ROAITA[V=]

https://lupuldacicblogg.wordpress.com/2015/02/21/82-de-ani-de-la-greva-istorica-din-atelierele-cfr-grivita-povestea-controversata-a-lui-vasile-roaita-tanarul-care-ar-fi-pornit-sirena-citeste-mai-mult-adev-ronjtt3d/

Vasile Roaită – personaj real sau invenție a propagandei comuniste?
Utecistul Vasile Roaita a fost asezat postum, mai exact spus dupa 1945, in panteonul martirilor comunisti, alaturi de Donca Simo, Filimon Sarbu, Olga Bancic si Elena Pavel. S-a construit mitul ca a fost ucis in timp ce tragea sirena pentru a anunta intrarea politiei si armatei in uzinele “Grivita”.
Din cate stiu, a fost o fabricatie, o hiperbola propagandistica. La Plenara CC al PMR din noiembrie-decembrie 1961, Gh. Gheorghiu-Dej insusi avea sa critice aceasta “poveste cu Vasile Roiata”, descris de fostul lider ceferist, primul secretar al partidului, drept un muncitor ca oricare altul.
S-a schimbat atunci numele statiunii “Vasile Roaita” de pe litoral in Eforie-Sud. Sau schimbat nume de strazi, de scoli, de intreprinderi, de cinematografe. Partidul isi reconfectiona istoria, altele erau prioritatile.
Nu se mai auzea la radio imnul semi-oficial menit sa sacralizeze “sangele lui Roaita” care
cheama-n zare, “spre culmile ce-avem de cucerit”.

Cum s-au folosit comuniştii de Griviţa '33


Citiţi în numărul din luna mai al revistei „Historia“ cum au confiscat comuniştii grevele de la Atelierele CFR Griviţa din februarie 1933. Dej a folosit acţiunea muncitorilor ceferişti ca să-şi încarce bagajul de ilegalist, iar Ceauşescu s-a servit de Griviţa ca să mai pună o piatră la temelia cultului personalităţii.
La aproape 80 de ani de la momentul Griviţa '33, „Historia" vă propune o analiză bine documentată a evenimentelor de la Atelierele CFR. Deşi firele conduc spre ideea că totul a fost o uriaşă diversiune a lui Carol al II-lea, totuşi, în timp, comuniştii au fost cei care au profitat cel mai mult de pe urma grevelor din februarie 1933 şi de pe urma represiunii brutale coordonate de Armand Călinescu, subsecretar de stat în Ministerul de Interne.
Dej a devenit creierul evenimentelor din 1933
În dosarul „Historia", trei istorici - Vladimir Tismăneanu, Alex Mihai Stoenescu, Steliu Lambru - vă spun cum anume s-au servit comuniştii de momentul februarie '33, când a luat naştere formula „masacrul de la Griviţa" şi cum a evoluat pe parcursul regimului comunist mitul „marilor lupte ale muncitorilor ceferişti şi petrolişti".
Vladimir Tismăneanu e categoric: „Pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej şi membrii echipei sale, mitul grevelor muncitorilor ceferişti şi petrolişti era unul menit să le fondeze şi să le întărească pretenţia de a fi exponenţii proletariatului românesc. Ascensiunea grupului Dej a fost, de fapt, una prin care periferia a câştigat bătălia împotriva celor care se aflau, graţie relaţiilor privilegiate cu Moscova ori a vechimii în mişcarea comunistă, pe poziţii mai influente ori mai vizibile".
De fapt, la capitolul „acţiuni în ilegalitate", Dej se simţise mereu vulnerabil în comparaţie cu ilegalişti cu vechime gen Dumitru Petrescu, Constantin Doncea, Gh. Vasilichi, implicaţi direct în momentul februarie 1933. La momentul acela, Dej abia intrase în partid, nu avea o poziţie de conducere. Cu puţin ajutor însă, istoria a fost rescrisă în favoarea lui Dej, iar acesta a fost prezentat drept strategul „marilor bătălii de clasă", creierul evenimentelor din 1933, de la Atelierele CFR.
PCR şi-a inventat eroi: Vasile Roaită
„Pentru a-şi putea asuma Griviţa 1933 ca moment de glorie al istoriei sale, PCR a inventat eroi numai ai săi", scrie Alex Mihai Stoenescu despre naşterea, în timpul lui Dej, a „eroului" Vasile Roaită.
Concret, „Vasile Roaită, un tânăr ucis dintr-un ricoşeu de glonţ, a fost făcut utecist după 1948 şi i s-a atribuit tragerea sirenei - care se acţiona numai pentru a anunţa pauza de prânz si terminarea schimbului - deşi persoana care trăsese sirena fusese identificată fără dubiu: Constantin Negrea".
