Voica[v=]

MARINA VOICA - "Vârsta nu mă împinge pe panta tristeţii. Ştiu că totul are un final şi privesc viaţa cu seninătate"

http://www.click.ro/vedete/romanesti/marina-voica-ca-o-adolescenta-la-79-de-ani

http://www.click.ro/utile/sanatate/6-motive-pentru-care-vinul-este-bun-la-sanatate

http://www.protvmagazin.ro/stiri/starflash/a11751787-la-77-de-ani-marina-voica-a-facut-lumanarea-in-direct-la-tv

"Am rămas acasă, în Breaza mea cea frumoasă, lângă munte şi lângă pădure. Vara la munte e parcă mai plină de viaţă adevărată: culorile sunt mai intense, ae­rul e mai limpede, aromele sunt mai puternice..."

Citeste tot articolul

Marina Voica a vrut sa se sinucida. AFLA ce a dus-o pe marea artista pe marginea prapastiei!

Cititi mai mult: http://www.enational.ro/#ixzz1dwyQ80Hv
enational.ro

MARINA VOICA - "Nu ma sperie varsta. Sufleteste sunt tanara"

http://www.formula-as.ro/2011/986/ce-mai-face-86/marina-voica-nu-ma-sperie-varsta-sufleteste-sunt-tanara-14217

Este atat de cunoscuta si de iubita, incat orice prezentare ar fi de prisos. O "marca" artistica de neconfundat, daruita cu frumusete, talent si lumina. Iradiaza, de altfel, si in convorbirea purtata la telefon *



- Nu ne-am auzit de mult, d-na Marina Voica. Ce mai faceti? Cum va gaseste venirea toamnei?

- Ma gaseste mergand la cumparaturi. Nu gatesc, dar raspund de cumparaturi si imi face mare placere. Mai ales acum, cand se apropie toamna si pietele explodeaza de miresme si de culori.

- Probabil ca si casa dvs., asezata intr-un rai de verdeata, arata la fel de frumos. O ingrijiti singura?

- E un intreg comando in preajma mea. Am doua doamne care se ocupa de curatenie si regulat imi fac casa sa straluceasca precum un pahar, am un domn care imi aranjeaza gradina, si alte persoane care vin atunci



cand am nevoie de mici reparatii - pentru dalele de pe terasa, daca mi s-a subrezit balconul... Sunt un om cu cultul casei si de aceea ma ingrijesc atent ca totul sa fie mereu pus la punct. Eu fac lucrurile marunte: dichisesc paturile, sterg praful zilnic... Sunt poate excesiv de preocupata de curatenie si, in general, de casuta mea. In fiecare primavara, imi spun ca, acum ca vine vremea buna, nu mai fac nimic, o sa stau sa lenevesc pe sezlong, o sa citesc si-o sa dorm in zumzait de albine si ciripit de pasarele. Ca doar pentru asta m-am mutat aici, la Breaza! Da' de unde! Nu reusesc niciodata. N-am liniste, si pana la urma decid ca e neaparat necesar sa mai zugravesc o data sau sa-mi schimb gresia sau cine stie ce-mi mai da mie prin minte. Si iar imi chem echipa si ne punem pe treaba. (rade) Ideea e ca vreau sa ma simt confortabil, iar pentru confortul meu nu fac rabat de la calitate si nu sunt nici zgarcita cu banii... Numai in bucatarie trebuie sa recunosc ca sunt un dezastru. Asta e marea mea problema. Fiindca de mancat imi place sa mananc, dar de gatit nu stiu sa gatesc. Acum, tarziu, am zis ca trebuie sa incerc si eu sa ma descurc, ca n-oi fi mai prejos decat altii, dar, de fiecare data cand gatesc ceva, ma grabesc, n-am rabdare, si mancarea iese fara nici un gust. Asa ca, in cele mai multe zile, merg tot la restaurant. Imi si place. Am descoperit doua restaurante foarte cochete, unde se gateste extraordinar, si acolo ma refugiez. Gasesc acolo tot ce-mi place, inclusiv mititei si ciorba de burta. (rade)

- La cat de bine aratati, s-ar fi putut crede ca ati adoptat un regim de viata naturist.

- Ei, regim naturist! Sa mananc eu numai legume si seminte?! (rade) Sunt o carnivora inraita. Si mananc absolut tot ce poftesc, mananc cu pofta si destul de mult. Numai cu dulciurile nu ma prea omor. In schimb, sunt topita dupa castraveciori murati. I-as manca la orice.

- Daca nu mancarea, care e secretul aspectului dumneavoastra iradiant?

- Ines, esti amabila, dar realitatea e ca nu mai arat asa de bine. Varsta isi spune, totusi, cuvantul: am 75 de ani, impliniti acum, pe 3 septembrie. Am noroc insa ca sunt slabuta - am 46 de kilograme - si tot ce pun pe mine se aseaza frumos. In rest, probabil ca e chestie de gene.

