Mannerheim[v=]

Carl Gustav Mannerheim, mareşal finlandez, s-a născut în Askainen.Tatăl său, contele Carl Robert, mama sa, Hedvig Charlotta von Julin, a fost fiica unui om bogat, Johan Jacob von Julin care era proprietarul companiei "Fiskars". Fiind cel de al treilea fiu, Mannerheim moşteneşte titlul de baron (vapaaherra în finlandeză; doar fiul cel mare moştenea titlul de conte). În 1881 mama sa moare lăsând cei şapte copii în grija rudelor. Unchiul din partea mamei, Albert von Julin, îi va fi tutore lui Mannerheim. Datorită înrăutăţirii situaţiei materiale a familiei, Mannerheim a fost trimis la o şcoala militară în Hamina, la vârsta de 15 ani. Mai târziu a fost exmatriculat pentru motive disciplinare în 1886. După aceea absolvă Liceul Privat din Helsinki, trecând
admiterea la universitate in iunie 1887. Imediat după aceea a plecat la Sankt Petersburg, unde a fost admis la Şcoala de Cavalerie "Nicolae". În acea vreme Finlanda era un Mare Ducat în uniune personală cu Rusia. Promovează în 1889 şi este avansat la gradul de "cornet", lucrând în Polonia la un regiment de dragoni.
Pe urmă, în ianuarie 1891, Mannerheim a fost transferat să lucreze în Garda de Cavaleri a Majestăţii Sale Maria Feodorovna în Sankt Petersburg. Familia sa a aranjat pentru el să se însoare cu Anastasie Arapova (1872-1936), fiica generalului maior Nikolai Arapov, în mare masură din motive economice. Au avut împreună două fiice, Anastasie (1893-1977) care s-a dedicat vieţii monastice într-o mănăstire carmelită din Londra şi Sophie (1895-1963). Căsnicia s-a sfârşit in mod neoficial în 1902 şi apoi cu un divorţ formal in 1919.
Mannerheim a slujit în Garda de Cavaleri până în 1904. A devenit expert în cai. În octombrie 1904 a fost trasferat la regimentul 52 "Nejin" de dragoni în Manciuria unde a fost avansat ca locotenent-colonel. Mannerheim a luptat în războiul ruso-japonez şi a fost avansat la gradul de colonel pentru curajul în bătălia de la Mukden.
La întorcerea din război, Mannerheim a petrecut un timp în Finlanda şi Suedia 1905-1906. Ca reprezentant al ramurii de baron a familiei sale a participat la ultima întrunire a Dietei Finlandeze. De asemenea a condus o expediţie în China, călătorind de la Taşkent la Kaşgar din iulie în octombrie 1906, cu omul de şţiinţă francez, Paul Pelliot. La scurt timp a condus o alta expediţie în toamna anului 1908. În aceasta calatorie l-a întâlnit pe Dalai Lama. Pe lângă scopuri ştiinţifice (antropologie), expediţia a urmărit şi interese strategice.
După această călătorie, în 1909 a fost trimis ca comandant în regimentul al 13-lea de cavalerie "Vladimir". În următorul an Mannerheim a fost avansat la gradul de general maior şi trimis să comande Garda Cavalerească a Majestaţii Sale în Varşovia. În 1912 ajunge să facă parte din anturajul Imperial. La începutul anului 1914, lui Mannerheim i s-a acordat comanda brigăzii de cavalerie din Varşovia. În scurt timp Germania a declarat război Rusiei iar trupele lui Mannerheim au luptat în sudul Poloniei unde a fost martorul distrugerii zonei rurale poloneze.[1]
În Primul Război Mondial, Mannerheim a fost comandant de cavalerie pe frontul Austro-Ungar şi Român. Mannerheim a comandat pe frontul românesc o unitate de luptă ruso-română localizată pe Carpaţi şi acolo, în toamna anului 1917 s-a conturat decizia de a servi armata ţării sale în situaţii critice. După ce dovedeşte competenţă în timpul luptelor împotriva forţelor Austro-Ungare, va fi onorat cu una din cele mai înalte distincţii ale Rusiei Imperiale, Crucea Sfântului Gheorghe, clasa IV. În 1915 Mannerheim ia comanda diviziei a 12-a de cavalerie şi, după Revoluţia din Februarie 1917, trece la comanda corpului al 6-lea de cavalerie în vara anului 1917. În aprilie 1917 Mannerheim a fost avansat la gradul de general locotenent. Totuşi, a căzut în dizgraţia noului guvern care îl privea ca pe unul din ofiţerii ce nu a susţinut revoluţia. Mannerheim devine anticomunist convins. În septembrie este eliberat din funcţie, când bolnav fiind cade de pe cal. Acum a rămas în rezervă aşteptând să se însănătoşească în Odesa. Îşi dă demisia şi apoi se întoarce în Finlanda în decembrie 1917.