Steliu Lambru scrie în dosarul „Historia" despre modul în care au fost prezentate în lucrări şi articole grevele din 1933 în anii lui Dej şi în anii lui Ceauşescu: în anii dejismului au abundat „stridenţele de limbaj", cu accent pe „nedreptatea societăţii capitaliste", „fascismul internaţional", sărăcie şi criză economică, pentru ca în anii ceauşismului tonul isteric să fie abandonat iar limbajul să devină mai rece, cu „ambiţia de a deveni analitic, integrat în sinteza istorică naţională".
Citiţi, de asemenea, despre iconografia şi literatura inspirate din grevele ceferiştilor, despre artiştii care s-au afirmat în perioadă prin promovarea noilor eroi, dar şi despre pictura „Griviţa 1933" a lui Gavril Miklossy, care a invadat paginile ziarelor, expoziţiile permanente ale muzeelor, manualele şi programele TV.
În plus, o analiză a manualelor de istorie comuniste arată cum s-a făcut trecerea de la „sute de morţi" la câteva zeci şi cum a apărut în prim plan, în anii '80, „tânărul revoluţionar Nicolae Ceauşescu", care ar fi fost arestat de poliţia din Craiova, în timpul procesului ceferiştilor, din 1934, când venise „să facă depoziţii în favoarea acuzaţilor".
Diversiunea lui Carol al II-lea
Ani întregi, Partidul Comunist Român a prezentat revolta de la Griviţa din 15‑16 februarie 1933 drept rezultatul exclusiv al acţiunii sale. Prin asta, Partidul Comunist Român n-a făcut altceva decât să preia pentru propriul folos o teză a Guvernului PNŢ de la vremea respectivă: evenimentele de la Griviţa sunt rezultatul acţiunii subversive a comuniştilor la ordinele Moscovei.
În realitate, cel căruia i-au servit cel mai bine evenimentele din 1933 a fost chiar regele Carol al II-lea, care, reprimând grevele, a izbutit să împuşte mai multi iepuri odată, să rezolve mai multe probleme care-i dădeau bătăi de cap.
Instaurând starea de asediu, a putut interzice adunările publice împotriva Elenei Lupescu, după cum a putut cenzura articolele incomode, scrise de Gheorghe Forţu în favoarea Reginei Elena. Iar prin reprimarea ceferiştilor protestatari, regele a dat un exemplu de duritate, descurajând mişcări similare ale muncitorilor în plină criză economică, a compromis Partidul Naţional Ţărănesc al lui Iuliu Maniu, care ducea o campanie împotriva Elenei Lupescu, după cum i‑a eliminat din scenă, pentru o vreme, pe capii mişcării comuniste ilegale. Din nefericire, argumentul invocat de guvern pentru a motiva reprimarea sângeroasă a unor oameni care protestau în mod justificat - aceea că se pregăteşte o revoluţie bolşevică în România - le-a picat de minune comuniştilor, care au profitat la maximum de circumstanţe după 1944.

Cum a apărut formula „Masacrul de la Griviţa“
În construirea legitimităţii în ierar­hia înaltă de partid în România de după anul 1945, niciun alt prestigiu nu-l putea egala pe acela dobândit în anii aşa-numitei lupte în ilegalitate, mai ales când aceasta însemna lupta efectivă pe baricade cu regimul capitalist. Cum în anii ilegalităţii erau puţine exemple de astfel de confruntări violente între muncitorime şi forţele de ordine, concurenţa pentru un loc care să asigure aureola eroică, şi deci, îndreptăţirea de a ocupa poziţii înalte în aparatul de partid, a fost acerbă, în istoria interbelică a României ciocnirile dintre grevişti şi forţele de ordine fiind suprainterpretate ca mari momente ale luptei de clasă. Dintre toate, grevele ceferiştilor din 1933 au beneficiat de supra-expunere la mediatizare în principal datorită ascensiunii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej după 23 august 1944.

Parcurgerea publicaţiilor cu cel mai mare impact în standardizarea naraţiunii despre Griviţa ’33 ca „Scânteia”, „Lupta CFR”, „Lupta de clasă” şi continuatoarea sa din anii ceauşismului, „Era socialistă“, „Analele Institutului de Studii Istorice şi Politice de pe lângă CC al PCR”, arată etapele construirii mecanismului de definire identitară a noului muncitor ceferist de după 1945.
Marcarea grevelor ceferiste de la Griviţa ca moment crucial al noii perspective politice a României chiar din toamna anului 1944 a fost una bruscă şi oarecum neaşteptată în ochii opiniei publice, în directă legătură cu intrarea în arenă a PCR.
