MIHUT[v=]

• Jurnalul Naţional: Cum v-aţi desenat viitorul pe când aţi hotărât să vă faceţi actriţă sau v-a copleşit, v-a prins în mreje o dată cu viaţa?
  

• În acest sens, vi s-au întâmplat mai multe miracole. Sunteţi autocritică?
  

• Aţi avut o viaţă de artist frumoasă?
  

• Aţi făcut roluri memorabile şi aveţi în continuare roluri memorabile aici.
  

• Aţi lucrat cu mari regizori de atunci, mai în vârstă sau mai tineri. Şi acum la fel. Urmele lăsate de dumneavoastră în teatru sunt adânci. Cum s-a derulat activitatea pe făgaşul acestei arte?
  

• Se vede şi acum că o faceţi frumos şi tot frumos aţi făcut-o în filme, începând cu "Pădurea spânzuraţilor".
  

• Cum acceptaţi un rol?
  

• Aţi fi putut fi şi un bun pedagog în domeniu. Nu vi s-a propus?
  

• Vă ascult şi găsesc atâtea asemănări cu Victor Rebengiuc în acest sens.
  

• De multe ori v-aţi ferit să jucaţi împreună. De ce?
  

• Acum jucaţi în mai multe spectacole împreună, în "Moartea unui comis voiajor" sunteţi chiar soţ şi soţie.
  

• Aţi realizat în teatru roluri mari, roluri de compoziţie, ce au dat longevitate spectacolelor. Ce-aţi dorit şi nu aţi jucat?
  

• Lear este un rol greu, solicitant, sunteţi permanent în scenă.
  

• Este mai solicitant un rol masculin atunci când îl interpretează o actriţă?
  

• Cu Andrei Şerban aţi lucrat înainte ca el să plece din România.
  

• Multe spectacole din teatre nu au fost înregistrate şi, din păcate, nu au rămas pe peliculă.
  

• Reîntâlnirea cu Andrei Şerban ţine de un miracol?
  

• E o partitură complexă. E un spectacol numai cu actriţe, toate diferite. Sunt două distribuţii, iar dumneavoastră sunteţi Lear pentru ambele.
  

• Andrei Şerban este un perfecţionist. Cum a fost relaţia actor-regizor?
  

• Din noiembrie nu aţi mai jucat "Lear".
  

• Iar cel care există e format din mulţi pensionari. Partea tehnică este foarte importantă într-un teatru. Ca şi actorii mai în vârstă. Sunt, într-adevăr, şi oameni de neînlocuit.
  

• Valori adevărate nu intră în topuri cu vedete care apar foarte des la televizor.
  

• S-a schimbat publicul în ultimii 20 de ani?
  

• Cum este starea actorului, ce simte el atunci când joacă foarte aproape de spectator?
  

• Aţi lucrat câteva spectacole cu Yuriy Kordonskiy, un regizor rus care trăieşte în America şi care a impresionat aici, la Bucureşti. Aţi făcut cu el "Unchiul Vanea", "Căsătoria", "Sorry", "Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea". Cum a fost întâlnirea cu acest creator?
  

• Cum aţi descrie această lume, lumea teatrului?
  

• Proiecte?
  

Va amintiti de primul rol jucat pe o scena "adevarata"...?
Ca profesionista? Am avut un rol foarte important - am dat replica unui coleg care concura la Teatrul Giulesti, actualul Odeon; am dat replica cu un mos de 80 si ceva de ani. Iar directoarea, d-na Deleanu, si d-na Geta Vlad, una dintre regizorii teatrului, care m-au vazut, au spus: "Dar altceva nu mai stii?". "Nu, nu stiu nimic", pentru ca nu ma pregatisem pentru concurs, "dar am la mine". Chiar aveam la mine un text - pentru ca voiam sa invat rolul pentru cand o da Dumnezeu -, un text cu o fetita de 10 ani. L-am citit si dupa aceea d-na Deleanu s-a luptat pentru mine ca sa raman in Bucuresti, mi-a capatat dispensa. Si primul meu rol, iata ca raspund la intrebare, a fost unul pe care l-a jucat in film Bette Davis. E vorba despre Padurea impietrita, de Sherwood, in regia Getei Vlad, in care am debutat cu mari actori, ca Silviu Stanculescu, Colea Rautu, Stefan Mihailescu Braila, Dana Comnea, toata crema Teatrului Giulesti, dar nu numai. Am jucat imens acolo: roluri importante, de la Blaga pana la Beaumarchais... Aveam si noua spectacole pe saptamana, la Giulesti; in acelasi timp repetam in mari, foarte mari spectacole. Dupa 8 ani de zile, m-a chemat Lucian Pintilie sa joc Maria Antonovna, fata din Revizorul. De fapt, idealul meu de teatru era Lucia Sturdza Bulandra, Teatrul Municipal. Aici erau doi uriasi, Pintilie si Ciulei... Iar asta e o alta etapa a carierei mele - nici nu-mi vine sa-i spun asa, pentru ca de fapt este viata mea. Ele se suprapun, se confunda...

