Miller/Law[V=]

Rezumarea primului mesaj :

ARHUR  MILLER-
2]Talentul este sîngele vieţii unei persoane, cîntecul pe care îl cîntă inima sa, cursa pe care picioarele sale s-au născut să o alerge. Este un fel de electricitate care se asociază cu talentul. Oferă-i unei asemenea persoane ocazia şi te va străfulgera.
1]Singurul lucru de care sint sigur este ca oricine are o ideologie s-a oprit din gindit.
=====
HENRY  MILLER-
8]Lucrul care mentine armonia lumii este, asa cum am aflat din cruda-mi experienta, sexul.
7]Ce este o partida de sex cand am nevoie de iubire?
6]Sexul este unul dintre cele nouă motive ale reîncarnării. Celelalte opt sînt cu totul lipsite de importanţă.
5]“Confuzie” este un cuvînt creat pentru a defini o ordine pe care n-o înţelegem.
4]Avem intotdeauna doua steaguri americane, unul pentru cei bogati iar altul pentru cei saraci. Cand steagul pentru cei bogati e sus inseamna ca totul e sub control iar cand steagul celor sarac e sus inseamna ca e pericol, revolutie sau anarhie.
3]Nu am bani, resurse, sperante. Sunt cel mai fericit om in viata.
2]In timp ce omul mediocru este implicat in actiune,eroul se implica.O diferenta imensa.
1]Cum poţi să spui "nu" unui copil? Cum poţi fi altceva decît sclavul celui care e sînge din sîngele tău?
=====
HUGH  MILLER-
Problemele sunt doar oportunităţi cu ghimpi pe ele.
=====
Elizabeth
Marisa
Linda
Wentworth
Sienna
Glenn
Jude Law

Ce citesti?


Imblanzirea Charlottei

Ce citesti?


Henry Miller: Intelepciunea inimii

Luminita VOINA-RAUT - Grecia – iubită de Henry Miller

După ce a părăsit America, instalîndu-se la Paris pentru un deceniu, hotărît să scrie – ceea ce şi face, oferindu-ne un prim roman, cu tentă autobiografică: Tropicul Cancerului –, Henry Miller e invitat în 1939 de prietenul şi scriitorul Lawrence Durrell să poposească pentru cîteva luni pe pămîntul Greciei, ţară necunoscută scriitorului american pînă la acea dată. Călătoria se dovedeşte a fi chiar de la început una iniţiatică, dar şi magică. Henry Miller se îndrăgosteşte pe loc de ţinutul Eladei, iar rezultatul acestui coup de foudre este o carte pe care autorul o scrie la un an distanţă, cînd impresiile călătoriei s-au decantat suficient pentru a-i permite să privească obiectiv ţinuturile care-l fermecaseră, dar şi să admită schimbarea sufletească suferită după experienţa grecească.

Odată întors din acest periplu, Henry Miller devine scriitorul matur, care scrie ulterior trilogiaRăstignirea trandafirie. Colosul din Maroussi este o carte de adoraţie despre Grecia, care-l subjugă pur şi simplu pe cititor, tulburîndu-l doar strania senzaţie că abia acum descoperă ţara aceasta, deşi a vizitat-o de atîtea ori! Miller ne plimbă sufletul printr-o Grecie a deceniului trei spre patru, dar cititorul e permanent tentat să se raporteze la Grecia contemporană, constatînd că multe lucruri sînt şi astăzi valabile!



Iată, de pildă, ce spune Miller la un moment dat: „Nu există o Grecie veche sau nouă, ci doar Grecia, o lume în perpetuă facere“. Sau altădată: „E foarte posibil ca o Grecie revigorată să schimbe destinul Europei!“. Miller vede în Grecia o şansă pentru revigorarea vechiului continent şi nu degeaba face această aserţiune. Grecia este o ţară săracă, dar grecii sînt o naţie de oameni entuziaşti, curioşi şi pasionaţi. Miller americanul constată că, spre deosebire de compatrioţii săi – obsedaţi doar de progres şi eficienţă şi tînjind, aidoma grecilor americanizaţi, doar la un confort material şi spiritual care în viziunea lor reprezintă „viaţa adevărată“ –, grecii sînt fireşti şi spontani, putînd fi lesne salvaţi ca naţie, fiindcă ei trăiesc, de fapt, viaţa adevărată.