Guvernul format de generalul Constantin Sănătescu imediat după arestarea mareşalului Ion Antonescu este remaniat pe 4 noiembrie 1944, în el fiind numit şi Gheorghe Gheorghiu-Dej ca ministru al Comunicaţiilor, în timp ce Ion Gheorghe Maurer va ocupa funcţia de secretar general al ministerului. De la această dată şi până la prima comemorare oficială din anul 1947 când au loc, pe 18 februarie, în Camera Deputaţilor primele discursuri despre „masacrul de la Griviţa”, drumul a fost scurt.
În primul său număr din seria nouă, ziarul „Lupta CFR”, organ bilunar al Uniunii Sindicatelor din CFR, salută cu entuziasm numirea lui Dej în funcţie, în timp ce „Scânteia”, oficiosul PCR, jubilează.
Într-un editorial semnat Sindicatul Salariaţilor CFR, ministrul este deja recunoscut ca lider al ceferiştilor şi eminenţă cenuşie a grevelor din 1933: „Tovarăşul Gheorghiu-Dej este acel care ne-a condus cu mână sigură în momentele cele mai grele, atunci când teroarea lovea crunt în luptătorii clasei muncitoare, în luptătorii antifascişti. El a fost în fruntea noastră în zilele eroice din Februarie 1933.” Din punct de vedere politic, ceferiştii aveau deja un om în sferele cele mai ­înalte ale puterii iar acesta poate fi considerat una dintre cele două dimensiuni pe care se sprijină cultul Griviţei. Prin urmare, politicul a adus în arenă sindicalismul, dar l-a şi aservit pentru a profita.
Mărturia preotului Alexandru Ionescu

În numărul 142 din 17 februarie 1945, „Scânteia” continua pe linie politică ceea ce începuse „Lupta CFR” pe linie sindicală. În editorialul semnat de Vasile Luca, „Griviţa 1933”, erau elogiate marile jertfe făcute de ceferişti în vâltoarea luptei de clasă şi erau menţionate imperativele momentului: acelea de a trece la luptă împotriva burghezo-moşierimii şi la instaurarea unei noi ordini politico-sociale. (Încă de la primul număr, „Lupta CFR” s-a erijat în avangarda acestei lupte. „CFR, Brigada de şoc a clasei muncitoare unite”, titra ziarul pe prima pagină în primul său număr. Şi nu exagera câtuşi de puţin, de la Griviţa recrutându-se partea elitei conducătoare a PCR care avea să înfrângă grupul moscovit în lupta pentru putere şi să conducă România.)
Grupajul informativ din „Scânteia” era compus mai ales din amintiri ale unor martori care nu ezită să-şi ofere serviciile în speranţa unei viitoare cariere, deşi poziţia lor socială nu le cerea încă nici un compromis pentru salvarea semenilor lor. Este cazul preotului Alexandru Ionescu de la biserica Sf. Gheorghe (Steaua), a cărui mărturie, reluată şi de „Lupta CFR” în numărul din 18 februarie 1945, devine importantă în a arăta lipsa de scrupule a regimului capitalist. Conform preotului, ulterior represiunii din data de 16 februarie 1933, el ar fi văzut trei persoane de la poliţie care ar fi găurit zidul bisericii cu burghiul şi le-ar fi fotografiat pentru a le prezenta ca probe ale violenţei greviştilor în procesul intentat acestora.
Cu toate că memoria grevelor griviţene pare a fi una de monolit, lectura presei şi a volumelor dedicate evenimentelor ne arată contrariul. Ea este una dominată de conflicte pe mai multe paliere. Primul palier este confruntarea mărturiilor directe, ale tuturor celor implicaţi, care compun propriile versiuni care să corespundă însă variantei oficiale care omologhează memorializarea Griviţei.
Deşi între dimensiunea politică şi cea sindicală a cultului Griviţei s-a dorit a fi o complementaritate, pe acest palier avem un conflict la vârf între doi actori importanţi ai evenimentelor, ambii agreaţi de sovietici şi cu susţinere masivă, ambii cu calităţi certe care îi recomandau drept lideri: Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul politic în ascensiune, gata de luptă după ce îl lichidase pe Ştefan Foriş cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi cu grupul Pauker-Luca pentru şefia în interiorul PCR, şi rebelul Constantin Doncea, unul dintre liderii veritabili ai grevei, venit din interiorul sindicatelor, personaj charismatic, susţinut de Moscova.
Cum „citim” evenimentele de la Griviţa?

Un alt conflict al primului palier îi opune pe actorii secundari, unul al negocierilor pentru maximizarea fiecărei poziţii deţinute. Vecinătatea apropiată sau mai îndepărtată faţă de lideri ori căderea în dizgraţie este adesea criteriul care îl plasează pe fiecare în poziţia de a gestiona resurse materiale şi umane mai mari. Reglările de conturi dintre figurile proeminente se produc pentru a controla atât politicul, cât şi memoria socială şi naraţiunea istorică.
