Rushdie[V=]

Rezumarea primului mesaj :

SALMAN  RUSHDIE-
2]O carte este o versiune a lumii.
1]Singurii oameni care percep întregul tablou sînt cei care ies afară din cadru.

Rushdie si Roth se ciocnesc pentru Booker
120.000 de dolari si 15 nume tari ale literaturii mondiale. Salman Rushdie, la concurenta cu Philip Roth, Ian McEwan sau Amos Oz.

Salman Rushdie, despre o mare a povestilor
Rushdie ne invită să visăm, ne arată că visele nu trebuie niciodată să moară...



În “Harun şi Marea de Poveşti”, Rushdie îşi dezvăluie o latură sensibilă pe care cititorii o puteau doar intui pe alocuri în celelalte romane ale sale. O epopee a poveştilor, un elogiu adus marilor legende care au modelat atâtea generaţii. Rushdie, prin cărţile sale, este exponentul unei culturi universale, cu ramificaţii în simbolistica filmului, muzicii şi nu în ultimul rând având un fond cultural preluat din numeroasele legende specifice diferitelor zone geografice.



Proza este simplă, purtându-l pe cititor prin decorul idilic, un exponent perfect al fantasticului tipic oriental. Vietăţi mistice, apărând însă în ipostaze familiare. Rushdie scoate în evidenţă dualitatea lumilor, o temă ce poate fi întâlnită şi la alţi mari naratori orientali, ca Haruki Murakami, Akira Yoshimura sau Kazuo Ishiguro. Temporalitatea nu reprezintă un obstacol, pentru că puterea poveştilor este mai presus de orice limite artificiale impuse de lumea oamenilor: “- Da, dar nu-ţi fă probleme, zise Darr Pupăza fără să-şi mişte pliscul. Când călătoreşti cu Darr Pupăza, timpul e de partea ta. Pleci târziu, ajungi devreme. La drum! Va-vuum-varuum!”



Personajele principale sunt înzestrate cu o varietate de puteri şi calităţi speciale, însă ele reprezintă în acelaşi timp tipologii umane, scoţând astfel în evidenţă defectele sociale care macină încet capacitatea oamenilor de a visa. Rushdie ne invită să visăm, ne arată că visele nu trebuie niciodată să moară. Omul care nu mai poate să viseze este un om cu adevărat sărac. În “Harun şi Marea de Poveşti”, totul este o consecinţă a viselor şi a speranţelor, totul se întâmplă pentru că oamenii îşi doresc cu adevărat să se întâmple. Libertatea este cel mai de preţ bun, un bun la care nu trebuie să renunţăm niciodată: “Dar dar dar ce rost are să dai cuiva Libertatea Cuvântului, declamă Darr Pupăza, dacă nu se poate folosi de ea? Şi nu e Puterea Cuvântului cea mai mare dintre toate puterile? E clar deci că trebuie exercitată la maxim.”



Rushdie creează un univers magic, un univers plin de creaturi fantastice şi plin de pildele acestora, care pot fi aplicate în numeroase situaţii în viaţa reală. Cartea poate fi citită de copii, care găsesc o istorie fantastică, o incursiune printr-o lume a poveştilor atât de dragă lor, însă şi de cititori maturi, care se pot delecta cu simbolistica rafinată ascunsă în spatele numeroaselor scene aparent superficiale. Meditaţii asupra dreptului la liberă exprimare, asupra conflictului dintre o lume capitalistă, nouă, lipsită de prejudecăţi şi o lume încă închistată în tradiţie, asupra conflictelor interumane inerente oricărei societăţi... Rushdie proiectează în lumea sa magică multe teme centrale ale filosofiei sale existenţiale, teme reluate în aproape toate romanele şi lucrările precedente. Cartea surprinde şi impresionează prin perspectiva degajată, fiind avantajată de bogăţia limbajului şi de numeroasele legături lingvistice aproape imperceptibile. Harun şi Raşid, personajele principale, exponenţi ai lumii omeneşti, amintesc de marele calif Harun al Raşid, un simbol al dreptăţii într-o lume în care minciuna şi falsitatea au început să fie considerate de mulţi necesităţi. Rushdie trage un semnal de alarmă, pentru că fără poveşti, fără inocenţă, lumea este pierdută, se va autodistruge într-o realitate ternă încă în profunzimea ei: “Sursa de Poveşti era o gaură sau o prăpastie sau un crater pe fundul mării, şi Harun văzu cum prin acel orificiu ieşea clipocind din inima lui Kahani un flux strălucitor de poveşti pure, nepoluate. Erau atât de multe Şuvoaie de Poveşti, de culori atât de diferite, toate ieşind din această Sursă dintr-o dată, încât totul arăta ca o imensă fântână arteziană subacvatică de lumină albă, strălucitoare. În acel moment, Harun înţelese că dacă reuşea să împiedice astuparea Sursei, totul va reveni la normal.”