În Grecia, Henry Miller e fericit. Fericit ca primii oameni de pe Pămînt – aşa ai senzaţia –, care descoperă cu bucurie lucrurile simple, primordiale. De altfel, chiar spune undeva autorul: „primul cuvînt pe care l-am învăţat în greceşte a fost nero (apă)“. Rememorînd orice – oameni, locuri, gînduri, discuţii –, Miller îmbracă totul în poezie. Ascultaţi-l: „Praful, căldura, simplitatea, firea potolită a oamenilor şi peste tot apa în mici carafe aşezate între cuplurile tăcute şi paşnice, toate mi-au dat sentimentul că era ceva sacru în locul acesta, ceva hrănitor şi consistent“. Oamenii pe care-i cunoaşte aici sînt deosebiţi: Spiro cel bun la toate, doctorul Theodore Stephanides, acuarelistul Hans Reichel, pictorul Ghika, dar mai ales scriitorul Katsimbalis, cel căruia îi şi dedică această carte, el fiind, de fapt, colosul din Maroussi. Acest Katsmibalis e un ins cuceritor. Vital, puternic, plin de umor, povestitor desăvîrşit, grecul acesta e unul dintre rarii oameni ce pot condimenta fiecare secundă a vieţii. Generozitatea şi prietenia grecului Katsimbalis îi prilejuiesc autorului o comparaţie cu francezii, aceştia din urmă fiind drastic apostrofaţi de scriitor: neprietenoşi – ami însemnînd în fapt amic, nu prieten –, egoişti, stînjeniţi în a cere sau în a face o favoare. La greci, Miller e atras chiar şi de umbletul lor: unul fără ţintă, arhaic – sau de plecarea lor dintr-un loc: cînd părăsesc un loc, lasă în urmă un gol –, ori de dramul lor de nebunie: „ei spun că peste tot umblau zei, oameni ca şi noi în formă şi substanţă, dar liberi, cu toată intensitatea liberi“.



Cartea în sine este un periplu real al autorului în insule – Corfu, Poros, Hydra, Creta – sau pe continent – Atena, Delfi, Micene, Trinit –, dar şi un periplu spiritual, prin întîlniri şi mai ales întîmplări care-i marchează existenţa în timpul celor cîtorva luni petrecute aici. Iau la întîmplare un paragraf, spre a vă convinge de cele mai sus amintite: „Cînd te mişti de colo-colo în Grecia, devii conştient de mişcătoarea şi profetica dramă a rasei care trece dintr-un paradis într-altul. Fiecare oprire este o treaptă pe un drum străjuit de zei. Sînt popasuri pentru odihnă, rugăciune, meditaţie, faptă, sacrificiu, transfigurare. Sau altul: La Micene am călcat pe morţi incandescenţi, la Epidaur am simţit o linişte atît de intensă, încît am auzit bătînd uriaşa inimă a lumii, la Trinit am stat în umbra omului ciclopic, la Argos toată cîmpia era o ceaţă fioroasă“.

Nu vă temeţi; cartea are acţiune şi personaje captivante. Sînt întîmplări înfricoşătoare – începutul războiului, cînd bărbaţii se îmbarcă noaptea în grabă, iar femeile rămîn să-i aştepte, cu pruncii în braţe, demne şi tragice – şi momente spectaculoase – clipele petrecute alături de Seferiades (poetul Seferis, laureat al Premiului Nobel) ori drumul în beznă al scriitorului şi al amicului grec, prin valuri uriaşe şi masă clocotitoare de spumă, doar ca să ajungă mai devreme pe ţărmul rătăcit, Spetsai.



Sau călătoria în Creta. Descoperim aici un Heraklion incredibil, cu doar două hoteluri şi o stradă prăfuită; un oraş suspendat între Europa şi Africa, cu cretani care cerşesc pe ocolite – şi atunci autorul nu le dă nimic – sau pe faţă şi care sînt omeniţi de Miller pentru curaj şi directeţe – cu civilizaţia milenară din Knossos aflată la doi paşi de ţăranii analfabeţi ce-şi duc anevoios zilele, fără a fi auzit prea multe despre legendarul Minos. Întrebat în Creta ce îndrăgeşte mai mult în aceste ţinuturi, Miller răspunde fără echivoc: Lumina şi sărăcia. Şi oferă şi explicaţii: „Sînt destul de nebun ca să cred că cel mai fericit om este cel care are cele mai puţine trebuinţe. Iar dacă aveţi o lumină ca aici, toată urîţenia se şterge“. Într-adevăr, în Grecia lumina e un element sacru. Aici lumina cîntă, în Grecia simţi dorinţa să te scalzi în cer, mai afirmă undeva autorul.

Tulburător e şi popasul scriitorului în pustnicia limanului numit Phaestos, liman păstorit de Kyrios Alexandros. După un urcuş istovitor, scriitorul ajunge în Phaestos; Alexandros, omul izolat de lume şi de ale ei rele, vorbind la persoana a treia despre el însuşi, îl întîmpină cu flori şi bucate pe călător, fiind fericit să-i ofere acestuia unica lui avere – un peisaj grandios, aidoma Grădinii Edenului –, şi plînge ca un copil la despărţire. E greu să înduri tristeţea de a nu împărtăşi cu alţii atîta prinos de bucurie sufletească în care ţi-e hărăzit să trăieşti! Dar Miller trebuie să plece. „Dacă n-aş pleca acum, aş rămîne pentru totdeauna. Aici te afli mai aproape de cer, dar şi mai departe ca oriunde de tot ceea ce se află dincolo de el“, spune el.