În ianuarie 1918, Senatul noii Finlande independentă, avându-l preşedinte pe Pehr Evind Svinhufvud, l-a însărcinat pe Mannerheim la comanda aproape inexistentei armate a Finlandei, care era la acea vreme nimic mai mult de câţiva soldaţi ai Gărzii Albe. Misiunea lui era să apere guvernul în timpul războiului civil. El a acceptat poziţia în ciuda disconfortului pe care îl avea ştiind influenţa germană în guvern. Şi-a stabilit sediul în Seinäjoki şi a început acţiunea de dezarmare a garnizoanelor ruseşti rămase ce dispuneau de 42.500 trupe. În timpul acestui război (Război al Libertăţii, cum îl numeau Albii), Manerheim a fost promovat ca General de Cavalerie (Ratsuväenkenraali) în martie 1918.
După victoria Albilor, Mannerheim şi-a dat demisia din funcţia de comandant al armatei, dezamagit fiind de influenţa crescândă a Germaniei în politica finlandeză. Se temea de reacţia Aliaţior faţă de atitudinea progermană a Finlandei în ultimele luni ale Primului Război Mondial. Cautând o modalitate să se îndepărteze de guvernul finlandez, Mannerheim a plecat în Suedia, în iunie 1918 să viziteze rudele. Astfel Mannerheim a fost absent în perioada ce a urmat războiului civil, perioadă nefastă, cu foamete, boli şi procese pentru judecarea Roşilor în închisori. În timpul războiului el încercase să oprească "Teroarea albă" şi închiderea în masă a acestora.
În Suedia, Mannerheim a purtat discuţii cu diplomaţi ai Aliaţilor înStockholm, prezentându-şi atitudinea de opoziţie faţă de politica pro-germană a guvernului finlandez şi suportul său pentru Aliaţi. În octombrie 1918, a fost trimis în Marea Britanie şi Franţa din partea guvernului finlandez pentru a încerca să obţină recunoaştera independenţei Finlandei de către Marea Britanie şi Statele Unite. În decembrie a fost chemat înapoi în Finlanda de la Paris după ce a fost ales "Proctector al Statului" (sauRegent,Valtionhoitaja; Riksföreståndare), deţinând această funcţie din 12 decembrie, 1918 până în 27 iulie, 1919. Au fost chiar monarhişti care doreau să îl facă Rege al Finlandei.
După ce Frederick Charles of Hesse, ales rege al Finlandei ridică suspiciuni Aliaţilor, Mannerheim asigură recunoaşterea Finlandei independente din Marea Britanie şi Statele Unite. De asemenea a obţinut ajutor de alimente pentru a evita foametea în ţară. Cu toate că era un anti-bolşevic înflăcărat, el a refuzat o alianţă cu forţele Ţariste deoarece acei generali nu ar fi recunoscut independenţa Finlandei. După votarea noii costituţii, Mannerheim participă la primele alegeri prezidenţiale, susţinut dePartidul Coaliţiei Naţionale şi de Partidul Popular Suedez. El a pierdut alegerile în Parlament în favoarea lui Kaarlo Juho Ståhlberg şi ca urmare s-a retras din viaţa publică. În perioada interbelică, Mannerheim nu a deţinut nici o poziţie publică. Asta s-a datorat în mare masură faptului că era privit ca o persoană controversată pentru opoziţia afişatăBolşevicilor, dorinţa sa pentru intervenţia Finlandei de partea forţelor ţariste în timpulrăzboiului civil rus şi antipatia socialiştilor finlandezi care îl vedeau ca"General Alb". În aceşti ani activităţile lui au fost mai degrabă umanitare. El a sprijinit Crucea Roşie Finlandeză şi a creat "Fundaţia Copiii lui Mannerheim".
În 1929 a refuzat dorinţa radicalilor de dreapta de a deveni dictator militarde facto, totuşi a susţinut Mişcarea Lapua, ce ducea politică semi-fascistă. După ce Pehr Evind Svinhufvud a fost ales preşedinte în 1931, el l-a însărcinat pe Mannerheim cu conducerea Consiliului Apărării Finlandei. În acelaşi timp Mannerheim a primit promisiunea scrisă ca în eventualitatea unui râzboi sâ devină conducător al Finlandei (succesorul lui Svinhufvud,Kyösti Kallio a reînnoit această promisiune în 1937). În 1933 Mannerheim a primit titlul de Mareşal (sotamarsalkka, fältmarskalk). În acest timp, Mannerheim a câştigat respectul publicului, inclusiv a multor socialişti care au început să îl privească ca pe o adevărată personalitate naţională. Această stare de spirit a fost menţinută de discursuri publice în care susţinea reconcilierea părţilor ce au luptat în războiul civil şi nevoia de concentrare asupra unităţii naţionale şi apărării.
Mannerheim a susţinut industria militară a Finlandei şi a încercat (zadarnic) să înfiinţeze o uniune militară cu Suedia. Totuşi, reînarmarea Finlandei nu s-a putut realiza aşa bine după cum el spera şi astfel nu privea optimist ideea de război. A avut de asemenea multe dispute cu diverşi miniştri şi a semnat multe hârtii de demisie.
Când negocierile cu Uniunea Sovietică au eşuat în 1939, Mannerheim acceptă din nou poziţia de conducător al armatei Finlandei în caz de război. Şi-a reorganizat sediile în Mikkeli. În mod oficial el devine conducător al armatei după atacul sovieticilor pe30 noiembrie. Ajutorul său strategic a fost General locotenentul (Kenraaliluutnantti în finlandeză) Aksel Airo. Generalul Rodolf Walden, prieten apropiat al lui Mannerheim, a fost trimis ca reprezentant al armatei în guvern din 3 decembrie 1939 până în 27 martie 1940 după care a devenit ministru al apărării în următorul guvern.
În timpul războiului de iarnă şi războiului de continuare, Mannerheim a stat în sediul său de la Mikkeli dar a facut de asemenea multe vizite la front. Între războaie a continuat să fie conducător al armatei, care conform literei legii ar fi trebuit cedată din nou preşedintelui (Kyösti Kallio şi Risto Ryti). Războiul de iarnă s-a încheiat cu tratatul de pace de la Moscova, în 12 martie 1940. În acest război care a durat 105 zile, finlandezii aveau la dispoziţie 9 divizii de 15.000 soldaţi fiecare, iar sovieticii 45 a câte 18.000 de soldaţi. De asemenea echipamentul militat finlandez era total în inferioritate: 324 de tunuri vechi, 112 tunuri antitanc şi 96 de avioane. Armata roşie a angajat în luptă 3.000 de tancuri şi 2.500 avioane. Pregătirea superioară a soldaţilor finlandezi şi buna strategie a lui Mannerheim au învins superioritatea materială şi umană a inamicului. Pierderile acestui război se estimează la 48.000 de morţi şi 158.000 de răniţi pantru URSS şi 25.000 de morţi şi 44000 răniţi de partea finlandeză. Finlandezii au pierdut 61 de avioane iar ruşii 872. [3]
Mannerheim a menţinut relaţiile cu Germania Nazistă cât de formale posibil şi s-a opus cu succes propunerii lor pentru un tratat de alianţă. Mannerheim de asemenea s-a opus cu stricteţe ca trupele lui să participe la Asediul Leningradului.
Aniversarea de 75 de ani a lui Mannerheim din 4 iunie 1942 a fost un prilej major. Guvernul i-a acordat titlui unic de Mareşal al Finlandei (Suomen Marsalkka în finlandeză, Marskalken av Finland în suedeză). A fost primul şi singurul care a primit acest titlu. Adolf Hitler l-a vizitat cu această ocazie. Cu ocazia acestei vizite un tehnician finlandez inregistrează singurele convorbiri private care s-au păstrat de la Hitler.
În iunie 1944 preşedintele Rysto Ryti demisionează şi îl însărcinează pe Mannerheim să scoată ţara din război. Germania era slăbită, iar ofensiva de vară a "Armatei Roşii" fusese oprită. Mareşalul negociază condiţile de armistiţiu. Finlanda rămâne stat independent, democratic şi cu economie de piaţă. În schimb cedează Karelia şi portul Vâborg şi se angajează la plata unor reparaţii de război. Trupe finlandeze continuă să lupte împotriva germanilor în Laponia.
Mannerheim demisionează din funcţia de preşedinte pe 4 martie 1946 şi se retrage în provincia Lohja. În luna iunie se operează de ulcer şi află că suferă de cancer duodenal. I se recomandă pentru tratament Sanatoriul Valmont din Montreaux. Aici, mareşalul îşi scrie "Memoriile". Revine regulat în Finlanda şi întreprinde vizite în Suedia, Franţa şi Italia.
Mareşalul Mannerheim s-a stins din viaţă pe 28 ianuarie 1951 la Lausanne. Este înmormântat cu onoruri militare în cimitirul Hietaniemi din Helsinki. A rămas în memoria finlandezilor ca unul dintre cei mai mari oameni de stat. La 5 deembrie 2004 a fost ales "cel mai mare dintre finlandezi" în cadrul unui concurs televizat.
Un film despre viaţa mareşalului Mannerheim a fost realizat în anul 2010, de către regizorul Renny Harlin.

https://sites.google.com/site/aliirazboimondial/

http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/maresalul-dormea-acasa-patul-campanie
Vila în care locuia mareşalul, şi care aparţinea pe atunci
industriaşului de origine suedeză Karl Fazer, fondatorul fabricii de
ciocolată din Finlanda, era, într-adevăr, faimoasă pentru vederea spre
mare, pe atunci încă neblocată parţial de un bloculeţ de câteva etaje;
pe una din terase văd o familie care îşi ia prânzul. Este vineri
după-amiază şi Muzeul Mannerheim, astăzi în posesia Fundaţiei
Mannerheim, care a cumpărat-o de la familia industriaşului, va închide
peste puţin timp. De la fereastră se vede marea, se văd insulele cu
câteva vile din lemn şi portul central al oraşului. Muzeul este situat
într-unul dintre cele mai liniştite cartiere, în apropiere de mai
multe ambasade - Ambasada Statelor Unite, a Marii Britanii, Estoniei,
Egiptului, Franţei, Belgiei, Italiei, Braziliei. Omul de stat a locuit
aici din 1924 până la moarte, în 1951. În acelaşi an, Fundaţia
înfiinţată de Mannerheim a şi cumpărat vila, deschisă publicului şi de
ziua naţională, zi liberă în toată ţara, ca un mod de a onora
Mareşalul, a cărui figură predomină istoria Finlandei. Fiind sute de
ani sub dominaţie suedeză, Finlanda nu are alţi eroi reali - are,
într-adevăr câţiva coborâţi din mitologia de întemeiere a Finlandei,
dar Mannerheim este personajul istoric cel mai marcant.