Lucian Pintilie - una din marile intalniri din viata mea

Revizorul, de care ati amintit, a fost un spectacol interzis?
Spectacolul acela ar fi rezistat si in ziua de azi. Sunt 32 de ani de atunci, din ’72 s-au mai jucat trei spectacole si a fost interzis. De ce, nu stiu nici in ziua de azi. In orice caz, atunci s-a intamplat o mare drama, nu numai pentru Teatrul Bulandra, ci pentru teatrul romanesc in general. Au fost pur si simplu alungati Pintilie, Ciulei; de fapt, teatrul a fost decapitat. Iar eu am avut nesansa sa nu mai pot lucra foarte multa vreme cu un regizor care pentru mine este, cum sa spun, number one in toate timpurile: Lucian Pintilie. Am lucrat cu el dupa aceea la un film - pentru ca nu mai face teatru - De ce trag clopotele, Mitica?, dar n-a fost de ajuns. Si-acum ii simt lipsa, pentru ca mie mi s-a intamplat, la repetitiile cu Revizorul, sa fac, de fapt, a doua mea facultate. Atunci chiar am constientizat si am ales: asta este drumul pe care am sa-l urmez toata viata in teatru. A fost o rascruce, o treapta spre altceva, una din foarte marile intalniri din viata mea.

Regretati ca nu ati jucat mai mult film?
Nu foarte tare. Dupa De ce trag clopotele, Mitica?, mi s-au propus multe roluri, dar am refuzat. As fi putut face mult mai multe filme si as fi jucat roluri importante, dar am refuzat, pentru ca mie, nu stiu de ce, mi se parea ca, dupa ce am lucrat atat de extraordinar cu Pintilie in film, pur si simplu nu mai pot sa fac film. ?sta este un drum de care chiar sunt mandra. S-au adunat peste 10 filme, de la primul in care am jucat - Padurea spanzuratilor (in regia lui Liviu Ciulei) -, dar eu cred ca de fapt am facut unul singur. Si mi-am cam ales rolurile, in film, ca si in teatru. Si acum as putea sa joc film - si s-ar putea sa o si fac -, dar nu cu oricine.

In cariera dvs., ati interpretat nenumarate personaje, ati trait experiente dintre cele mai diverse. Aveti anumite roluri fata de care v-ati simtit mai aproape, care v-au marcat in mai mare masura decat altele?
Am jucat cam peste 100 de roluri. Ma simt apropiata de rolurile pe care le joc in clipa de fata. Unele au fost mai grele, de fapt toate au fost foarte grele, pentru ca am jucat mult si foarte divers, Oscar Wilde, Shakespeare, Goldoni, Shaw, O’Neill, Brecht, Dürrenmatt, Sam Shepard, chiar si Maxim Gorki... Foarte, foarte variat. Am facut si musical, am avut un spectacol foarte reusit la Nottara, in regia lui Alexandru Bocanet, Buna seara, domnule Wilde... Datorita acestui fapt, nu m-am plictisit niciodata, nu m-am specializat intr-un anumit gen de roluri. Au fost foarte diferite si asta mi-a placut la culme. Toate m-au marcat, toate m-au costat.

