putin la turci), eticheta asezarii la locurile cuvenite (foarte complicata la bizantini).
De la Bizant s-a luat obiceiul cântarii imnurilor religioase corespunzatoare sarbatorii la care se dadea banchetul, dar apare si un element local pentru ca se îmbina elementul religios cu cel laic (cântarile bisericesti alaturi de lautele tiganilor, prezenta icoanei si a candelei aprinse în sala de mâncare). Alte elemente locale erau: supunerea boierilor fata de Domn si al jupâneselor fata de Doamna, prin sarutarea mâinilor; obiceiul pamântului al toastelor, la ridicarea fiecarui pahar; încheierea mesei prin unirea mesenilor barbati si femei, pentru un joc cu zicaturi si glume pâna seara târziu. Dar si mai importante erau atributiile slujitorilor si îmbracamintea lor. Oricum, elementele de împrumut bizantino-otomane par sa se manifeste mai mult în domeniul ceremonialului pur politic, în rest era traditie pentru obiceiurile mai vechi românesti, transmise din generatie în generatie.
Pretentiile de a îmbraca orice eveniment de la curtea domneasca într-o aureola de fast si lux cresc spre sfârsitul secolului al XVIII-lea. Sunt semnificative în acest sens crearea logofetiei de obiceiuri în Moldova între 1795 - 1799, deci în vremea lui Alexandru Calimah, iar în Muntenia în timpul lui Alexandru Ipsilanti (1797).

Sporturile de iarnă în România au fost la început...
Tradiţia sporturilor de iarnă în România este una de dată recentă, în ciuda faptului că relieful muntos ocupa şi în Vechiul Regat o pondere semnificativă. Importul acestor sporturi s-a făcut sub forma modalităţii de a petrece timpul liber iarna de către clasele aristocratice. Începutul a fost promiţător, însă rezultatele se lasă aşteptate şi azi.

Originile sporturilor de iarnă sunt, fără îndoială, utilitare. Deplasarea prin zăpezile Nordului sau nevoia de a traversa şi sigur, şi repede apele îngheţate au dus la apariţia schiului şi a patinajului. Vânătorii şi războinicii au preluat rapid aceste moduri de deplasare. Treptat însă, patinajul şi-a făcut loc şi în modalităţile de petrecere a timpului liber – să ne gândim doar la peisajele de iarnă ale maeştrilor flamanzi din secolul al XVI-lea.
O istorie regală şi una transilvăneană
Dar abia din secolul al XIX-lea putem vorbi despre „sporturi de iarnă“ în adevăratul sens al cuvântului. Descoperirea vacanţelor de iarnă în munţi s-a împletit cu moda sportivă, ascensiunile şi schiul devenind parte integrantă a acestora, întocmai ca şi seratele sau balurile. Concursurile au generat căutarea performanţelor şi a recordurilor. În 1892 avea să apară Uniunea Internaţională de Patinaj iar în 1924, primele Jocuri Olimpice de Iarnă, ţinute la Chamonix.


În România, sporturile de iarnă au o istorie duală. La Bucureşti şi în restul Vechiului Regat patinajul, schiul, bobul, hocheyul pe gheaţă au apărut în mediile aristocratice. Un rol esenţial a revenit Familiei Regale. Membrii acesteia puteau fi văzuţi nu doar ca practicanţi, ci şi ca patroni şi dezvoltatori ai lor. Astfel, prinţul-moştenitor Carol a patronat Federaţia Societăţilor Sportive din România, fondată în 1912, care a inclus de la bun început dezvoltarea sporturilor de iarnă printre obiectivele sale. Viitorul rege Carol al II-lea era el însuşi un schior pasionat, numeroase fotografii arătându-l în această postură, împreună cu fiul său, Mihai, pe atunci Mare Voievod de Alba Iulia.

Şi ceilalţi membri ai Familiei Regale împărtăşeau pasiunea pentru schi. Ca studentă a Academiei Naţionale de Educaţie Fizică, principesa Ileana lua parte la taberele de iarnă de la Predeal, găsind, în coborârile alături de colegi, un simbol: traseul trecea peste vechea frontieră austro-ungaro-română. În iarna anului 1930, logodna cu prinţul Anton de Habsburg a fost anunţată oficial tocmai în mijlocul colegilor din tabăra de iarnă a A.N.E.F. Dar principele Nicolae a fost cel care a alcătuit chiar un Manual de schi. Tehnica alpină pentru toţi, publicat la Bucureşti, în 1940.
În Transilvania, începuturile sporturilor de iarnă au fost legate de Siebenbuergische Karpaten Verein (S.K.V.), o organizaţie a minorităţii germane, fondată la 28 noiembrie 1880, la Sibiu. S.K.V. era succesoarea Siebenbürgische Alpenverein, înfiinţată în 1873, sub impactul societăţilor alpine din Austria (fondată în 1862) şi Germania (1869). „Explorarea“ Munţilor Carpaţi era scopul declarat al societăţii, căreia i se datorează, de alt­fel, şi primele trasee de turism montan din România.
Pârtia de schi din apropierea Cimitirului Bellu
Poate că această pasiune a Familiei Regale către schi şi sporturi de iarnă, în general, nu ar trebui să surprindă. Primele curse oficiale de săniuţe (pentru copiii din Sinaia), de schi sau bob din Vechiul Regat s-au desfăşurat, chiar în 1912, pe pajiştea din faţa castelului Peleş. Dar Sinaia era o staţiune exclusivistă, de unde şi proiectul polisportivului Iorgu Arsenie de a crea un centru pentru sporturi de iarnă la Râmnicu Vâlcea.
Pentru bucureşteni, centrul sporturilor de iarnă a rămas însă Sinaia. Iată ce scria în „Rampa“, în decembrie 1930, Jack Berariu: „Toate straturile sociale, indiferent de concepţii, de sensibilităţi şi chiar de idei preconcepute, au îmbrăţişat spontan, cu multă efuziune, aceste sporturi: scriitori, actori, miniştri, actriţe, studenţi, industriaşi, etc“. La Sinaia veneau şi actorii: George Calboreanu (pentru a schia), Marioara Voiculescu, o polisportivă, Catuşa Elvass (care nu se apropia de bob, preferând săniuţa) şi George Vraca (care spunea despre sine însuşi „contez printre cei mai buni la bob“).
La bob aveau să vină şi primele mari performanţe româneşti în sporturile de iarnă. Echipamentele şi materialele folosite în concursuri erau încă rudimentare, teama sportivilor fiind justificată. Boburile din lemn puteau provoca victime – un bob era o bârnă grea din lemn, pe care erau fixate tălpici, scaune şi o cârmă. Când Alexandru Papană a câştigat, împreună cu Hubert, campionatul mondial din 1933, senzaţia a venit din faptul că folosiseră un bob din lemn.
Prin subscripţie publică, deschisă în luna martie acelaşi an de ziarul „Curentul“, s-a reuşit cumpărarea unui bob din fier. Să mai spunem şi că traseele cu viraje erau săpate în zăpadă (pistele construite special din beton încă nu existau), de obicei de către militarii din arma vânătorilor de munte. În 1924 a fost iniţiată o colectă pentru construirea unei pârtii, principalii donatori fiind patronii hotelurilor şi ai restaurantelor din oraş, direct interesaţi de creşterea interesului pentru sporturile de iarnă.
Legătura dintre vânătorii de munte, familia regală şi sporturile de iarnă (îndeosebi schi) era foarte puternică. Generalul Virgil I. Bădulescu (1882-1944), unul dintre fondatorii armei, fusese şi primul conducător al Academiei Naţionale de Educaţie Fizică. Un apropiat al lui Carol al II-lea, Bădulescu spera că tinerii recrutaţi pentru unităţile de vânători de munte vor aduce pasiunea pentru sport (îndeosebi schi) şi o vor răspândi în comunităţile locale. Dar abia în 1939, schiul avea să fie decretat „sport de utilitate naţională“.
Popularitatea sporturilor de iarnă printre bucureşteni a făcut ca patinoarul natural amenajat în mod tradiţional pe lacul Cişmigiu (începând din 1879) să devină insuficient. În actualul Parc al Tineretului, în preajma cimitirului Bellu, a fost amenajată în 1933 o pârtie de schi, unde se ofereau cursuri ieftine pentru cei care încă nu stăpâneau tehnicile acestui sport de iarnă.
„Ţi-ai simţit vreodată sufletul fără nici o grimasă?“
Întrebarea de mai sus, pe care Felix Aderca o adresa cititorilor „Vremii“ în 1935 surprinde, de fapt, atitudinea tinerilor urbani din anii 1930-1940 faţă de schi. Să ne reamintim Accidentul lui Sebastian. Socotit cel mai însemnat roman cu tematică sportivă din literatura română interbelică, Accidentul lui Mihail Sebastian a surprins prin peisajul ales ca fundal pentru povestea de dragoste – Carpaţii înzăpeziţi, exploraţi de schiori. Însuşi autorul era surprins de elogiile criticilor la adresa felului în care descria schiul şi sentimentele stârnite de acesta tinerilor orăşeni ai anilor 1930, în detrimentul poveştii propriu-zise dintre Paul şi Nora.
Ceea ce azi pare ficţiune era pe atunci un lucru firesc: S.K.V. descoperise, în apropiere de Braşov, un loc perfect pentru amenajarea unor pârtii de schi. Poiana Soarelui, cunoscută azi ca Poiana Braşov, era, în anii dintre cele două războaie mondiale, locul de refugiu al tinerilor pentru care vagoanele de clasa a III-a din trenurile suplimentate special sau cabanele cu dormitoare comune însemnau o modalitate mai ieftină de a petrece vacanţa de iarnă.
Dar, dincolo de transpunerea literară a unei frumoase experienţe personale (vezi Jurnalul de schi al lui Mihail Sebastian), Accidentul mai are meritul de a surprinde situaţia paradoxală a sporturilor de iarnă din România. Deşi Munţii Carpaţi au un potenţial fantastic, popularitatea sporturilor de iarnă (schi, bob, săniuş, hochey sau patinaj) nu se regăseşte şi în performanţele internaţionale (remarcabile, date fiind condiţiile de pregătire) ale sportivilor români.