Un exemplu în acest sens este volumul publicat de Chivu Stoica, Eroicele lupte ale muncitorilor ceferişti şi petrolişti din 1933, în care Vasile Luca, membru al grupului moscovit condus de Ana Pauker, considerat una dintre figurile de prim-rang din timpul grevelor, implicat în munca politică de la Griviţa şi condamnat în procesul de la Braşov, este considerat drept trădător în 1955. O acuzaţie de o asemenea gravitate căpăta greutate numai atunci când era pronunţată de o figură de acelaşi calibru.
Dejiştii-dramatici, ceauşiştii-neutri

Cel de-al treilea conflict de pe primul palier este cel dintre partid şi sindicate, al politicului şi interesului profesional. Aici poate fi regăsită o parte a conflictului dintre Dej şi Doncea, ca rezistenţă a sindicatelor faţă de confiscarea tuturor celorlalte iniţiative de către partid pentru a redefini formulele de coeziune socială. În „Lupta de clasă” din ianuarie-martie 1949, Eugen Rodan publică articolul „Luptele din Februarie 1933, cotitură importantă în desfăşurarea luptei de clasă în ţara noastră”, în care nu lasă niciun dubiu asupra rolului hegemonic al partidului în dezvoltarea României, sindicatele ceferiştilor negăsindu-şi niciun loc în text: „Muncitorimea ceferistă, condusă de organizaţia de partid sub îndrumarea tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Chivu Stoica şi alţii (...), pe baza hotărârilor şi sub conducerea CC al PCR trece la lupte politice la atacul direct împotriva regimului burghezo-moşieresc”.
Al doilea palier al conflictului este cel dintre memorie şi istorie, dintre patos şi analiză care poate fi citit şi drept conflict între generaţii sau conflict între aureolaţii grevei şi cei care nu s-au aflat în mijlocul evenimentelor. Adică un conflict latent între povestea celui implicat afectiv şi cea a celui neimplicat afectiv. Dacă în anii dejismului spaţiul şi tonul în care se relatează se plasează în registrul stilului dramatic, în anii ceauşismului ele sunt rutină.
Conflictul dintre memorie şi istorie poate fi urmărit pe trei direcţii. Prima este prezenţa liderilor, individualizarea luptelor. Deşi este o luptă a „maselor proletare pauperizate”, a tuturor celor cu existenţa socială determinată de conştiinţa socială, memoria are un cult pentru nume de persoane, chiar şi ale duşmanilor muncitorilor. Ea este mai atentă la detalii, mai precisă, la contribuţia fiecăruia la jertfa pentru binele social. Şi în acest sens poate fi citită plăcerea cu care ea face cultul eroilor, povesteşte aspecte de la procesul de la Craiova intentat conducătorilor grevei. Spre deosebire de memorie, istoria evenimentului de la jumătatea anilor 1960 depersonalizează treptat greva. E drept că în anii 1979 apar nume necunoscute, cu rol major în grevă ca Panait Bogăţoiu, dar ei rămân marginali.
O dată cu dispariţiile lui Dej şi Doncea, acesta din urmă bucurându-se de toate onorurile lui Ceauşescu ca adversar al lui Dej, asemenea lui Pătrăşcanu, greva rămâne fără lideri, ceauşismul distanţându-se de emoţie. Îşi păstrează, fireşte, festivismul pentru a confirma o altă legitimitate, cea a noului şi tânărului lider Ceauşescu, dar ea este o legitimitate de gradul al doilea care are funcţia de a sublinia continuitatea dintre obiectivele de atunci ale muncitorimii şi cele din anii 1970-1980.
La comemorarea semicentenarului de la Griviţa din 12 februarie 1983, „Lupta CFR” scria sub semnătura lui Ion Iacoş: „În focul acestor aprige lupte revoluţionare s-au ridicat noi şi numeroase cadre de militanţi revoluţionari între care s-a afirmat cu putere ca organizator îndrăzneţ şi curajos tânărul comunist Nicolae Ceauşescu (...) Semicentenarul acestor eroice lupte revoluţionare coincide în mod fericit cu împlinirea a 50 de ani de strălucită activitate politică şi revoluţionară a tovarăşului Nicolae Ceauşescu care s-a ridicat cu vigoare şi curaj patriotic ca militant de seamă al partidului nostru în lupta pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor clasei muncitoare, ale întregii naţiuni.”
O a doua direcţie a conflictului este cea a limbajului. În anii dejismului, stridenţele de limbaj abundă. Marotele sunt numeroase, cele mai prezente fiind nedreptatea societăţii capitaliste, fascismul internaţional, sărăcia, criza economică. În anii ceauşismului, exteriorizarea sentimentelor urii de clasă dispare, tonul isteric este abandonat. Limbajul devine mai rece având ambiţia de a deveni analitic, integrat în sinteza istorică naţională, de fapt o succesiune de formule fixiste mai inexpresiv chiar decât dejismul prin ariditatea şi repetitivitatea sa.