Dintr-o familie de nobili suedezi şi germani stabiliţi în Finlanda,
viitorul om de stat a intrat la 15 ani în armata rusă. Tatăl sau
dăduse faliment şi fugise în Suedia, iar mama sa a murit la un an după
plecarea lui, lăsându-i pe cei şapte copii în grija diverselor rude.
După ce e dat afară de la şcoala de cadeţi din Finlanda, pe motive de
indisciplină, Mannerheim termină al doilea în şcoala de ofiţeri ruşi
şi îşi poate alege regimentul în care să servească. Alege suita
ţarinei, unde, cu ajutorul unei rude, se face remarcat. Va rămâne
devotat familiei ţarului toată viaţa, fiind unul dintre cei doi
militari care l-au flancat pe ţarul Nicolae al II-lea la ceremonia de
încoronare a acestuia.

Cu excepţia unor spaţii transformate pentru a permite expunerea
medaliilor şi documentelor, Muzeul Mannerheim a păstrat casa aşa cum a
aranjat-o şi folosit-o mareşalul. Astfel, din holul de la intrare se
ajunge în sala de recepţie, o sufragerie mare cu trei mese, care
puteau fi extinse şi alipite pentru 40 de oaspeţi.

Mareşalul n-a moştenit nimic

În acelaşi hol, un porter al Mareşalului, realizat de pictorul cel mai
cunoscut al Finlandei, Axel Gallen-Kallela, pe care Mareşalul l-a şi
comisionat să conceapă însemnele Republicii Finlandeze. Tot la
solicitarea mareşalului, pictorul a creat şi decoraţia celui mai
prestigios ordin al ţării, Ordinul Trandafirului Alb. Iniţial, ordinul
avea zvastică - vechi simbol al păcii şi unităţii - pe lanţul
ornamental. Când Charles de Gaulle, decorat cu acest ordin, încerca să
îşi ascundă colierul sub rever, Finlanda a înţeles că zvastica trebuia
înlocuită. Astăzi, în locul ei sunt ramuri de pin. Din cauza situaţiei
sale familiale, Mareşalul nu a moştenit nimic, ne spune ghida,
insistând pe faptul că tot ce se află în casă a fost cumpărat sau
primit de Mareşal.

În salonul de lângă sala de mese se află sufrageria. Pe jos sunt două
piei enorme de tigru - mareşalul era pasionat de vânătoare, după cum
arată şi armele şi trofeele cinegetice expuse în hol. Unul din tigri
măsurase patru metri şi era unul dintre cele mai mari exemplare
cunoscute în Nepal, unde a fost doborât de mareşalul aflat la
vânătoare la invitaţia maharadjahului. Mareşalul le spunea copiilor să
îşi pună fără teamă mâna în gura bătrânului tigru dacă au fost cuminţi
pentru că acesta nu o închide decât dacă copiii nu au fost
ascultători. Pe o masă rotundă se află, împreună cu pozele membrilor
familiei, fotografii ale ţarului Nicolae al II-lea şi al ţarinei, ale
preşedinţilor Finlandei, poze pe care Mannerheim le-a primit din
partea oamenilor politici care îl apreciau. În memoriile sale,
Mareşalul scrie cât de mult datorează educaţiei în armata rusă, în
care a servit 30 de ani: "Astfel am intrat în cercuri înalte şi mi-am
deschis mintea într-un fel în care nu ar fi fost posibil în Finlanda
în aceste ultime decade ale secolului XIX".



Casa omului de stat este plină de obiecte asiatice, pe care le-a
primit sau pe care le-a colectat în călătoria sa de peste 1.500 de
kilometri în Asia, în 1906, când ţarul Nicolae al II-lea l-a trimis
într-o călătorie secretă, deghizată ca misiune ştiinţifică, pentru a
afla starea militară a Chinei. Minuţios, mareşalul şi-a îndeplinit şi
misiunea ştiinţifică, şi pe cea militară, aducând înapoi şi donând
muzeelor din Finlanda circa 1.200 de obiecte, schiţe şi obiecte. El a
făcut circa 1.500 de fotografii, developate de el personal. O selecţie
este prezentată în casa muzeu, spre sfârşitul vizitei. Notele
ştiinţifice au fost publicate în 1911, iar jurnalul acestei călătorii,
în 1930. Casa mareşalului are două biblioteci - jos e ştiinţă, sus e
literatură, spunea el. Cărţile sunt în 14 limbi, iar mareşalul era un
poliglot cunoscut. Încă din familie vorbea şapte limbi - una pentru
fiecare zi. Copiii care nu ştiau limba zilei nu aveau dreptul să
vorbească. Nu e de mirare că mareşalul a dezvoltat o voinţă de fier,
accentuată şi de disciplina militară. El era apropiat de sora lui,
Sophie, asistentă medicală şcolită la cea mai bună şcoală de profil de
atunci, înfiinţată de Florence Nightingale la Londra. După ea şi-a
numit una dintre fete. Mareşalul a fost căsătorit câţiva ani cu o
aristocrată rusă, care s-a mutat la Paris cu cele două fete după
divorţ. Fotografiile lor stau şi acum, ca şi atunci, pe biroul pe care
mareşalul l-a cumpărat de la Paris. În biblioteca de jos, cu aerul ei
greoi şi parcă încă îmbibat cu fum de ţigară, se află încă un tablou
de Akseli Gallen-Kallela - un tablou realizat în urma unui vis
vizionar care l-a tulburat atât de mult pe artist încât a simţit că
trebuie să îl picteze; tabloul arată câţiva soldaţi îmbrăcaţi în
uniforme albe, luptând în pădurile dezolante. Era vremea la care
Finlanda nu avea nici armată, şi cu atât mai puţin uniformele albe în
care a luptat în Laponia.

La etaj se află dormitoarele - cel albastru, cel verde, dormitorul
mareşalului, precum şi biblioteca. În timp ce camera albastră şi cea
verde sunt frumos decorate, dormitorul este foarte auster.
Într-adevăr, aici nu e nimic de văzut - un pat de campanie, pe care
mareşalul îl lua cu el şi în deplasări, punându-l în camera de hotel,
câteva scaune, un dulap şi două telefoane - linia obişnuită şi cea
interioară a casei. Mareşalul dormea pe tare şi, din cauza durerilor
reumatice, la recomandarea medicului său, îşi lua patul cu el şi în
deplasări; om politicos şi curtenitor, el întreba hotelul în prealabil
dacă acest lucru este posibil.

O fotografie făcută într-un sat din Vrancea

Cu excepţia camerei albastre, celelalte spaţii expun mărturii ale
vieţii mareşalului: fotografii din şcoala rusă, fotografia de la
încoronarea ţarului Nicolae al II-lea, în care Mannerheim este în
stânga ţarului; unul dintre cei doi ofiţeri care îl flanchează. Este
şi o fotografie făcută într-un sat în Vrancea, într-o zi mohorâtă,
lângă nişte case acoperite cu paie - cu un ofiţer român, mult mai
scund, amândoi purtând nişte căciuli uriaşe. Mareşalul a luptat pe
frontul românesc în Primul Război Mondial, împreună cu generalul
Averescu. Mai sunt expuse costumul său de golf, cel de gală, gulere de
cămaşă, liste de invitaţi la dineu, meniuri - mareşalul era un om de
lume care oferea dineuri delegaţiilor oficiale şi membrilor guvernului
şi după ieşirea sa la pensie.



În semn de recunoştinţă pentru faptele sale eroice, s-a organizat o
colectă la nivel naţional, în 1919, în care s-a strâns o sumă
echivalentă cu 2,5 milioane de euro. Pe atunci, suma era uriaşă, şi a
fost dată mareşalului să facă ce crede el cu ea, dar să o folosească
şi în binele naţiunii. Numele tuturor celor care au donat bani sau
care au dorit să mulţumească mareşalului pentru că şi-a slujit ţara se
află în 12 manuscrise groase - unul pentru fiecare regiune a ţării,
expuse într-o bibliotecă lângă intrare. Alături se află expuse
bastoanele de mareşal, precum şi Sabia Sfântul Gheorghe, pe care
Mannerheim a primit-o în urma bătăliei de la Krasnik.