Turism


Orastie: hotel si discoteca in avion

Scurtă istorie a prostituţiei în România - FOTO
Acum patru sute de ani li se tăia nasul sau erau înecate, fiind socotite purtătoare de păcate "ce spurcă bărbaţii cei răi şi fără omenie", conform primelor relatări despre prostituate, datate în 1643. Primele case de toleranţă au aparut în Romania la începutul secolului XX. Schimbarea de mentalitate apărută atunci a facut ca această ocupaţie să nu mai fie condamnată, ci mai degrabă acceptata, legal sau doar tacit, ca un rău necesar, dar şi impozitată ca atare.
Fenomenul înfloreşte în timpul lui Carol al II-lea: apare celebrul cartier Crucea de Piatră, printre patronii caselor de toleranţă se număra chiar şi Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei.
"Profesoarei" de prostituţie i se vărsa plumb topit în gură
Socotită drept cea mai veche meserie din lume, despre prostituţia pe teritoriul ţării noastre ne apar relatări destul de târziu. Astfel, poposit în Moldova pe la 1643, călătorul Paul de Alep scrie că femeilor libertine li se tăia nasul, erau puse la stâlpul infamiei, ori chiar erau înecate în cursuri de apă.
"Votru sau supuitoriu se cheamă acela ce are muieri la casa lui, de le ţine pentru dobânda <> lui, carele-şi dau trupurile de le spurcă bărbaţii cei răi şi fără omenie pentru puţină dobândă pierzătoare de suflet'', se spunea în ,,Îndreptarea Legii'' (1652), tipărită din porunca lui Matei Basarab la Târgovişte, autor fiind Daniil Panoneanul, viitor mitropolit al Ardealului. Mama care-şi prostitua fiica era însemnată la nas, iar ,,profesoara'' care îndemna fata la desfrâu era pedepsită de pravilă cu ,,vărsarea de plumb topit în gură''. Bărbatul care-şi exploata nevasta era ucis după ce, dezbrăcat, era purtat prin târg, legat de un măgar, cu faţa spre coada acestuia şi era biciuit. Omul, nu măgarul. Proprietarul unei clădiri, care îngăduia prostituate în casa sa, şi-o pierdea. Tot pravila preciza: ,,Curva se cunoaşte pre locul ce lăcueşte şi pre veşmintele ce poartă'' - adică după mahala şi haine. Astăzi, mahalaua nu mai e un criteriu.
Sifilisul duce la apariţia condicuţelor

În vremea domniilor fanariote, prin anaforaua din noiembrie 1793, Dositei, mitropolitul Munteniei, îi cere lui Alexandru Moruzzi ,,să pună stavilă lăţirii păcatului curviei, ce vatămă sufletul şi înnebuneşte trupurile''.
Puţin mai târziu, trebuind să-şi satisfacă nesăţioşii stăpâni turci şi mai vârtos poftele sale de îmbogăţire, lacomul domnitor fanariot Ioan Caragea (1812-1818) pune două noi biruri: birul temniţei şi birul femeilor rele (zise kiramele). Inedita taxă trebuia să aducă 100.000 de piaştri anual, ceea ce arată nivelul deosebit de ridicat al prostituţiei. Acumulând o imensă avere, de vreo 18 mil., cel care a rămas în istorie cu numele ciumei pe care-a adus-o cu alai otoman părăseşte în mod precipitat ţara, în septembrie 1818.
Nici aceia ce ne-au călcat hotarul n-au scăpat de ,,binefaceri''. La 1856, numeroşi soldaţi austrieci din trupele de ocupaţie sunt contaminaţi cu ,,boala lumii'' (sifilis). De exemplu, la 15 ianuarie 1856, Johann Poszar e internat în spital, contaminat de dama zisă Gyurghioala din mahalaua Manea Brutaru. Poliţia Capitalei avea însărcinarea de a supune femeia ,,vizitaţiei doftoriceşti''. Pentru a fi ,,regularisate'' (e vorba de intrate în legalitate), aceste dame primesc ,,livrezoane'' (condicuţe). Boala ,,s-a înmulţit peste măsură între gradele de jos'', constata un raport ofiţeresc. Gradele de sus intrau în saloanele protipendadei. Îndemnată a cerceta şi combate situaţia, poliţia bucureşteană arunca pisica în curtea altuia, constatând cum ,,suptînsemnaţii doctori n-ar fi pătrunşi de datoriile sacre cari sunt puse asupra lor şi că parcă din neglijenţa lor aceste vizitaţii se fac într-un mod imperfect''.
Prostituţia în Bucureştiul lui Carol al II-lea

,,Zi şi noapte, trotuarele şi speluncile de pe Griviţa sunt străbătute de roiuri de femei, în majoritatea cazurilor în căutarea unui pol şi a unui pahar de vin sau cafea. Chiar peste drum de gară, la nr. 154, se află Casa nădejdilor spulberate, proprietatea lui Al. Popa'' (Dragostea şi moartea în cartierul Griviţa, în ,,Revista Poliţiei'', aprilie-mai 1938).
Locuitorii cartierului erau funcţionarii scăpătaţi, clienţii cafenelelor soioase, prostituatele, vagabonzii… Cu doi ani înainte, ,,Revista Poliţiei'' semnala faptul că măsura Ministerului Sănătăţii de a desfiinţa Crucea de Piatră, ,,cartierul prostituţiei'', a condus la mutarea proxeneţilor pe Calea Griviţei, între Matache Măcelarul şi Gara de Nord. Poliţia îşi dovedea încă o dată ineficienţa. Un an mai târziu, existau numai în Bucureşti cam la 3.000 de prostituate cu acte. Numai o treime se prezentau de două ori pe săptămână la medic. Erau cele din saloanele cu felinar roşu la intrare. ,,Singuraticele'' erau şi ele numeroase. Fenomenul nu avea cum să fie combătut, din moment ce prefectul Poliţiei Capitalei, generalul Gabriel Marinescu, patrona un stabiliment aproape de Parcul Carol şi însuşi ,,regele playboy'' beneficia de ,,serviciile'' sale.
Prostituţia se asocia adeseori cu ,,pervertirea sexuală'', aşa cum este cazul descoperit de Poliţia Capitalei abia în 1921, al lui George Antonescu, travestit în femeie, sub numele de Antonia Georgescu, având etatea de 21 de ani. Dacă în zilele de acum nu ai succes la fete de n-ai belciug în nas, şi nu eşti şmecher de cartier dacă n-ai tatuaj, pe atunci, la femei, tatuajul era practicat, ,,de preferinţă, de către prostituate'', iar la bărbaţi, de către pederaşti şi puşcăriaşi (Revista ,,Paza'', nr.1/1935). De asemenea, ca şi acum, existau şi atunci dezaxaţi care abuzau de copii. În 1923, o patrulă a poliţiei surprinde într-o dimineaţă în Parcul Cişmigiu pe gălăţeanul Constantin Popescu, în etate de 50 de ani, absolvent a două clase liceale, ,,de profesiune agent sanitar'', pe când ,,atenta la pudoarea unui băiat de 15 ani, anume Vasile Nedelcu, de fel din Fălticeni, ucenic la fabrica de bere Bragadiru''. Aceste cazuri trebuiau să intereseze ,,sănătatea socială'' şi ele erau ,,simptome sigure de degenerare''.

Dacă în 1875 existau 243 prostituate înregistrate, în 1898 erau 354, iar după 30 de ani numărul lor a crescut de zece ori. La o razie în august 1921, din 108 femei duse la arestul de la Poliţia Capitalei, 73 erau prostituate cu condicuţă, iar restul, clandestine, dintre care opt, urmărite pentru diferite infracţiuni. Dintre toate, 41 au fost duse la Secţia specială de la Colentina pentru ,,boli lumeşti''. Congresul Internaţional de Poliţie de la Viena, desfăşurat în septembrie 1923, la care au participat şi delegaţi români, îşi propunea pe agenda de lucru, printre altele, combaterea fenomenului prostituţiei şi a criminalităţii internaţionale. Potrivit Brigăzii de Moravuri a Prefecturii Poliţiei Capitalei, la nivelul anului 1938 existau: 1.272 curve înregistrate, la care se adăugau 1.050 clandestine. Era un număr foarte mare. Dintre toate, au fost găsite bolnave nu mai puţin de 944 dintre cele înregistrate şi 630 clandestine; totalul celor supuse vizitei medicale la cele cinci dispensare era de 2.212 înregistrate şi 1.670 clandestine.
Străbatem o perioadă de acută criză morală
(I. Cernat, "Paza. Revista poliţienească", 1921)
Instinct animalic sau viciu?
Din punct de vedere juridic, în perioada de după Primul Război Mondial, prostituţia era încadrată în categoria ,,atentat contra bunelor moravuri'', şi de aici poliţiştii care lucrau pe această linie de muncă erau ,,de la moravuri'', dar cu ,,năravuri'' grele, întrucât au existat numeroase cazuri în care prostituatele aveau printre cei care le protejau chiar poliţişti corupţi, nemaivorbind de înalţi funcţionari şi politicieni. În general, pe ,,curtezane'', poliţia le mai lua la bani mărunţi doar la razii şi în cazul săvârşirii unei infracţiuni (tâlhărie, furt, înşelăciune, răpire, omor ş.a.), când era musai să facă anchetă. Deşi prostituţia era o necesitate, ,,provoacă la trândăvie un mare număr de femei, dintre care o bună parte ar putea fi factori de producţiune''. Iar cei ce scriau asta nu erau comunişti. Considerată aproape ca oricare dintre profesii, prostituţia constituia adeseori un mijloc de completare a veniturilor pentru servitoare, guvernante şi chiar pentru unele artiste. Numărul celor neînregistrate îl depăşea uneori pe cel al curvelor ,,cu condicuţă''.
Tarif de lux la începuturile comunismului- 500 lei/client

Regimul comunist, prin rigorile sale impuse, a pus capăt prostituţiei legalizate, dar n-a putut împiedica practicarea ei. Date fiind privaţiunile materiale şi tentaţiile oferite de această profesie, numeroase tinere practicau prostituţia cu străinii, în restaurante, baruri şi hoteluri de lux, văzând în turiştii străini pe singurii bărbaţi capabili să le ofere câştiguri şi avantaje materiale substanţiale, eventual o ofertă de căsătorie.
Alteori chiar organele de represiune stimulau prostituţia, utilizând-o în scopuri politice, cooperând cu profesionistele pentru a obţine informaţii despre străini. În august 1944, o prostituată de lux îşi declara tarifele: "500 de lei fiecare client, cu două, trei rapoarte sexuale şi dormit cu el". Asta, în condiţiile în care salariul vremii oscila între 200 şi 800 de lei. Spre exemplu, un mecanic de locomotivă, una dintre cele mai bine plătite meserii, avea în jur de 850 de lei şi o pâine de 2,5 kg raţie pe zi.
O noutate a constituit-o «Livretul de economii» a prostituatei şi obligaţia patronului de a depune la Casa de Economii 10% din încasările zilnice ale femeii. La sfârşitul anilor ‘50, a fost demarată o misiune de reeducare a acestora. Prostituatele au fost trimise în centre, pentru «adaptarea lor la exercitarea unei meserii şi a redresării lor morale». Internarea lor putea fi făcută la cerere de autorităţile statului, pe o durată care începea de la un an şi ţinea până în momentul în care se considera că scopul reabilitării a fost atins.
În perioada interbelică, prostituţia a atins un apogeu care a condus spre înfiinţarea a zeci de localuri în care instinctele sexuale ale bărbaţilor erau satisfăcute de către prostituate sau damele de consumaţie. Era perioada de vârf a prostituţiei. Dar, odată cu instaurarea comunismului, prostituţia a fost hărţuită.
Comunismul le-a făcut femei respectabile
Prostituatele prinse în fapt erau imediat trimise în fabrici. Multe prostituate rămâneau însă în serviciul şefilor comunişti şi numai aparent angajate în vreo fabrică. Prin anii ‘65 - ‘70, când prostituţia nu se mai practica la scară largă, tinerele care în urmă cu două - trei decenii îşi făceau hatârul prin locuri rău famate erau acum muncitoare cu vechime. Se vorbea pe la colţuri despre ele şi puţini ştiau care fusese meseria lor înainte. Deveniseră femei respectabile, cu familie şi copii, doar securitatea le mai folosea arareori, în diferite misiuni

The Telegraph: "Orfelinatele din Romania, iadul pe pamant"
Intr-un reportaj cutremurator despre orfelinatele din Romania, publicatia britanica condamna Guvernul roman ca nu se ocupa, asa cum a promis, de problema copiilor institutionalizati.
Cum traiesc copiii parasiti din Romania

Imaginea orfanilor din Romania ramane pentru jurnalistii straini un subiect controversat, acestia vizatandu-ne periodic in cautare de reportaje tragice, cu privire la orfelinatele mizere din Romania.
Ultimul exemplu in acest sens este cel al jurnalistilor de la The Telegraph, care nu au scapat sansa de a relata, "cu stupoare", faptul ca inca mai exista astfel de locuri in tara noastra, desi au trecut 20 de ani de la caderea regimului comunist si in pofida investitiilor UE pentru problema copiilor institutionalizati.