Publicul isi are spectacolul pe care il merita

Un actor se poate identifica total cu un personaj?
Un profesionist isi pastreaza intotdeauna un grad de luciditate. Nu te poti identifica total, aduci personalitatea ta, experienta ta, nu vii chiar "cu mana goala" atunci cand creezi un personaj. De asta, acelasi personaj, jucat de doi actori, e vazut diferit - sunt doua interpretari diferite, doi oameni diferiti. Depinde de tot, de sensibilitatea fiecaruia, de regizor si chiar de spectator. Eu am ajuns la aceasta concluzie, ca de fapt spectacolul il creeaza publicul. De cele mai multe ori, spectatorii isi au spectacolul pe care il merita. Depinde cum inteleg ei ceea ce vad. E adevarat ca tu trebuie sa fii foarte pregatit, dar asta e obligatia unui profesionist: sa fie, in orice secunda, in momentul in care bate gongul, gata de start.

Exista vreun rol pe care inca nu l-ati interpretat si pe care vi l-ati dori?
Nu. Apropo de acest lucru, eu il citez intotdeauna pe un mare actor, care se intampla sa fie si sotul meu. Are perfecta dreptate cand spune ca eu regret rolurile pe care le-am jucat, nu pe cele pe care nu le-am jucat...

Cum arata o relatie de cuplu intre doi actori dedicati profesiei lor, asa cum sunteti dvs. si d-l Victor Rebengiuc?
Aici chiar ca pot sa ma laud ca este cat se poate de normala. Nu jucam nici un fel de rol, decat pe scena. In rest, suntem noi insine, cu bune, cu rele, cu de toate.

Va sfatuiti in ceea ce priveste interpretarea, alegerea rolurilor?
Fereasca Dumnezeu! Nu. Asa cum mi se intampla cu fiecare coleg cu care lucrez, e evident ca-mi spun parerea, dar nu ne traversam strada unul pe celalalt, nu.

In afara de aceasta sansa de a-l fi intalnit si de a fi ramas alaturi de d-l Victor Rebengiuc, ati avut, de-a lungul carierei, ocazia unor intalniri de exceptie. Iata, numai in aceeasi promotie cu dvs., nume precum Ion Caramitru, Valeria Seciu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Rodica Mandache, Virgil Ogasanu... Ati fi fost o cu totul alta persoana astazi, fara aceste intalniri?
Cu siguranta. Toti, fiecare nume din catalog inseamna ceva, indiferent daca ei sunt in Bucuresti, in provincie sau in alte parti ale lumii. Multi dintre ei chiar reusesc sa joace acolo unde sunt, in Noua Zeelanda, in Australia, Canada s.a. si foarte multi dintre ei - asta imi face o mare placere sa o spun - nu numai ca sunt actori mari, dar sunt si oameni care si-au pastrat coloana vertebrala, verticalitatea (e adevarat ca nu toti...). Faptul ca ei mi-au acordat prietenia lor a insemnat enorm pentru mine. Sa stii ca eu m-am gandit foarte serios la ce noroc extraordinar am avut. Nu mi s-au intamplat lucruri rele in teatru. Sau daca mi s-au intamplat, nu le mai tin minte. Am avut parte de mari actori, mari regizori, oamenii m-au inconjurat mereu cu foarte multa dragoste.

Niciodata un spectacol nu a semanat cu celalalt

Ati intalnit si mari creatori care acum nu mai sunt printre noi. Sa amintim numai de Toma Caragiu sau de Emil Botta...
Cand am spus mai inainte ca am avut parte de mari intalniri, la ei m-am referit. Si la Emil, si la Toma, si la Cotescu... M-au marcat profund. De asemenea, unul din cei mai mari profesori de teatru din tara asta a fost Petrica Gheorghiu. Avea un simt senzational, depista talentul, indiferent sub cate straturi era ascuns. Asta este ca si cum ai descoperi aur sau apa in desert. Si altii, si altii... Sa ma ierte cei pe care nu-i pomenesc acum, dar ii am pe toti in suflet: Gina Patrichi, Ileana Predescu, Leopoldina Balanuta si nu in cele din urma Clody Berthola, cu care am avut bucuria sa joc in doua spectacole - in Pescarusul si in Lungul drum al zilei catre noapte.