Am un ten cu culoare buna, asa ca vara, cand prind si putin bronz, nu mai folosesc deloc fond de ten sau pudra. Ma dau doar cu fard de obraz, ruj, un rimel si gata! Parul, pe care l-am mostenit de la tata, asa, cu firul foarte gros, mi-l spal si-l pun pe niste bigudiuri electrice, si altceva nu-i mai fac, ca nici n-as putea. Toata viata am avut aceeasi coafura, fiindca a fost singura care se preta la soiul meu de par. Si-asa a devenit ea marca mea. (rade) Nici de vopsit nu ma vopsesc. Mi-am pastrat negrul natural, cu ceva fire albe, care-s insa inerente, asa ca n-ar avea nici un sens sa le ascund. Si mi-am pastrat placerea cochetariei, a imbracatului frumos. Tot timpul zic ca nu-mi mai cumpar haine, ca am deja atat de multe, ca in curand o sa-mi mai trebuiasca inca o casa in care sa le depozitez, dar nu ma pot abtine. Cum ies in oras, ma trage ata sa intru in toate magazinele si invariabil mai gasesc ceva sa-mi cumpar. (rade) Mai importanta decat toate e insa starea interioara. Cand sunt vesela si bine dispusa, ma simt eu pe mine ca sclipind de tinerete. Iar varsta, in sine, nu ma sperie. Pentru ca, sufleteste, ma simt la fel de tanara. Ceea ce nu-mi place la varsta asta e ca imi arata ca se apropie timpul cand viata mi se va termina, iar eu ideea asta nu o accept. Urasc moartea. O urasc cu toata fiinta mea. Gandul asta imi da uneori nopti de insomnie. Dar apoi vine dimineata, ies in gradina, il iau in brate pe Vasea, pisicutul meu, si incep o noua zi...

- Minunata dumneavoastra gradina ce mai face? Urmeaza si ea cursul vremii? S-au schimbat culorile, se simte deja ca vine toamna?

- Draga mea gradina! In primavara asta am pus doi lilieci, mici-mici de tot, si mi-era teama ca n-or sa se prinda. Dar asa de bine le-a mers, ca au si inflorit si mi-au daruit niste buchetele albe incantatoare. M-am bucurat ca un copil cand le-am vazut. Am mai plantat, cu cativa ani in urma, si un visin, care s-a facut tare voinic si ma rasfata in fiecare an cu niste visine delicioase, pe care nici nu mai am rabdare sa le duc in casa, ci le mananc direct cocotata pe scara, printre ramuri. (rade) Am o gradina de vis, pe care o iubesc tare-tare mult si care, da, urmeaza si ea cursul vremii. Acum, ca vine toamna, explodeaza in toate culorile anotimpului. Florile de toamna sunt preferatele mele. Am si crizanteme, si hortensii, si dalii...

- Venirea toamnei se abate si peste sufletul dvs. sau inima va e plina, inca, de soarele verii?

- Vine toamna, da, dar in inima mea, ea e lipsita de frisonul temerilor. Dintotdeauna am iubit toamna. La fel ca Puskin. O iubesc fiindca e asa de plina de culori calde. Dupa vipia toropitoare a verii, toata natura imi pare ca se linisteste, ca se aseaza intr-o matca domoala, care parca-ti picura balsam si-n suflet. Si o iubesc, pentru ca toamna inseamna ultimele zile de preaplin al firii dintr-un an si, tocmai fiindca sunt ultimele, ele sunt si cele mai pretioase.

- Si cum va petreceti

zilele acestea pretioase de toamna?


- Incerc cat mai mult sa lenevesc, fiindca leneveala eu o percep ca pe o odihna psihica, e o forma deliberata de a te detasa de orice inseamna obligatie, de orice inseamna munca. Eu urasc cuvantul munca. Am avut noroc la viata mea ca tot ceea ce am facut, cariera mea, a fost placere, nu munca. Altfel nu stiu cum as fi scos-o la capat. (rade) Apoi, cand stau acasa, imi petrec mult timp la computer. Mi-am lansat acum doua luni propriul site (www.marinavoica.ro), pe care l-am conceput singura, am cont pe Facebook, unde am peste 400 de prieteni, oameni de la care primesc niste mesaje si comentarii atat de frumoase... E incredibil! Internet-ul asta e o inventie extraordinara. Apoi, totusi, eu sunt cantareata, asa ca muzica nu-mi da pace. Compun in continuare si inregistrez. Am gasit un studio formidabil la Comarnic, aproape de mine, si acolo imi inregistrez piesele. Si, nu in ultimul rand, am ramas o cititoare avida. Acum, de pilda, citesc o carte despre istoria Romaniei, care mi se pare fascinanta, pentru ca nu e doar bine scrisa, dar e si extrem de bine documentata. Asa am aflat o sumedenie de lucruri noi despre trecutul Romaniei. Sa nu uitam ca eu am crescut si mi-am facut scoala in Rusia, asa ca istoria Romaniei inca e, pentru mine, un subiect pasionant.