"Nu iti este dat sa vezi, prea des, cum arata iadul, insa exista o versiune a acestuia, pe un drum in Bistrita, nordul Romaniei. Aici, este un loc nepotrivit si pentru animale, dar pentru oameni! Insa, cu toate acestea, este casa unde locuiesc 35 de suflete, de la copii de cateva saptamani , pana la oameni in pragul maturitatii", isi incepe reportajul jurnalista Angela Levin.

Potrivit acesteia, copiii prezinta dizabilitati fizice sau psihice, sunt palizi, slabi si traiesc in conditii mizere. Dorm inghesuiti, sau in vreun colt al camerelor si isi petrec cea mai mare parte a timpului in casa, deoarece nu au scaune cu rotile pentru a se deplasa. "Peste tot domneste o liniste ingrozitoare, pentru ca, obisnuiti sa nu li se acorde atentie daca plang, copiii nu mai fac galagie, ci doar se leagana inainte si inapoi, sunt retrasi si chiar devin agresivi", descrie situatia pentru The Telegraph Angela Levin.

Aceasta mentioneaza si "mirosul respingator de urina si fecale", dar si faptul ca directoarea centrului, Ana Maria, este aprope imuna la tot ce se intampla in jur.

Rusine Guvernului roman!
"Cum poate sa mai existe un astfel de loc in Romania, la mai mult de 20 de ani de cand aceeasi situatie tragica a fost facuta publica in toata lumea?" se intreaba jurnalistii englezi. Potrivit acestora, astfel de institutii ar fi trebuit inchise cu mult timp in urma, mai ales ca autoritatiile romane si-au luat angajamentul, pe parcursul negocierilor pentru aderarea la Uniunea Europeana, ca vor inchide aceste orfelinate, aminteste The Telegraph.

In timpul regimului Ceausescu, contraceptia si avortul erau interzise, iar femeile erau incurajate sa faca multi copii, in ideea ca a avea o familie mare este o datorie patriotica. "Rezultatul? Parintii au avut mai multi copii decat isi permiteau, iar singura alternativa era sa ii dea in grija statului, sa "ofere" acei "copii nedoriti" orfelinatelor", relateaza The Telegraph.

A urmat ca la inceputul anilor 90, Romania sa poarte discutii pe marginea aderarii la UE. O conditie cheie in acest sens a fost, la acea vreme, ca orfelinatele sa fie inchise, masura cu care Guvernul fost de acord, luandu-si angajamentul sa duca la bun sfarsit cerinta in decurs de 10 ani. Jurnalista Angela Levin marturiseste ca a vizitat Romania si in 2000, perioada in care a fost martora la acelasi peisaj infiorator cu care Romania "se mandrea": copii parasiti, bolnavi de tuberculoza, hepatita si HIV.

"Romania a aderat in 2007 si nici pana in ziua de astazi nu s-a tinut de promisiune, nu a eradicat acest trecut rusinios, iar institutul din Bistrita este doar unul dintre cele 256 de orfelinate din Romania in care zac apropae 20.000 de copii", adauga jurnalista.

Desi recunosc cruda realitate, si anume faptul ca inchiderea institutiilor este un proces anevoios si costisitor - aproximativ 100.000 lire sterline pentru inchiderea unui singur centru, in timp ce UE a suportat in jur de 36 milioane lire sterline pana in prezent - presa britanica condamna Guvernul roman: "Guvernului roman ar trebui sa ii fie rusine pentru faptul ca nu se ocupa de problema copiilor orfani, asa cum a promis".

Distracţii în lumea bună a României din secolul XIX
În prima jumătate a secolului XIX, divertismentul era mai mult privat decât public, balurile şi concertele fiind găzduite de casele boiereşti. „Miercurea viitoare în 31 august, Madama Jeorjina Hese, slăvită cântăreaţă a curţii de Saxonia, va da un mare concert vocal (de cântare) şi instrumental, precum din inadins afiş se va vede. Acest concert se va face în casile D. Spatarului Vasilică Beldiman, carile au binevoit ale îndămâna pentru această armonioasă petrecere”, aşa suna un anunţ din „Albina românească”, din august 1832.
Punerea spaţiului la dispoziţie nu era însă chiar un gest gratuit. Vasile Beldiman câştiga notorietate, mizând pe comentariile elogioase la adresa persoanei şi a familiei sale. Iar modelul său va fi preluat şi de alte familii din elita moldoveană, care îşi ofereau serviciile artiştilor veniţi în Iaşi.
Vorniceasa Smaranda Bogdan primea mulţumiri publice pentru amabilitatea de „a da un salon în casele dsale”1, prilejuit de concertul susţinut de seniorul Vimercati. Tot pe ea o găsim, la finele anului 1842, îngrijindu-se de pregătirile pentru concertul lui Jules Ghys2.
În casele lui Lascăr Cantacuzino

Serile variau în importanţă, în funcţie de mai multe coordonate. Prezenţa domnului şi a soţiei acestuia, rangul şi blazonul familiei-gazdă ori prestanţa şi dispoziţia invitaţilor contribuiau la succesul organizatoric. În plus, cheltuielile făcute pentru asemenea eveniment nu erau la îndemâna oricui. Se năştea o competiţie, prilejuită de deschiderea oficială a sărbătorilor oraşului, fiecare mare spiţă boierească pregătindu-se cu migală: „Carnavalul nostru s’au deschis în 18 a curgătoarei prin un bal brilant, ce D. Marele Vistiar Lascar Cantacuzino au dat în casele sale din nou restaurate. Strălucirea şi gustul ales a mobilării şi al aranjării apartamentelor mai cu seamă manierile întâmpinătoare a D. Vistiernicului şi a soţiei sale domniţa Hariclea, au contribuit de a face acel festin din cele mai plăcute. Preaînălţatul Domn, Măria Sa Doamna, Exc. Sa Generalul Moler cu soţia Sa, DD. ofiţerii rosieni şi moldoveni, precum şi o societate aleasă, au asistat la ist bal”3.
Şi mai presus de toate era şarmul lui Lascăr Cantacuzino: natural, fără excese inutile de ­curtoazie, dorind să arate cunoştinţelor sale interioarele conacului recent renovat. Luxul avea un preţ mare, dar aducea şi o imagine pe măsură.
Liszt la Iaşi, în 1847
Avem la îndemână şi câteva rânduri care anunţau sec concertul pianistului Seymour Shiff din Londra, pe 3 ianuarie 1848, în saloanele lui Teodor Balş4. Comparând tonul relatării cu mesajele anterioare, publicate după 1830, nimic extraordinar nu pare a se mai întâmpla.
Treptat, ceea ce odinioară era considerat extraordinar devenea, pentru exigenţele prezentului, o normalitate uşor de suportat, fără mari eforturi de adaptare. Cu un deceniu în urmă, prezenţa artistului londonez ar fi fost zugrăvită asemeni unui pastel, tulburând firile melomanilor. Acum, cei prezenţi în salon gustau conversaţiile şi savurau prestaţia artistului care ştia să îşi vândă cât mai bine instrucţia. Marile nume începeau să ajungă şi la Iaşi şi Bucureşti.
În luna ianuarie 1847, concerta într-unul din saloanele casei lui Alecu Balş, deja celebrul Franz Liszt. Cu acest prilej, pentru a celebra momentul, a fost realizată o medalie pe care era inscripţionat List la conţertul dat în Iaşi la Teatrul nuou. Pe verso apare În 11 ianuarie 18475. Era o mare realizare în condiţiile în care artistul nu accepta cu uşurinţă orice propunere. Nimic nu părea a lipsi din capitala Moldovei. Iar de la Paris fusese adoptat şi un calendar neoficial pentru începerea sezonului mondenităţilor. Din decembrie şi până la Paşti saloanele se deschideau într-o ordine tradiţională necontestată de nimeni.
„M-am făcut un deşuchiat...”

