Bauh[v=]

Geo ŞERBAN - Vi-l mai amintiți pe Aurel Bauh?

Nici cea mai fecundă imaginație n-ar fi anticipat ca, într-un decor dominat de vestigii feudale, presărate pe drumul spre castelele de pe Loara, să se producă reîntîlnirea cu opera lui Aurel Bauh, exponent al artei fotografice moderne, originar de pe meleaguri românești (născut în 1900, la Craiova).

Un popas la Vendôme ar fi suficient justificat de reminiscențe livrești: Ronsard, Balzac – pînă să fii sedus de noblețea abației La Trinité, slujită de-a lungul secolelor de călugări din ordinul templierilor, al cordelierilor sau benedictinilor. Edificiul, impresionant prin anvergura suplă, perpetuează în alcătuirea sa elemente din aceeași epocă și în același stil al goticului înfloritor, revelat magnific la Chartres. Dam ocol zidurilor mănăstirești, încercam să-mi închipui succesiunea de evenimente dincolo de negurile istoriei, eforturi de a face față precarităților locale, adversități depășite prin visuri de dăinuire cristalizate în ambiția reluării construcției de cîte ori sta la pîndă ruinarea. Componente străvechi ale claustrului au rezistat împrejurărilor vitrege, ca să adăpostească astăzi alte probe de vitalitate spirituală, punți de continuitate la nivelul potențialului creator specific vremii noastre. Într-o aripă este instalat muzeul regional de artă și etnografie, conceput astfel încît să poată primi periodic expoziții menite aducerii la zi a receptivității artistice din partea publicului. Poate nu băgam în seamă inițiativa actuală de a grupa temporar selecții de fotografii provenite de la autori diferiți, dacă nu distingeam pe lista expozanților numele lui Aurel Bauh. Părea ieșit ca din neant, după ce i se pierduseră urmele, aidoma atîtor emigranți risipiți în lumea largă.

Sper să nu greșesc; ultimul prilej de a înregistra referințe la personalitatea lui Bauh se leagă de lectura cărții postume a poetului Miron Radu Paraschivescu (Jurnalul unui cobai, Editura Dacia, 1994). Trimiterile acoperă perioada de la începutul celui de Al Doilea Război Mondial. Frecventau mai dinainte cam aceleași cercuri de orientare democratică, preponderent alcătuite din susținători ai avangardei, precum Geo Bogza, Paul Păun, Gherasim Luca, Virgil Teodorescu, Gellu Naum, Ștefan Roll. Admirația lui MRP pentru arta lui Bauh era anterioară consemnărilor fugitive în Jurnal. Corespundea cu anunțurile din presa timpului, unde se da de veste: „Aurel Bauh-Paris, pentru scurt timp la București – fotografiază în studio-ul Wels, cal. Victoriei 43“ (cf. Magazinul, iunie 1937).