Prin stilul incisiv al personajelor create de el, Rushdie scoate în evidenţă şi în acest roman capacitatea sa analitică. Acţiunea se derulează repede, însă în acelaşi timp se trag concluzii, se scot în evidenţă greşelile şi reuşitele. Analiza se face concomitent cu desfăşurarea faptică ce urmează a fi analizată, oferind astfel cititorului chei spre înţelegerea fondului ideatic al romanului. Cartea încearcă să transmită ceva, să pună probleme şi să invite la o meditaţie asupra situaţiei actuale. Oraşele triste ilustrate în primele pagini, fabricile de durere, nu vor mai fi pentru mult timp iluzii dacă oamenii nu îşi doresc cu adevărat să facă ceva...



Scrisă din perspectiva unui narator omniscient, cartea este plină de simboluri, făcând legături interculturale fie prin intermediul miturilor, fie prin intermediul transpunerilor acestora din urmă în legende sau poveşti. Fondul principal rămâne însă Orientul şi în principal India. Imensul mozaic cultural specific acestei zone este ilustrat de multitudinea de personaje fantastice şi numeroasele elemente lingvistice specifice. Dansurile clasice, dialectul hindi, filmele specifice Bollywood-ului, toate se regăsesc într-un fel sau altul în această carte a poveştilor din jurul nostru. Rushdie foloseşte asocierile inedite, alternanţa dintre frazele arborescente şi propoziţiile foarte scurte, dialogurile lungi, monologul, descrierile metaforice complexe, toate integrate într-un stil propriu, rafinat, o adevărată frescă a limbajului, care defineşte şi acest volum dedicat puterii incredibile a cuvintelor: “Trebuie să ne oprim?, răcni el peste umăr. Trebuie să mergem aşa de repede? Ei bine, domnii mei, daţi-mi voie să vă spun următorul lucru: nevoia-i un şarpe alunecos, asta-i nevoia. Băiatul ăsta zice că dumneavoastră, domnule, Aveţi Nevoie De O Privelişte Înainte De Asfinţit, şi poate că aşa e sau poate că nu. Şi s-a spus despre mine că Darr Are Nevoie De Viteză, dar dar dar s-ar putea ca inima mea să aibă de Un Alt Fel De Fior. Oh, Nevoia-i o mare ciudăţenie: îi face pe oameni nesinceri. Toţi suferă de asta, dar nu sunt întotdeauna dispuşi să recunoască. Ura! adăugă el, arătând cu degetul. Zăpadă la orizont! În faţă, porţiuni de gheaţă! Suprafaţa şoselei, fărâmicioasă! Curbe strânse! Pericol de avalanşe! Cu toată viteza înainte!”



Salman Rushdie reuşeşte în acelaşi timp să încânte şi să pună pe gânduri. Marea poveştilor a reprezentat pentru fiecare dintre noi primul contact cu lumea, o lume pe care o credeam plină de farmec. Poate că, dacă am privi mai atent, am vedea că ea chiar aşa şi este... O mare a poveştilor, o mare pe care fiecare dintre noi ar trebui să încerce să o găsească...

"Versetele Satanice", o posibila carte-bomba in Romania.Pe 14 februarie 1989 ayatollahul Ruhholah Khomeini emitea prin intermediul radioului iranian urmatorul mesaj: “Ii informez pe toti bravii musulmani din lume ca autorul cartii «Versetele Satanice» si toti cei care se vor implica in publicarea ei, constienti fiind de continutul acesteia, sunt condamnati la moarte”. Ca urmare, Hitoshi Igarashi, traducatorul cartii in japoneza, este injunghiat mortal, alti traducatori sunt grav raniti, iar victimele protestelor anti-Rushdie (autorul romanului) se numara cu zecile.

In preajma targului de toamna “Gaudeamus”, “Versetele Satanice” va aparea si in Romania, la editura Polirom. Exista oare posibilitatea ca ea sa devina, ca in alte parti, o “carte-bomba” intr-un sens tulburator de exact?
Traducatorul cartii, pe care il vom numi in continuare “Cactus”, crede ca nu: “Cred ca avem un alt context si, in plus, Romania nu mi se pare a fi un focar de fundamentalism islamic”.
“Cactus” se considera o persoana in general curajoasa, “numai sa nu ma pui sa ma urc in lift sau sa iau metroul”.