Pentru Vasile Alecsandri, anotimpul friguros avea beneficiile sale, care nu trebuiau ratate: „Earna au venit aducându-ne cu ea plăcerile strălucite ale balurilor, primblările în sănii, conţertele încântătoare, petrecerile teatrului şi mai ales priveliştea drăgălaşă a focului în sobe. Dulci sunt momentele în care poetul, culcat pe un jâlţ elastic, d’inaintea unui jăratic bogat, îşi simte trupul pătruns de o plăcută căldură, în vreme ce închipuirea lui pluteşte în visuri misterioase şi dă vieaţă întâmplărilor trecute”6.
Mirajul participării la baluri şi petreceri îi ademenea şi pe oamenii instruiţi, de regulă mai puţin sensibili la banalele ispite. După separarea de soţie, care se hotărâse să devină călugăriţă la mănăstirea Agapia, Florian Aaron frecventa orice salon, bal sau petrecere la care era invitat. Îşi dădea seama de postura în care se afla, dar nu se simţea în stare să pună punct acestui stil de viaţă: „De când m-am descăsătorit, m-am făcut un deşuchiat; Niţul îmi zice că sunt un fiţifac. Carnevalul acesta m-a înebunit. N-am pus mâna pe condei decât ca să scriu scrisori la cunoscuţi şi prieteni, şi şi acele ca vai de ele. De la Crăciun şi până acum mai n-a trecut seară să nu mă duc sau la club, sau la baluri/ori soarele. Voi? rigoriştilor, asceţilor, moraliştilor, trebuie să-mi iertaţi de astă una dată. Va veni o vreme ca să mă îndreptez, (...) căci (vai?) cei îndărătnici.”7
20 de „danţuri” de învăţat

Considerat drept o adevărată instituţie de socializare8, balul dădea tonul noilor tendinţe. Dar totul se desfăşura după reguli şi ritualuri străine de obişnuinţele locale. Aproape totul se juca la nivelul imaginii, domnii simţindu-se obligaţi să-şi îmbunătăţească aptitudinile de dansatori, iar partenerele trăind mereu cu grija de a apărea mereu cu o garderobă nouă. Mândrii nemăsurate bulversau liniştea familiilor intrate într-o competiţie din care nu puteau ieşi decât cu onoarea salvată ori purtând stigmatul ruşinii.
Puterea modelului şi teama de marginalizare îndrumau, astfel, persoane de toate vârstele spre sălile de dans. Şi nu puţine erau „danţurile” de învăţat. Lista lor se mărea o dată cu întoarcerea din străinătate a diverşilor călători, aceştia făcându-şi un titlu de glorie din prezentarea, în premieră, a unor paşi necunoscuţi încă. Fireşte, creştea şi numărul instructorilor care, asemenea guvernantelor şi dascălilor, ştiau să-şi valorizeze competenţele.
De pildă, Joséphine Hain se recomanda drept specialistă în „cadril parizian, cadril francez à la rose, cadril de salon, cadril unguresc, Anna cadril, polca à la Vienne, mazur, cracovianca, vals în doi paşi, galopadă angleză, cotelian şi minuet”9. Mai mult de 20 de tipuri de dansuri trebuiau ştiute pentru a-ţi asigura o prezenţă onorabilă în societate. Dar toate eforturile legate de vestimentaţie, afişarea bunelor maniere şi îndemânarea în conducerea partenerei la dans aveau un scop final: speranţa că vei fi invitat la banchetul din palatul domnesc.
Dramă: se ofileşte buchetul asortat rochiei

Toaletelor sofisticate şi croite pentru a pune în evidenţă silueta li se adăugau şi accesoriile mult râvnite, pretext pentru noi îngrijorări şi spaime. Printre ele, şi buchetul asortat la rochie. Pe parcursul serii, apărea însă o problemă care stârnea remarcile celor prezenţi, dar şi orgoliile participantelor: ofilirea florilor.
Femeile care avuseseră neşansa să li se veştejească mai rapid trandafirii, garoafele ori toporaşii10, o percepeau ca pe o adevărată dramă. Cum să rămână în salon cu un buchet uscat, „dispoete de florile ce sunt a le lor mai mari podoabe!”11. Ştirea care anunţa descoperirea, la Paris, a unei soluţii care să prelungească prospeţimea florilor, era percepută ca o descoperire cu impact major, salvând onoarea stimabilelor doamne.
„Dramele” nu se opreau aici. Din neatenţie, postolniceasa Efrosina Florescu îşi pierdea „un inel brilant roza de o singură peatră şi lucrat ajur cu 12 cioplituri mai mari şi 2 mai mici, având cioplitura deasupra puţin teşită.”12 Supărarea şi suspinele Efrosinei erau prezentate în gazetă, anunţându-se şi o recompensă de 10 galbeni pentru cel care aducea bijuteria. Descrierea detaliată a preţiosului obiect trebuia să atragă compătimirea publică.
Dar atrăgea uneori şi critici severe: „Cine vor vedea pe acele de mai mare neam dame din Vienna şi pe ale noastre, pe cele de al treilea mână, vor socoti pe Vieneze de sărace, şi pe acestea ale noastre stăpânite de lux, milioniste. Iar adevărul este cu totul împotrivă, căci acelea au destul, dar luxul şi hainele împestriţate nu le plac. Iar ale noastre sunt destul de sărace, căci toată marfa să ia pe răboj, până începe a-ş pune moşiile la mezat, dar sunt stăpânite groaznic de lux. Mai bucuroase sunt, acasă să le moară copii de foame, decât să iasă la plimbare făr’ de a avea pe rochie alte o sută de bucăţele în felurimi cusute, ce le zic garnituri, carele este o îndoită cheltuială”.13
Bani de mănuşi şi „colţuni de mătasă”

Chiar şi Mihail Kogălniceanu, familiarizat cu mondenităţile mediului universitar european, înţelesese că bunul gust şi stilul pot fi noţiuni independente de stridenţă şi epatare: „Ce este de lăudat este asemine puţinul lux care se găseşte în îmbrăcămintea femeilor, afar de câteva excepţii. Noi, cari, imităm toate de la străini, de ce nu imităm şi cele bune, de ce nu ne lepădăm de lux, care mai ales este primejdios la noi, carii nu avem clasă de mijloc, care lucrând acele lucruri de lux trăiesc, cum aş zice, cu o parte din veniturile celor mari? Noi, însă, neavând fabricanţi, prin lux nu îmbogăţim nici o clasă de pământeni, ci sărăcim pre plugari şi pre copiii noştri, îmbogăţind numai pre fabricanţii străini.”14
Marele handicap invocat în cultura română, cel al decalajului faţă de civilizaţiile occidentale, se suprapunea, de această dată, pe imaturitatea celor susceptibili să impună trendurile în societatea românească. Nici respectabilii domni nu se găseau într-o postură confortabilă atunci când, în lipsa unui costum adecvat, a cravatelor, a ciorapilor de mătase şi a mănuşilor, se vedeau nevoiţi să refuze orice invitaţie de a participa la baluri.
Mofturi sau necesităţi urgente erau clamate într-un registru tragic, la fel ca în romanele de succes. Flagelul nu îşi alegea victimele, fiorul monden pătrunzându-i şi pe cei a căror educaţie lăsa loc altor aşteptări. De exemplu, Mihail Kogălniceanu trăia o mare umilinţă la Berlin, nevoit fiind să îşi petreacă timpul liber mai mult în încăpere, privind cu tristeţe cum cei de vârsta lui se distrau: „Este acum o bună vreme, de când sunt în Berlin fără nici o para. Toţi se bucură, toţi merg la baluri şi în adunări, eu singur trebue să mă mulţumesc numai cu auzul altora. Spre pildă astăzi îi un mare bal în teatru, unde prinţipii, craiul şi curtea merg, eu trebue să rămân acasă, pentru că n’am banii trebuincioşi spre a-mi cumpăra o păreche de mănuşi şi o perechi de colţuni de mătasă. Gândeşte dară, băbacă, în ce stare mă aflu şi ai milă de mine.” 15

Orient Express, la Bucureşti


Celebrul tren Orient Express, care circulă pe ruta Paris-Istanbul, a sosit ieri la ora 14 în Gara... citeşte mai mult

Sunt romancele cele mai frumoase?
Dintotdeauna, cred , cam de pe cand am capatat un nume ca popor, s-o fi spus despre romance ca sunt femei frumoase. Dar ca isteria iscata in anii 90, foarte asemanatoare cu cea de tip sud-american, parca alta n-a mai fost. Atunci, tot romanul patriot, a carui cea mai vestica experienta de viata era fireste excursia pana la Timisoara, declara cunoscator "tot romancele sunt cele mai frumoase femei".
Inainte de 90, parerile care se limitau exclusiv la infatisare, apartineau majoritar fie italienilor care invadau plajele vara, incarcati cu ciorapi pentru troc, dar sa nu uitam ca "macaronarii" sau "broscarii" zice-se ca erau tare priceputi la minciunele ,
fie studentilor mai aramii ori mai musulmani, pentru care albeata pielii, nasul ne-borcanat si buzele nesiliconate la acea vreme, ori lipsa higeabului (vesmantul islamic) reprezentau suprema frumusete. Fireste ca si romanii se exprimau elogios la adresa co-nationalelor: "vin astia si ne fura femeile cele mai frumoase!", dar nu-i foarte sigur ce exprima de fapt aceasta parere. Dar sa revenim la anii 90, cand mandria nationala in Venezuela, de exemplu, era pe deplin justificata de castigarea repetata a titlurilor de Miss Universe, iar in Romania, dintre ale carei locuitoare nu se clasase vreuna macar in top 10, mitomania nationala atingea cote hilare. intr-o discutie pe tema mitului frumusetii romancelor, adevar sau baliverne, un amic mi-a amintit ca la vremea aceea aparuse chiar si un filmulet "Ce ar fi lumea fara Romania?" in care se sustinea nici mai mult, nici mai putin ca romancele sunt cele mai frumoase femei din lume. si dovada era nimeni alta decat... Nicoleta Luciu. si, vorba lui, cu cat simt patriotic trebuie sa fii inzestrat sa afirmi ca femeile din tara ta sunt cele mai norocoase rezultate ale loteriei genetice? Sigur ca, asa cum pentru fiecare mama copilul ei este cel mai frumos si mai destept, si pentru barbati, aleasa ar trebui sa fie la fel, dar in ambele cazuri vorbim de ochii indragostiti. Pe cand ochii neimpaienjeniti de iubire ori dorinta vad sau ar trebui sa poata vedea realitatea ne-edulcorata. La intrebarea din titlu eu as raspunde astfel: unele romance sunt doar frumoase (si sunt pline publicatiile de nuri etalati la alegere, ori cluburile, de despuiate), altele sunt integral frumoase, si nu se afla neaparat in lumina reflectoarelor, iar restul, au fiecare sanse si mijloace sa compenseze zgarcenia ursitoarelor cu darurile fizice. Altfel, nu mai intelege nimeni nimic. Sa crezi ca romancele sunt cele mai frumoase femei si sa faci o reclama ca asta? "Nu exista femei urate, ci doar barbati care n-au baut destul!"

Dor de Romania?!?



Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să găseşti

aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce în ce mai

polarizată şi mai schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să găseşti - ca şi

mine - o majoritate ponosită, subjugată compromisului şi lipsită de

drepturi, despuiată pînă şi de propriile potenţialităţi, peste care

tronează vulgar şi arogant o minoritate, îndrăznesc să spun ucigaşă, cu

"gipane" supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină

de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi, gata să te stîlcească în

bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără

limite. Sînt indivizi care şi-au pierdut orice reper nu doar creştin, ci

uman. Iar lege nu există. Decît, poate, pentru proşti, în fond, asta e şi

ideea. Sărmanii îi urăsc pe bogaţi, îi dispreţuiesc pentru comportamentul

lor, dar în adîncul inimii îi invidiază, le admiră viaţa şi ar vrea să fie

ca ei. Să poţi ajunge din terorizat terorist, iată visul ce merită

visat!... Oamenii au uitat să(-şi) vorbească şi latră. Se comunică aproape

monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de

politeţe, de bunăvoinţă, cuvintele acelea galante, cu consistenţă, noimă şi

duh, care te îmbogăţesc, care îţi descreţesc fruntea şi îţi fac ziua

agreabilă - mulţumesc, bună ziua, ce mai faceţi, mă bucur pentru

dumneavoastră - par să fi ieşit din uz. Trăiesc numai în dicţionare şi, din

cîte îmi dau seama, dicţionare nu prea mai foloseşte nimeni.