În 1919, Mareşalul îşi propusese să se retragă din serviciu - avea 52
de ani şi tocmai îşi încetase poziţia de regent al Finlandei; şi se
pregătea să îşi dedice viaţa misiunilor umanitare. Mareşalul nu a fost
numai om de stat, războinic, mare amator de vânătoare sau tată
ocazional. El şi-a dedicat o bună parte a vieţii misiunilor umanitare,
cum le-am numi astăzi: a fost preşedinte al Crucii Roşii timp de 30 de
ani, precum şi preşedinte fondator al organizaţiei pentru bunăstarea
copiilor, la care a lucrat alături de sora sa. El a înfiinţat mai
multe ordine militare, dar şi burse pentru tineri ofiţeri, burse care
continuă şi astăzi. Unul dintre saloane expune astăzi medaliile create
sau primite de mareşal, între care cele de la Organizaţiei de femei
"Lota", femei care au luptat pe front în război, organizaţie foarte
stimată de Finlanda, deşi rămasă oarecum în umbra veteranilor
masculini. Mareşalul a fost decorat cu toate cele trei clase ale
Ordinului "Mihai Viteazul" în 1941. Medaliile sunt frumos aşezate în
vitrine pe pereţi. În memoriile sale, traduse şi în română, şi
publicate în ediţia a doua anul acesta, în 2011, de către Editura
Militară, mareşalul vorbeşte şi de lupta pe frontul român. Cel mai
mândru era Mannerheim de Ordinul "Sfântul Gheorghe", distincţie rusă
la care râvneau toţi ofiţerii ruşi, expusă la loc de cinste, şi care
i-a fost decernată în 1914.

Vizitele ghidate la casa lui Mannerheim au loc în şapte limbi. După ce
am semnat în cartea de onoare, fiind una dintre cei 10.000 de
vizitatori câţi are anual muzeul, auzind că sunt româncă, ghida mi-a
oferit un exemplar al memoriilor mareşalului în româneşte, cu prefaţa
semnată de ambasadoarea Finlandei în România, doamna Irmeli Mustonen,
care tocmai şi-a terminat postul la Bucureşti. "Memoriile nu pot fi
vândute, ci numai oferite", mi-a spus ghida la plecare. Se referea la
carte, dar e valabil şi pentru memoria unei naţiuni.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/mannerheim-armata-romana-slaba-atat-numeric-pregatire-dotare

Pentru o periodă scurtă de timp, Carl Gustav Mannerheim a luptat ca ofiţer în armata ţaristă şi pe teritoriul României în Primul Război Mondial. Iată ce şi-a amintit Mannerheim în Memoriile sale despre perioada petrecută în România.



«Ca o consecinţă indirectă a succeselor ofensivei lui Brusilov trebuie considerată şi hotărârea României de la sfârşitul lunii august 1916 de a se alătura puterilor Antantei – un obiectiv pentru care diplomaţii acestora au lucrat cu perseverenţă. Te puteai totuşi cu temei întreba dacă aceasta corespundea intereselor militare ale Rusiei. Noul aliat, care trebuia să asigure acum flancul stâng al armatei ruse, dispunea de o armată slabă şi insuficientă – slabă atât numeric, cât şi ca pregătire şi dotare.

Repercursiunile nu vor întârzia să se vadă şi evoluţia evenimentelor a dat în mod convingător dreptate celor ce afirmaseră că o Românie neutră ar fi fost mult mai utilă Rusiei. Conştiente de slăbiciunea militară a acestei ţări, Puterile Centrale au lansat o ofensivă ce a condus până la sfârşitul anului ca toată România să cadă în mâinile lor. Încă dintr-o fază incipientă, România ceruse ajutorul Rusiei şi, în condiţiile în care ofensiva germano-austriacă [autro-ungară] continua, acest ajutor trebuia să aibă tot mai mari proporţii. În primăvara anului 1917, forţele de sprijin ruseşti se ridicau pe frontul român, lung de aproape 500 km, la nu mai puţin de 36 de divizii de infanterie şi 6 de cavalerie. Asta însemna că armata rusă detaşase aproape o pătrime din forţele sale în România, rămânând aproape fără rezerve. La aceasta s-a adăugat faptul că Rusia a luat asupra sa aprovizionarea cu hrană şi muniţie şi că propria sa situaţie strategică a slăbit încetul cu încetul. Un exemplu clasic că nişte aliaţi slabi mai mult dăunează decât sunt de folos!

Printre forţele transferate toamna târziu, în 1916, în România, s-a aflat şi divizia mea, care la sfârşitul lui noiembrie a părăsit frontul de la Luck pentru a se angaja într-un marş de 700 km pe drumuri desfundate. La 20 decembrie am ajuns în apropierea oraşului Focşani, unde m-am prezentat generalului Averescu, comandantul Armatei 2 române. Am primit ordinul de a pleca imediat pe frontul de apărare, la 40 km Nord-Vest de oraş, unde o brigadă română, condusă de căpitanul Sturdza era la grea strâmtoare. Brigada mi-a fost subordonată şi s-a contopit într-un grup tactic cu numele „Vrancea“.

Făcând presiuni tot mai puternice, germanii au forţat asiduu pentru a pătrunde şi a avansa spre Est, de unde să declanşeze atacul asupra spatelui Armatei 9 ruse. Sectorul meu cuprindea un segment larg de aproximativ 60 km ai Alpilor transilvani, iar Grupul Vrancea, care, sub comanda mea, bloca accesul spre Focşani şi valea Siretului, s-a mărit, ajungând să cuprindă cele două brigăzi de cavalerie ruseşti şi române, două divizii române de infanterie şi o brigadă română de infanterie. A apărut o situaţie stânjenitoare, când o divizie de cazaci din segmentul adiacent, în noaptea spre 3 ianuarie 1917, şi-a părăsit poziţiile pe neaşteptate – pur şi simplu pentru că comandantul ei «şi-a pierdut încrederea în armata română», după cum a declarat el ulterior – şi în felul acesta a permis inamicului să pătrundă liber şi să ocupe o creastă de munte predominantă, de unde oraşul Focşani şi câmpia înconjurătoare puteau fi ţinute sub foc.

Cu toate acestea, n-a apărut nici o evoluţie deosebită şi, după ce timp de o lună şi-a îndeplinit cu succes sarcina de a apăra accesul spre Focşani şi valea Siretului, Grupul Vrancea s-a retras pentru odihnă şi completări.

Mărturia formală a recunoştinţei româneşti s-a manifestat sub forma Ordinul „Mihai Viteazul“, clasa a III-a. Am părăsit cu regret activitatea captivantă din Alpii transilvani».

Scandal româno-sovietic la Mormântul MareşaluluiErou naţional în Finlanda, Mareşalul Mannerheim a fost văzut în URSS şi, prin asta, în lagărul socialist, ca un duşman de moarte al ruşilor. Situarea mormântului său lângă Mormântul Eroului necunoscut a dat naştere, până în 1989, la scandaluri interne şi externe prilejuite de vizitele unor înalţi oficiali de peste hotare. Unul dintre aceste scandaluri a avut loc la finele lui martie-începutul lui aprilie 1968, cu prilejul vizitei în Finlanda a premierului român Ion Gheorghe Maurer.