Cine „câştigă” de pe urma Griviţei?

O a treia direcţie este cea a conflictului dintre reprezentările literar-artistice. Creaţie tipică a stalinismului, iconografia luptei de clasă a avut în grevele de la Griviţa o funcţie cognitivă. Prin proletcultism, naraţiunea oficială despre Griviţa ajunge mai uşor şi mai eficient parte a conştiinţei colective încât chiar posibilitatea apariţiei unei naraţiuni concurente este înlăturată. Cel care domină literatura şi iconografia este, fără îndoială, Vasile Roaită, în jurul lui gravitând întregul construct memorial, istoric, literar şi artistic al Griviţei eroizate.
Luarea lui ca sursă de inspiraţie însemna afirmarea pe noul firmament al vieţii culturale a noului val de scriitori şi artişti. În primul rând este vorba despre biograful său, Savin Bratu, al cărui text este referinţa şi sursă de documentare obligatorie pentru oricine. Urmează în ierarhia notorietăţii literare Marcel Breslaşu cu poemul „Griviţa Roşie”, apărut în 1949, şi nu mai puţin celebrul Alexandru Şahighian. Alte nume care se afirmă sunt Maria Banuş, Cicerone Theodorescu, Miron Radu Paraschivescu, Dan Deşliu, Ştefania Zottoviceanu-Russu, Aurel Mihale, Dumitru Vasilescu-Liman, George Demetru-Pan, Ştefan Iureş.
Iconografia nu a rămas mai prejos decât creaţia literară. Albumul Eroi ai tineretului, cuprinde desene reproducând fotografii ale comuniştilor morţi în anii burgheziei: Filimon Sârbu, Vasile Tudose, Pavel Tcacenco, Donca Simu, Elena Pavel, Haia Lifşiţ, Constantin Godeanu, Ludovic Minschi, Petre Gheorghe, Olga Bancic.
Între ei, şi Vasile Roaită. În Griviţa 1933, album omagial coordonat de Ion Jalea şi apărut în 1963, sunt reproduse desene şi gravuri pe teme muncitoreşti. Din cele 36 de reproduceri, greva muncitorilor de la Griviţa şi urmările ei este surprinsă în 12 reproduceri. Pictura cu greviştii din 1933, care va deveni canonul iconografic, operă a lui Gavril Miklossy, intitulată „Griviţa 1933”, va invada în anii 1970-1980 paginile ziarelor, expoziţiile permanente ale muzeelor, manualele, programele TV. Ilustrarea grevei cu personajele sale respectă ponderea actorilor în sferele puterii. În numărul 10 din 21 ianuarie 1945 al „Luptei CFR“, aranjamentul şi dimensiunile fotografiilor liderilor sunt sugestive în ceea ce priveşte forţa pe care o are în spate fiecare personaj negocierilor în arena politicii.
Dacă pe prima pagină nu este decât fotografia destul de mică a lui Doncea – ceea ce arată că prestigiul lui în rândul sindicaliştilor, cei care editau ziarul, era mai mare decât cel al lui Dej, dovadă locul acordat în exclusivitate – pe paginile următoare ceilalţi se revanşează prin dimensiuni mai mari. Din acest punct de vedere, pozele personajelor se ierarhizează astfel: poza lui Roaită, pozele lui Dej şi Luca, cea a lui Ilie Pintilie, cea a lui Chivu Stoica, cele ale lui Doncea şi Dumitru Petrescu, cele ale lui Dumitru Popa (mort pe 16 februarie 1933), Alexandru Schwartz şi Ion Crăciun (morţi în urma unor greve din anul 1931), poza lui Vasile Bâgu şi, în fine, cea a lui Ion Turcu.
Ceauşismul a pus punct literaturizării Griviţei pe care a subsumat-o creaţiilor literare dedicate noului cult al personalităţii lui Ceauşescu, al partidului şi patriei. S-a spus că însuşi Ceauşescu a fost acela care a eliminat figura eroică a lui Vasile Roaită lansând ipoteza că acesta ar fi fost de fapt un agent al Siguranţei infiltrat în mediile muncitoreşti. Gestul tragerii sirenei ar fi fost de fapt unul de a da forţelor de ordine semnalul pentru declanşarea represiunii.