Cum ati descrie relatia dvs. cu Yuriy Kordonskiy? Iata, in ultimul timp jucati in trei piese regizate de el, la Teatrul Bulandra: Unchiul Vanea, Casatoria, Sorry.
El este deosebit nu numai ca regizor, ci in primul rand ca om. Ai impresia ca are talentul de a... te lua cu el. Aparent nu se impune prin nimic. Pur si simplu vorbeste cu tine si-ti transmite o stare pe care el o urmareste in piesa. Regizor adevarat este cel care reuseste sa-si impuna in spectacol propriile sale idei, ganduri si sentimente. El reuseste lucrul asta. Am intalnit foarte multi regizori care vorbeau absolut minunat, dar care nu erau in stare sa puna in practica ceea ce povesteau. Yura, intr-un fel, a facut din noi, din personalitati atat de diferite, o echipa. Abia asteptam sa vina din America; si eu, si Victor avem o relatie foarte ciudata cu Yura - nu stii unde se termina autoritatea lui de regizor si unde incepe dragostea aproape parinteasca pe care o avem pentru el, de asta este formidabil. Genul acesta de teatru este cel pe care eu il iubesc. E teatrul in care eu ma arunc fara nici un fel de rezerva. A juca teatru in acest fel poate emotiona. Eu nu cred in teatrul - cum sa spun? - in primul rand vizual, ci eu ador sa joc in spectacole care emotioneaza. Pentru mine conteaza foarte tare publicul; daca sunt in stare sa-i storc si o lacrima, ii multumesc lui Dumnezeu in seara aceea.

Cum va simtiti publicul?
Uite, sunt 40 de ani in care cred ca am jucat mii si mii de spectacole - au fost spectacole pe care le-am jucat de sute de ori; in tinerete am jucat si 9 piese pe saptamana - dar niciodata, absolut niciodata, un spectacol nu a semanat cu celalalt. Ma refer la acelasi text. Niciodata publicul dintr-o seara nu a fost acelasi. Asta este, daca vrei, si frumusetea acestei profesii, ca ti se intampla ceva nou de fiecare data.

Mi s-ar parea necinstit sa fac usor un rol

Mai aveti trac inainte de spectacole?
Da, am si acum foarte mari emotii la fiecare spectacol, nu numai la premiera. Cred ca e un fel de a nu ma plictisi de profesia asta. Nu vin ca la serviciu, sa semnez o condica, sa ma asez la birou si sa incep sa fac nu stiu ce la calculator, sa adun cifre - pentru ca tot am spus ca am terminat realul...

In fiecare rol pe care-l jucati se simte pasiunea aceasta. Iar publicul are nevoie de ea. Daca e sa ne referim numai la Sorry, de pilda, sala este mereu plina. Ce inseamna, pentru dvs., rolul din acest spectacol, rolul Innei Rasadina?
Aceasta piesa a fost un cosmar. Daca partenerul meu, Ion Caramitru, care a jucat Hamlet, spune ca este mai grea decat piesa lui Shakespeare! Hamlet are nu stiu cate monoloage, dar personajul mai si iese din scena, se duce sa mai innebuneasca putin si prin culise. Aici, in Sorry, totul este 24 din 24.

Simtiti de la inceput ca un rol vi se potriveste, de cum il cititi?
Da. Intotdeauna am ales, si in film, si in teatru, numai roluri care imi spuneau ceva si cu care puteam, la randul meu, sa spun ceva. Nu-i usor, pentru mine, sa joc Cehov sau Gogol, toate rolurile iti pun mari probleme. Sau eu ma complic foarte tare, imi place sa-mi pun inainte obstacole pe care sa le trec. Nu ajung foarte usor la un rol, mi s-ar parea necinstit sa fac foarte usor un rol. Intotdeauna aleg calea cea mai grea ca sa ajung la un personaj, ma complic eu singura. O fi bine, o fi rau, nu stiu. Nu ma prea arunc in ceva care nu mi se potriveste, dar imi place, mi-a placut sa incerc absolut orice. Acum insa nu mai pot sa interpretez orice. Desi, la un moment dat, acum cativa ani, jucam in acelasi timp si Vizita batranei doamne si un spectacol al lui Roger Vitrac - Victor sau copiii la putere, unde aveam rolul unei fetite de 6 ani. Si lumea ma credea. Sigur ca nu eram un copil normal... Cineva, un prieten, imi spunea: "De fapt, ce e talentul, domnule? Deschizi gura si, indiferent ce prostie spui acolo, te crede lumea!".