N-aş vrea să închei, fără a sublinia cîteva idei ale autorului, care ar trebui să ne dea şi azi de gîndit. Mai ales cînd toţi se pronunţă acum asupra destinului Greciei, asupra nenorocului sau a nechibzuinţei ei, oricum, asupra căderii ei... Spunea Miller, repet, în 1939: „Tragedia Greciei rezidă nu în distrugerea unei mari culturi, ci în renunţarea la o viziune măreaţă. În mod geşit spunem că grecii au umanizat zeii. E invers. Zeii i-au umanizat pe greci“.
Aceşti oameni, umanizaţi sau poate inspiraţi de zei, ar putea fi şansa Greciei şi acum, de ce nu? Un asemenea om era Katsimbalis, cel care l-a învăţat pe Henry Miller un lucru esenţial, pe care acesta din urmă ne roagă să nu-l uităm: să recuperăm dimensiunea divină din noi! E singura noastră speranţă; a grecilor şi a tuturor.



Stilul poetic, uşor înfiorat, însă bine pliat pe stările sufleteşti ale scriitorului – îmbătat de frumuseţea locurilor şi a locuitorilor Eladei – recomandă din plin această carte, tradusă impecabil de doamna Cristina Felea. Spun unii că e cea mai bună carte a lui Henry Miller, alţii că e cea mai frumoasă declaraţie de dragoste adresată Greciei... Oricum, citiţi-o cu nesaţ. Merită!



Henry MILLER
Colosul din Maroussi
Traducere de Cristina Felea, Editura Polirom, 2011, 211 pag.

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/Sienna-Miller-insarcinata-primele-poze-379905.html

http://www.jurnalul.ro/fun/jude-law-si-john-prescott-despagubiti-de-news-corp-dupa-scandalul-interceptarilor-telefonice-601926.htm

Carte: Henry Miller - Colosul din Maroussi
O călătorie în Elada În 1939, simţind ameninţarea războiului şi a retardului artistic, Henry Miller pleacă ...

Ce citesti?


Henry Miller: Colosul din Maroussi

Lumea sexului


E lucru serios. Fără perdele sau mănuşi, cu oarece filozofie a forţei vitale, ceva frondă de satir la adresa robotizării globaliste, niscaiva confesiuni despre propriile scrieri şi propria viaţă, plus iuţi sclipiri de poezie în desluşirea lucrurilor, Henry Miller cartografiază Lumea sexului sub forma unui eseu despre firescul extazului şi bucuria misterului, adică despre ce ar trebui să însemne abilitatea de a trăi şi a te bucura de viaţă. De ce nu e „cîh!“ să tot vorbeşti despre sex, să tragi înspre miezul vieţii „sexul în întreg patosul lui patologic“? Răspunsul lui Miller sună cam aşa: 1) de-aia, cîtă vreme sexul ţine de libertatea naturală a omului; 2) pentru că şi de-asta Parisul e unul dintre cele mai frumoase locuri din lume; 3) pentru că, mai ales în vremurile de acum (ale vidului emoţional şi funcţionării prin automatisme), „tot ce contează este ca miraculosul să devină norma“; 4) pentru că orice maestru al artei erotice aduce mai degrabă cu un om religios decît cu un gladiator.



Miller a vrut să fie cît mai limpede, motiv pentru care prima variantă a cărţii, din 1940, a fost în bună parte rescrisă, 17 ani mai tîrziu. Ce-i sigur e că noua versiune te loveşte în – ca să zic aşa – moalele capului, fie prin frumuseţea formulării, fie prin acolada erudită sau insolitul enunţurilor. Una dintre afirmaţiile-şoc sună aşa: „o descriere nudă a actului fizic ne poate uneori transporta într-o stare care transcende eroticul şi poate crea în noi iluzia că sîntem ascunşi vederii celui atotvăzător, chiar dacă numai pentru cîteva momente care-ţi taie respiraţia“. Ca experienţă înalt-furişă, sexul pare să aibă, în lumea lui Miller, şi ceva înalt-copilăresc.

Cristina MANOLE - LECTURI ÎN VREMURI DE AUSTERITATE. America văzută de Henry Miller
O excelentă serie de autor este dedicată de către Editura Polirom scriitorului american Henry Miller. După ce, înainte de 1989, cărțile lui circulau în România mai mult în engleză (ca să nu spunem doar, ne aducem aminte de o ediție din Primăvara neagră, tradusă exemplar de Cristina Felea, chiar dacă ciopîrțită pe alocuri, apărută la Cartea Românească), Miller a fost practic lansat în limba lui Vasile Alecsandri și a lui Emil Boc de către inimosul editor francez Samuel Tastet. Un gest curajos pentru un editor cu gusturi fine, dar fonduri puține. Primele ediții au apărut la editura lui (EST, oare mai există?), pentru ca apoi năbădăiosul autor de texte mai cu, mai fără perdea să fie preluat de Editura Polirom.

