Rizea[v=]

Elisabeta Rizea- eroina din Nucșoara

VIDEO 103 ani de la naşterea Elisabetei Rizea, eroina care a supravieţuit torturii comuniste: „Nu mă chinuiţi, nu mă lăsaţi fără mâini, mai bine împuşcaţi-mă!“

http://cultural.bzi.ro/marturiile-cutremuratoare-ale-elisabetei-rizea-video-17557

Elisabeta Rizea - Simbol al rezistentei impotriva comunismului - VIDEO

http://adevarul.ro/cultura/istorie/video-zece-ani-moartea-elisabetei-rizea-femeia-ramas-picioare-milioane-barbati-cazut-genunchi-1_524ffc68c7b855ff56013a8a/index.html

Ce citesti?


Povestea Elisabetei Rizea

http://www.enational.ro/neam-saturat-de-politica/cum-a-fost-cristian-rizea-botezat-in-miere-127358.html/

Elisabeta Rizea: un document politic, o poveste de viaţă

Adrian G. Romila

Mărturiile foştilor luptători anticomunişti nu trebuie judecate după criterii literare. Atunci când există, aspectul literar este secundar şi e devansat de povestea de viaţă, de detaliile unei istorii pe care nu trebuie s-o uităm, tocmai fiindcă ne priveşte. Se spune că Andropov, una din eminenţele cenuşii ale Biroului Politic al PCUS, ar fi afirmat despre Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţân că n-ar fi o operă de artă, ci un document politic, deci periculos. Sigur, după dispariţia regimului politic, caracterul „periculos” dispare, teoretic, dar rămâne cel memorialistic, care tezaurizează o experienţă umană limită, într-un moment emblematic din destinul unei naţiuni.
Aşa se întâmplă şi cu povestea Elisabetei Rizea, aproape uitată după moartea ei, în 2003, dar reîmprospătată prin reeditarea mărturiei sale, cu ocazia celor 20 de ani celebraţi de editura Humanitas. Cartea consemnează o înregistrare „pe teren”, făcută de doi etnologi de la Muzeul Ţăranului Român, Irina Nicolau şi Theodor Niţu, chiar în Nucşoara, satul unde a locuit renumita disidentă. Avem cuvintele Elisabetei Rizea, transcrise din depoziţia înregistrată pe casete, precum şi mărturia finului ei, Cornel Drăgoi, descendent al unui preot executat la Jilava şi el însuşi susţinător al grupului de partizani anticomunişti argeşeni Arsenescu-Arnăuţoiu. Problema aspectului li­terar se pune de la început, căci Irina Nicolau deplânge în Cuvântul editorului absenţa „tonului narativ”: „Este cu putinţă să faci o carte dintr-un vaiet prelung? Eram în căutarea unei soluţii şi ea a venit singură: povestea Elisabetei se întregea firesc cu măr­turia finului ei, Cornel Drăgoi”. Într-adevăr, a doua parte a cărţii are calităţile cerute, căci Cornel Drăgoi a studiat filologia şi a putut da coerenţă şi tensiune faptelor din mărturia sa, completând-o pe cea mai haotică a Elisabetei, femeie fără multă ştiinţă de carte, într-adevăr, dar de o verticalitate morală şi un curaj duse aproape de martiraj.
Şi cum apare acest aspect greu transformabil pentru public din depoziţia Elisa­betei Rizea, de ce e ea „un vaiet prelung”? Atât de multe au fost suferinţele acestei femei şi atât de mult le-a tot repetat în interviuri, după 1990 (să nu uităm de cel mai important, cel inclus în serialul TV Memorialul durerii al Luciei Hossu Longin), încât, la momentul interogării de către Irina Nicolau, cronologia şi importanţa faptelor nu au mai contat, ele au fost înfăţişate brut, ca pe ceva deja ştiut de toată lumea, cu destule interstiţii puternic afective. Mărturia eroinei din Nucşoara curge ca un text folcloric autentic, necenzurat de eventuale intervenţii „culte” sau de vreo necesitate de gen literar. Avem amestecate întâmplările de atunci, deci istoria strict factuală, cu ofurile prezente ale femeii (faptul că nu mai are bunurile pe care le-a avut, că e în continuare marginalizată în propriul sat, că „foştii” încă trăiesc bine), cu blesteme proferate celor care i-au marcat negativ destinul, cu plângeri pentru durerile încă actuale şi cu speranţe în mai bine, într-un viitor incert. „Şi ăştia au duşmănie pe mine că vorbesc. Păi aş zbiera, doamnă, ca o vacă, nu ca un om! Atâtea sunt de spus... Da mă stăpânesc de frică, că acum nu mai sunt de treişopt de ani. Nu mai poci fugi prin grădini, nu mai pot să merg, că vedeţi cum e picioarele mele şi vedeţi mâinile mele. Să nu moară până n-o sta unde m-au ţinut pe mine şi să nu... Să-i chinuie Dumnezeu, nu să-i chinui io, cum m-au chinuit ei pe mine...” Spovedania ei nu e un act intim eliberator, ea nu are ce rău moral personal să exorcizeze, ea a fost eroina exemplară, ci mai degrabă e un gest menit să menţină mereu vie memoria unui timp anume, să-l vindece de tarele de atunci şi de reverberaţiile lor de acum, un „vaiet” care curăţă suferinţele fizico-morale încă resimţite şi-i pedepseşte prin cuvânt pe autorii lor. Chiar dacă sufletul ei de ţărancă simplă cere o dreptate răscumpărătoare, intenţia vindicativă e lăsată pe mâna divinităţii, singura