Lumea se îmbulzeşte în zona ta privată la bancă, la poştă, la magazin.

Lumea nu e senină şi demnă. Lumea care "se descurcă" e mereu grăbită,

repezită, agresivă. În realitate, se fuşereşte la greu, şi totul pare dus

numai pînă la jumătate. Hai, maximum pînă la trei-sferturi, după care "e

bine şi aşa", se schimbă brusc direcţia, viziunea, prioritatea. Fidelitatea

faţă de un principiu asumat e taxată drept rigiditate, criteriile-s bune

doar în teorie. Flexibilitatea e cuvîntul de ordine azi, mai ales cea

morală. Se practică, în plus, o exhibare degradantă, greţoasă a

sexualităţii; senzualitatea femeii nu mai e cu perdea, e pornografie;

machiajul e greu, decolteurile - adînci, bărbaţii - aţîţaţi în animalicul

lor. Lucrurile sfinte sînt subiect de banc, iar spaţiul public este

nespălat.



De gura adolescenţilor să te fereşti. Mulţi dintre ei nu mai respectă nimic

şi pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rînd) pe ei înşişi.



Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare.



Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri.



Manelele au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în arhitectură, în

maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naţionale, în drujbe şi în

termopane. Kitsch-ul acoperă ultimele bastioane ale solemnităţii şi ale

decenţei. Piese de o frumuseţe elegant trasată cad în mîinile unor

demolatori nu doar fără cultură, ci lipsiţi chiar şi de acea înnăscută

delicateţe în faţa purităţii simple. Unii demolează chiar construind.

Demolează autenticul şi frumosul, sluţesc peisajul şi handicapează

sufletele privitorilor. Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată,

braconată, furată, retezată la pămînt, lăsată să se irosească sub scaieţi.

Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un SRL. Al lor.



Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi

imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, ca nu cumva

să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie

împănate ca nişte ţoape ale tranziţiei, cu flori de plastic îndesate în

jumătăţi de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în doze mari de

beton, în pseudo-icoane şi în podele sclipicioase. Lucrurile bune trebuie

să fie mari. Bigotismul a devenit virtute şi vorbeşte în citate

aproximative. Ai senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un

gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă

singure, pustii şi pline de riduri de colo pînă colo, punîndu-şi ca unic

ţel banul - fără de care eşti nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu

primeşti respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în

dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni efectuate

periodic faţă de pile suspuse. La cantitatea de muncă şi de stres pe care o

presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea, căsnicia şi viaţa

personală. Toţi vor să ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se

consumă integral aici, între hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie

de nesiguranţă. Da, aşteaptă-te ca în România să te simţi în nesiguranţă.

Aşteaptă-te de asemenea să găseşti lucruri mai proaste decît "dincolo" la

preţuri mai mari decît "dincolo", la salarii mai mici decît "dincolo".



Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă lucruri

de calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic şi cu scaun

la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul

mîinilor lui? Ori pasiunea meşteşugarului de a lăsa ceva solid în urmă,

peste generaţii? Mai ţine cineva la ideea lucrului durabil şi bine făcut ca

la o satisfacţie personală? Nu pot să îţi dau mari speranţe. Se practică

intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor

produse de alţii. Se practică mulsul. Mulsul de bani de la stat, mulsul din

fonduri europene. Toată ţara pare o ţeapă. Totul pare gestionat, legiferat

şi administrat, de parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: ţeapa. Cît mai

mare şi cît mai repede.



Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi pretindă să plăteşti

în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că "nu e drept".

Şmecheria e numai a lui, dar vinovăţia e la comun, ca la comunişti. Cînd e

de luat, să ia singur, dar cînd e de dat, să dea toţi. Pretutindeni

manipulare, dezinformare, naivitate întreţinută, sărăcie. Democraţia nu

funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona ar însemna că poporul ar avea

puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e dinamitată, după cum e şi

familia. Copiii rămîn de izbelişte, devoraţi de oboseala, precaritatea

materială, visele consumiste sau ambiţiile de carieră ale părinţilor.

Sănătatea e un cadavru în putrefacţie, iar - dacă-mi permiţi metafora - la

morgă nu funcţionează nici frigiderele, nici aerul condiţionat. Agricultura

e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar n-avem produsul

propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sînt omor cu

premeditare.



Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai duce

la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate dureroasă

dezagregarea, disoluţia, absenţa oricărei strategii a poporului român

pentru poporul român. Cine sîntem? Cine vrem să fim? Dacă îţi pui asemenea

întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine ca neam şi ca

stat, unde anume avem de gînd să ne poziţionăm în matricea naţiunilor, din

punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani

şi ce întreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară

un răspuns. Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic

decît interesul propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi

civic, vociferînd inutil în faţa televizorului sau pur şi simplu epuizaţi,

preferînd să se lase conduşi. Direct în stîlp sau în şanţ. Pare că nu-i mai

şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare

strigător la cer.



Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră

cît de cît normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au fost carbonizate

încă în acest război civil mocnit, dar generalizat sînt cîteva discrete

enclave de dreaptă judecată, de deschidere, de iniţiativă, de

profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă şi construcţie, de

demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de delicateţe

revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gîndire pe termen lung, de

convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile. În faţa acestor

oameni, care se încăpăţînează să dea ce au mai bun din ei în aceste

condiţii (pe care tu abia reuşeşti să le suporţi în trecere), îţi vei pleca

fruntea şi te vei simţi inferior. Unii zic că enclavele sînt majoritare şi

probabil că e adevărat. Dar nemaiputînd comunica între ele, neputîndu-se

uni şi acţiona în front comun, sînt, practic, anihilate. Urletul ubicuu al

imposturii îi ascunde, vrînd să îi facă muţi şi invizibili. Caută să le

discrediteze eforturile, îi bruiază şi descurajează sistematic, ca într-un

plan perfid menit să convingă că verticalitatea aici e imposibilitate şi

povară. Uneori reuşeşte. Enclavele bine-crescute îşi acceptă

marginalitatea, efectuînd mişcări retractile către forul interior al

propriei fiinţe, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine.

Înţelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite ca

alchimia numai pe filiere de iniţiaţi, iar copiii lor vor suferi precum

ciudaţii şi inadaptaţii societăţii.



Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat şi mai confuz,

realizînd că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele

intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu şi-n care, ca

emigrant român, eşti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există. A murit

şi, încet-încet, va muri şi în tine.



NOTA: Textul cu pricina a aparut in Dilema Veche nr. 316, 4-10 martie

2010. Autorul este Andreea Nicoleta, SEPI - Regensburg

Femeile-gardian stau între societate şi criminale
Pot fi sensibile sau, din contră, puternice şi autoritare, în funcţie de situaţia pe care trebuie s-o înfrunte ca şi gardian la o închisoare de femei. Ele sunt cele care ţin în fråu alte femei care au comis furturi, tålhării sau chiar omoruri. Echipate în clasica uniformă gri, femeile-gardian reprezintă „ochiul din umbră“. Ştiu aproape tot ce se poate cunoaşte despre fiecare deţinută în parte şi încearcă să se detaşeze de faptele comise de către condamnatele pe care le au în grijă tocmai pentru a le ajuta pe acestea din urmă să se reintegreze în societate.

Ameninţată cu „ceaiul“

Un astfel de exemplu este Mădălina Tănase, supraveghetor la Secţia Exterioară a Penitenciarului Cluj Napoca, care din 2009 se află în cåmpul muncii. Deşi nu a împlinit încă un an de vechime în această meserie, s-a confruntat deja cu riscurile ei. Mai exact, a primit ameninţări cu bătaia de la o deţinută, încearcă în fiecare zi să aplaneze diferite conflicte verbale dintre deţinute şi a salvat-o pe una din ele cånd încerca să se autorănească. „În urma întocmirii unui raport de incident unei persoane private de libertate am primit anumite ameninţări, în mod indirect, nu faţă în faţă. Mi s-a promis «ceaiul» (n.r. bătaie)“. Cu toate acestea, Mădălina a precizat că nu a fost niciodată implicată într-un conflict fizic, deşi schimburile acide de replici sunt la ordinea zilei. „Acestea au loc în general cånd persoanelor private de libertate nu le sunt soluţionate problemele aşa cum doresc“, a precizat supraveghetoarea. Ea a adăugat că a fost nevoită să folosească forţa atunci cånd o persoană privată de libertate a încercat să se autoagreseze. „În aceste cazuri se impune imobilizarea acesteia“, a conchis Mădălina. Deşi este o muncă solicitantă, Mădălina este foarte încåntată de ceea ce face. În opinia ei, cea mai importantă realizare ca şi supraveghetor de persoane private de libertate este aceea că „în repetate rånduri ai certitudinea că ai contribuit în mod substanţial la susţinerea morală a unei persoane condamnate aflate în dificultate, sau, şi mai important, ai sentimentul că ţi-ai adus aportul în ceea ce priveşte pregătirea integrării sociale a unei persoane aflate în executarea unei pedepse privative de libertate“.

Şase minore i-au dat bătăi de cap unui fost cadru militar

Una dintre veteranele meseriei de gardian, care a dorit să-şi păstreze anonimatul, este fost cadru militar, se numeşte M.B. şi lucrează la penitenciarul Bacău. A devenit gardian în 2001, cånd în urma restructurărilor din cadrul MapN a cerut să fie transferată la Penitenciarul Bacău. În cariera ei de supraveghetor de Peniteciar, cel mai dificil moment a fost acela în care a avut în custodie 6 minore extrem de dificile care nu puteau fi convinse în niciun mod legal să se încadreze în mod corect în program sau să poarte ţinute decente, se răzvrăteau împotriva oricărei reguli, dovadă a faptului că în familie nu aveau ordine sau o persoană cu autoritate. „Creau mereu o stare de tensiune care se răsfrångea şi asupra celorlalte persoane private de libertate femei. În cele din urmă, conducerea unităţii a identificat o soluţie viabilă, educatorul responsabil a reuşit să le ajute să înţeleagă specificul locului în care se află, precum şi necesitatea respectării regulamentului“, ne-a povestit supraveghetorul. Ca şi Mădălina, şi M.B. s-a confruntat cu ameninţări venite din partea deţinutelor. De asemenea, şi fostul militar a fost nevoit să imobilizeze o persoană care încerca să se autorănească. Din perspectiva lui M.B., această meserie „te face să devii mai dur, să crezi mai puţin în oameni“, dar îţi oferă „siguranţa locului de muncă“.