Noua serie de autor cuprinde deja mai toate titlurile importante ale bibliografiei milleriene. Nu a fost utilizat criteriul cronologic – ca și în cazul lui Radu Cosașu, ce-ar fi însemnat ca seria de opere să se deschidă cu Servim Republica Populară Română!, nu mergea… – ci, cred eu, un vag impuls promoțional. Pentru o lansare a lui Henry Miller, cărțile mai sexoase puteau fi mai atractive decît cele în care doar tribulațiile lăuntrice și prietenia – la care a ținut foarte mult, corespondența lui Durrel fiind exemplară în acest sens – să acopere plaja epică a narațiunii.

Zis și făcut. Așa au reapărut la iașiotul Polirom titluri precum Sexus (1949, ediția princeps), Plexus (1953) și Nexus (1960). Miller moare în 1980, născut fiind în 1891, la New York, în Brooklyn, într-o familie nu foarte înstărită de evrei-americani, despre care e vorba în așa-numita trilogie Răstignirea trandafirie.

Scriitor american cu bune și lungistagii petrecute în Franța, poveștile vieții și ale cărților lui sînt o lungă căutare de sine. Sexul rămîne o chestiune parazită, atractivă, dar nu este totul în opera lui Miller, așa cum scenele mai picante cu Titu Herdelea în vizită la Roza Lang sau ca Ion al Glanetașului la bine făcuta Florica – din romanul Ion al lui Liviu Rebreanu – pot rămîne în memoria noastră vizuală mai bine fixate decît scenele ce cuprind revolta țăranilor români măcinați de acel fatidic „Noi vrem pămînt!“. Tocmai de aceea mă văd nevoită să păstrez o anume distanță față de acest aspect al textelor lui Henry Miller. Ca idee comparativă, putem spune că aceste proze milleriene, foarte încinse pe alocuri și pline de picanterii la tot pasul, debordînd de poezie erotică, dar și de scene sexuale explicite, pot fi considerate cumva ca un pandant literar al simfoniilor beethoveniene „cu soț“. Știm bine că simfoniile „cu soț“ sînt mult mai viguroase și mai virile decît cele fără soț – mai lirice și tandre –, vezi și cunoscuta a VI-a,Pastorala, dar nici a IV-a sau a VIII-a nu sînt mai prejos în materie de emoții, fără mari crispări lăuntrice sau tenebroase abordări existențiale.

Și în opera lui Henry Miller găsim, pe lîngă sexoasele istorii care i-au făcut faima – și i-au adus multe interdicții de publicare în fals pudibonda Americă, de care s-a dezis de multe ori, dar s-a simțit și atras alteori –, și texte dintre cele mai miezos-romanțioase, emise cu multă și superioară înțelegere a lumii, a vieții și a morții, a fericirii de-o clipă și a nefericirii ca destin. De remarcat că, dacă ar fi să decupăm zeci de propoziții dedicate artei, muzicii, literaturii, filozofiei (Miller este un autor extrem de cultivat, chiar dacă nu a predat la Columbia sau Harvard), creației în sine, sensului de a fi, avem de-a face cu un profund gînditor, fără să epateze prin cultură, fără să vrea să impună teorii sau să vehiculeze banalități ambalate într-o stilistică elegantă. Se poartă și astăzi. Sînt doar obsesiile și neliniștile existențiale ale celui care vrea să și înțeleagă de ce și pentru ce trăiește. Adică: a iubi viața plenar – Pleasure is mine, plăcerea e a mea, este mai mult decît o simplă formă de politețe anglo-saxonă – și a înțelege și desluși în adînc de ce se ni se întîmplă toate astea.

Miller nu este un simplu autor de texte erotice, cum i s-a dus faima. Ca și lui Anaïs Nin – la un moment dat, chiar soția lui. Cea cu faimosul ei jurnal, acea delicată Anaïs, care pune pe hîrtie detalii din intimitățile vieții ei ce nouă nici prin cap nu ne trec, ca să nu zicem vintre. Departe de a fi un moralist pedant și acru, Miller se dovedește, în fiecare pagină scrisă – cu sau fără scene fierbinți –, un mare iubitor al vieții. Nu strîmbă din nas la te miri ce, foamea și necazurile l-au învățat să nu facă nazuri. Dar l-au și îndîrjit. Să nu cedeze.