Vizita premierului român s-a petrecut între 31 martie-5 aprilie 1968. Acţiune cu ştaif. Îl acompania ministrul de externe, Corneliu Mănescu. Delegaţia stă la Hotel Marski, uzuală adresă de protocol. Ministrul de externe se vede din nou cu omologul, Ahti Karjalainen. Premierul poartă convorbiri cu şeful guvernului de la aceea oră, Mauno Koivisto, viitorul şef de stat. A doua zi îl primeşte, la palatul prezidenţial, Urho Kekkonen, care îl va reţine şi la dejun. Este vizitat campusul politehnicii din Otaniemi, premierul Koivisto oferă o masă la Smolna. Nici ai noştri nu se lasă mai prejos. Dineuri girate de premier şi de ambasadorul român la restaurantul Kalastajatorppa. Se găseşte timp pentru „Don Quijote“ la Teatrul Municipal şi pentru supeul organizat de primărie. Puncte de staţie industriale: Nokia la Salmisaari şi Butvik; dar şi combinatul de celuloză şi hârtie de la Valkeakoski. Un program zeiss, putând constitui pretext de apreciere: cât de în serios au fost luate lucrurile. Ei bine, nu ştiu cât înţeleg că au de spus ziariştii despre toate acestea. Ştiu însă cât tapaj s-a făcut pe episodul care a deschis programul oficial al vizitei. Şi anume, aşa cum scrie în caietul întocmit de organizatori, pe care îl am în mână: „9 h 15. Ceremonie la Mormântul Soldatului Necunoscut“. Aflat în necropola naţională Hietaniemi, cimitirul cuprinde mai multe secţiuni atrăgând atenţia felul în care s-a dorit eternizarea la Helsinki a memoriei soldatului finlandez căzut pe front. Eroul necunoscut este încredinţat memoriei printr-o imensă cruce, precurs de o mică terasă rezervată ceremoniilor oficiale. În stânga, ceva mai în faţă, o amenajare aparte. Aici se află înmormântat mareşalul. Monumentul lui Mannenheim a fost modelat de Wamo Aaltonen. Paralelipiped ambiţios, marcat de însemne militare. Premierul român a depus o coroană de flori în memoria soldatului necunoscut, dar a repetat gestul şi la locul de veci al celui ce va fi mai târziu personalitatea Number One a istoriei naţionale.

Conotaţiile logicii trunchiate
Bine, şi ce-i cu asta? veţi zice. La fel m-aş întreba şi eu. M-am şi întrebat. Din întâmplare, un coleg al meu, ziarist, s-a găsit în grupul de presă de pe lângă primul-ministru român. De la el am aflat la întoarcerea delegaţiei cele întâmplate. Ce? În continuarea momentului de reculegere în faţa eroului necunoscut, şeful guvernului de la Bucureşti a găsit cu cale să depună o jerbă de flori şi la locul de veci al mareşalului. Şi ce e rău în asta? Nimic, fireşte. Asta într-o logică normală. Într-una trunchiată, orice amănunt capătă conotaţii. Presa de (foarte) stânga a reacţionat. Fiind furtună la Moscova s-au aprins lămpile avertizoare la Helsinki.
Să urmărim evenimentele în desfăşurarea lor. Ambasada română transmite Centralei, la 8 aprilie – vizita se încheiase vineri 5 aprilie, dimineaţa – un raport asupra acţiunii. Ce rezultă? Până în prezent – cred că redactarea este anterioară, dar aşteptase aprobarea de rigoare – vizita delegaţiei române se desfăşoară conform programului. Gazdele, la toate nivelurile, acordă o atenţie deosebită, străduindu-se să-i asigure un cadru cât mai favorabil. Partea finlandeză a manifestat interes şi dorinţa ca negocierile pentru definitivarea textului acordului cu privire la desfiinţarea vizelor şi a protocolului de schimburi culturale să fie încheiate cât mai repede, pentru ca acestea să poată fi semnate la data stabilită în program. Oficialităţile finlandeze, începând cu primul-ministru, M. Koivisto, ministrul de externe, A. Kmjalainen, precum şi funcţionarii superiori din MAE finlandez apreciază pozitiv convorbirile oficiale, subliniind îndeosebi modul deschis şi foarte clar în care premierul român abordează problemele în discuţie. Majoritatea personalităţilor şi funcţionarilor superiori din cadrul MAE şi din alte cercuri cu care s-a discutat „şi-au exprimat acordul şi simpatia faţă de politica de independenţă, fermă şi consecventă promovată de România, precum şi faţă de modul în care ţara noastră aplică principiile de bază ale relaţiilor dintre state cu orânduiri sociale diferite“.
Prânzul oferit de preşedintele Finlandei, Urho Kekkonen, s-a desfăşurat într-o atmosferă foarte amicală. Preşedintele Kekkonen a acceptat cu multă plăcere invitaţia de a vizita România (o va face anul următor). La recepţia dată de ambasador, au participat aproape toţi membrii guvernului, în frunte cu primul-ministru finlandez, precum şi preşedintele parlamentului şi cei doi vicepreşedinţi. Unii reprezentanţi ai ţărilor socialiste la Helsinki, printre care cei ai RD Germane, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei, şi-au manifestat surprinderea pentru faptul că s-a reuşit, într-un timp foarte scurt, să se semneze trei acorduri (rutier, desfiinţarea vizelor şi protocolul cultural), în timp ce ei se străduiesc, de ani de zile, să încheie un document cultural, fără însă să reuşească. Reprezentantul RD Germane a rugat chiar să i se dea o copie a celor trei documente semnate, întrucât intenţionează să propună părţii olandeze negocieri privind aceleaşi domenii.




Mormâmtul mareşalului Mannerheim, din Helsinki

Şi acum, reţinem: „De o deosebită apreciere s-a bucurat gestul delegaţiei române, de a depune o coroană de flori la monumentul lui Mannerheim. O serie de personalităţi ca: Vanamo, secretar de stat în MAE, Pekka Silvola, secretar general al partidului de centru, R. Hyvärinen, directorul Direcţiei politice din MAE, cei doi aghiotanţi ai preşedintelui Kekkonen, Santa Vori, scriitor, fost preşedinte al Uniunii scriitorilor finlandezi, Erkki Hatakka, şeful secţiei de ştiri externe a radioteleviziunii finlandeze, mulţi alţii şi-au exprimat admiraţia şi recunoştinţa pentru gestul delegaţiei române de a depune această coroană, pe care l-au apreciat astfel: a) Conducătorii români s-au dovedit şi de această dată buni cunoscători ai sentimentelor poporului finlandez, sentimente pe care ştiu să le respecte (aprecierea aparţine lui Vanamo şi Pekka Sivola); b) Un act politic, prin care România confirmă încă o dată poziţia sa independentă (Hanikainen, directorul Direcţiei protocol din MAE). Prin acest gest, România şi-a câştigat noi simpatizanţi în Finlanda. (Pekka Sivola şi Erkka Hatakka).“

Comuniştii finlandezi s-au supărat
Aprecieri explicabile, ca şi ce urmează: „Unii membri din conducerea Partidului Comunist Finlandez şi-au exprimat însă nemulţumirea pentru faptul că delegaţia română a depus o coroană de flori la monumentul lui Mannerheim“. Avem detalii: „cu ocazia recepţiei din 2 aprilie, Anna Liisa Hyvonen, membră în Biroul Politic al CC al PCF, în discuţia avută cu primul-ministru român şi-a arătat surprinderea: nemulţumirea personală faţă de acest gest. Olavi Poikolainen, secretar cu problemele internaţionale, şi-a exprimat, faţă de ambasador, protestul personal, iar Erki Salomah vicepreşedinte al PCF, şi-a exprimat indignarea pentru acelaşi lucru faţă de un alt diplomat român. Din unele informaţii existente rezultă că în cadrul CC al PCF ar fi existat păreri pentru a se comunica în mod public dezacordul faţă de gestul delegaţiei române“.

Până la urmă nu s-a întreprins nimic pe linie de partid în acest sens. Numai Uniunea studenţilor socialişti (de sub influenţa P.C.F.) a publicat în presa din 3 aprilie o declaraţie prin care dezaprobă depunerea coroanei de flori la monumentul Mannerheim de către delegaţia română. Câteva persoane au dat telefon la ambasadă, exprimându-şi dezacordul în aceeaşi problemă. Intervine în relatare elementul mai greu de catalogat, după opinia mea: „În ziua de 3 aprilie, primul-ministru român, în calitatea sa de membru al Comitetului Executiv şi al Prezidiului Permanent al CC al PCR, a depus – în afara programului oficial – o coroană de flori la monumentul luptătorilor comunişti finlandezi“.