Puteti juca orice rol, pana la urma?

Da, pana la urma, dar sper sa nu-mi ia Dumnezeu mintile pana intr-atat incat sa vreau orice fel de rol. Glumesc... Prefer oamenii ciudati, babele nebune, imi place sa joc orice ciudatenie in teatru. Pentru ca eu, fiind un om timid, probabil ca acolo incep sa ma... depasesc pe mine. Se poate. De curand, dupa 40 de ani de teatru, m-am intalnit cu un domn in varsta, regizor si profesor, care are o scoala de teatru undeva in America. Ii spuneam, printre altele, nu stiu cum a venit vorba, ca sunt un om absolut banal, ca viata mea de fapt e neinteresanta. Si ceea ce ar fi interesant pentru cei din jur este viata mea de pe scena. Si el mi-a raspuns ca ma insel profund, pentru ca, daca n-am avea noi toate aceste valente, n-am putea sa le transmitem. Si sa mai si emotionam. Nu stiu care e adevarul. Habar n-am. Sa speram ca o sa am timp sa-mi dau raspunsul la intrebarea asta.

Va este usor sa treceti de la roluri de comedie la roluri foarte grave?
E foarte usor daca textul este bun, daca regizorul stie sa comunice si daca partenerii depind foarte mult unii de altii. Teatrul chiar nu-l poti face de unul singur; nu ma intereseaza sa joc intr-un spectacol in care eu sunt bine si restul iese prost, chiar n-am nici un fel de bucurie. Asa ca depind foarte mult de ceilalti. Un actor ca mine nu are nici un fel de satisfactie daca il lauda lumea: "vai, ce rol bun faci, dar ce spectacol prost am vazut!".

Vi s-a intamplat vreodata sa nu va iasa un rol asa cum ati dorit? Ei, mi se intampla foarte rar sa fiu foarte multumita de cum joc...

Teatrul romanesc poate sta cu fruntea sus

Sa revenim la ceea ce se intampla, in ultimii ani, in teatrul romanesc...
Dupa ’89, cand s-a intamplat un lucru, pana la urma, firesc - faptul ca noi toti stateam atunci in strada -, oamenii s-au reintors la teatru, si noi, si spectatorii. Nu cred ca, dupa ’89, in acest domeniu, lucrurile s-au schimbat in rau. Si in afara tarii, teatrul romanesc a fost foarte bine primit, ca intotdeauna. Au reinceput turneele, in numar foarte mare... Sa nu uitam ca, in perioada 1979-1989 de pilda, actori si regizori importanti nu au mai putut sa plece in strainatate... Daca e sa ne referim numai la Teatrul Bulandra, piesele jucate aici au avut un succes foarte mare si in afara - cativa ani de zile, au fost in turnee in Anglia, in Italia s.a. E foarte important ca Bulandra face parte din Uniunea Teatrelor Europene - asta inseamna, pe plan european, o integrare in elita acestui gen de arta. Putem spune ca teatrul romanesc, cel putin la nivel european, poate sta cu fruntea sus.

Cu toate acestea, statutul actorului roman, astazi, nu este dintre cele mai fericite. El are nevoie de sprijin real, de reglementari legislative...
Nu cred ca generatia mea mai apuca reglementarile astea. E pacat ca in Romania se acorda atat de putina atentie culturii. Bineinteles ca operele esentiale vor ramane... Cartile Gabrielei Melinescu, ale Ilenei Malancioiu, ale Gabrielei Adamesteanu, poeziile lui Emil Brumaru vor dainui in timp... Dar trebuie ca ceva sa se schimbe in tara asta. Daca oamenii ar duce o viata macar decenta, cultura ar mai avea o sansa; asupra ei se rasfrange direct starea materiala a romanului. Ce posibilitati de afirmare are un tanar actor astazi? Nu poate trai numai din teatru. Facultatile de profil s-au inmultit foarte mult... E nevoie de multa, multa munca si trebuie sa ai un nume deja format pentru a putea, astazi, sa fii chemat sa joci in spectacole.