Anul acesta a apărut Zile liniștite la Clichy (cu o traducere extrem de nuanțată semnată de Alexandru Vlad, șocînd prin utilizarea frustă a unor termeni sexuali care, altfel, fac mîndria neamului românesc; am citit cu oarecare crispare textul în varianta românească hard – „își plimba pula pe sînii ei“ nu mi se pare chiar o jucărea literară, plină de farmec ... –, epurată de termenii mai soft, să zicem așa, precum mătărîngă, ștoi etc. utilizați de doamna Antoaneta Ralian în Nexus, Sexus și Plexus. Doamna Ralian traduce formidabil – să amintim și de Tropicul Cancerului și Tropicul Capricornului, apărute tot în 2011 – abundența cuvintelor ce desemnează organele și acțiunile sexuale. Toată povestea traducerii cuvintelor licențioase ar merita o discuție aparte, despre eufonia limbii române și despre sonoritățile și înțelesurile directe ale unor termeni deja uzați de îndelungata lor golănească folosire. Pur și simplu, cred că pula și pizda neaoșe, scîrboșite de limba vorbită, nu merg într-un text literar, nu merg și pace, să nu se supere distinșii noștri literați, am spus și eu, nu am dat cu parul...)

Tot în 2011, au mai apărut Lumea sexului (traducerea aparținîndu-i aceluiași distins prozator clujean Alexandru Vlad) și un volum mai puțin cunoscut la noi, Coșmarul climatizat (Polirom 2011, traducerea cursivă și fluentă semnată de experimentata Sanda Aronescu). Asupra acestui volum ne vom opri pentru cîteva scurte considerații de lectură. Despre ce este vorba: Miller se reîntoarce în Statele Unite în 1939 și întreprinde o lungă și lată călătorie prin toată America. 15.000 de mile în trei ani. Ne interesează mai puțin ce a trăit, luăm de bun ce a rămas scris. Coșmarul climatizat (The Air Conditioned Nightmare) este trăit și scris între începutul și sfîrșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Cartea apare în 1945, începută fiind în 1939. Este și nu este jurnal de călătorie. Sînt și nu prea doar simple impresii de călătorie. Este și nu este un eseu despre America anilor ’40. Cîte ceva din toate acestea. Și ceva în plus, care îi aparține lui Henry Miller: nu avem lungi înșiruiri de muzee și liste ale unor mari minuni ale naturii. Mai răsare și cîte așa ceva, dar pe Miller îl interesează oamenii fie că este vorba de un simplu mecanic auto – absolut fabuloase tribulațiile lui mecanice cu iz filozofic, din secvența Passacaglia mecanică – sau de un mare nume din istoria muzicii moderne cum este Edgar Varese. Rar mi-a fost dat să citesc analize atît de profunde despre muzică, despre rolul și locul ei în viața noastră, aparținînd unui nemuzician. Henry Miller ne lasă cu gura căscată nu doar cînd își mozolește iubitele prin Montmartre sau Montparnasse, ci și cînd se apucă se disece cîte ceva despre artă sau literatură. Pictori și scriitori, oameni obișnuiți sau bogătani excentrici, tineri sau mai puțin tineri își dau întîlnire în acest panopticum american, extrem de elaborat și bine selectat. Ca și Steinbeck – cel din Eu și Charley străbătînd America –, Henry Miller nu se lasă sedus de forța, de bogăția opulentă și de mirajul Americii. Găsește țării natale fel de fel de cusururi – care azi apar deja într-o cu totul altă lumină decît la vremea observațiilor extrem de fine ale lui Miller –, așa cum găsește și foarte multe calități oamenilor de pe acele meleaguri. O întreagă umanitate vine lîngă noi și ne face să retrăim o Americă foarte vie și tensionată. Este marea artă a prozatorului care a știut să dozeze informația, să selecteze întîmplările, să comenteze istoria și să portretizeze oamenii ei. Coșmarul climatizat se dovedește o proză non-fiction de mare valoare literară.Cît desprepiston-con-pussy sau ciocane, poate cu alt prilej.

O „primăvară neagră” cu Henry Miller – Anais: Jurnal de foc

Anais Nin – Henry Miller, unul dintre cuplu­rile de care literatura şi viaţa au nevoie, în egală măsură, ca să (re)afirme interdepen­denţa viaţă-literatură. Cum curge seva dintr-una într-alta, ca prin vase comuni­cante. Cum circulă emoţia prin carne. Volumele apărute recent la Editura HUMANI- TAS, INCEST şi FOC, confirmă acest lucru. Aceeaşi prestigioasă editură are „pe trăgaci” şi o ediţie din HENRY & JUNE.