- Se spune ca omul fara planuri de viitor se usuca interior. Care ar fi cadoul perfect pentru ziua dumneavoastra?

- Planul meu cel mare este sa realizez un spectacol de proportii, un show pe care il am pregatit pana in cele mai mici detalii. As fi vrut sa-l fac acum, pentru ziua mea, dar, pe de o parte, nu e perioada tocmai potrivita, fiindca oamenii nu s-au intors inca din vacante, iar, pe de alta parte, intampin greutati la nivelul finantarii. Din pacate, depind de sponsori. Fara ajutor din exterior nu pot realiza spectacolul. Asa ca, daca ar fi sa numesc cadoul perfect pentru mine, acesta ar fi: un cont suficient de bine garnisit incat sa fiu independenta artistic.

Marina Voica la împlinirea celor 74 de ani: ”Cred că mă apropii de sfârşit”

Marina Voica a prezis că Michael Jackson va păţi ceva la 50 de ani!

Cântăreaţa Marina Voicu este un fan înrăit Michael Jackson de mulţi ani. A fost

Marina Voica, premiata de revista "Actualitatea Muzicala"

Marina Voica a fost iubita lui Laurenţiu Cazan
Deşi a bucurat multe inimi cu muzica şi prezenţa ei, Marina Voica nu a putut să aibă copii din cauza problemelor de sănătate. Artista a suferit toată viaţa din pricina inimii. Cântăreaţa a avut parte, de-a lungul vieţii, de poveşti de dragoste excepţionale, printre care şi una cu Laurenţiu Cazan, pe când ea avea 47 de ani, iar el 24. Însă cu niciun iubit nu a putut să aibă copii deoarece doctorii i-au interzis. Artista a aflat despre această boală în tinereţe, când a fost nevoită să renunţe la sportul de performanţă din cauza problemelor de sănătate. Marina Voica i-a mărturisit lui Măruţă în cadrul emisiunii „Happy Hour” de la Pro TV că, din momentul în care a aflat că nu poate deveni părinte, a eliminat din suflet orice pornire maternă.

Marina Voica, general de fanfară

Rusoaica Marina Voica a fost, zilele trecute, general al Armatei Române. Nu chiar la propriu, dar nici chiar la figurat.

Marina Voica asteapta marea iubire

Marina Voica: "Acum am o cruce de dus!" La 71 de ani, cantareata originara din Rusia a lansat un dublu album.

Marina Voica, mai populara decat politicienii, in Breaza

NOSTALGIA TV: Marina Voica

Cantareata, nascuta in orasul Ivanovo, din fosta URSS, si-a lansat cariera artistica in Romania in 1960.

http://www.independent-al.ro/content/view/1131/54/
Recent, Marina Voica, una dintre cele mai apreciate si mai longevive interprete din muzica usoara româneasca, a împlinit 70 de ani, fiind aniversata pe scena Festivalului de la Mamaia. Având în urma o cariera artistica de mare succes, extrem de spectaculoasa si de interesanta, am propus Doamnei Marina sa-si povesteasca viata în paginile saptamânalului Independent, urmând ca serialul din care face parte episodul de astazi sa devina o carte, promisa Editurii Vivaldi. Asadar, viata Marinei Voica, scrisa de ea însasi!