Cum apreciati calitatea acestor spectacole montate la noi in ultima vreme? Nu tot ce vad imi place; calitatea artistica a scazut ingrijorator de mult. Sunt destul de putine teatre care pot oferi oamenilor spectacole cu adevarat mari. Si cred ca de vina este nivelul foarte scazut al emisiunilor de televiziune, unde totul e atat de vulgar. Discutiile despre cultura, putinele emisiuni cu adevarat de calitate sunt difuzate la ore imposibile. Teatrul se lupta astazi cu toata aceasta "educatie" pe care o face televiziunea.

Fiecare generatie trebuie sa vada un Hamlet

Si totusi, din fericire, sunt inca foarte multi romani care apreciaza un teatru de calitate.
Este adevarat. Dar trebuie facut mult mai mult. Toata aceasta neglijenta in cultura se va rasfrange asupra romanilor mai tarziu; atunci se va vedea cat de pagubitoare este ea. Fiecare generatie trebuie sa aiba posibilitatea sa vada un Hamlet, spectacolele mari, care sa insemne cu adevarat ceva pentru fiecare in parte. De aceea rolul nostru, al actorilor, este cu atat mai important si mai greu. Daca nu luptam cu tot dezinteresul asta fata de cultura, mai tarziu e posibil ca oamenii sa nu mai vina deloc la teatru.

Pentru cariera unui asemenea actor, cat de importante mai sunt turneele astazi?
Sunt foarte importante. Eu am facut in tara sute si sute de turnee, in cele mai diferite conditii si pentru publicul cel mai divers. Am batut cam toata tara asta jucand teatru. Si in strainatate e foarte bine sa te duci. Uneori Teatrul Bulandra se duce la festivaluri de prestigiu, unde vin trupe cunoscute, dar unde noi nu prea avem timp sa vedem tot ce se intampla pentru ca ne ducem, jucam si am plecat; dar ecouri tot se mai aud. Cateodata, cand ai o seara libera, mai vezi si cate un spectacol de teatru... Un turneu in strainatate e foarte important, in conditiile astea de festival. Vezi pe ce lume esti, te compari sau nu te compari cu ceilati, dar e foarte bine sa stii ce se mai intampla in jurul tau. Pentru ca uneori se intampla sa ai o parere foarte buna despre tine si sa fie o impresie falsa; sau invers.

Pastrati vreo amintire mai deosebita din turnee?
Toate au fost minunate. Si grele... Numai in Unchiul Vanea am cel mai mic rol din viata mea. Si asta pentru ca eu am vrut. Dar, de obicei, cand te duci cu roluri mari si grele, nu te duci sa mananci inghetata ca sa nu racesti, sa nu ai vocea voalata. Nu te duci sa te umfli cu nu stiu ce scoici si fructe de mare la pranz, ca seara ai spectacol. Si cand ai putea sa faci toate astea, trebuie sa pleci, din pacate. Dar imi plac foarte mult turneele... Acum cateva zile ne-am intors de la Düsseldorf, unde am jucat pentru un public romanesc, unde am intalnit niste oameni carora le era foarte dor de teatrul nostru. Iar faptul ca am jucat Sorry si ca spectatorii erau emotionati si ca ne-au multumit sincer pentru spectacol, asta chiar mi-a dat un sentiment de mare bucurie, de mare satisfactie. Cam cu asta cred ca ramai dintr-un turneu, in rest se mai intampla tot soiul de lucruri, tot soiul de intamplari din lumea noastra, care nu-i o lume totusi de oameni normali.