Calomnierea social-democraţilor

Nu în ultimul rând, avem şi un conflict al istoriei false cu istoria reală în care prima trăieşte parazitar pe corpul celei de-a doua. Calomnierea liderilor sindicatelor social-democrate din Confederaţia Generală a Muncii care s-au desolidarizat de rebeliunea din 15-16 februarie ca Dumitru Spârlea, Alexandru Oprescu, Virgil Ionescu, Ilie Dumitru şi a politicienilor social-democraţi Ioan Mirescu şi Ioan Flueraş, asocierea numelor lor cu invective ca „spărgători de grevă”, „trădători ai mişcării muncitoreşti”, „oportunişti”. Iată ce scria Chivu Stoica în volumul citat mai sus: „Burghezia s-a sprijinit pe toate forţele reacţionare şi îndeosebi pe social-democraţia de dreapta. Ducând o politică de abatere a muncitorilor de la lupta revoluţionară împotriva ofensivei capitalului, a fascismului în creştere, împotriva războiului, social-democraţia de dreapta a ajutat activ trusturile imperialiste să organizeze şi să întărească forţele fascismului şi să pregătească un nou măcel mondial. În acest fel social-democraţia de dreapta a netezit calea fascismului şi a dezlănţuirii celui de-al Doilea Război Mondial.”
Spre sfârşitul vieţii regimului comunist, sărbătoarea grevei din 16 februarie 1933 a devenit o reiterare a tuturor articolelor, informaţiilor şi îndemnurilor de până atunci. Cultura populară a contribuit şi ea la consolidarea rolului ceferiştilor de avangardă a conştiinţei proletare. A existat o Cupă „16 Februarie” la popice, baschet, polo pe apă, box, haltere, volei, lupte, şah, tenis de masă, la care participau şi sportivi din ţările socialiste. Memorializarea a continuat cu fixarea unei zile a ceferiştilor, după 1965, pe 16 februarie, iar Uzina mecanică de material rulant din Cluj va purta numele „16 februarie”. Prăbuşirea acestei culturi după decembrie 1989 a arătat cât de slabă devenise atenţia oamenilor de atunci la proiectele donquijoteşti ale regimului.

Cum a fost inventat Vasile Roaită
Pentru a-şi putea asuma Griviţa 1933 ca moment de glorie al istoriei sale, PCR a inventat eroi numai ai săi. Vasile Roaită e unul dintre aceştia.
În mod planificat, aşa cum s-a întâmplat în mai toate statele din centrul şi estul Europei ocupate de URSS, baza sistemului comunist în România ar fi trebuit să-l reprezinte membrii de partid. Dar în România baza aceasta era extrem de subţire, alogenă şi compromisă. Unii dintre ei au avut şansa să rămână necunoscuţi opiniei publice, deoarece guvernele anterioare s-au limitat la ţinerea lor sub observaţie, considerându-i nesemnificativi şi inofensivi.
Nu întâmplător, din lipsă de conţinut, istoriografia comunistă a declanşat un adevărat cult al caselor conspirative, al tipografiilor ilegale, al ­curierilor, al copiilor eroi, care adăuga la puţinul existent o „armată” de simpatizanţi formată din gazde, tipografi, cărăuşi, mame şi veri, a căror activitate conştientă în slujba comunismului era, în realitate, nulă. Mulţi au devenit cadre de nădejde ale partidului, primind şi o identitate istorică prefabricată, o „legendă” proprie, deoarece unul dintre fenomenele care au răscolit imediat după 1944 lumea partidului a fost stabilirea noilor ierarhii.
Vechii socialişti au fost îndepărtaţi, ca soluţii politice epuizate, inclusiv ca potenţiali paraziţi ai noului tip de conducere. Ei mai aveau încă nostalgii revoluţionare, idealuri utopice, metode „parlamentare”. Or, ceea ce se instala în România nu mai avea nimic de a face cu evoluţia Stângii în sistemul democratic, ci cu impunerea unei dominaţii totale a URSS asupra României. Ea trebuia transformată într-un satelit docil, nu într-o ţară care, printr-o eventuală revoluţie socialistă proprie, îşi construieşte un eventual stat comunist propriu. Este esenţa acţiunilor „antisovietice” ale lui Nicolae Ceauşescu de mai târziu. La baza aşa-numitei desprinderi a fost pusă o istorie proprie, glorioasă şi revoluţionară, o tradiţie de luptă comunistă a românilor.
Cine citeşte astăzi o carte de propagandă comunistă din perioada ceauşistă şi are curiozitatea să caute prin arhive originea acţiunilor revendicate de comunişti se amuză copios. Iată cum arăta un fragment dintr-o scrisoare adresată de un sindicat afiliat PSDR ministrului de Finanţe, la 22 noiembrie 1931: „Depunerea contra-proiectului de lege la Cameră de către Dl. Ministru de Finanţe va confisca slabele noastre posibilităţi de existenţă.”