La Ana’is Nin, focul este o metaforă a purificării. De fapt, Ana’is, ea-însăşi, este o fiinţă foarte pură, nimerită într-un vacarm de oglinzi năucitoare. Lumea în care ne aflăm, iremediabil şuie, o face să fie când vestală, când prostituată. Iar atunci când e vorba de a doua ipostază, prostituată (aproape) sacră. Cărţile sale ameninţă să fie una singură, să se topească în jurnal. Dacă n-ar fi introspecţia, practi­cată cu acribie, cărţile ei, precum şi cele ale lui Henry Miller, ar putea fi în pericol să cadă în pornografie, pentru cei neavizaţi. Iar dacă ar încerca, în treacăt, cineva să povestească FOC sau INCEST, cărţi apărute în româneşte la Editura HUMANI- TAS, ar ieşi o poveste care poate părea banală: o femeie, iar în jurul ei roiesc bărbaţii, dintre care unul, un scriitor care va deveni celebru, iar femeia îşi povesteşte simultanele amoroase, angoasele, imposi­bilitatea de a-şi trăi iubirea/iubirile până la capăt. Este evident pentru cine citeşte cărţile, că bărbatul cel mai iubit este Henry, poate singurul cu adevărat iubit.

Personajele din cărţile lui Ana’is sunt bântuite de un anume neastâmpăr. Se întorc în Franţa, trec oceanul înapoi în Statele Unite, se îmbarcă pe transoceanice. Faţă de ele, dar mai mult faţă de sine, Ana’is practică o sinceritate frustă, alteori minte, dar încearcă să fie onestă faţă de jurnalul care stă încuiat în caseta lui secretă. Acum, există o fundaţie care şi-a propus să publice scrierile lui Ana’is şi să valorifice ciudata lor poezie, care, pentru pudici, ar putea trece drept scandaloasă. Dar ea nu încearcă decât să fie ea-însăşi, sluţită şi contorsionată de atâtea reflectări în apele spiritului, încălzită de focul cărnii.

In cărţi, sunt pasaje care pur şi simplu vor să excite, altele de luciditate mon­struoasă, torturantă, sinucigaşe, îndreptate chiar împotriva personajului feminin prin­cipal, narator al tuturor iţelor erotice, pe care nu avem încotro şi trebuie să îl „cre­dem” pe cuvânt. Dar nu asta ne intere­sează, ci libertatea sa interioară, căutările lui, dorinţa sa de a ieşi la suprafaţă, la lumina adevărului. Personajul e plin de cruzime, de flagelări, dar şi de abandon. Cărţile sunt un document de moravuri ale epocii, dar, deopotrivă, şi un document literar, în care se află analizat, scanat, holo- grafiat un mare scriitor al secolului XX.

Povestea lui Anais este extraordinar de densă. Mustoasă. Un concentrat din care nu poţi citi decât câteva pagini, pentru că ele reclamă un timp de reflecţie. Interesant de psihanalizat este şi menajul Anais – Henry. Şi, deopotrivă, raporturile dintre operele literare. Neîndoielnic, Henry este primul, cel care dă stilul, care imprimă o mai mare impregnare cu patos. Anais este mai lucidă, dar, surpriză, ea vine şi com­pletează „invenţia textuală” a lui Henry. Funcţionează ca un cuplu literar, dincolo de toate celelalte/multiple/încleştate acuplări sexuale. Toată această poveste tre­buie înţeleasă în lecturi multiple. Fără să citeşti, de pildă, Zile fericite la Clichy, opera lui Henry Miller, n-ai să ai decât un frag­ment de adevăr. La fel, fără lectura faimoaselor sale „tropice”. Pentru cei care doresc un contact “direct” cu Anais Nin, vocea ei, lecturând unul dintre pasajele propriei opere, se poate auzi pe net. Este o voce diferită de ceea ce îţi închipui, egală, calmă, liniştită, cu inflexiuni şi dictie per­fectă. Acolo se găseşte şi un site personali­zat al autoarei, care, deşi a „trecut” dinco­lo, este încă foarte vie în text (site-ul este www.anai’snin.com). Au fost şi voci sin­cretice care afirmau că Anais Nin scrie cam aşa cum pictează Frida Kahlo. Filiaţii care, de altfel, se pot omologa – cu mare entuziasm.

HENRY

Portretul lui Henry Miller rezultă cu totul diferit din cărţile amantei/iubitei lui Anais. Diferit şi fată de ecranizarea lui HENRY ŞI JUNE, operă care a apărut in româneşte la începutul anilor 90, dar va reveni, în curând, pe standurile de carte, gratie aceleiaşi edituri HUMANITAS, în RAFTUL DENISEI. Deşi este adunată sub sigla FICTION, recuperarea prognozată de HUMANITAS se apropie mai mult de o serie de autor, care va număra, în curând, trei piese. Henry Miller, în varianta pro­pusă de Anais, este un tip mult mai slab, o structură feminină, cum îl numeşte ea, care are nevoie de femeia din Anais ca de un punct de sprijin, atât pentru viată cât şi pentru creaţie. în carte, Miller este un bărbat de 40 de ani, încă pasional, alăturat unei femei Anais de 30. June joacă, tot timpul, rolul unei oglinzi reflexibile. De ea îşi aduc, pe rând, aminte, şi Henry şi Anais.