Vacanta mea în Bucuresti a durat doua saptamâni. Prea multe impresii din toata aceasta perioada... mi-a fost greu sa retin, fiindca la fiecare pas aparea ceva nou, nemaiîntâlnit pâna acum. Zilnic, la prânz, ne rezervam o masa la Capsa. Era cel mai select restaurant în vremurile acelea. Ne servea un ospatar stilat, care nu se misca de lânga noi în timp ce mâncam. Ba ne mai turna în pahar apa, ba ne lua farfuria cu supa pe care nu reusisem înca s-o terminam. Era o forfota continua în jurul nostru, ceea ce aproape ma enerva. Dar am aflat ca aceasta e o eticheta obligatorie pentru statutul unui local de lux. Însa eu as fi vrut sa manânc fara sa se uite nimeni la mine si sa ma lase sa sorb si ultima lingura din farfurie. Ieseam cam nemâncata de acolo, din cauza portiilor prea mici si a atmosferei rigide ce domnea în restaurant.
Mai târziu am descoperit o cârciumioara care prepara un kebab din carne de oaie. Asta da! Mâncare ca lumea! Cu muraturi, cartofi prajiti si chiar cu o halba de bere. Marcel era si el fericit ca a scapat de regia costisitoare de la Capsa. Dar cel mai amuzant mi se parea când Calea Victoriei se umplea de pusti care distribuiau ziare. Se auzeau de departe si apoi din ce în ce mai aproape glascioarele subtiri si rasunatoare: “Informatia... Informatia... Informatia!”. Prima data când i-am auzit am iesit glont pe balcon, neîntelegând ce se petrece... si am vazut niste adolescentii fluturând ziarele si multimea care le cumpara cât ai clipi din ochi. Informatia era ziarul cel mai citit de bucuresteni. Si nu mint, dar parca costa doar 10 bani. Tata mi-a dat o lista pe care eu trebuia s-o completez cu preturile la alimente si la diferite servicii, cum ar fi telefonul, întretinerea si altele. Voia sa stie cât de scumpa este viata în România, mai mult pentru linistea sa. Însa pe mine ma lasa rece costul uleiului de floarea soarelui si al celorlalte alimente. Eu mi-am facut alta lista, cu cadouri pentru fiecare si cu unele lucruri din magazinul Romarta, pe care le-am ochit prin vitrina. Dar iata ca a venit timpul sa mergem si la un spectacol. Bineînteles, am ales teatrul C. Tanase, care era si la doi pasi de casa noastra. Înca de la Moscova, câteva compatriote de-ale mele, care deja locuiau în România, m-au prevenit ca nu cumva sa apar în public cu o îmbracaminte de acasa. Cica o sa arat ca una din Ivanovo, adica demodata. Dar ele nu au stiut de unde vin eu de fapt, ca exista o Casa de Moda “Tanti Mara”.
Mi-aduc aminte doar ca atunci când am intrat în holul teatrului, lumea se uita cu admiratie la toaleta mea. Eram ok, fetelor! Îmbracata sic si cu o tunsoare moderna. Spectacolul mi-a placut, glumele nu le-am înteles, normal, dar muzica... ea era peste tot si-mi venea sa ma scol de pe scaun si sa dansez. La sfârsit, pe scena, cu o superba rochie alba paietata, ca o adevarata diva, a aparut Maria Tanase, provocând rumoare în sala...
Dar cel mai mult îmi placeau plimbarile seara, pe Calea Victoriei. Am înteles si eu, în sfârsit, ce înseamna o adevarata plimbare. Lumea se misca asa de încet, fara graba, ca, de fapt, parea ca sta pe loc. Obisnuita s-o iau la fuga din clipa când ieseam pe usa blocului, tabloul acesta îmi parea ca o pelicula filmata cu încetinitorul. Din când în când, observam cum se aduna un grup de persoane vorbind animat si pe un ton vesel si cum barbatii sarutau mâinile femeilor. Ca într-un film de epoca.
Prima data când un barbat mi-a sarutat mâna m-am fâstâcit, gândindu-ma ca asta precis se da la mine... Trag concluzia... ce putin stiam despre cum e rânduita lumea pe acest pamânt si cu ce precizie a functionat Cortina de Fier de-a lungul anilor. Si în acelasi timp ma minunez urmarind în prezent programele tv din Rusia, ce repede si cu ce lacomie au pornit ei din întuneric, sa recupereze tot ce era ascuns dupa aceasta cortina. Si au reusit, credeti-ma! Vorbind doar de divertisment îti dai seama de saltul fantastic care s-a produs. Baietii cânta cu orchestra în componenta careia e unul ca Al Di Meola. Fac duet cu Gloria Gaynor sau cu Kilye Minogue. Fac emisiuni tv în Atlantic City sau pe Insula Pastelui. Toti sunt bogati, acum e voie sa fi bogat! Eu având o curiozitate ca de viezure si un spirit de observatie de agent secret, urmaream aceasta lume înca straina cu ochii larg deschisi si fara sa-mi scape cel mai mic amanunt. Ce m-a mirat însa, ca nu am gasit în tot Bucurestiul un teatru sau macar un ansamblu tiganesc. La Moscova exista unul, celebrul Teatru Român, la care e foarte greu sa gasesti un bilet, fiindca sunt vândute cu o luna înainte. În general, tiganii în Rusia sunt priviti cu simpatie, ei aducând o nota exotica, plina de romantism, în peisajul unei vieti monotone. Cântecele lor ca “Oci ciornîie”, “Eh, raz” s. a sunt cunoscute si cântate în toata lumea. Sunt respectati si admirati pentru talentul lor, ridicat de ei la nivel de arta. Multi tigani poarta titlul “Artist al Poporului”. Uite ca se poate si asa!...
Noaptea, obosita de atâtea impresii noi, adormeam linistita, fara sa ma gândesc la ce o sa-mi aduca ziua de mâine...
(Va urma)

Recent, Marina Voica, una dintre cele mai apreciate si mai longevive interprete din muzica usoara româneasca, a împlinit 70 de ani, fiind aniversata pe scena Festivalului de la Mamaia. Având în urma o cariera artistica de mare succes, extrem de spectaculoasa si de interesanta, am propus Doamnei Marina sa-si povesteasca viata în paginile saptamânalului Independent, urmând ca serialul din care face parte episodul de astazi sa devina o carte, promisa Editurii Vivaldi. Asadar, viata Marinei Voica, scrisa de ea însasi!