Aici este cazul pentru reflecţii. Şeful guvernului de la Bucureşti, cu bună ştiinţă şi bună credinţă, executase un moment protocolar uzual la acest nivel. Ipoteze: a) cunoscând subiectul în toată sensibilitatea sa – Moscova şi aripa politică de stânga finlandeză îl priveau pe Mannerheim drept luptător antisovietic (pe principiul prietenul duşmanului meu îmi devine duşman) – şi-a asumat cu demnitate gestul; b) oaspetele n-a fost informat cu rigurozitate asupra stării de spirit încă fracturată în jurul mareşalului şi s-a văzut într-o situaţie delicată. Decizia de a depune flori şi la monumentul luptătorilor comunişti susţine varianta din urmă. Pentru că dacă făcând pe plac autorităţilor – protocolul este oficial, nu? – şeful delegaţiei a respectat întru totul ceremonialul iniţial, cu luarea în consideraţie a consecinţelor (frustrări ale unui segment politic), este una. Făcând-o, fără a lua în seamă conştient eventuale reacţii, poate fi interpretat ca o probă de conduită verticală, cu conştiinţa efectuării unei operaţii ce nu trebuie să ţină cont de intemperii de sezon.
Dar dacă s-a întâmplat ce ştim numai pentru că protocolul a uitat să îl prevină pe şeful delegaţiei asupra consecinţelor probabile, ne aflăm într-o altă situaţie. Faptul că s-a dus – forţat de împrejurări – şi la monumentul eroilor comunişti (provocând, sigur, grimase oficialităţilor) asta seamănă a dregere de busuioc şi nimic altceva. Monumentul acela, situat în apropiere de stadionul olimpic din câte ştiu eu, consacră omagiul la adresa gărzilor roşii combatante în războiul civil din 1918 contra alb-gardiştilor conduşi de Mannerheim şi fugăriţi de acesta preţ de câteva luni (nu fără a provoca pierderi serioase în rândul trupelor). De-ar fi fost ambele momente protocolare prinse în program, jos pălăria! Dar aşa? Nu poţi să nu te întrebi: a meritat tevatura? Ca operaţie de imagine internaţională am avut pe moment de câştigat. Dar nu orice partidă de cărţi câştigată face din tine un campion. Mai intervin şi alte evoluţii. Într-o convorbire avută în ziua de 16 aprilie de doi diplomaţi români cu Jukka Rusi, secretar cu informaţiile al guvernului finlandez, acesta, referindu-se la depunerea coroanei de către delegaţia guvernamentală română la mormântul lui Mannerheim, a arătat că s-a discutat foarte viu în rândurile deputaţilor din parlament. Marea majoritate a deputaţilor au aprobat gestul delegaţiei române, apreciindu-l ca o confirmare a politicii de independenţă a României. Guvernul, a continuat Rusi, a apreciat acest gest ca un act politic favorabil relaţiilor dintre cele două ţări, act la care, la drept vorbind, partea finlandeză nu se aştepta. Într-o altă convorbire cu Armas Alhava, şeful securităţii finlandeze, acesta a relatat că din datele pe care ei le deţin, peste 80% din populaţia finlandeză aprobă şi se bucură de gestul făcut de delegaţia română prin depunerea unei coroane la mormântul lui Mannerheim. La nivel oficial – reacţie normală, aşteptată.


Atac comunist sub pseudonim
Dar acelaşi Alhava a relatat în continuare că, cu ocazia unui cocteil la ambasada sovietică, ambasadorul URSS, Kovaliov, şi-a exprimat nedumerirea şi protestul pentru gestul delegaţiei române de a depune o coroană pe mormântul lui Mannerheim, gest „patronat“ de securitatea finlandeză. Din cele afirmate de Alhava, ambasadorul sovietic era foarte enervat şi, pe un ton ridicat, a spus că împotriva acestui gest el a protestat la preşedintele Kekkonen, primul-ministru Koivisto şi la şefii partidelor politice, precum şi faţă de partea română. Kovaliov ar fi afirmat că depunerea coroanei pe mormântul lui Mannerheim reprezintă un afront adus URSS, mai ales că este făcut cu câteva zile înainte de sosirea delegaţiei guvernamentale sovietice în Finlanda. Dacă pe sovietici doream să-i irităm, e clar că am reuşit-o cu vârf şi îndesat. Dovadă în plus? În ziarul „Paivan Sanomat“ din ziua de 25 aprilie a apărut un articol cu titlul „Florile României“ semnat cu pseudonimul ,,Ajansalto“ (valurile timpului). În legătură cu conţinutul articolului, care se referă la depunerea acelei coroane de flori pe mormântul lui Mannerheim de către delegaţia guvernamentală română, ambasada precizează într-o telegramă:
1. Ziarul „Paivan Sanomat“ este organul oficial al fracţiunii social-democrate fiind cunoscut ca un organ sub influenţă directă sovietică.
2. Articolul a apărut la nouă zile după un discurs rostit în cadrul Asociaţiei Paasikivi de către ambasadorul sovietic, Kovaliov, în care acesta şi-a exprimat dezaprobarea faţă de pregătirile care se fac în vederea sărbătoririi, în luna mai, în oraşul Tampere, a 50 de ani de la războiul civil din 1918, când Mannerheim a condus luptele împotriva gărzilor roşii.
3. Părerea ambasadei este că acest articol ar fi de inspiraţie sovietică. Vine la un interval de peste trei săptămâni de la depunerea coroanei, iar în textul său sunt folosite aceleaşi elemente care s-au utilizat în declaraţia de protest a Organizaţiei Studenţilor Socialişti (de sub influenţa P.C. Finlandez), de către unii membri ai conducerii şi activişti ai P.C. Finlandez în convorbirile care au avut loc cu membrii delegaţiei şi cu lucrători ai ambasadei. Rezultă că acest articol face parte dintr-o activitate mai largă care vizează ţara noastră. Avem în vedere articolul lui Ville Pessi, apărut în ziarul „Kansan Uutiset“ din 24 aprilie un alt articol apărut recent, semnat de Szirmai etc. Acest aspect iese cu atât mai mult în evidenţă cu cât atunci când mareşalul Tito (1965) a depus flori la mormântul lui Mannerheim sau când preşedintele Poloniei Ochab (1965) şi mareşalul Spichalsky (1967) au onorat mormântul lui Mannerheim, oprindu-se în faţa acestuia şi salutându-l, nu s-a făcut atâta tapaj.