La scurt interval, MRP îi dedica o tabletă intitulată „Meșterul Aurel“, mai darnică în amănunte: „... Și-a deschis un salon ca o garsonieră. Te întîmpină el, meșterul, proaspăt descins de la Paris – din tovărășia de lucru a lui Fernand Léger și Ozefant – pe Calea Victoriei și se uită la tine pe furiș. După ce-ți spune multe și-ți ascultă multe, el știe cum va trebui să te așeze, cum să țintească reflectorul, ce paravan să-ți așeze în fundal pentru ca să obțină fotografie adevărată. Căci meșterul Aurel Bauh asta e: un realist, un fotograf care a-nțeles că meșteșugul lui poate fi o artă – și este, din plin – dacă știe să vadă și să exprime realitatea. Realitatea aceea insesizabilă, adevărată, nudă – poftim, dacă vreți – pură; adică ea însăși...“ Disocierea critică implicită privește practica fotografică edulcorată, cromolitografia, oarecum echivalentă „picturii de gang“, pozele „de nuntă“ expuse prin vitrinele epocii. Comentatorul trasează o graniță inconfundabilă: „acest artist al obiectivului și realist al imaginii e, totodată, un poet al adevărului. Un organicist. Fragmentul capătă, în cadrul fotografiei sale, legătura cu viața și cu ansamblul din care a fost luat. Ca un sculptor mare, meșterul Aurel e un pasionat al materiei, pe care o respectă în cele mai mici amănunte. În compoziția pe care aparatul său ți-o redă în alb și negru, mătasea foșnește, nisipul scărțîie și cactusul înțeapă pînă la sînge“ (Reporter, V, 32, duminică, 3 octombrie 1937). Merge fidel mai departe cu admirația, consemnînd în Jurnal, la 4 decembrie 1944: „Bauh mi-a făcut azi o fotografie care mă-ncîntă, fiindcă e foarte realistă; e portretul meu, foarte apropiat de adevăr, al meu la 33 de ani. Mă uit la fotografie și mă uit în oglindă comparîndu-mă. Remarc oasele frunții mai accentuate sub părul vizibil rărit. Și-mi spun: scheletul din mine începe să se afirme. Așa își descoperă moartea înaintarea în noi“. S-ar putea să fie chiar portretul plasat pe coperta ediției unice din Jurnalul unui cobai. Suprema probă de prețuire pentru originalitatea „meșterului“ avea să fie gestul intercalării a trei sau patru imagini între poeziile din volumul Tristele (Editura Tineretului, 1968), reflexe fotografice ale ochiului de rafinată percepție, aplecat asupra naturii surprinse în stare inefabilă – respirația matinală a unei flori, fuga valurilor mării spre uscat ori îndărăt, înghițite de orizont, șuvițele răvășite din podoaba capilară a unei presupuse „naiade“, cu identitatea ghicită după tandrețea mîngîierii solare. Știa el MRP de ce rezerva loc reproducerilor după realizări ale „meșterului Aurel“ în pagina culturală pe care o gospodărea laTimpul (cf. colecția din mai 1939).

Reîntîlnirea la Vendôme cu setul de fotografii ieșite din laboratorul lui Bauh a furnizat o surpriză repede convertită în bucurie. Imediat am recunoscut repertoriul care i-a adus autorului o meritată reputație pe cînd își împlinea în țară opera de creator. Cele cîteva secvențe cu mineri trimit, negreșit, la reportajele lui Bogza (Oameni și cărbuni în Valea Jiului, Editura de Stat, 1947) ilustrate de Bauh, după cum numeroasele instantanee din colțuri specific bucureștene aduc aminte de Albumul prefațat de Arghezi, cu puțin înaintea plecării fotografului emerit spre alte zări. Sînt în filele acelui album clădiri și spații cu care locuitorul de astăzi al Capitalei n-are cum să se mai întîlnească (aspectul de templu grecesc al dispărutului Muzeu Simu, ca și grota Giganților lui Paciurea, Parcul Carol I). După cum între portretele numeroase din spațiul vecin cu monumentala mînăstire de Ev Mediu sînt personalități bine fixate în patrimoniul culturii românești. Un întreg perete al austerei expoziții era dominat de portretul lui Iser, masiv, impunător, cu aerul său inepuizabil bonom. Nu lipseau căutările de soluții proprii în spiritul experimentelor din aria avangardei, ca în acel triplu portret al lui Puiu Perahim, parcă anume proiectat în dialog cu Man Ray. De aceeași sorginte se pot considera jocurile cu obiecte multiple, pahare în cazul lucrării intitulate Transparență, compoziția cu scaune sau cea cu capete de pești pe o tipsie, ca într-un ritual al sacrificiilor sacre.