Primul lucru pe care l-am facut când am ramas singura a fost lovitura de gratie data la depozitul de dulceata, ascuns de matusa departe de ochii mei. De ce facea asta? Eu nu sunt moarta dupa dulceturi! Poate doar o dulceata din fragi m-ar fi putut ispiti... Matusa înca nu s-a debarasat de o mentalitate ramasa dupa foametea din timpul razboiului, adunând provizii de alimente de care apoi îi era mila sa se atinga... Dar parca numai matusa?!? Am ajuns si eu la fel! Am un respect profund pentru mâncare. Sufar când las o bucatica în farfurie sau când sunt nevoita sa arunc ceva din frigider. Dar, deocamdata, profitând ca nu exista niciun fel de restrictie, am organizat câteva seri placute împreuna cu prietenii mei, înfruptându-ne cu bunatatile din camara lui tanti Mara. Stiam ca o sa ma certe când o sa vina si când descopera lipsa nutretului pretios, dar faptul va fi consumat. Si ce poate sa-mi faca? Sa ma arunce din... planeta?!? (Expresia îi apartine!). Dar gata! Prea multa filosofie pe marginea borcanelor de dulceata!Stiind unde si de ce a plecat tanti Mara, am asteptat nerabdatoare vesti de la ea. Si iata ce am aflat. Când traia mama, în casa domnea linistea si pacea. Raisa se întelegea bine cu mama, o ajuta si mama a fost încântata. Însa dupa moartea ei, atmosfera pasnica s-a dezechilibrat. E greu de spus a cui era vina în conflictul produs între tata si nora sa. Raisa, fiind înca studenta si foarte tânara, se trezise în casa cu doi baieti de care trebuia sa aiba grija, dintre care tata, ca un paria în ochii ei. Nu avea nici rabdare si nici întelegerea pentru un om care de fapt întretinea pe cei doi tineri casatoriti la el în casa. Când tanti Mara a ajuns în Ivanovo, antipatia între cei doi a atins apogeul. Surik, bineînteles, era de partea sotiei, departându-se de tata din ce în ce mai mult. Tanti Mara a venit la tanc. Ea nu avea niciun gând sa aplaneze aceasta atmosfera. din start a pornit atacul contra Raisei si nu s-a lasat pâna nu a scos-o din apartament. Tata a ramas singur, dar faptul ca l-a pierdut pe Surik l-a darîmat. Mai târziu, toata lumea a condamnat-o pe tanti Mara, fiindca s-a amestecat în aceasta poveste. Dar ce usor sa-i judeci pe altii... Peste putin timp am primit un telefon din Ivanovo. Tanti Mara ma anunta ca se întoarce la Moscova, împreuna cu tata. M-am bucurat foarte mult. Eu înca nu eram asa apropiata de tata cum eram cândva de mama. Însa mai târziu, între mine si tata se va consolida o adevarata tandra prietenie. Am sa descopar ce om inteligent si deosebit este el si, mai ales, ce mult semanam noi doi. Aceasta asemanare, nu numai la chip, ci si la caracter si la structura sufleteasca aproape te incomoda. Fara sa scoatem o vorba, eu stiam ce gândeste el acum si ce reactie va avea în urmatoarea clipa. Între timp, vacanta mea se apropia cu pasi repejori. Si stiti ce înseamna asta, nu? Asta înseamna ca trenul meu nu mai e pe linie secundara si ma asteapta sa pornim. Unde? Desigur, În România. Curiozitatea mea nu avea margini. tata deja s-a abonat la o revista “România” si era documentat despre tara unde pleca fiica sa, în toata regula. Mai ales, era încântat ca sportul românesc a fost în floare si chiar se mândrea când cineva din sportivi sau o echipa câstiga titlul de campion într-o competitie moindiala. Eu cu tanti Mara, însa, eram preocupate de cu totul altceva. E o prostie cine crede ca haina nu-l face pe om. Ba da! Credeti-ma din vasta mea experienta. Asa ca un palton reglan din lâna de camila de culoare bej “made in Poland” si o palariuta rosie cocheta au fost binevenite pentru a întâmpina primul meu contact cu vestul. Una, doua... si iata-ma în trenul Moscova-Bucuresti, cu geamantanul plin cu haine noi si cu o punga voluminoasa cu “pirojki”, facuti de tanti Mara. Drumul dura aproape doua zile. Când am trecut granita era noapte. Vama ne-a scuturat binisor pe toate partile si, negasind nici arme si nici hasisi, ne-a lasat sa dormim în continuare. Când m-am trezit si m-am dus la fereastra, sub ochii mei, din fuga trenului, se aratau în toata frumusetea câmpiile românesti cu un cernoziom roditor si cu plopi pâna-n cer, ca niste sageti... Pâna la Bucuresti nu m-am dezlipit de geam. M-au încântat garile mici, cochete si curate, lipsa de aglomeratie si graba continua semanând cu o panica, care domnea la Moscova. Mi-a placut si vorba care se auzea când trenul se oprea într-o gara. Tra-ta-ta-la-la-la-si-si-si... Stai linistita, fato!, mi-am zis. Ai nimerit bine! Nici n-am observat când trenul s-a oprit la Bucuresti si l-am zarit la capatul coridorului pe Marcel. Facând abstractie de geamantanele care îi barau drumul, el împiedicându-se în graba spre mine, a cazut pur si simplu în bratele mele. Vad scena aceasta si acum... Dar atunci, ea mi-a provocat un fel de repulsie. Prea multa nerabdare, prea putina stapânire de sine. Poate prea dur ce spun, dar n-am suportat niciodata slabiciunea unui barbat. N-am spus acest lucru nimanui si o spun acum. Locuinta unde ma ducea Marcel era pe calea Victoriei. Dezamagire mare însa cand, intrând în casa, am constatat ca nu e vorba de un apartament, cum stiam eu, ci doar de o garsoniera. Frumusica, calduroasa, baie mare, dar cu o minuscula chicineta în loc de bucatarie. “E temporar”, m-a consolat Marcel. Dar de la etajul doi, din balcon, se vedea Bucurestiul cu lumea plimbându-se linistit si elegant, si ma simteam tânara, puternica, gata sa cuceresc acest oras si nu aveam nevoie de nicio consolare....
http://www.independent-al.ro/content/view/1114/54/