„Trebuie să imprimi respect în rândurile lor“

Supraveghetorul Alexandra Georgescu este de numai 9 luni în sistem şi cu toate acestea păzeşte inclusiv deţinute condamnate pe viaţă, deoarece ea lucrează la penitenciarul de femei Tårgşor. Cu toate că mediul de lucru este unul periculos, Alexandra se prezintă ca o persoană căreia îi place să lucreze cu oamenii, deşi recunoaşte că prima zi de muncă a fost una destul de stresantă. „Lucrez cu oamenii şi nu orice fel de oameni, oameni speciali care au nevoie de atenţie specială. E mare lucru cånd reuşeşti ca lucrător în sistemul penitenciar să depăşeşti bariera «gardian - deţinut» şi să imprimi respect în råndul lor. În acest fel descoperi o parte bună, le ajuţi să-şi autodeschidă o uşă spre lumea liberă civilizată către care fiecare în parte tinde, mai devreme sau mai tårziu“, a explicat Alexandra. Din perspectiva ei, o femeie care vrea să devină supraveghetor trebuie să fie în primul rånd foarte bine pregătită psihic. „E nevoie de multă răbdare, foarte multă atenţie, capacitatea de a lua decizii bune în momente dificile şi nu în ultimul rånd e nevoie de abilitatea de a asculta, a specula, a menevra discuţiile în direcţia dorită şi a tria informaţiile primite în funcţie de cel care le-a oferit“, a conchis Alexandra.

Tăria de caracter e absolut necesară

Tot de 9 luni este supraveghetor şi Laura Luţă, care consideră că femeile se pot descurca în penitenciar la fel de bine ca şi bărbaţii deoarece există şi reprezentante ale sexului frumos cu tărie de caracter. Ea a precizat că a fost implicată în mai multe conflicte verbale, însă deocamdată nu a fost nevoită să folosească forţa pentru a evita vreun incident. În ceea ce priveşte satisfacţia pe care ţi-o oferă munca de supraveghetor, Laura a conchis că „realizări prea multe nu poate să aducă acestă meserie pentru că nu facem un lucru, un obiect, ceva palpabil sau nu construim ceva ce poate fi văzut sau admirat“.

20 de motive pentru a ramâne in România



1) Pentru că din România poți să pleci, totuși, oricând...Nu te ține
nimeni cu forța;
2) Pentru că aici ceilalți sunt gata să împartă cu tine tot ce au:
manelele din mașină, gripa din autobuz și nevasta de acasă;
3) Pentru că în țara noastră poți să devii doctor în științe doar dacă
dovedești că nu ai mai multe cunoștințe decât un elev de gimnaziu;
4) Pentru ca aici marinarul a ajuns președinte. Si tot felul de zero
barati umplu bancile parlamentare...Îți dai seama unde poți să ajungi
ca pompier sau mecanic auto?
5) Pentru că doar în România sunt mai multe Jeep-uri decât milionari
și mai mulți milionari decât firme;
6) Pentru că doar aici ni se pare firesc să primim fără să oferim ceva
în schimb;
7) Pentru că România e singura țară în care numai dacă privești la cei
care muncesc, primești un spor de spectator numit „indemnizație de
conducere";
Pentru că doar aici te poţi bucura în orice clipă de ospitalitatea
proverbială a poporului român. De pildă, în trafic toată lumea vrea
să-ţi cunoască mama şi să-ţi iubească copiii, morţii şi sfinţii;
9) Pentru că suntem singurul neam la care „hoțule" este o vorbă de alint;
10) Pentru că doar aici putem vorbi urât de unguri, bulgari, evrei,
olteni, moldoveni, ardeleni... și să fim considerați haioși în același
timp;
11) Pentru că avem cea mai bună shaorma, chiar dacă arabii sint minoritari;
12) Pentru că aici cineva se poate numi Simona Sensual, fără să fie
neapărat actriţă porno;
13) Pentru ca avem mai multe Silicon Valley, dar nu între două dealuri
din California, ci intre doua țițe din Dorobanți;
14) Pentru că aici poți să devii șofer, fără să dai vreun examen;
15) Pentru că numai în România se poate organiza campionatul mondial
de 3000 km slalom printre obstacole (căruțe, gropi, câini morți de
foame, bețivi morți de beți);
16) Pentru că pe meleagurile românești zăpada este considerată sfântă,
numai pentru că a picat din cer... Odată aşezată pe şosea, o lună de
zile nu o mai atinge nimeni;
17) Pentru că în România se iau pauze înainte de a incepe munca si se
platesc sporuri pentru revenirea din concediu;
18) Pentru că românii sunt foarte atașați de noțiunea de politețe.
Atât de atașați, încât, de pildă, le este foarte greu să dea, de la ei
un simplu „bună ziua";
19) Pentru că doar aici parfumul se cumpară dupa nume, nu după miros;
20) Pentru că atunci cind toate locurile din iad vor fi ocupate,
România va deveni destinația de rezervă. Cei care rămân aici vor fi
scutiți de cheltuielile de transport.

Filosoful dimensiunii romanesti a existentei - Mircea Aurel Vulcanescu

* Nume de nastere: Mircea Aurel Vulcanescu. Nascut la 3 martie 1904 (19 februarie, stil vechi), la Bucuresti, ca fiu al lui Mihai Vulcanescu – inspector financiar - si al Mariei Vulcanescu, (nascuta Tonescu), casnica. Mircea Vulcanescu, format la scoala lui Dimitrie Gusti si la cea a lui Nae Ionescu, este unul dintre reprezentantii de frunte ai „tinerii generatii” interbelice, care a dat culturii romane pe Constantin Noica, Mircea Eliade, Dan Botta, Paul Sterian s.a. El s-a impus ca filosof, sociolog, economist, profesor de etica, realizandu-se ca o personalitate complexa a culturii romane. Deschiderea sa filosofica a mers de la filosofia antica, prin cea medievala si cea moderna, pana la filosofia contemporana, de la cea universala la cea romaneasca, de la istoria filosofiei la filosofia sistematica, de la metafizica la etica sau la filosofia religiei, de la ontologia generala la ontologia regionala. In 1910, Mircea Vulcanescu a inceput cursurile primare in particular. Promoveaza cls. I, II, III – preparat in particular, clasa a IV-a la ªcoala Lucaci cu media 9.98. In toamna aceluiasi an sustine examen si este admis la Liceul „Matei Basarab” din Capitala, al treilea, cu media 9,81. Obtine premiul I cu cununa la consursul national organizat de „Tinerimea Romana”, cu lucrarea: Cum s-a format Imperiul Roman si ce foloase a adus omenirei, in anul 1915, 3 mai. In anul 1917 pleaca cu tatal sau la Iasi, unde lucreaza la cenzura militara, incepe sa invete ruseste si are primele incercari literare. Va trece si printr-o perioada de nefrita, care il mobilizeaza pentru cateva luni la pat. Anul viitor incepe si primele lectii de istoria filosofiei. In anul 1919 prezenta conferinta „Filosofia existentei”, la Societatea culturala a elevilor, „Propasirea”. Anul 1925 este un an plin: sustine cele doua licente – in filosofie la Facultatea de Filosofie si Litere din Bucuresti, cu lucrarea Individ si societate in sociologia contimporana, pregatita sub indrumarea profesorului Dimitrie Gusti si la Facultatea de Drept. In octombrie se casatoreste cu Anina Radulescu-Pogoneanu, colega de facultate. In anul 1926, intentioneaza sa sustina un doctorat in drept, specialitatea economica, si altul in sociologie, la Sorbona. Se inscrie la Facultatea de Drept din Paris. Incepe studiul la lucrarea de doctorat cu tema Incercarea asupra profesiunilor intelectuale, avand ca indrumatori pe profesorii C.Bouglé si Paul Fauconnet. In 1927, incepe colaborarea la revista „Gandirea” cu articolul trimis de la Paris: „In marginea miscarii teatrale.” In 10 iunie a acestui an se naste prima fiica a lui Mircea Vulcanescu: Elene-Maria Viorica (Vivi) Vulcanescu. E secretar pentru studentii straini in cadrul Federatiei Franceze a Asociatiilor Crestine Studentesti. La Facultatea de Drept din Paris obtine diploma de studii superioare de doctorat in stiinte economice si politice. Se implica, impreuna cu Paul Sterian si Grigore Manoilescu, pentru revenirea principelui Carol in tara, pe tronul Romaniei, cand Gheorghe Tatarascu a luat o atitudine hotarata impotriva lor, numindu-i o „sleahta interlopa”. Tine numeroase conferinte la Paris si in Bucuresti, in limba franceza si romana. Anul viitor incepe colaborarea la revista „Cuvantul”, cu darea de seama: „Prof.C.Radulescu-Motru despre: Pavlov”. Mai scrie la publicatii precum: „Bulletin d’Information de L’Office des Études Financières”, „Realitatea ilustrata”, „Arhiva pentru stiinta si reforma sociala”, „Revista de filosofie”, „Tribuna financiara”, „Excelsior”, „Ideea romaneasca”, „Buletinul Asociatiei Romane pentru Studiul Conjuncturei”, „Sociologie romaneasca”, „Universul literar” etc. Este incadrat la catedra prof. D.Gusti, ca asistent de sociologie si etica. Este numit director al Oficiului de Studii Universitare din cadrul Universtitatii Bucuresti, post mentinut pana in anul 1930. S-a implicat in campaniile monografice ale scolii sociologice a lui Dimitrie Gusti. In anul 1929 se desparte de Anina Radulescu-Pogoneanu. Fetita Vivi va ramane cu mama ei, in casa familiei prof. Radulescu-Pogoneanu. Anul viitor se logodeste cu Margareata Ioana Niculescu, ascerista de frunte, colega de facultate, profesoara de liceu. Doi ani mai tarziu, se naste cea de-a doua lui fiica – Elisabeta-Alexandra (Sandra). Va purta polemici de ordin politic cu Petru Comarnescu, prin articolele publicate in „Stanga” si „Dreapta”. A fost membru al Asociatiei „Criterion”, unde a fost presedinte si Tudor Vianu. Aici tine conferinte, insa gruparea se destrama in anul 1934. Va aparea insa revista cu acelasi nume, unde va publica articole. De prin 1937, Vulcanescu se orienteaza tot mai clar catre descifrarea, descrierea si instapanirea determinatiilor lumii romanesti. Intr-o con-crestere dialectica si fenomenologica se instituie patru studii: „Omul romanesc”, „Ispita dacica”, „Dimensiunea romaneasca a existentei”, „Existenta concreta in metafizica romaneasca”, si zarea unei posibilitati sporitoare. In anul 1938 are curajul de a vota impotriva proiectului Constitutiei lui Carol al II-lea, intrucat prevede reintroducerea pedepsei cu moartea. Totusi, anul viitor, prin decret regal semnat de Carol al II-lea, i se confera Medalia „Centenarul Regelui Carol I”. Tot prin decret, este numit anul viitor membru al Ordinului Coroana Romaniei, in gradul de ofiter. Prin decret regal semnat de Mihai I este numit membru al Ordinului Steaua Romaniei, in gradul de Mare Ofiter in 1941. i se confera Medalia Aeronautica, cl. A III-a si a II-a in 1943. Isi continua seminariile de etica, ajunge asistent onorific al lui D.Gusti. Cand se reiau tratativele la Viena, privitoare la Ardealul de Nord, se ocupa de problemele financiare. Participa la negocierile de la Budapesta. Accepta sa intre in guvernul generalului Ion Antonescu in 1941, ajunge in functia de subsecretar de stat la Ministerul de Finante. „Era un barbat frumos, cu o figura ce ne amintea de George Enescu, mai ales profilul, bucla muzicala... Ii aplicam celebra formula coincidentia oppositorum, intercaland numeroase „daca”: masiv, falnic, daca nu ar fi avut aerul acela delicat, modest; demn, sever, daca nu l-am fi simtit, in fond, cald, prietenos; atotstiutor, daca nu ar fi fost atat de atent si de generos cu putina noastra stiinta. Descumpaniti, neputand sa-i gasim nici porecla, nici epitete, il denumeam el, cu majuscula, si ne grabeam sa ne supunem vrajei ce emana din gandurile si vorbele sale”, spunea despre el Paul Al.Georgescu. Cautarile filosofice ale lui Mircea Vulcanescu de a determina un model ontologic romanesc si-au gasit incoronarea in acea splendida Dimensiunea romaneasca a existentei. Acest studiu, ca aproape intreaga sa creatie, sta sub o zodie luminoasa, apolinica; este o masura majora, definitorie a filosofului, a potentelor si a deschiderii acestuia catre o alta etapa a gandirii sale. In 18 mai 1946 este arestat, odata cu alti fosti ministri, pe durata desfasurarii procesului intentat lui Ion Antonescu si alti membri ai guvernului condus de acesta. Detinut la Arsenal, scrie Jurnalul de la Arsenal. Este eliberat pe data de 28 mai, dar pe 30 august este rearestat si depus la Arsenal. Este inclus la „criminali de razboi” si este condamnat la opt ani de temnita grea. Condamnatii fac recurs, iar in 1947 deciziunea va fi casata. Recursul este amanat mult. In 15 ian. 1948, rosteste, cu titlul Ultimul cuvant, timp de patru ore, o ampla aparare. Sentinta ramane cea din anul 1946. Fiicele si sotia sunt evacuate din casa si gazduite de Sandu Sturza, in b-dul P. Groza. La 28 octombrie 1952 „se stinge din viata in inchisoarea de la Aiud, la 48 de ani. Se spune ca ultimele cuvinte au fost: «Sa nu ma razbunati!» Este inmormantat in Cimitirul de pe Dealul Robilor, din marginea Aiudului. Familia va fi instiintata de deces de-abia peste un an. Cronica maretiei sale Intre 1940 si 1944, Mircea Vulcanescu scria despre el, alcatuind o „cronica a maretiei sale”, in sapte puncte. Meritele sale erau, in opinia lui, urmatoarele: 1. inversarea relatiilor economice si a schimburilor comerciale cu Germania, in folosul nostru. 2. Inarmarea pentru recucerirea negresita a Ardealului 3. respingerea „compensatiilor” teritoriale oferite de germani la est de Nistru. 4. ajutor si sprijin material si moral pentru romanii din afara granitei. 5. salvarea si ocrotirea evreilor carora li s-a dat de lucru in interiorul comunitatii, la Institutul de Statistica etc., in locul deportarilor in Ungaria ori Germania. 6. refuzul de a parasi tara in cadrul operatiei de „salvare a intelectualilor marcanti”, in care scop se transferasera in Elvetia si la Ankara fonduri de zeci de milioane de franci elvetieni. Arata motivul de a pleca in exil: „Am avut intotdeauna in gand raspunsul lui Socrate catre discipolul sau, cand acesta ii propunea sa se derobeze, fugind, procesului pe care i-l intentase stapanirea ateniana: «Sunt zeci de mijloace sa-si scapi pielea, daca esti dispus sa zici sau sa faci orice.»” 7. usurarea situatiei refugiatilor din teritoriile rapite si mai tarziu a dispersatilor. „Un om fara vina si fara prihana” „In sensul cel mai propriu si mai nobil al sintagmei, Mircea Vulcanescu a fost o fiinta extraordinara care, in orice tara a lumii, ar fi depasit marile reusite culturale printr-o sinteza proprie, dispunand pentru aceasta nu de o singura calitate superlativa, ci de intreg avantajul darurilor intelectuale si morale ce pot fi harazite unui om. ªi toate in mod coplesitor, in forma suprema, suverana, «cu asupra de masura». In tara noastra, a stat, mandru si smerit, «sub vremi», a fost un om fara vina si fara prihana, care a urcat voit treptele miracolului: treapta intelegerii, a bunatatii si a mortii golgotice, biruitoare. Dupa Eminescu, «vesnica minune», el a fost personalitatea creatoare cea mai aproape de sacrul crestin si de sublimul romanesc.” - Paul Al. Georgescu