Cazul Rushdie

“Versetele Satanice” este cel de-al patrulea roman al lui Salman Rushdie si a fost publicat in 1988 in Anglia. Titlul cartii trimite la “versetele satanice”, o serie de presupuse interpolari in textul Coranului, interpolari care sunt insa contestate de musulmani. Romanul lui Rushdie a fost catalogat drept blasfemiator si interzis pentru prima data in India. La scurt timp, ayatollahul Ruhollah Khomeini, conducatorul suprem al Iranului, a emis o fatwa prin care cerea uciderea lui Rushdie, actiune care devine datoria fiecarui musulman. Asa a inceput ceea ce traducatorul in romana al “Versetelor…” numeste “una dintre cele mai mari si mai nefericite neintelegeri culturale din ultimele decenii”.
Toata luna decembrie ‘88, musulmani din Anglia au “organizat” incendieri publice ale cartii si editurii Penguin Books i s-a cerut sa-si ceara scuze si sa retraga romanul de pe piata, distrugind toate copiile. Ca urmare a fatwei, Rushdie intra-n programul de protectie oferit de guvernul britanic, care intrerupe pe 7 martie 1989 orice relatie diplomatica cu Iranul. Pana in acel moment se inregistrasera 19 morti si 160 de raniti in timpul unor manifestatii impotriva lui Rushdie in India si Pakistan.

Fatwa continua, in timp ce “Versetele…” apar in Romania

Editura Polirom a publicat pana acum toate titlurile lui Rushdie, in afara de “Furie”, aparuta la Humanitas. Bogdan Alexandru Stanescu, directorul editorial al Polirom, crede ca “Versetele…” au fost lasate la urma “pentru ca probabil le era frica, dar intre timp lucrurile s-au mai calmat, sper ca musulmanii de aici au deja alte probleme decat o carte.”
Pe acelasi ton relaxat, “Cactus” marturiseste ca stie deja de vizita unor tineri arabi la standul Polirom de la targul Gaudeamus din toamna trecuta. Pe un ton extrem de amabil, acestia s-au interesat “cine este traducatorul cartii”. Desi traducatorul editiei maghiare din 2004 a preferat sa ramana anonim, “Cactus” mi-a spus ca probabil isi va semna traducerea: “Cantarind toate aspectele, mi se pare cea mai onesta si mai rezonabila varianta”.
Aici trebuie spus ca, desi Khomeini a murit in 1989, ocazie cu care Rushdie si-a reafirmat respectul pentru Islam, fatwa continua si a fost reafirmata atat de ayatollahul Ali Khamenei, cat si de agentia de stiri oficiala a Iranului.

Cat de jignitoare sunt pasajele jignitoare?

Traducatorul in romana are o opinie destul de ferma pe acest subiect: “E greu de raspuns fara a jigni din nou, probabil. Noua (europenilor -n.m.) nu ni s-ar parea jignitoare, ne-ar interesa (sau irita) jocurile intertextuale, indrazneala postmoderna din roman etc. Acesta e insa un raspuns din afara Islamului si probabil usor de desconsiderat pe motiv ca n-ai cum sa intelegi toate implicatiile daca nu privesti din interior. Insa, dincolo de nivelul la care cineva intelege sau nu o carte si substratul ei, ramane chestiunea libertatii de expresie. Precum si aceea ca avem, in fond, de-a face cu o fictiune”.
Bogdan Stanescu pare sa vada lucrurile cam la fel, desi e mai concis: “E vorba de o carte buna, greu de tradus, mai departe, cu Dumnezeu inainte!” O problema ar fi ca despre “Versete…“ aproape ca nu se mai discuta in termenii de bun/rau, de la provocarea intregului scandal. “Cactus” o vede ca “o carte foarte amuzanta si foarte inteligent scrisa. Care are si doza de seriozitate (sau tristete) aferenta unui text ce descrie conditia imigrantului.”


Istorie neagra

Iulie 1991: Hitoshi Igarashi, traducatorul “Versetelor… “ in japoneza, este injunghiat mortal. In acelasi an, Ettore Capriolo, traducatorul in italiana, este ranit grav.
2 iulie 1993: 37 de oameni mor in hotelul Sivas din Turcia, dupa ce acesta este incendiat de localnici in semn de protest fata de Aziz Nesin, traducatorul cartii in turca.
William Nygaard, directorul editurii care a publicat “Versetele…” in norvegiana, este ranit grav prin impuscare.
Martie 2004: la 16 ani de la aparitia cartii, traducatorul in limba maghiara prefera sa ramana anonim. Mai mult decat atat, special pentru aparitia cartii, este infiintata editura “Konzorcium”, al carei patron nu era cunoscut. Un purtator de cuvant al editurii declara: “Am decis sa ramanem ascunsi, in anonimat, pentru a evita eventualele atacuri asupra editurii si a personalului sau”. Pana atunci, toate romanele lui Rushdie aparusera la cunoscuta editura “Europa”.