Recent, Marina Voica, una dintre cele mai apreciate si mai longevive interprete din muzica usoara româneasca, a împlinit 70 de ani, fiind aniversata pe scena Festivalului de la Mamaia. Având în urma o cariera artistica de mare succes, extrem de spectaculoasa si de interesanta, am propus Doamnei Marina sa-si povesteasca viata în paginile saptamânalului Independent, urmând ca serialul din care face parte episodul de astazi sa devina o carte, promisa Editurii Vivaldi. Asadar, viata Marinei Voica, scrisa de ea însasi!

Dupa incidentul nefericit petrecut în Ivanovo, mi-a fost foarte greu sa ma întorc înapoi la facultate. Si când, pâna la urma, am ajuns la Moscova, m-am hotarât sa plec de la matusa. Ca orice provincial, aveam dreptul la un camin studentesc si, fara sa o anunt pe tanti Mara, am strâns bagajele si am fugit. Camera de la camin era mai mult decât modesta si, în prima noapte, tremurând de frig, nu am închis un ochi. A trecut ceva timp de când m-am instalat în noua mea locuinta când, într-o zi, am fost chemata la decanatul facultatii si, intrând acolo, spre marea mea nedumerire, i-am întâlnit pe tanti Mara si pe tata. Parca îmbatrânita de când nu ne-am vazut, tanti Mara, zarindu-ma, a izbucnit în plâns. Acum e nevoie sa povestesc ce s-a întâmplat. Tata, cautându-ma la telefon, a aflat de la matusa ca am disparut, si unde sunt nimeni nu stia. În ziua urmatoare, el era deja la Moscova. I-a administrat o sapuneala zdravana surorii sale, învinuind-o ca nu a avut grija de mine cum trebuie. Si nu aveau unde sa ma caute, decât mergând urgent la Institut. Cu greu, dar pâna la urma m-au convins sa ma întorc la tanti Mara. Când mi-am dat seama cât de mult a suferit tata din cauza mea, mi s-a facut o mila îngrozitoare de el, si chiar rusine de fapta mea. M-au înmuiat si lacrimile matusii, eu stiind ca de fapt ea ma iubea foarte mult. Dura si nedreapta de multe ori, dar ma iubea si gata! Decanul si el m-au mustrat, obtinând de la mine promisiunea ca nu mai fug de acasa. Ce stia el ce aveam pe suflet? Altfel nu m-ar fi certat.
A venit vacanta de vara. Marcel a plecat la el în Oltenia si eu de la parinti, în Ivanovo. I-am povestit mamei despre noul meu prieten român si despre posibila mea casatorie cu el. Mama n-a comentat aceasta noutate, doar a constatat, ca pentru sine, ca daca o sa plec în România înseamna ca ma va pierde definitiv. În general, mama mi
s-a parut foarte schimbata. Prima data de când veneam în vacanta nu s-a învoit de la serviciu si n-a mai facut pelmonii mei preferati (coltunasi cu carne) în fiecare zi, cum se întâmpla înainte. Nici cu tata nu mai era aceeasi. Se simtea o încordare între ei, a carei cauza nu o ghiceam, si pe care nu am aflat-o niciodata. Eu, însa, asteptam cu nerabdare scrisoare de la Marcel, care nu venea si nu venea... Când am pierdut orice speranta, i-am trimis o lunga scrisoare plina de reprosuri, ceva de genul: “Desigur, ce-ti mai pasa de mine, probabil ai gasit pe cineva acolo, si daca asa e, spune-mi deschis...”. Si tot felul de prostii, rostite de obicei de o femeie furioasa. Mama nu mai stia cum sa ma linisteasca. Pâna la urma, m-a luat de mâna si m-a dus la oglinda si mi-a zis : “Uita-te bine la tine! Crezi ca exista un baiat care va parasi o astfel de fata?”. Eu însa vedeam doar ochii si nasul, rosii de atâta plâns. Oricum, nitel curaj am prins totusi. Si iata ca a sosit si scrisoarea mult-asteptata din România. În câteva pagini interminabile, Marcel a facut un fel de anexa la ceea ce i-am scris, si anume cum de am putut sa cred despre el asa ceva, ca m-a parasit... si alte marturisiri de genul acesta. Asadar m-am linistit, si în câteva zile am si luat doua kilograme în greutate. Vacanta s-a terminat si, în zori de zi, parintii m-au condus la gara. Mama îmi tinea mâinile între ale sale ca sa le încalzeasca, în racoarea acestui sfârsit de vara, si, când trenul a plecat, a început sa fuga dupa el, facându-mi cu mâna pâna când fereastra cu capul meu scos afara s-a departat de tot. Asa am s-o tin minte mereu: cu bluza alba, cu jacheta cazând de pe umeri, în fuga, si cu nelipsitele ei sandalute cu tocul înalt. Iar eu m-am întors la matusa, în apartamentul ei de la Taganka. Cunoscându-mi mai bine capriciile si de frica tatei, tanti Mara s-a purtat cu mult mai multa grija cu mine. M-a invitat chiar, o data, la un restaurant din hotelul “Metropol”, cel mai luxos loc din Moscova. Si pentru asta mi-a cusut (matusa era si o croitoreasa excelenta) si o rochie noua. Si asa au trecut linistit câteva luni, care semanau mai mult cu linistea dinainte de furtuna. Mi-aduc aminte cum, odata, m-am trezit brusc în toiul noptii cu gândul ca trebuie neaparat sa-i scriu mamei. N-o prea rasfatasem cu scrisorile, asa ca abia asteptam sa ma duc la posta, si chiar acolo am si compus o epistola si am pus-o în cutia postala. Toata ziua m-am gândit din ce în ce mai nelinistita la acea ciudata întâmplare nocturna. Când am venit de la facultate, am gasit o vecina lânga usa noastra, care ma astepta. A spus ca a sunat cineva de la serviciul lui tanti Mara pentru a ma pune în garda, fiindca s-a întâmplat o nenorocire la mine acasa, si matusa vrea sa-mi ascunda vestea. Tin minte doar ca m-am asezat, îmbracata cum eram, venind de pe strada, pe pat, si am stat asa pâna seara, când a sosit tanti Mara, care mi-a spus ca a murit mama.
Marina Voica
http://www.independent-al.ro/content/view/1007/54/1/1