http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=10253

Năstase despre amplasarea în România a ...
Fostul premier Adrian Năstase a declarat, joi, la Realitatea TV, că stabilirea ...

Romania va gazdui scutul antiracheta american

Presedintele Traian Basescu a anuntat joi, la Palatul Cotroceni ca Romania va fi inclusa in sistemul de aparare antiracheta al Statelor Unite. Detalii&raquo;

Turism


Orient Express, un tren legendar

Ciuma lui CarageaÎn anul 1806, Rusia declara război Imperiului Otoman. Care este relevanţa acestui fapt pentru Ţara Românească şi pentru Ţările Române? Ei bine, teritoriul românesc a fost teatrul operaţiunilor militare din timpul conflictului dintre cele două imperii. Armata rusă, autoproclamată eliberatoare, a fost înregimentată în satele şi oraşele româneşti, iar capitala Ţării Româneşti a devenit punctul strategic şi preferat al ruşilor prin facilităţile pe care le oferea.
Ciuma se apropia ameninţător de sudul Dunării
Rechiziţionările începuseră, oamenii erau obligaţi să furnizeze provizii armatei ruse care, chipurile, urma să ne elibereze de sub tutela Imperiului Otoman. Jaful era ascuns sub o mască de onorabilitate. Numai că, o dată cu foametea care începuse să bântuie localităţile devenite cartiere generale ale armatei ruseşti, spre sfârşitul primului deceniu al secolului al XlX-lea începuseră să circule zvonuri îngrozitoare despre prezenţa în zonă al celui mai terifiant flagel al lumii premoderne: ciuma. În Bulgaria şi Turcia fuseseră anunţate cazuri de îmbolnăviri de ciumă, iar armata rusă, aflată în marea ei majoritate în jurul Bucureştilor, avea nevoie din ce în ce mai acută de spitale de campanie, fără a anunţa, însă, care era motivul acestei necesităţi. Se încerca ascunderea molimei care se răspândea, deja, cu repeziciune, în raidurile soldaţilor ruşi. În martie 1809, comandantul şef al armatei ruse confirmă zvonul că peste Dunăre bântuia ciuma, dar nu spune încă nimic despre cei 5000 de soldaţi ruşi care sufereau de o boală rămasă încă nediagnosticată, dar care, după măsurile luate de comandanţii ruşi, era în mod evident ciumă.
Cine vroia să intre în ţară…era afumat!
Domnul, împreună cu Divanul Ţării Româneşti, hotărăşte ca graniţele ţării să fie „securizate”, astfel încât să se supravegheze traficul de persoane dinspre ţările afectate: Bulgaria şi Turcia. Aşadar, se instituie carantina, astfel încât fiecare persoană care ar fi vrut să intre în ţară trebuia să fie întâi cercetată, în „lazarete” special concepute pentru cei atinşi de molimă, „să se vază de este sănătos şi să se afume, să se aerisească şi când se va slobozi să vie, de va avea trebuinţă aici în ţară, iar până nu se va face urmarea aceasta cu paza lazaretului, să nu se amestece nimeni cu dânşii…”
În această vreme, soldaţii ruşi continuau să se îmbolnăvească alarmant, iar primele semne de ciumă încep să apară şi printre civilii bucureşteni. Cum încă nu se ştiau cu certitudine simptomele, se întocmeşte o Comisie de medici care să cerceteze dacă boala devastatoare ce se prefigura este ciumă sau tifos. Iar soldaţii ruşi continuau să moară pe capete, într-un raport precizându-se că într-un singur an 1808-1809 au murit 17 000 de oameni „de disenterie şi febre epidemice…”, fără a se specifica despre ce fel de epidemii este vorba. Şi totuşi, pînă la pacea încheiată între turci şi ruşi la Bucureşti, prin care Moldova pierde Basarabia în favoarea Rusiei, molima a făcut ravagii numai printre soldaţii ruşi.
Ciuma izbucneşte cu furie…
Spre sfârşitul anului 1812, în toată Ţara Românească plutea ameninţarea că după război şi foametea care pustia ţara, urma conform algoritmului sinistru, lovitura de graţie a ciumei. Încă nu se prevestea nimic catastrofal. Oamenii erau în pragul inaniţiei, după ravagiile făcute de ruşi, iar iarna se apropia ameninţător. După război se instituise carantina, la principalele puncte de trecere, Brăila, Călăraşi, Giurgiu şi Zimnicea. Chiar şi Vodă Caragea la sosirea în ţară a stat în carantină, spun unii, deoarece venea din regiunile bîntuite de ciumă ale Porţii.
La 10 decembrie 1812, ciuma izbucneşte cu furie în Teleorman. Autorităţile de aici sunt îngrozite de numărul morţilor, cărora cioclii din regiune nu le puteau face faţă, încât apelează la autorităţile de la Bucureşti cu rugămintea de a li se trimite un număr suplimentar de cioclii. Răspunsul Bucureştiului este o ameninţare cum că dacă nu reuşesc să se descurce cu ce au la îndemână, „nu veţi avea cuvânt de îndreptare…”, adică nu vor putea scăpa nepedepsiţi.
Molima se întinde însă şi în Moldova unde domnea, de curând, venit o dată cu Caragea, Vodă Callimachi. În urma ameninţării ciumei, ruşii închid frontiera de peste Prut, dar se pare că adevăratul motiv era împiedicarea circulaţiei între cele două regiuni surori. Acest raţionament este lansat de Fornetti, consulul francez la Iaşi, care crede că ameninţarea ciumei poate fi îndepărtată prin venirea iernii ce va aduce şi îngheţul, care ar împiedica, credea consulul, extinderea bolii.
În Ţara Românească, proaspătul principe, Ioan Caragea, stabileşte un fel de Direcţie sanitară, Epistatul special al lazaretelor, în fruntea căruia îl numeşte pe Postelnicul Costache Şuţu, centralizând astfel informaţiile privitoare la potenţialele cazuri de ciumă.
La 6 mai 1813, domnitorul începe să simtă apropierea ciumei, vede cu ochii săi oameni plini de bube, şi cere ca medicii să cerceteze cazurile suspecte, pentru a da un verdict. În acest răstimp, graniţele sunt păzite de soldaţi, iar carantina este obligatorie, intrarea în ţară neputându-se face în alte condiţii, decât sub ameninţarea pedepsei capitale. Se întrerupe orice comunicaţie cu Turcia, paza sanitară şi militară este drastică, şi cu toate acestea, la 11 iunie, ciuma apare în jurul mănăstirii Văcăreşti. Se interzice circulaţia înspre şi dinspre Văcăreşti, numindu-se 13 oameni care să stea de pază pentru ca nimeni să nu treacă fraudulos bariera. Se iau în evidenţă toţi cerşetorii din Bucureşti şi este numit un al doilea Epistat, banul Radu Golescu, pentru a supraveghea acţiunile sanitare şi măsurile dictate de domnitor împreună cu Postelnicul Şuţu.Bolnavii sunt duşi obligatoriu la azilele de ciumă
Oficial, epidemia de ciumă a fost recunoscută la 4 iulie 1813, când se închid toate barierele oraşului, rămânând funcţionale numai 8, şi când se numesc epistaţii de mahalale, care erau obligaţi ca împreună cu preotul şi cu vătăşelul mahalalei să intre din casă în casă şi să cerceteze dacă sunt bolnavi care prezintă simptomele ciumei. Bolnavii erau duşi cu carele cu boi, la Dudeşti, unde era lazaretul. Ca măsură de protecţie, la cele 8 puncte de intrare în oraş se va construi câte o poartă păzită.
Blestemul mitropolitului pentru cei ce nu respectă regulile de prevenire a ciumei
De la Domnie sunt emise o serie de decrete pe care telalii sunt puşi să le citească pe la răspântiile oraşului, în care oamenilor li se spune cum să se ferească de boală. Unul dintre aceste decret a fost însoţit, la cererea expresă a lui Vodă Caragea, de un înfiorător blestem al mitropolitului care să se abată asupra celor care nu respectau instrucţiunile. Principalele modalităţi de evitare a îmbolnăvirii de groaznica maladie erau: afumarea obiectelor şi a persoanelor, spălarea mai frecventă a hainelor şi a trupului, curăţenia desăvârşită a ogrăzii şi a casei. Toţi preoţii parohiilor sunt îndemnaţi de Domn să ceară îndurare de la Cel de Sus, făcând slujbe şi molifte pentru îndepărtarea ciumei.
Cadavre mutilate de câini