capabilă să împartă exact dreptatea şi să ofere speranţa unei răsplătiri, cândva, în viaţa aceasta sau într-o alta. Mulţimea lucrurilor demne de a fi spuse sunt cu atât mai multe cu cât e mai puţin răgazul spunerii lor şi cu cât se înmulţesc constrângerile pentru a tă­cea. Simultaneitatea afectivă a importanţei întâmplărilor la care a fost martoră directă tinde să bată succesivitatea impusă de orice poveste de pe banda magnetică sau de pe pagina de tipar. De aici, amintirile secvenţiale, necronologice, întreruperile, interjecţiile, durerile hiperbolizate. Urmele suferinţelor atroce şi a rănilor psihice reînvie în momentul povestirii, transformând depoziţia într-o expiere catartică, dar ineficientă până la capăt. „Tot mi-a luat, doamnă, tot! Nu pământ, nu haine, nu vite, nu nimic. N-aveam ce mânca, n-aveam ce îmbrăca. Brie, păi cum să nu zbieri... Da chiar aşa, brie, doamnă? Nimic, nimic cu ce să trăiesc? Păi pot să tac? Iei digeaba zice că di ce vine maşini la mine. Barim moartă, da mi-am zis şi io ofu! Şi mor liniştită, doamnă... dacă aţi auzit că am murit, să vă paie bine că m-am spovedit acum. Acum m-am răcorit, Şi cum mi-a rupt ei oasele... Îi iert eu, da nu-i iartă Dumnezeu! Da să nu uit, că e mai multe... Când m-a scos de acolo, uite aşa era grămada de păr şi de dinţi. În pat dinţii din gură, cole jos păru.” Când citeşti că unei femei firave i s-au întâmplat asemenea orori, că a fost atârnată de coada părului, de tavan, că era neagră pe corp de bătaie şi că n-a cedat nicio secundă torturilor, ca să divulge ascunzătorile partizanilor („Ce să fac? Am răbdat. Am răbdat.”), simţi cât de mărunte sunt dramele tale şi ce istorie mică trăieşti. Din gura unui asemenea om poţi accepta verdicte de orice fel, inclusiv din acelea „politice” despre prezent, chiar dacă ele ţi se par simpliste şi rural-anacronice. Constaţi doar că ele par frapant de adevărate, că par universal valabile la un popor care nu s-a trezit definitiv din coşmarul răului generalizat. „Dumnezeu a curăţit lumea de oameni buni”, afirmă, la un moment dat, Elisabeta Rizea. „Da o mai fi din tinerii ăştia, studenţi, o mai fi şi acuma un cap diştept să mai conducă România...” Iar în alt loc îşi exprimă, simbolic, un optimism cu valoare de aforism escatologic: „Trei zile dacă mai trăiesc, da vreau să ştiu că s-a limpezit lumea”. Nu atât rezolvarea nedreptăţilor personale, prin urmare, e aşteptată, cât o „limpezire” a lumii care să aducă, la rândul ei, şi un echilibru spiritual, şi o împăcare cu propriul destin, frânt absurd de istorie.
Povestea detaliată a evenimentelor de atunci aparţine celui de-al doilea martor, Cornel Drăgoi, el ordonează cronologic faptele, aşa încât aspectul frust al spuselor eroinei din Nucşoara să capete doritul „ton narativ”. Relatarea lui surprinde lucrurile într-o perspectivă mai largă, în care e in­clusă şi viaţa în închisori, de după lichidarea partizanilor: formarea grupului Arsenescu-Arnăuţoiu, membrii activi şi pasivi, motivaţiile politice, primele acţiuni, luptele cu trupele Securităţii, supravieţuirea în ascunzători montane şi în case ale cunoscuţilor, ambuscadele, trădările, arestările şi, în final, destrămarea. Un veritabil roman de acţiune se poate alcătui din povestea acestui supravieţuitor al acelor timpuri sau, de ce nu, un film istoric cu bune momente de tensiune şi răsturnări de situaţie (îmi amintesc de unul deja făcut, foarte potrivit cu subiectul, Undeva, în Est, realizat în 1991 de Nicolae Mărgineanu, după romanul Feţele tăcerii de Augustin Buzura). „Realismul” faptelor e garantat chiar de subiect, care ştie că nu ai voie să literaturizezi în cazul unei reconstituiri memorialistice, fie ea şi orală: „Important este să spunem numai ce ştim sigur, nu este nevoie să strecurăm... să hiperbolizăm. Faptele noastre sunt oricum destule ca să facă o istorie”. Adevărul zguduitor al acestor mărturii nu are nevoie decât să fie transmis, ca să nu fie uitat, iar condiţionările estetice ale păstrării pălesc în faţa dramatismului şi a curajului exemplar.
Ca şi alte mărturii la fel de „simple”, dar tot atât de vii (amintesc doar de cea a Aniţei Nandriş Cudla, publicată tot de Humanitas sub titlul Douăzeci de ani în Siberia), povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara dovedeşte potenţialul moral al unei naţii, în condiţii în care el părea pierdut pentru totdeauna. De reţinut.
http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=2522&editie=110

Rugaciunea Elisabetei Rizea. Se tragea din cea mai nobila spita de romani: taranimea. A crescut in iubire de tara, de neam si de Rege, cu mandria de a fi romanca. Si-a purtat, pana-n ultima zi a vietii, cu eleganta si demnitate, portul national. N-a precupetit nimic in viata, daruindu-se cu devotamen...

Citeste tot articolul