Recent, Marina Voica, una dintre cele mai apreciate si mai longevive interprete din muzica usoara româneasca, a împlinit 70 de ani, fiind aniversata pe scena Festivalului de la Mamaia. Având în urma o cariera artistica de mare succes, extrem de spectaculoasa si de interesanta, am propus Doamnei Marina sa-si povesteasca viata în paginile saptamânalului Independent, urmând ca serialul din care face parte episodul de astazi sa devina o carte, promisa Editurii Vivaldi. Asadar, viata Marinei Voica, scrisa de ea însasi!
Mda, eu si acum m-as fi pierdut cu firea daca iubitul meu m-ar fi gasit cu altul între patru ochi, dar ce sa mai spun la 18 ani, când nu ai nicio experienta de genul asta... Însa cred ca femeii i-a fost dat sa vina pe lume cu o anumita inteligenta si viclenie care îi permit sa se descurce cu succes într-o încurcatura de acest fel, fiindca femeia, eterna Eva, provoaca deseori conflicte din care mereu iese nevatamata. Ma rog, pâna una alta, în fata mea statea Volodea, venind pe neasteptate sa ma vada din Ivanovo, dar în spate era Marcel, pe al carui chip se citea o nemarginita mirare. Sa râzi si sa plângi, nu alta. Acum îti vine sa râzi, dar atunci îti venea sa intri cât mai repede în pamânt. Dar n-am stat sa astept asta si l-am poftit pe Volodea în casa. Cum am mai scris, lui Marcel i-am marturisit de existenta lui Volodea, însa Volodea n-a stiut ca a aparut un adversar pe câmpul de lupta, în persoana lui Marcel, pe care imediat l-am prezentat ca pe un coleg de-al meu, ceea ce era purul adevar. Doar explicatia mea ca Marcel a venit sa învatam câteva cursuri împreuna era lipsita de veridicitate. De fapt, el, din ce în ce mai îndragostit de mine, venea tot mai des acasa, ca sa ma vada. Baietii s-au comportat foarte civilizat si eu m-am gândit ca trebuie sa fac ceva ca sa le distrag atentia de la gândurile negre. Si am pus pe masa un sah. Manevra s-a dovedit benefica fiindca s-au aruncat imediat asupra jocului, ca doi copii asupra jucariilor noi. Nu mai tin minte cine a câstigat si nu are importanta, dar eu - în timp ce ei mutau piesele - mi-am revenit complet. Târziu, dupa ce l-am condus pe Volodea si dupa o lunga discutie si de o încercare de a ma dezvinovati, ne-am despartit. Marcel a fost un timp îngândurat, dându-si seama ca Volodea nu e doar o poveste pe care oricum n-o crezuse, ci o realitate. Era mâhnit ca el, fara sa vrea, provocase suferinta unui om. Dar între timp au intervenit alte evenimente mai importante, printre care ca s-a însurat Surik. Eu am cunoscut-o pe logodnica lui înca de când veneam acasa în vacanta. Odata, intrând val-vârtej din strada direct în bucatarie, i-am gasit pe ai mei toti în jurul mesei. Pe canapea, lânga Surik, era asezata o fata care avea în mâna o punguta de hârtie din care scotea câte o bombonica si o rontaia. Ciudat, m-am gândit. Cum de nu-i trata si pe ceilalti? La mine s-a uitat destul de neprietenos. Asa a fost prima întâlnire cu viitoarea mea cumnata. Ea nici pâna azi nu ma prea simpatizeaza. Ma considera superficiala si neserioasa. Si pentru ca nu frec podele