Ambasadorul român la Moscova ia cunoştinţă de supărarea ruşilor
Să mai întârziem şi asupra acestei telegrame trimise de ambasadorul nostru la Moscova, Teodor Marinescu: „La 6 aprilie 1968, orele 20.00(!) am fost convocat la MAE al URSS de către V.V. Kuzneţov, prim-adjunct al ministrului afacerilor externe. Kuzneţov a spus că este însărcinat să-mi facă o declaraţie al cărei text este următorul: «După comunicările pe care le avem din Helsinki, delegaţia guvernamentală română, condusă de preşedintele Consiliului de Miniştri al Republicii Socialiste România, tovarăşul Maurer, a depus, la iniţiativă proprie şi în afara programului oficial, o coroană de flori la monumentul lui Mannerheim – un duşman al Uniunii Sovietice, aliat al lui Hitler, care a iniţiat atacul contra URSS. Depunerea coroanei la monumentul lui Mannerheim a creat nedumerire în Uniunea Sovietică. Este o acţiune neprietenească, în contradicţie cu principiile relaţiilor frăţeşti. Noi o condamnăm. Faptul depunerii coroanei la monumentul lui Mannerheim stârneşte condamnare şi în Finlanda, ale cărei cercuri progresiste consideră acest act ca nelalocul lui, venind din partea premierului unei ţări socialiste». Kuzneţov nu a adăugat nimic la cele citite, repetând că aceasta este declaraţia pe care a fost însărcinat s-o facă. Am răspuns că resping în mod hotărât aprecierea dată acestui act protocolar. Am subliniat că, fără a face alte comentarii în legătură cu această acţiune protocolară, resping semnificaţia ce se încearcă a i se da şi aprecierea conţinută în declaraţia ce mi-a fost făcută. Kuzneţov a spus că Mannerheim este o figură foarte cunoscută prin aceea că a fost organizatorul tuturor campaniilor antisovietice, a condus toate acţiunile contrarevoluţionare, de înăbuşire a mişcării revoluţionare, a împuşcat muncitori, a fost aliatul lui Hitler. În mod obiectiv, a cinsti un reacţionar nu poate fi privit decât ca un act neprietenesc, a spus Kuzneţov, adăugând că nu vrea să facă alte comentarii. Kuzneţov a spus că el crede că voi raporta guvernului şi a adăugat că, «dacă doresc» îmi poate da textul declaraţiei pe care mi-a citit-o“. Ambasadorul a refuzat să primească textul declaraţiei.





Statuia ecvestră a lui Carl Gustav Emil Mannerheim, Helsinki

Nu vreau să fiu rău înţeles. Nu sunt între cei care regretă gestul primului-ministru. Rămân la părerea mea. Ne aflam pe un moment al axei timpului în care argumentele noastre de independenţă se puteau uşor cuantifica şi demonstra. Eram după Declaraţia din aprilie, după lansarea relaţiilor diplomati ce cu RF Germania, după războiul de şase zile din Orientul Mijlociu. Şi aveau să mai vină – invazia de la Praga, vizita lui Nixon la Bucureşti, clauza, CSCE-ul cu tot cortegiul de momente coregrafice de mare efect ale diplomaţiei române. Întrebare: era nevoie de acel tsunami într-un pahar cu apă? Era totuşi aşa de simplu să-l prevenim. Cu o condiţie: să nu ni-l fi dorit neapărat într-un exerciţiu euforic care ne câştigase.
Discut cu Seppo Siren despre „episodul florilor“. A fost implicat în pregătirea şi desfăşurarea programului din partea finlandeză ca translator de limba română. A studiat în România şi s-a deplasat la Bucureşti de zeci de ori după aceea. Ce rezultă din spusele lui? a) Ambasada a fost chestionată de Bucureşti: unde se depun, prin protocol, flori de către şefi de guvern în vizită oficială? b) Răspunsul ambasadorului Vancea: la Mormântul eroului necunoscut şi la mormântul mareşalului Mannerheim; c) Bucureştiul acceptă, în lipsa altor precizări, regula casei, cum ar fi detaliul că nici alte delegaţii nu au urmat-o, preferând variante de traseu. (Eu unul sunt informat că decisivă s-a dovedit recomandarea şefului de protocol finlandez); d) Urmează scandalul intern cunoscut, prefaţă la scâncelile de mai târziu ale Kremlinului; e) Delegaţia română se vede în dificultate. Primul-ministru decide compensatoriu să facă loc în program şi unui drum la monumentul gărzilor roşii unde să depună flori, din proprie iniţiativă (ştim noi din spusele ambasadei), la sugestia conducerii partidului comunist finlandez, interesat să mulţumească vecinii din est, dar să şi salveze propriile bune relaţii – politice – cu Bucureştiul (ne spune, şi îl credem, Seppo).
Aşadar, o gafă (mică, de protocol) prezentată în staniolul convenabil al gestului deliberat, încadrat în caroiajul principiilor de altitudine. Cât îl priveşte pe ambasador, el avea să fie rechemat la scurt timp şi se va vedea trimis demonstrativ (spune Seppo) într-o ţară africană (unde îl prinde, în post, sfârşitul).

VIDEO Dezbatere HISTORIA: Doi mareşali la judecata...Tema paralelei dintre mareşalul Ion Antonescu (1882-1946) şi mareşalul finlandez Carl Gustav Mannerheim (1867-1951) este una dintre cele mai seducătoare existente în discursul public de nuanţă istorică din România. Multe clişee şi multe legende sunt amestecate aici – şi toate alimentează sentimentul de regret al multor români că Antonescu a sfârşit în faţa unui pluton de execuţie, la vârsta de 64 de ani, într-o vale arsă de soarele unui început de vară, în timp ce Mannerheim a terminat Războiul al II-lea Mondial ca erou naţional şi ca preşedinte al ţării sale (1944-1946) şi avea să moară într-un luxos spital elveţian, în ianuarie 1951, la venerabila vârstă de 84 de ani. De ce această diferenţă, din moment ce – cred unii dintre români – „cei doi au acţionat similar”? De fapt, aceasta e întrebarea: cât de similar au acţionat cei doi lideri? Au răspuns la aceaste întrebări istoricii Florin Muller, Silviu Miloiu şi jurnalistul Ion Cristoiu, într-o dezbatere televizată moderată de Ion M. Ioniţă şi transmisă pe site-ul adevarul.ro şi historia.ro, prilejuită de lansarea numărului din luna septembrie al revistei „Historia".

“UN EROU AL TIMPURILOR NOASTRE”: MANNERHEIM

ACUM CÂŢIVA ani, când mi-a căzut întâmplător în mână publicaţia doctoratului de limbă română a universităţii din Turku intitulată „Columna 13”, mi s-a părut curios că se pot găsi confluenţe istorice şi culturale între două popoare atât de îndepărtate ca limbă, tradiţii sau climă.

E drept că ambele popoare au suferit de-a lungul istoriei de vecinătatea imediată a unor puteri militare care încercau periodic să le anexeze, ba uneori treceau direct din administraţia uneia în administraţia celeilalte.

În cele două cazuri, prezenţa „prietenilor de la Răsărit” a lăsat urme chiar şi în toponimia capitalei. Dacă la Bucureşti „şoseaua Kiseleff” aminteşte de prezenţa rusească din prima jumătate a sec. XIX, la Helsinki „bazarul Kiseleff”, care se găseşte pe strada care poartă numele ţarului Alexandru, este specializat în cadouri de calitate: jucării, tricotaje, antichităţi, şi, după cum spune o publicaţie locală, „tot ce poate visa un turist”.

Între alte magazine prezente în acest loc se găseşte şi singurul comert din Helsinki specializat în „orice articol legat de sauna”. E probabil o legătură firească cu ocupaţia rusă care, în amândouă cazurile, a făcut să ne treacă toate sudorile!

***


Se poate spune fără îndoială că „Esplanadin” este zona elegantă a oraşului Helsinki. Plecând dela Teatrul Suedez şi terminându-se lângă centrul istoric, unde se găsesc Palatul Prezidenţial şi Fortăreaţa Maritimă Suomenlina, această esplanadă largă, mărginită de clădiri impunătoare, reprezentative pentru arhitectura finlandeză a sec. XIX, e un adevărat parc unde copiii se joacă şi bătrânii se odihnesc sub privirea severă a statuii poetului naţional finlandez Rüneberg.

Tot în această zonă se găsesc şi câteva din cele mai celebre restaurante din capitala finlandeză. Dar adevăratul „monument”, care concentrează istoria politică, economică şi culturală a oraşului, este hotelul KÄMP (foto).

Când a fost construit de către Carl Kämp între 1885 şi 1887, în jurul terenului pe care se găseşte astăzi hotelul şi de-alungul Esplanadei, nu se găseau decât case de lemn vechi, în general gata să cadă în ruină. Însă Kämp a înţeles că acest amplasament excepţional urma să devină inima oraşului şi a decis să construiască un hotel modern, care urma să atragă clientela de lux ce trecea prin oraşul-capitală a Marelui Ducat al Finlandei, la jumătatea drumului între Stockholm şi Sankt-Petersburg.