Vara aceasta ce proiecte aveti?
Nu as vrea sa povestesc, pentru ca sunt o persoana superstitioasa; dar daca se intampla sa mi se realizeze toate planurile, n-o sa am o zi libera. Si cred ca asta e un lucru foarte bun, pentru ca lucrez alaturi de oameni pe care-i iubesc, pe care-i apreciez foarte tare...
Interviu realizat de Ioana Anghelescu


http://www.revista22.ro/html/index.php?nr=2004-08-18&art=1088

"Pe scena pot fi oricine si orice!"
Cand spui "Mariana Mihut" te gandesti la peste 40 de ani de cariera artistica, la peste 40 de ani de credinta adusa teatrului romanesc. Privind-o, ascultandu-i glasul - atat de feciorelnic as spune -, timpul asta, acesti 40 de ani, par de necrezut, nu s-ar spune ca ar fi trecut peste inca frumoasa si tanara actrita. A avut o viata plina de succese, succese datorate marelui sau talent, dar si unei munci asidue si sustinute. Forta interioara a acestei mari actrite aduce parca o ardere continua, o framantare in trup, voce, gest si privire.
Ori de cate ori ai prilejul s-o vezi, ori de cate ori te afli in fata ei Ð ea acolo unde ii este locul, pe scena, unde poate fi oricine si orice, si tu dincolo, unde nu poti fi decat un simplu spectator -, simti o bucurie imensa, speciala intelegand ca teatrul are un rost si ca, daca Mariana Mihut nu ar fi existat, atunci ea ar fi trebuit inventata. Destinul sau artistic si uman este legat de cel al Teatrului Bulandra. Atat ea, cat si sotul ei, marele Victor Rebengiuc, au un cult pentru acest teatru. A facut roluri memorabile, cum ar fi: "Unchiul Vanea" de Cehov, "Casatoria" de Gogol si "Sorry" de Alexandr Galin, toate in regia lui Iuri Kordonski. Pentru rolul Inna din Sorry - unde a jucat alaturi de Ion Caramitru -, actrita a primit Premiul UNITER pentru cea mai buna interpretare a unui rol principal.
- Doamna Mariana Mihut, cand ati facut primii pasi in teatru si ce inseamna aceasta meserie pentru dvs.?
- Mi-am dorit foarte mult sa fac teatru, in ciuda faptului ca parintii mei si-au dorit si cred ca ar fi fost mult mai fericiti daca mi-as fi ales o profesie "mai serioasa", sa zic asa. Deci am inceput sa fac aceasta meserie inca de la 17 ani. Dupa care am fost studenta la Actorie, unde am intrat din prima - si lucrurile au venit normal. De atunci asta fac si cred ca fac bine. Pentru mine teatrul inseamna viata, iar viata inseamna teatrul. Pe scena pot fi oricine si orice. Regretul major al existentei mele este ca am trait vremuri atat de "interesante". Si intotdeauna, pentru fiecare an nou de viata care a inceput, mi-am dorit sa fiu cat mai mult timp alaturi de familia mea, sa fim sanatosi cu totii, sa ne bucuram unii de altii, sa am evenimente teatrale la care sa merg cu mare bucurie, si la mine la teatru, si la celelalte teatre din tara. Deci pentru mine teatrul este peste tot. Desi au trecut peste 40 de ani de cand joc, mai exact 42, si daca as pune in balanta faptele bune care mi s-au intamplat in aceasta viata a mea pe care am inchinat-o teatrului, cea mai mare implinire pe care o am este ca la varsta asta am un tonus bun, ca am o sanatate buna - ma mai supara tensiunea din cand in cand, dar sunt medicamente pentru ea - am chef sa joc, sunt intr-o forma buna din punct de vedere profesional, iar in plan personal sunt un om mai mult decat implinit.
- Si, pentru ca tot ati adus vorba de familie, stim cu totii ca de peste 40 de ani sunteti casatorita cu marele Victor Rebengiuc. Cum este o familie formata din doi "monstri sacri" ai scenei romanesti? Si daca nu va cer prea mult, mi-ati putea povesti putin cum v-ati cunoscut, cand v-ati intalnit prima data cu marele actor?