stând în genunchi, si lenesa. Înca nu împlinisem nici 30 de ani si deja îmi facea morala, spunându-mi sa ma las de cântat, ca la vârsta mea, i-auzi: “la vârsta mea!”, trebuie sa cânt doar romante. Însa eu zburam pe scena îmbracata în cea mai mini-fusta posibila. Daca Surik îsi dadea deja aspirantura, Raisa (asa o cheama pe cea care va purta numele nostru, Nikolski) era înca studenta la aceeasi facultate de medicina ca si Sarik. Raisa avea o voce frumoasa si cânta ca solista în orchestra fratelui meu. Nu era frumoasa. Da’ parca Sarik avusese vreodata gust la femei... Dupa nunta, ea s-a mutat la noi si mama era multumita, fiindca Raisa s-a dovedit o buna gospodina si era de un mare ajutor în casa. La nunta a venit si tanti Mara cu vara mea Galia, de la Moscova. Matusa a pus imediat stapânire pe casa noastra. În primul rând, i s-a parut ca mama acorda toata atentia si grija doar copiilor, neglijându-l complet pe tata. Trebuie sa spun ca tata, fiind unicul frate printre cinci surori, era întotdeauna favorizat si adorat de ele, în special de tanti Mara, care era legata afectiv de el înca din copilarie. Si oricât era de puternica, matusa Mara avea chiar si acum o usoara teama de fratele cel iubit.
În conflictul care a aparut în casa, mama era în minoritate. Tatei i-a fost inoculata ideea ca el este o victimna, dar noi cu Surik eram absolut absenti la tot ce se petrece. Atmosfera însa era din ce în ce mai tensionata. Mama a încercat sa vorbeasca cu fratele meu, rugându-l sa o înduplece pe tanti Mara sa nu-i mai faca zilele insuportabile, însa Surik a refuzat-o spunând ca nu se baga în “intrigile muieresti”. Asa a spus si va regreta amarnic mai târziu nepasarea sa. Acum, din pacate, trebuie sa descriu o scena si mai dureroasa, dar care este necesara fiind martora la tot ce se va întâmpla în curând. Într-o seara, noi toti eram invitati la parintii Raisei. Când am sosit, tanti Mara era deja acolo si, vazând-o, mama s-a agatat de bratul meu, parca presimtind ceva rau. Dar deodata s-a îndepartat de mine si s-a postat în fata ei. “Margarita - a spus mama împaciuitor, sa nu mai fii suparata pe mine, te rog. Hai sa ne împacam ca...”. Dar n-a apucat sa termine, caci matusa a împins-o cu brutalitate si apoi i-a întors spatele... S-a facut o liniste... si nimeni n-a reactionat. Mie, însa, mi s-a facut rau. Tin minte numai ca am fost asezata la masa si, cu capul plecat, siroindu-mi pe obraji lacrimile, am stat toata seara asa, fara sa ridic ochii la acesti oameni, pe care îi uram din tot sufletul meu, ca nu i-au luat apararea mamei, care a fost umilita de fata cu toata lumea. Dar cel mai mult ma uram pe mine însami, fiindca nu m-am revoltat si m-am comportat ca o lasa si m-am simtit vinovata ca am participat la aceasta nedreptate. Însa, în curând am sa învat sa traiesc cu nedreptratea din jurul meu. Numai ca fiecare dintre noi va primi o pedeapsa de la Dumnezeu pentru acea seara. În urmatoarea zi, matusa si-a strâns bagajele si a parasit casa.... Din ordinul tatei. Macar atât.
http://www.independent-al.ro/content/view/986/54/1/1