ANAIS

Este portretul cel mai greu de realizat. Pentru că, în afară de francheţe, există, în jurnal, şi mistificare – sau chiar automisti- ficare. Autoarea îşi ţese/îşi poartă pro­priul ei ansamblu de năluciri. Eroina este o persoană sofisticată care trăieşte sub narcoza momentului, dar şi sub narcoza propriilor sale miraje. Se crede psihanalistă, „salvează” suflete şi vieţi, întoarce oamenii de pe panta pierderii de sine. Acceptă rolul de „întreţinută”, iar, la rân­dul ei, îl „întreţine” şi pe Henry, căruia îi oferă, eclectic, o protecţie aproape maternă. E înclinată să îl mintă şi să se culce şi cu alti bărbaţi tocmai pentru a-şi afirma libertatea şi a-şi nega dragostea. Alături de Henry, în mirajul ei perso­nal/menajeria cu bărbaţi, îşi capătă un loc „în fată” soţul ei Hugh, Rank, psihanalis­tul fragil, şi Donald. Pasager, alti bărbaţi, mai mult sau mai puţin importanţi. Un rol important joacă şi fantasma tatălui ei „incestuos”.

Anais oscilează, în jurnal, între senti­mentele ei fată de Gonzalez şi Henry. Sau între cele pe care le atribuie lui Rank şi Henry, bărbatul cu cea mai mare forţă de persuasiune asupra ei, dintre toti cei care apar în memorialul trăirii. Multe dintre furii, excese, angoase sau depresii, ea le pune pe seama „furtunii selenare” care îi vine, o dată pe lună, la 28 de zile. Dincolo de toate contorsiunile memorialistice, Anais Nin e, în scris, femeie – până la capătul acestei condiţii şi două palme mai încolo. Pasaje de o superbie cum, poate, nici o femeie nu a avut ocazia să scrie, în secolul trecut. Deşi sub presiunea istorică a evenimentelor (războiul civil din Spania, ascensiunea nazistă) Anais nu are per­cepţia timpului ei, şi o refuză. Arta este religia mea, spune ea, restul nu mă intere­sează, atunci când, pe câteva pagini, Gonzalo o conjură să i se alăture convin­gerilor lui comuniste. Anais este şi o maestră a descrierilor, atât, de pildă, în portretul pe care îl face iubitului ei „indi­an”, dar, deopotrivă, în descrierea acelor Ies banlieus din Paris, unde ţiganii, nomazii, „rulotiştii” îşi duc vieţile lor mizere şi secrete. Femeia din Anais e mereu fugărită de o presiune interioară, irepresibilă, de iubiţii ei şi de felul ei de a încerca să trăiască la maximum, plenar, fiecare clipă a vieţii, într-o perioadă în care, între douăzeci şi treizeci de ani, sân­gele ei e incandescent, o magmă fierbinte. Ea este capabilă să meargă la limită. Să trăiască la limită. Vrea totul. Şi vrea să aibă o experienţă completă a existentei. Ontologia ei e excesivă, dar justificată. Şi, uneori, secătuirea ei, culeasă între pagini, este însăşi expresia unei epuizări absolute, în toate sensurile. A destinului. Dar şi o asumare pe măsură. Punctul tare al aces­tei femei, indiferent câţi bărbaţi ar murse­ca între dinţii ei lacomi, e că ea este în stare să trăiască şi să moară conform ide­alurilor ei. Chiar dacă acestea, uneori, sunt luxate de realitate.

THE HOUSE OF INCEST

„In taxi, în drum spre hotelul lui Donald, mi-am pregătit intrarea. Aveam să fiu foarte stăpână pe mine, echilibrată, matură, misterioasă, dar foarte fermă în refuzul de a face amor. Aveam să-l las să vorbească despre el. Aveam să spun: Mă interesezi, mi-ai stârnit curiozitatea.

Aveam să-l farmec cu conver- satia mea.Când am ajuns, am fost condusă în apartamentul lui. A telefonat că era retinut la o petre­cere si lăsase un bilet în care îmi spunea să mă delectez cu tigări, ceva de băut si o carte pornografică intitulată Fecioara rătăcitoare. Am citit cartea. Am fost usor excitată de descrierile de partide sexuale. Cel mai mult m-au excitat propriile mele dorinte si imagini ero­tice, curiozitătile, dorinta mea pentru o femeie, dorinta mea de orgie. Donald mi-a telefonat din nou: Dacă vine Arline, oferă-i ceva de băut si roag-o să astepte. Asadar, o invitase si pe femeia pe care voia s-o cunosc. Cea care era acolo în noaptea în care am rămas la film cu Henry. Ideea mă încânta. Eram singură în aparta­mentul lui Donald. As fi putut pleca. In schimb, m-am uitat prin jur. Era amenajat în stil franţuzesc. Nu-mi plăcea. Mirosea a bătrânete si urină. Patul era într-un alcov. Am luat din nou cartea. Două lucruri mi-am ima­ginat si mi-am dorit mereu: să-mi strecor mâna sub fusta unei femei si să-i pipăi fundul; să pipăi si să sărut niste sâni frumosi.