Şi iată cum arăta acest text transformat în manifest al Partidului Comunist şi expus în vitrină la Muzeul PCR: „Dictatorul din fruntea ministerului de finanţe a depus eri la Cameră sceleratul anti-proect de lege, prin care guvernul confiscă slabele noastre posibilităţi de existenţă. A sunat supremul ceas!” Ei bine, până şi „A sunat supremul ceas!” era formula consacrată a Partidului Naţional Ţărănesc şi îi aparţinea lui Ion Mihalache.
Grevele de la Atelierele Griviţa din Bucureşti au devenit un punct de referinţă în proiecţia legendară cu care era înlocuită legitimitatea politică. Mişcările sindicale generate de criza economică şi de măsurile restrictive ale Guvernului nu au cunoscut doar protestul împotriva patronatului şi al administraţiei, ci şi tentativele unor grupări minore de a se implica în acţiune, ceea ce a născut conflicte în interiorul mişcărilor muncitoreşti.
Când se declanşează greva muncitorilor curăţitori de la fabrica „Saturn”, din cauza scăderii salariilor, grupul comunist din unitate lansează un apel la solidaritate, dar textul dezvăluie raportul real între ei şi muncitori: „Am dat dovadă de conştiinţă de clasă, înţelegând că lovitura curăţitorilor este îndreptată şi contra noastră” (Apel către muncitorimea din fabrica „Saturn”, 14.01.1933). Conflictul de muncă de la Atelierele Griviţa a fost organizat de sindicat şi a pornit ca o „grevă demonstrativă”.
Când a sunat sirena pentru pauza de prânz, în ziua de 1 februarie 1933, muncitorii secţiilor I şi II vagoane şi locomotive s-au adunat în hala mare a Atelierelor şi au protestat împotriva reducerii salariilor, apoi s-au deplasat spre clădirea administrativă. Reprezentanţii patronatului au preluat lista cu revendicări, iar muncitorilor le-au cerut să aştepte răspunsul. Pe fondul tratativelor sindicale, grupul de agenţi comunişti provoacă scandal şi, ca în multe alte situaţii, îi atacă pe muncitorii sindicalişti: „Cu această ocazie s-au produs încăierări cu social-democraţii pe tema metodelor de luptă – aceştia cerând să se procedeze cu prudenţă spre a nu se da ocazia autorităţilor să provoace” („Dimineaţa“, 02.02.1933). Deşi în jurul orei 16.00 greva se stinge şi „greviştii au ieşit în linişte pe poartă atelierelor” şi chiar din „Scânteia” aflăm că „La Bucureşti armata şi poliţia nici n-a(u) îndrăznit să intervină împotriva greviştilor”, grupul comunist va căuta în următoarele zile să provoace incidente şi deschiderea focului din partea forţelor de ordine.
Formele de instigare purtau patentul diversiunii sovietice: zvonul că un muncitor cu nume inventat a fost concediat fără plata retribuţiei; apariţia la poarta Atelierelor a două femei disperate care strigau că peste noapte soţii lor, muncitori la Ateliere, au fost arestaţi de Siguranţă. Niciodată nu se dădeau nume precise şi nu era identificat locul de muncă al victimei. Aceşti „eroi” nu se vor regăsi pe nicio ierarhie a PCR ajuns la putere după 1947, pentru că ei nu existau.
Vasile Roaită, un tânăr ucis dintr-un ricoşeu de glonţ, a fost făcut utc-ist după 1948 şi i s-a atribuit tragerea sirenei – care se acţiona numai pentru a anunţa pauza de prânz şi terminarea schimbului – deşi persoana care trăsese sirena fusese identificată fără dubiu: Constantin Negrea.
Propaganda comunistă va introduce un set de formule-şablon, între care „sub conducerea PCR” revine obsesiv: „Partidul comunist s-a situat în fruntea luptelor revoluţionare din anii crizei economice care au culminat cu eroicele lupte din ianuarie-februarie 1933 ale muncitorilor ceferişti şi petrolişti”, „organizarea grevelor din Bucureşti a aparţinut Comitetului de Partid al Capitalei”(!), „luptând pentru interesele vitale ale poporului român, clasa noastră muncitoare în frunte cu PCR a militat în acelaşi timp în spirit internaţionalist” (Momente din istoria poporului român, 1965). Scopul era impunerea unei legitimităţi politice într-o ţară unde, o dată cu inventarea unui trecut revoluţionar pentru Ceauşescu, arhiva ziarelor „Scânteia”, „Dimineaţa”, „Lupta” era închisă şi accesul omului obişnuit la ziarele aşa-zis comuniste interzisă.

Ce a mai rămas după greva din 1933 - Atelierele Griviţa, astăzi
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-mai-ramas-greva-1933-atelierele-grivita-astazi
„Atelierele de reparat locomotive şi vagoane se întindeau pe o suprafaţă enormă, de cel puţin 2 kilometri lungime”, povesteşte inginerul Radu Bellu, specialist în istoria C.F.R., care ne-a însoţit în încercarea de a regăsi, pe Calea Griviţei, semne ale evenimentelor de acum 77 de ani.