Abia în conversația de rămas bun cu tînărul custode al expoziției aveam să-mi lămuresc misterul transplantării temporare a lui Aurel Bauh la Vendôme. Exista la dispoziția vizitatorilor cu dare de mînă un caiet monografic bine ilustrat, de unde culegeam explicația evenimentului datorat entuziastului colecționar cu vechi state de serviciu, dl Michael Ilk. I se cuvin sincere felicitări pentru perseverența demonstrată

Florin COLONAS - Despre fotograful Aurel Bauh

Născută la 22 decembrie 1908, în judeţul Vîlcea, la Brezoi, fiică a contabilului Daniel Wechsler şi a muzicienei Amalia Wechsler (Hirschfeld). Absolventă în 1932 a Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti. Frecventează cursuri la Facultatea de matematică şi filozofie din Bucureşti. Debutează în 1932, la Salonul Oficial, iar în 1937 are prima expoziţie personală, în Sala Mozart din Bucureşti, unde va expune şi Victor Brauner. Devine soţia poetului avangardist Ştefan Roll. I-a cunoscut pe Hedda Stern, Gellu Naum, Jean David, Victor Brauner, Jules Perahim şi pe mulţi alţii. La împlinirea vîrstei de 100 de ani a avut o expoziţie aniversară. La 103 ani este deosebit de bucuroasă să-şi împărtăşească amintirile cu mult entuziasm şi precizie.

Doamnă Dinu, aţi fost înconjurată de mulţi oameni de cultură şi de mulţi artişti, atît dumneavoastră, cît şi soţul dumneavoastră, astăzi un clasic al avangardei româneşti, Gheorghe Dinu, cunoscut în literatură sub numele de Ştefan Roll. Ştiu că l-aţi cunoscut pe fotograful Aurel Bauh, el însuşi un reprezentant al acestui curent.
Cu soţul meu se cunoştea mai dinainte. Erau în bune relaţii, de mult timp. Îmi aduc aminte că făcea un anumit tip de fotografii şi o să-ţi explic despre ce este vorba. Ei bine, o serie de oameni care aveau afaceri, mai mari sau mai mici, aveau la acea vreme obiceiul de a-şi pune pe biroul lor fotografia consoartei.

Era aşa de cunoscut meşterul Bauh, încît acest tip de clientelă apela la el? Şi asta îi asigura un profit...
Foarte bun era Bauh! Ştia să scoată în evidenţă partea frumoasă a persoanei respective.


„Avea ochi“, cum se spune. Faptul că în tinereţe luase lecţii de la Archipenko i-a folosit.

Fără îndoială, „avea ochi“ de artist, de altfel, ceea ce a făcut el în întreaga carieră ilustrează acest lucru.

Am văzut în decursul anilor multe fotografii făcute unor avangardişti. Eu însumi am descoperit-o pe aceea a lui Dan Faur, autorul volumului Bust. I-a făcut vreun portret şi lui Ghiţă Dinu?
Cred că da! Cinstită să fiu, eu nu-mi amintesc...

Dar dumneavoastră i-aţi pozat?
Da! Mie mi-a făcut o poză... nu a ieşit prea bine. Este adevărat că nu am fost fardată... Trebuie să-ţi spun că nu mi-a luat bani. Stai să-ţi spun una bună. Venind spre mine, era anotimp rece, şi-a pierdut mănuşile şi era necăjit din pricina asta.

Poate acesta să fi fost motivul că nu a ieşit prea bine poza?
Ce crezi că am făcut? I-am tricotat eu o pereche de mănuşi. S-a declarat extrem de încîntat, mai puţin eu de... fotografie...

Prietena dumneavoastră, Hedda Stern, a fost şi dumneaei fotografiată de Bauh?
Desigur, i-a făcut cîteva fotografii foarte reuşite. Ei bine, nici nu era greu, Hedda era aşa de frumoasă!

Ce fel de tip era Bauh?
Să-ţi spun ceva... Bauh aprecia foarte mult glumele. Ştii, de multe ori mi se suprapun imagini ale lui Brassaï peste cele ştiute ale lui Bauh. N-am prea auzit mai nimic despre el, cam de mult timp. Şi cred că merită! Păcat, la noi, artiştii importanţi sînt repede uitaţi.