Pe vremea aceea, în Finlanda, care făcea parte din Imperiul Rus, se opuneau susţinătorii limbii suedeze, în general burghezia şi nobleţea, cu susţinătorii limbii finlandeze, intelectualitatea, dar toţi erau împotriva eforturilor de rusificare impuse de ţarul Alexandru III. Construcţia hotelului Kämp a costat pe proprietar imensa sumà de 1 milion de mărci-aur din care 130.000 numai pentru decoraţia interioară. Ba chiar la un moment dat, Kämp era cât pe ce să abandoneze dacà n’ar fi intervenit diferite împrumuturi din partea Senatului şi a proprietarului vecin cu hotelul, F.W.Grönquist.

În cele din urmă, în octombrie 1887, inaugurarea oficială a hotelului s’a făcut în prezenţa a 400 de invitaţi.

Parterul, care a păstrat până astăzi structura iniţială în ciuda nenumăratelor avataruri ale clădirii, se compunea dintr-o impresionantă scară elicoidală şi din nenumărate saloane, bibliotecă, fumoar, sală de corespondenţă, o cafenea şi un bar. Principalele elemente ale mobilierului au fost importate de la Sankt-Petersburg, iar candelabrele din cristal de la Berlin, între care, câteva funcţionau pe bază de electricitate, iar altele cu gaz.

În ciuda dificultăţilor pe care le-a întâmpinat hotelul din primele zile (Carl Kämp a murit la numai un an de la inaugurare), acest lăcaş a devenit un punct de întâlnire al personalităţilor finlandeze, atât culturale cât şi de afaceri. De altfel, astăzi câteva dintre saloanele hotelului poartă numele unor celebre personaje care au trecut prin aceste locuri şi au marcat istoria Finlandei, dintre care cel mai cunoscut pe plan mondial este compozitorul Ian Sibelius. Se pare că după ce a părăsit oraşul, Sibelius regreta atât de mult serile petrecute la Kämp, că tema binecunoscută „M-am întors din nou la Kämp” a devenit o arie din opera sa „Regele Christian II”.

Însă cel mai important dintre clienţii hotelului Kämp a fost probabil mareşalul baron Mannerheim.

Mannerheim este în istoria Finlandei un erou de talia unui Ştefan cel Mare pentru că în afara faptului că a luptat în cele trei războaie purtate de ţara lui în secolul XX (primul război mondial, războiul iernii din 1939 şi cel de-al doilea război mondial) a fost şi regent al Finlandei în 1918 şi Preşedintele Republicii între 1944 şi 1946.

Carl Gustaf Emil Mannerheim s-a născut pe 4 iunie 1867. Ziua aniversării lui a devenit sărbătoare naţională în Finlanda, numită Sărbătoarea Drapelului şi a Forţelor de Apărare. Încă în timpul vieţii lui, la aniversarea a 70 şi 75 de ani, au avut loc în Finlanda importante festivităţi naţionale.

Deşi a suferit un prim eşec la intrarea în Şcoala de Cadeţi de la Hamina, care ar fi trebuit să-i închidă porţile carierei militare în Finlanda, Mannerheim a integrat armata rusă, unde a activat între 1887 şi 1917. Astfel a reuşit să urce toate gradele între sublocotenent de cavalerie şi general de corp de armată.

Între diferitele funcţii din armata rusă, Mannerheim a îndeplinit şi pe cele de ofiţer în regimentul de Cavalerie-Gardă a împărătesei Maria Feodorovna şi de locotenent-colonel în Manciuria în timpul războiului ruso-japonez din 1904-1905.

Primul Război Mondial l-a găsit pe generalul Mannerheim tot în armata rusă. Pe când conducea Brigada Cavalerie-Gardă pe frontul austriac în Polonia de azi, Mannerheim a primit „Sabia şi Crucea Sf. Gheorghe” pentru acte de vitejie. Începând din 18 februarie 1915 Mannerheim a comandat a 12-a Divizie de Cavalerie. În 1917 Divizia ocupa poziţia de apărare în regiunea Fundul Moldovei. Între 11/12/1916 şi 7/1/1917 Mannerheim a comandat pe frontul românesc o unitate de luptă ruso-română localizată pe Carpaţi. Traseul urmat de Divizia 12 a fost Bălţi-Iaşi-Roman-Bacău-Adjud-Odobeşti. Unitatea ruso-română, deumită „Vrancea” s-a compus mai întâi din a 12-a Divizie de Cavalerie şi dintr-o brigadă de infanterie română, apoi din două divizii de cavalerie rusă, două divizii şi jumătate de infanterie română şi din alte patru regimente de infanterie română. Ea a asigurat apărarea Moldovei pe o linie de front de cca. 30 km. în jurul localitàtii Odobeşti şi a participat la şase bătălii.

Numit pe 12/6/1917 comandant al Corpului de Armată de Cavalerie 5, Mannerheim a luat parte la bătăliile de pe frontul românesc între 12/7 şi 22/8/1917. A renunţat la această funcţie pe 8/9/1917 din motive de sănătate şi a fost mutat pe 20/9/1917 la rezerva districtului militar Odessa, fiind considerat ca „inadaptat condiţiilor momentului”.

După întoarcerea în Finlanda, Mannerheim a comandat trupele finlandeze de eliberare, a învins armata bolşevică la Tampere şi a fost ales în 1918 regent, obţinând recunoaşterea independenţei Finlandei de către Aliaţi.

În iunie 1919, Mannerheim se instalează într-o suită la etajul 2 al hotelului Kämp. Toţi liderii politici şi militari ai ţării au defilat atunci prin culoarele hotelului şi deseori au fost invitaţi la masă în suita generalului. Mai târziu, după ce s-a mutat într-o vilă din oraş, Mannerheim a continuat să vină cu regularitate la hotelul Kämp de cele mai multe ori ca invitat la banchetele date în celebra „Sală a Oglinzilor” care mai este şi azi unul dintre locurile cele mai selecte ale balurilor finlandeze.

Însă una dintre amintirile cele mai populare lăsate de Mannerheim este legată de celebrul „Marski Schnaps”. În armata rusă, la fiecare masă era servit un pahar de schnaps şi militarii insistau ca paharul să fie umplut până la buză pentru a nu pierde nici o picătură din preţiosul lichid. Mannerheim a impus ca la Cartierul General al Armatei finlandeze paharele să fie umplute la maximum, cu interzicerea expresă de a vărsa cea mai mică picătură când ofiţerii le goleau.

După spusele lui Mannerheim, la Şcoala de Cavalerie o parte din soldă era plătită în alcool: un pahar la micul dejun şi două la dejun. De unde insistenţa de a nu pierde nicio picătură! Tot celebrul general, devenit mareşal în a doua parte a vieţii, a determinat proporţiile de neschimbat ale acestei băuturi (1 l de Aquavit de Rajamäki, 2 cl de vermut sec francez şi 1 cl de gin), care a devenit celebrul „Marski schnaps”.

Singura decepţie a ilustrului mareşal a venit de la conflictul între tradiţia rusă a paharului de schnaps şi tradiţia culinară franceză.

Când, în tinereţe, Mannerheim a cerut într-un elegant restaurant parizian să i se servească un pahar de schnaps înainte de masă, „le maître d’hôtel” francez a refuzat, considerând această tradiţie barbară ca un sacrilegiu împotriva sensibilităţii gustative necesară pentru a aprecia „un exploit cullinaire”.

În ciuda insistenţelor, orgoliosul „maître d’hôtel” a refuzat orice compromis, aşa că celebrul militar a fost obligat să se ducă la barul restaurantului pentru a-şi satisface gustul, care nu era prevăzut în tradiţia culinară franceză.
http://ro.altermedia.info/cultura/un-erou-al-timpurilor-noastre-mannerheim_3084.html