- Da, imi face o deosebita placere sa-mi amintesc... era candva in anul 1964 si filmam "Padurea spanzuratilor". Eu jucam rolul logodnicei lui Victor. Eram tanara, inca studenta, in ultimul an la institut, eram draguta, chiar frumusica-frumusica, si, de-a lungul vremii, m-am dovedit a fi si o partenera foarte buna. Mi-a facut putina curte, afland astfel, cu totul intamplator, ca suntem vecini de bloc. Ne-am propus sa ne intalnim mai des si de aici a iesit ce-a iesit. Si, ca sa revin la prima parte a intrebarii, vreau sa va spun ca, din fericire, noi nu ne dam seama ca suntem "monstri", si mai ales "sacri". Suntem oameni cat se poate de normali, iar profesia noastra nu o "teleportam" in viata de familie. Si nici nu pozam in mari actori, nu ne consideram speciali si nici nu prea cred in fite de vedete. Profesiunea noastra este acolo, pe scena, si acolo se si termina. Acasa suntem sot, sotie, mama si tata. Avem un baiat, Tudor, de 31 de ani, arhitect, casatorit tot cu o arhitecta. Deci nu ne-a calcat pe urme. S-au stabilit in Cincinnati, SUA, unde au o bursa pe doi ani, ca arhitecti, unde muncesc foarte mult. Sper insa ca aceasta munca sa nu-i "coste".
- Pe dumneavoastra cat va "costa" un rol? Cata energie si talent risipiti pentru a va "hipnotiza" spectatorii, pentru a putea crea acea legatura miraculoasa cu ei?
- Nu conteaza cat este pretul, bucuria mea este mai mult decat rasplatita primind aplauzele publicului meu. De fapt, asta este ratiunea noastra, a actorilor, de a exista. Efortul, chinul nu mai exista, astea se uita cel mai repede. Noua ne raman bucuria si satisfactia de a juca intr-un spectacol bun, de a avea parteneri minunati langa noi, de a bucura spectatorii, de a lucra cu regizori buni. De-a lungul carierei mele, am avut sansa de a avea alaturi de mine oameni minunati... niste eroi as spune. Si imi amintesc cu placere de cei care sunt inca langa mine, dar si de cei care acum probabil ne privesc din alte dimensiuni... cum ar fi Ileana Predescu, care venea din spital si juca. A jucat pana s-a dus... Sau Gina Patrichi! Desi stia ca are cancer, a avut puterea sa joace pana in ultimul moment, facand un rol memorabil in "Antoniu si Cleopatra". N-am sa uit niciodata de cata generozitate, de cata daruire a fost capabila aceasta mare doamna a teatrului romanesc!
- Cred ca v-am intristat putin Ð observ o lacrima in coltul ochiului Ð, de aceea am sa va intreb ceva care poate ca o sa va bucure putin: cum va explicati faptul ca Teatrul Bulandra se mentine la cote atat de inalte?
- Intr-adevar, simt o mare bucurie in suflet cand aud asemenea cuvinte. Si sunt mandra de "teatrul meu". Doamna Bulandra, cea care a infiintat acest teatru in urma cu 60 de ani, a adunat aici tot ce era mai bun. Ea urmarea tinerii absolventi, megea in provincie si urmarea evolutia unor actori pe care se lupta sa ii aduca la Bulandra. Asta a fost o strategie a domniei sale. Dupa aceea, cei mai buni actori se straduiau, la randul lor, sa ajunga aici. De pilda, eu am asteptat opt ani pentru ca, intr-o zi, sa ma aduca Lucian Pintilie pentru un spectacol Ð "Revizorul" Ð la Teatrul Bulandra. Este un stil al acestui teatru pe care ori il iubesti, si atunci te lupti pentru el, ori nu il iubesti, si te duci la alt teatru.
- Doamna Mariana Mihut, intr-un sfarsit de "drum teatral", care ar fi cea mai mare dorinta a dvs. cu privire la teatru?
- Si eu, si Victor, si alti actori de varsta noastra ne dorim si suntem preocupati si ne pasa de actorii care vin dupa noi. Cred ca este vorba de un act de cultura. Asa cum in viata de familie iti doresti sa lasi un urmas care sa continue cel putin numele de familie din care face parte, asa este si in teatru. Sa stii ca exista niste tineri pe care sa-i ajuti si pe care sa te poti baza. Asa cum doamna Lucia Sturdza Bulandra a lasat ca mostenire in teatru o asemenea traditie, as vrea ca, macar putin, sa pot continua si eu aceasta mostenire.

Un articol de Stefania Bunea
ROMANIA LIBERA