Punctul sensibil

Titlul romanului, “Versetele Satanice”, constituie o trimitere directa la o problema foarte delicata pentru musulmani. Este vorba despre controversata teorie a unor interpolari “satanice” in textul Coranului. Profetul Mohamed, ca sa-si faca prozeliti intr-o lume politeista, ar fi sustinut ideea existentei altor zei in afara de Allah, pe care apoi a retras-o, afirmand ca a venit de la Satana. Musulmanii contesta puternic posibilitatea unor interpolari in textul sfant al Coranului.
Gibreel Fishta, personaj schizofrenic si star la Bollywood in romanul lui Rushdie, are o revelatie privind viata lui Mohamed (Messenger, in roman) in perioada in care acesta emitea “versetele satanice”, care exprimau toleranta fata de zeii preislamici.

Salman Rushdie, la lumina

Salman Rushdie, nemultumit de statutul sau de vedeta

Salman Rushdie a socat lumea islamica publicand „Versetele satanice".
Drept urmare, a si fost condamnat la moarte pentru aceasta carte. In
prezent, Rushdie critica celebritatea obtinuta peste noapte cu
aceeasi fervoare cu care critica deunazi ismalismul, informeaza
Reuters. „Problema este ca, in momentul in care ai devenit cat de cat
cunoscut, exista o dorinta din partea anumitor publicatii sa scrie
despre tine chiar si atunci cand nu ai nimic de spus", se plange
Rushdie, acuzand faptul ca tot mai des in ultima vreme este tratat de
mass-media ca si cum ar fi o celebritate. „Vorbesc despre tot soiul
de nonsensuri", a mai spus romancierul. „La fel cum radicalismul
islamic este unul dintre blestemele timpului nostru, asa este si
cultul celebritatii", a mai spus Rushdie, care a pus sub protectie de
politia britanica 24 de ore din 24, fiind nevoit sa-si schimbe in
permanenta domiciliul pentru a-i evita pe eventualii asasini.
Fascinatia pe care presa i-o arata lui Salman Rushdie a crescut anul
trecut, cand scriitorul s-a casatorit cu actrita si modelul indian,
Padma Lakshmi. „De cate ori ies seara, toata lumea spune «ce
petrecaret este». De fapt chiar e ok sa te distrezi", a mai spus
Rushdie. El a glumit, spunand ca presa este atat de interesata de ce
face el dincolo de literatura pentru ca scrie foarte greu si nu le da
mai des jurnalistilor posibilitatea de a scrie despre cartile
sale. „Problema mea este ca ma misc incet. Daca as fi fost in stare
sa public o carte in fiecare an, cu siguranta as fi putut vorbi mai
des despre cartile mele". In prezent, Rushdie isi promoveaza noua
carte, „Shalimar the Clown". „Aceasta carte mi-a luat patru ani. E un
proiect de durata". Rushdie este presedintele filialei americane a
PEN Club-ului si in aceasta calitate a ajutat scriitori amenintati cu
inchisoarea sau chiar inchisi in tarile lor.

„Dar nimeni nu vrea sa scrie despre asta, continua sa se planga
Salman Rushdie. Toata lumea e interesata de cum joc eu Scrabble cu
Kylie Minogue, in timp ce a scrie despre faptul ca PEN salveaza
zilnic scriitori aflati in dificultate li se pare tuturor lipsit de
interes", a mai spus Rushdie, asteptand cu nerabdare sa fie intrebat
de carti, adevaratul sau job. (E.V.)

http://www.averea.ro/display.php?data=2005-09-02&id=6962

Moartea unei iluzii

În anii '90, ayatollah-ul Khomeini a decis că Islamul nu poate fi
întinat de o carte, aşa că a promulgat fatwa împotriva lui Salman
Rushdie. Indo-britanicul scrisese o biografie alternativă a profetului
Mohamed (lăudat fie-i numele) aşa că toţi musulmanii din lume au fost
poftiţi să-i ia gîtul. Ani de zile, Rushdie a fost ascuns în tot felul
de pivniţe şi păzit cu credinţă şi exasperare de agenţii MI6. Uneori
apărea brusc la vreo festivitate, ţinea un discurs microscopic,
aplaudat de toată lumea cu excepţia domnilor sobri, tunşi "boxer", care
stăteau cu spatele la tribună şi cu ochii la ieşirile de urgenţă.
Situaţia asta i-a adus o celebritate pe care, altminteri, Versetele
satanice n-ar fi suscitat-o.