Dar Dumnezeu nu a putut interveni în derularea bolii. Totul depindea de oameni, iar oamenii erau îngroziţi de priveliştile înfiorătoare: cadavre împrăştiate pe drumuri, pe care nimeni nu le îngropa, şi care, în cele din urmă, deveneau hrana câinilor rămaşi fără stăpân, cioclii care îi jefuiau pe cei morţi şi pe cei muribunzi deopotrivă, batjocorind fără milă trupurile tinerelor lovite de boala necruţătoare şi trăgând să moară.
Sălbăticia cioclilor
La flagelul bolii se adăuga sălbăticia cioclilor, plătiţi de stăpânire tocmai pentru a fi instrumentul de control al bolii. Despre cruzimea multora dintre aceştia, Ion Ghica scria: „Spaima intrase în toate inimele şi făcuse să dispară orice simţământ de iubire şi devotament. Muma îşi părăsea copiii şi dădea bărbatul pe mâinile cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu. Toţi beţivii, toţi destrămaţii îşi atârnau un şervet roş de gât, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua şi noaptea prin locuinţele oamenilor şi puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, scule, şaluri etc, fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă şi plecau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor. Se încreţea carnea pe trup auzindu-se grozăviile şi cruzimele făcute de aceşti tâlhari asupra bieţilor creştini căzuţi în ghearele lor. Rareori bolnavul ajungea cu viaţă la câmpul ciumaţilor. De multe ori o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce reuşea să facă boala în 2-3 zile! Şi poate că acei ucişi astfel erau mai puţin de plâns decât ceilalţi, căci mai mult erau de jale acei aruncaţi de vii în câmp, fără aşternut şi fără acoperământ pe pământul ud şi îngheţat. Cale de jumătate de ceas se auzeau ţipetele şi vaietele nenorociţilor din câmpul Dudeştilor!…”
Până şi medicii fugiseră de ciumă
Deşi se interziseseră adunările de oameni, târgurile, circulaţia liberă şi se impuseseră măsuri drastice vânzătorilor şi cumpărătorilor, deşi fuseseră scoase din oraş cu forţa şatrele de ţigani, ciuma a continuat să facă victime pe parcursul unui an întreg. În ciuda faptului că oamenii au obţinut de la Vodă permisiunea de a pleca din oraş pentru a se stabili temporar în jurul acestuia, sperând că astfel vor scăpa de boală, se poate ca ei să fi răspândit ciuma şi în satele din jurul Bucureştilor, căci controalele impuse de Vodă erau făcute în silă, fără conştiinţa importanţei lor. Până şi medicii fugiseră din oraş, ceea ce l-a determinat pe Caragea să le taie salariile plătite de vistierie.
La un an de la dezlănţuirea molimei, încet-încet, lucrurile au reintrat pe făgaşul normal, cel puţin în Bucureşti, unde ciuma începea să dea înapoi. Activităţile zilnice şi-au reluat cursul, însă satele din jurul Bucureştilor au început să fie bântuite, la rândul lor, de boala mortală. Deja trecut printr-o experienţă de coşmar cu ciuma bucureşteană, Vodă le trimite ordine precise şi eficiente. Ispravnicii nu trebuie decât să le urmeze întocmai, altfel vor fi ţinuţi vinovaţi de suferinţele şi pagubele produse oamenilor din judeţele lor, dând socoteală în faţa lui Vodă însuşi.
40.000 de morţi, bilanţul ciumei lui Caragea
Se pare că această ciumă, cunoscută sub denumirea de „Ciuma lui Caragea”, a făcut cele mai multe victime dintre toate molimele care au bântuit ţările române. Un cronicar al vremurilor susţine că au murit peste 90 000 de oameni într-un an de zile. Însă, se pare că au fost în jur de 40 000 de morţi într-un an de zile în întreaga Ţară Românească. Dar această ciumă a continuat să bântuie meleagurile româneşti mult spre jumătatea secolului al XlX-lea, stingându-se cu desăvârşire de-abia în anul 1830.

Doina romaneasca este in patrimoniul UNESCO

Ce cauta Romania in UE?

Viaţa fără idoli
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=219&cmd=articol&id=8135
Acum cîteva zile, un tînăr din Ardeal (Mihnea Măruţă) s-a despărţit de un ziar central cu o plîngere: nu avem pe cine urma. Nu avem un lider naţional care să prezideze Gimnastica Morală de Dimineaţă. Un poet să ne electrocuteze cu cîteva cuvinte, fără să ne încarce nota la Electrica, un vis pe cap de locuitor care să poată fi împărţit (şi urmărit) într-o gaşcă mai mare de doi. Sîntem o naţie de indivizi care se salvează individual, cum m-a învăţat pe mine dl Tatulici acum vreo 15 ani (Mihai, recunoştinţă!).

Editorialul e frumos, frumos rău. Poate şi pentru că el spune de fapt un lucru urît, îngrozitor: n-avem o naţiune. Nu credem împreună decît în lucruri separate. Nu există nimic să iei de aici (copaci, munţi, opere literare, tradiţii, morală publică) şi să rişti să-i strici ţării caracterul, care vasăzică deci că nu-l are. România n-are un ce al ei, cu excepţia sarmalelor, pe care le poţi servi (îmi place cît de prost sună cuvîntul) şi-n Macedonia. Singurul loc în care n-aş fi de acord cu autorul ar fi datarea. El susţine că fenomenul ăsta al lipsei de repere şi proiecte valide, decente, luminoase ar fi cumva nou.

Aşa o fi. Păi, ia stai să ne gîndim. La cine să te întorci să iei lumină? La Codreanu, la Antonescu, la Carol al II-lea? La alte fantome istorice mai vechi? Nici ele nu rezistă primei confruntări serioase cu cronicile: Mihai, Ştefan, Corvin – strămoşii îşi aveau fiecare interesul lui, exact ca urmaşii. Sau, dacă poftiţi la eliberarea prin cultură, cine-a reuşit mai mult decît să rîdă de păcatele neamului, necum să le îndrepte? Caragiale? Un emigrant, nici nu poţi să-i condamni sila, c-o ştii! Mai aproape de noi, cîţi dintre literaţii noştri au trecut testul de non-colaboraţionism cu regimul de după 1945? Cîţi au ales să ne înflăcăreze din puşcărie, cu poezii scrise pe bucata de săpun? Păi, doi. Trei. Hai, zece? Restul au rămas afară şi-au colaborat, şoptit, tăcut. Dar nu s-au prea revoltat. Omul care să strige calea cea dreaptă nu e un produs specific vreunei naţiuni. E şi el o marfă ca oricare alta, supusă legii cererii şi ofertei: vrea cineva calea? Atunci va apărea şi omul. Liderul. Mîntuitorul. Cînd lipseşte din stoc, e semn că nimeni nu mai cumpără aşa ceva.

Nefericirea lui Mihnea e de fapt a unui strat subţire de elită întinsă pe un corp social gras, bubos, urît mirositor a muncă brută şi-a zaruri de table, răcit cu bere la pet şi mîngîiat pe buricele degetelor de butoanele de la telecomandă. Elitele, cîte s-au reuşit reinventa, sînt încă o categorie traumatizată: ştiu exact cîtă preţuire are marea masă pentru ele. Au verificat-o de la 1907 şi pînă la ultima mineriadă.

Şi mai e şi chestiunea numerelor. Două milioane de oameni de calitate s-au dus în vremea regimului comunist. Într-un fel sau altul: fugiţi sau vînduţi. Am dat afară din ţară sute de mii de nemţi. I-am vîndut, şi pe ei, şi pe evrei. După 1989, am scăpat de un milion de oameni neinstruiţi poate, dar cu iniţiativă, care au plecat la căpşuni. Altă jumătate de milion de intelectuali, de data asta, a plecat din ţară la slujbe mai bune. Un sfert de milion de tineri, care au măcar energie, dacă nu altceva, caută acum soluţia bursei, firmei, reţelei de trafic de droguri. Fiecare caută să scape şi, cu cît scapă mai mulţi, cu atît e mai greu de lucrat cu publicul aici, la faţa locului.

De fapt, România e ţara celor rămaşi. A celor care, din felurite motive, puţine contînd ca şi calităţi, au ales să nu plece. Sîntem, dragă Mihnea, ăia care-am mai rămas. Şi chiar şi noi trăim într-o lume dominată de ideologia fugii. De fantasma plecării: vă dau dracului pe toţi! Chiar dacă ne-am amorezat prosteşte de rîul, ramul, sau, la cealaltă extremă, iubim lectura lunară a fluturaşului de pensie. Tocmai d-aia îţi zic să nu te deprimi. N-avem pe cineva să ne unească. Dar nici dezbinarea nu-i aşa de rea. Îţi închipui cum era dacă maneliştii făceau cartel împotriva rockerilor?