„Atelierele ­s-au aflat la început pe locul în care e astăzi Palatul CFR, dar, la un moment dat, Primăria a hotărât ca ele să fie mutate”. Şi-au ajuns aici, pe Calea Griviţei, pe-atunci o stradă puţin mai largă decât o uliţă, şi-aici s-a întâmplat tot ce s-a întâmplat. Să cauţi însă detalii şi frânturi de clădiri din 1933 poate fi o întreprindere anevoioasă.
Zona a cunoscut schimbări radicale şi chiar şi unul care ştie bine cum arătau atunci atelierele întâmpină dificultăţi. Din motive evidente: „Cutremurul din 1940 a făcut prăpăd în tot cartierul, cocioabele ceferiştilor au căzut ca muştele”. Şi-a căzut, cu prilejul ăsta, şi o parte semnificativă din ateliere. Radu Bellu continuă: „Dar e puţin ce a fost în ’40 faţă de ce s-a întâmplat la primul bombardament, la 4 aprilie 1944.
Atunci s-a ras tot. Americanii au venit de la Gara de Nord în formaţii şi au lansat covor de bombe. Au urmărit să paralizeze nordul Bucureşti, ca să taie aprovizionarea Frontului 2 Ucrainean şi a armatei germane”. A urmat apoi sistematizarea cartierului, după care, în 1961, „s-a spart tot aici”: „Calea Ferată a rămas cu depoul şi cu staţia tehnică de formare a trenurilor de călători, a apărut Întreprinderea de Utilaj Chimic Griviţa Roşie... Şi, după ’90, sunt aici o mulţime de societăţi, nici eu nu le mai ştiu. Aşa că e greu să restabileşti azi configuraţia atelierelor din 1933”. Cu puţină străduinţă, însă, şi beneficiind şi de un ochi de cunoscător, ceva-ceva tot mai găseşti.
„Vedeţi castelul ăla de apă? Ăla-i de atunci. Şi mai e unul tot din 1933. Iar între ele mai exista o clădire, un fel de centrală pentru aburi, care avea sus un turnuleţ şi, deasupra, o sirenă. Nu era o sirenă militară, era o sirenă cu aburi care anunţa pauza de masă. Acolo s-a suit Vasile Roaită”. Câteva zeci de metri mai departe, alte semne, alte poveşti.
În dreptul societăţii Griro, de pildă, găsim gardul original, din 1933, motiv pentru Radu Bellu să se amuze, hâtru: „Depoul a avut bani să schimbe gardul, ăştia nu...”. E chiar gardul din 1933, vizibil în toate fotografiile de la grevă, gard făcut din „ţevi de locomotive casate”. Acel gard prin care au tras jandarmii în dimineaţa lui 16 februarie. De pe pasarela de deasupra liniilor de cale ferată mai identificăm şi alte clădiri din 1933, un alt castel de apă în depărtare, un atelier mecanic, şi, revenind pe Calea Griviţei, descoperim şi cele câteva litere îngropate în gard, „NRO” sau „INRO”, un posibil semn al existenţei unei plăci comemorative comuniste acoperite de un strat de ciment. Variantă plauzibilă, date fiind urmele firave de roşu care se zăresc pe marginile literelor.
Pe partea opusă Atelierelor, unde se aflau odată locuinţele sărăcăcioase ale muncitorilor, nu mai e, de-atunci, decât Biserica Sf. Gheorghe, ridicată cu banii lucrătorilor ceferişti în 1926. Şi nişte amintiri despre „La Borţoasa”, una dintre cele mai populare cârciumi ale cartierului, în care se adunau ceferiştii la un pahar de vorbă şi de cinzeacă, după ce ieşeau de la Ateliere. Operaţiunea de reconstituire se încheie cu feţe mirate în parcul din faţa Palatului C.F.R., care găzduieşte actualul Minister al Transporturilor şi Infrastructurii.
E aici un bloc din piatră transportat, la un moment dat, din curtea Atelierelor. Bloc din piatră care ar fi trebuit să găzduiască o placă comemorativă realizată în timpul comuniştilor. O placă e, într-adevăr, dar nu cea la care ne-am fi aşteptat. Placa originală a dispărut, nu se ştie bine cum şi când, aşa că pe cea nouă citim: „În amintirea eroilor ceferişti care au luptat şi s-au jertfit pentru libertate şi drepturi cetăţeneşti în ianuarie-februarie 1933. Demolat în 2005 de către cei care doresc să înăbuşe aspiraţiile populare de dreptate şi adevăr istoric”.