Tîrziu, după Khomeini, după multe amînări şi presiuni, ayatollahii au
spus cu juma' de gură că fatwa respectivă n-ar mai fi o prioritate.
N-au anulat-o, au pus-o-n sertar! Rushdie a scăpat, dar nici azi nu se
mişcă la fel de liber ca Mihai Răzvan Ungureanu sau, să zicem, Dan
Chişu. A avut totuşi noroc - cîţiva dintre traducătorii şi editorii săi
chiar au fost trimişi la Allah.

În Anglia, incitarea de la Teheran a fost aprobată entuziast de Cat
Stevens, aka Yussuf Islam, cîntăreţ pop convertit la Coran. Nimeni nu
i-a reproşat ceva (de, sîntem în Londonistan!), dar, fără mult tam-tam,
nici un radio nu i-a mai difuzat piesele. Discurile sale erau în
magazine, dar atît. Cumpărarea e un act personal, iar difuzarea - unul
public.

Aşa se face că în fascinantul maelstrom radiofonic al Londrei, întins
de la George Formby pînă la TGU, şi de la Ozrics pînă la Rush, vocea sa
a fost absentă (cu inerente consecinţe financiare). A fost o condamnare
spontană, soft şi elegantă. Un gest colectiv, însă doar simbolic. Din
păcate, condamnările la moarte nu se pot trata doar cu compresele
ironiei. Trăiam ultimele clipe ale Marii Iluzii Multiculturale!

Zilele trecute, gloate inflamate au distrus ambasadele Danemarcei şi
Norvegiei din Siria, consulate din Turcia şi Liban. Cauza furiei -
celebrele de-acum caricaturi cu acelaşi Mohamed (pe care nu le
văzuseră)! Peste tot "armata a fost neputincioasă". Devastările vor
continua. Altfel, pînă la ora cînd scriu, nici un stat islamic nu le-a
condamnat oficial, nici n-a luat o atitudine fermă.

După cum n-am auzit aşa ceva nici cînd preşedintele Iranului invoca
ştergerea Israelului de pe faţa pămîntului, nici cînd teroriştii Hamas
au cîştigat alegerile din "teritorii", nici cînd copii cu turban şi
centură se-aruncă-n aer cu zeci de turişti, nici cînd sînt asasinaţi
medicii voluntari din Irak, nici cînd mujahedinii ceceni organizează
generoasele lor masacre. Cînd Saddam a invadat Kuweitul s-a mai
murmurat cîte ceva - nu prea convingător. La fel, după 11 septembrie
2001. Grăitoare au fost însă transmisiile din marile capitale arabe, cu
grupuri ce exultau la vederea gemenilor prăbuşiţi la New York. Trăgeau
cu puşca şi dansau în faţa camerelor, dovedind că Islamul nu este chiar
atît de sumbru. Iată, poate să se şi bucure! Spontan, din toată inima!

E drept, Islamul are multe idiosincrazii. Nu-i plac femeile cu faţa
descoperită (nu mai zic de alte părţi ale corpului, iar clitorisul
trebuie detaşat cu grijă)! Nu-i plac nici alcoolul, nici anumite genuri
muzicale. Nici carnea de porc. Nici femeia cu şcoală. Nici filmele (lui
Theo Van Gogh). Nici caricaturile. Nici libertatea de opinie din alte
ţări! Ai putea zice că, de, aşa-i la ei! Numai că în numele acestor
principii, în adîncul lumii islamice se duce şi un război puţin
cunoscut.

Geamuri sparte, clădiri incendiate, bătăi cu pietre, asasinate,
linşări. Nimeni nu le ştie numărul, iar poliţiile locale nu găsesc
niciodată vinovaţii, deşi legea ar avea ceva de spus. Numai că, în
lumea arabă, legea laică e doar o rudă săracă! Poate că asta e drama
islamismului - a creat arhitectură, poezie şi sarailii, dar a rămas în
urmă cu instituţiile. Occidentul se revendică de la Rabelais, Cervantes
sau Chaucer (oameni ce ştiau să rîdă), dar şi de la ideile reunite sub
pălăria democraţiei. Cum se vor înţelege aceste culturi, Dumnezeu ştie!
Poate şi Allah!

http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=2590

SALMAN  RUSHDIE-
2]O carte este o versiune a lumii.
1]Singurii oameni care percep întregul tablou sînt cei care ies afară din cadru.