Noroc că se gîndesc alţii la noi! Vreau să vă comunic: în curînd va avea loc un eveniment, va apărea un elegant album de fotografii Bauh, în Germania, trilingv (română, franceză, germană), care va fi lansat cu prilejul unui mare festival de fotografie, la Vendôme, orăşel pe Valea Loirei, manifestare de mare prestigiu în domeniu. Evenimentul va avea loc în mijlocul lunii iunie. Mai mult decît atît, albumul va fi lansat cu prilejul unei expoziţii de fotografii semnate de Aurel Bauh.
Apropo de valoare şi de dăinuirea lucrurilor şi a oamenilor! Pe timpul ministeriatului lui Malraux s-a restaurat un palat medieval. Ce destinaţie îi dăm? Facem un muzeu Picasso, dar într-o încăpere îl punem pe Brassaï. Brassaï a mers cîndva în atelierul lui Picasso, care nu strălucea de amabilitate. Pictorul l-a cam dat afară pe fotograf, care apucase, totuşi, să-i facă vreo două cadre.
După un timp, Brassaï a năvălit pur şi simplu în atelierul pictorului, cu poza în faţă, ţinută aşa, la piept. Picasso nu a mai avut replică şi de atunci relaţia lor a devenit strînsă. De aceea, s-au gîndit la această îmbinare între plastică şi fotografie. De altfel, ştii că a făcut şi un album celebru Paris, de nuit, tipărit în 1933.



Şi Bauh a realizat albumul Bucureşti, cu o prefaţă de Tudor Arghezi. Un volum cu o supracopertă elegantă, cu imaginea faţadei Atheneului, tipărit în 1957, la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, cu text în română, franceză şi engleză. Păcat că albumul acesta atît de frumos prezentat nu se mai găseşte astăzi. Este o raritate şi mulţi nici măcar nu au auzit de această remarcabilă realizare editorială. Mulţi avangardişti erau de stînga. Ce orientare avea fotograful Bauh?
Bauh nu avea nimic împotriva comuniştilor. El însă nu era comunist. El era interesat să progreseze ca fotograf. Nici pe mine nu m-a interesat politica. Era preocupat de supravieţuire. Să nu uităm că erau vremuri tulburi. Înainte de a veni nemţii, Goga, poet pe care îl respectam ca literat, a avut o comportare cel puţin ciudată faţă de ziarişti. I-a ţinut în picioare la o întîlnire, în timp ce el stătea jos, şi i-a tratat ca pe nişte copii răi, care nu au ascultat... Istoria este repetabilă şi în zilele noastre...

Aş vrea să vă întreb, în finalul discuţiei noastre, despre un alt fotograf cunoscut în străinătate, un bun şi vechi prieten al dumneavoastră, Tedy Brauner. S-a cunoscut cu Bauh?
Tedy i-a fost învăţăcel. Era începător, Bauh era un experimentat. Fratele lui Victor Brauner, Tedy, cel mai mic dintre fraţi, a început să fotografieze cu un Kodak, pe care-l manevra cu un deosebit respect şi pe care i l-a făcut cadou Fritz Stern, soţul Heddei.

Tedy – Theodore Brauner – a ajuns însă un fotograf celebru, mai ales prin albumul publicat în America, în 1962, la Atheneum, intitulat Vizitatorul silenţios, care are o istorie extrem de amuzantă. Fiind în Israel, din grădina sa dispăreau noaptea bananele. Hoţul opera într-o deplină linişte, fără să lase urme. Aşa că fotograful, cu spiritul său inventiv, a plasat un aparat fotografic în crengile încărcate cu banane, care, în clipa cînd se mişcau, declanşau aparatul, obiectivul surprinzînd pe cel ce fura fructele. Cine era hoţul? Nimeni altul decît un afurisit de liliac. Ei bine, fotografiile acestea, în noapte, au ieşit adevărate opere de artă, iar albumul şi-a dobîndit celebritatea.

Să ştii că şi Victor făcea fotografii.

Avem o pleiadă de fotografi moderni români a căror iniţială începe cu B: Brâncuşi, Brassaï, Bauh, Berman şi cei doi fraţi Brauner. Şi pentru că tot este vorba despre fraţii Brauner, săptămîna viitoare vă vizitez din nou şi vă rog să-mi spuneţi ceva despre Victor Brauner, pe care, de asemenea, l-aţi cunoscut bine.
Să ştii că nu te refuz. Chiar îmi face plăcere să discutăm despre el!