Nu simteam nici o ezitare, ci doar o anume timiditate. M-am întrebat dacă as sti ce să fac, dacă as face-o bine.

A venit Donald si, o clipă mai târziu, femeia, Arline. Luminoasă, cu privirea senină, simplă. Ne-am aşezat toti trei pe canapea, sorbind din whisky. Donald m-a mângâiat. Arline a început prin a-mi admira mâinile, apoi s-a apucat să mă sărute ca un bărbat, cu limba. Iar eu am început să îi fac toate lucrurile pe care voiam să le fac unei femei – să-i mângâi sânii, să-mi strecor mâna sub fusta ei. Intre timp, Donald îngenunchease în fata noastră si se uita sub fustele noastre, cu un deget în ea si unul în mine. Am început să mă ud. Gura ei avea gustul lui June.

Ne-am dezbrăcat. Ea s-a ridicat o clipă ca într-un salt, cu sânii plini itindu-se în sus, cu un trup frumos, catifelat, cu rotunjimi. Donald m-a asezat pe pat si a început să mă lingă. Făcea dragoste mai mult cu mine, poate pen­tru că eram oaspetele de onoare. Multă vreme am stat toti trei înlăntuiti, dezmierdând, su­gând, muscând, sărutând, folosindu-ne de­getele si limbile. Donald n-a penetrat-o pe nici una dintre noi. S-a lăsat supt până a terminat. Eu am simtit cu buzele gustul unui vagin de femeie. Nu mi-a plăcut. Avea un puternic miros de scoici, detestabil. Mi-a plăcut însă când mi-a oferit fundul. Imi plăceau sânii ei, gura ei si mă amuza că, în timp ce-l mân­gâiam pe Donald si ne îndeplineam obligatiile de femei, eram de fapt mai mult interesate una de alta. Ne priveam peste trupul lui cu o anume apropiere, în vreme ce Donald rămânea pe dinafară, neutru. Câteodată capetele noastre ajungeau unul lângă altul, când îl sărutam amândouă pe Donald. Ne plăcea să ne găsim gurile în acelasi loc si atunci ne opream si să ne sărutam. Când Donald, satisfăcut, a adormit, noi am continuat să ne sărutăm si să ne spunem: Ce încântătoare eşti, ce catifelată, ce frumoasă. Ea a zis: Ai cea mai fină piele, un trup ca de fată. Trebuie să ne mai vedem. Nu avusesem nici un orgasm, desi umezeala curgea si eram excitată. In adâncul meu, nu eram îndeajuns de liberă. Mă prefăceam. Dar curând, curând, abandonul total avea să vină. Incă mai tânjesc după dragoste, dragoste, dragoste. Simteam că nu avusese orgasm. Nici măcar nu era udă. M-am între­bat de ce s-ar preface. Mi se părea că era doar dornică să ne satisfacă pe mine si pe Donald. I-am spus: N-am mai făcut asta nicio­dată. A râs: De ce nu?”

Jude Law se judecă cu tabloidul „The Sun“

Efectul Henry Miller

Ce citesti?


Henry Miller: Lumea sexului

Ce citesti?


Linda Lael Miller: Povara iubirii

Linda Lael Miller (născut la 1949, ca Linda Lael), este un autor best-seller american de mai mult de şaptezeci de romane de dragoste contemporane şi istorice. Ea a scris, de asemenea, sub pseudonimul Lael St James.

Sienna Miller a avut castig de cauza

Tabloidul britanic News of the World a pierdut procesul intentat de Sienna Miller si a fost nevoit sa-i plateasca divei nu mai putin de 100 000 de lire sterline. Detalii»

100.000 de lire de „căciulă”


Actriţa britanică Sienna Miller a acceptat să primească 100.000 de lire în compensaţie de la News... citeşte mai mult

Jude Law şi-a tras look á la David Beckham


Fotbalistul David Beckham pare să fie un model de urmat pentru ceilalţi bărbaţi. Cel puţin în caz... citeşte mai mult

Jude Law, in juriul de la Cannes
Celebrul actor va face parte din juriul celei de-a 64-a editii a Festivalului de Film de la Cannes, care va avea loc in perioada 11 - 22 mai.

Video) Jude Law şi Kevin Spacey au protestat împotriva dictaturii din Belarus