Kogalniceanu[v=]

http://cultural.bzi.ro/mihail-kogalniceanu-nu-rata-nimic-a-avut-peste-700-33961

http://cultural.bzi.ro/cum-a-murit-mihail-kogalniceanu-fauritorul-unirii-principatelor-romane-31163

http://accesliber.wordpress.com/2012/02/27/ce-prim-ministru-al-romaniei-din-jumatatea-secolului-al-xviii-lea-a-luptat-pentru-secularizarea-averilor-manastiresti-la-reforma-agrara-si-alte-legi/

Blestemul diamantelor o loveşte mortal pe prinţesa Adela Kogălniceanu

http://istoriesicultura.ro/mihail-kogalniceanu.html

http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/mormantul-lui-mihail-kogalniceanu-ajuns-depozit-materiale-construct

http://adevarul.ro/cultura/istorie/culisele-rupturii-cuza-voda-mihail-kogalniceanu-1_52b16298c7b855ff56cbcc28/index.html

http://adevarul.ro/cultura/istorie/sotia-mihail-kogalniceanu-lovita-moratl-puternic-blestem-1_5280ae9cc7b855ff56e163dc/index.html

http://adevarul.ro/cultura/istorie/masonerie-masoni-1_527b5733c7b855ff56c8ce7f/index.html

Totul a început în 1885 cu nişte studenţi ardeleni de la Bucureşti care au tipărit nişte manifeste iredentiste pe care le-au răspândit în Transilvania. Ungurii au făcut scandal şi vitejii din Guvernul României s-au grăbit să-i expulzeze pe naţionalişti. Ziarele au răcnit, luptătorii pentru libertate s-au bătut cu jandarmii – dar degeaba, ardelenii au fost făcuţi pachet şi trimişi peste graniţă. Tot Bucureştiul era de acord: Guvernul care a trădat idealul naţional trebuie să cadă! Dar cine să ridice drapelul luptei împotriva premierului Ion Brătianu?



Ei bine, Mihail Kogălniceanu a anunţat că va face o interpelare în cestiunea studenţilor ardeleni. Deja se numărau voturile din Parlament şi căderea Guvernului trădător era văzută ca sigură. În ziua interpelării cuconetul bucureştean foşgăia din crinoline în lojele din Dealul Mitropoliei. Căderea lui Brătianu era un spectacol ce nu trebuia pierdut. Conu’ Mihalache a intrat în sală cu braţele pline de dosare, iar în spatele lui se înşirau mai mulţi uşieri cocoşaţi de cărţi, hărţi şi suluri de documente. Conu’ Mihalache vorbea doar cu dovezile pe masă.
Deputaţii opoziţiei abia aşteptau discursul ucigător şi votul de demitere al Guvernului de la Bucureşti. Iar conu’ Mihalache a început să tune şi să fulgere împotriva Guvernului de la Budapesta, protejându-l pe Brătianu. Discursul magistral, plin de fandări retorice împotriva canibalilor de unguri, i-a fost întrerupt de un răcnet indignat: „E uuuns!”  


( George Damian in " Daily Cotcodac " )

O scrisoare a lui Mihail Kogalniceanu

In procesul transformarilor
social-economice si culturale survenite in structura Tarilor Romane
dupa Revolutia din 1821, condusa de Tudor Vladimirescu, care au dus la
Revolutia de la 1848, la Unirea Principatelor Romane din 1859 si la
Independenta Romaniei, s-a afirmat o serie de personalitati
exceptionale, printre care si Mihail Kogalniceanu. El si-a legat numele
de mai toate actele fundamentale care au marcat faurirea Romaniei
moderne. Dar, pana ce sa se impuna ca personalitate remarcabila, Mihail
Kogalniceanu a trebuit sa lupte cu prejudecatile epocii, cu stagnarea,
cu cenzura domniei si cu multe altele. Printre altele, el scrie si
publica, inca din studentia in Germania, volumul "Istoria Valahiei, a
Moldovei si a valahilor de peste Dunare", volumul I, perioada
1241-1792, care reprezinta nu doar o ilustrare stralucita a harului
tanarului istoric, ci si o puternica afirmare contemporana a dorintei
de unitate nationala, devenita, la mijlocul veacului al XIX-lea o
necesitate de natura obiectiva. Pe cand incepuse sa
tipareasca aceasta istorie a romanilor de pretutindeni, primeste de la
tatal sau vestea ca Mihail Sturdza, domnul Moldovei, nu ingaduie
aparitia lucrarii, de teama ca nu cumva sa-si compromita situatia fata
de rusi ori turci, prin vreo apreciere jignitoare a tanarului student.
Printr-o scrisoare, reprodusa mai la vale, Mihail Kogalniceanu cauta
sa-l convinga pe Sturdza ca istoria pe care o scrie nu atinge nici pe
unii nici pe altii si-l roaga sa incuviinteze aparitia lucrarii.
Scrisoarea de mai jos demonstreaza si talentul de diplomat al
autorului, recunoscut mai tarziu, in anii 1876 si 1878, prin numirea sa
ca ministru al Afacerilor Externe. Trebuie stiut ca acest Mihail
Sturdza nu a fost cel mai rau dintre ultimii domnitori autohtoni ai
Moldovei. Era un om instruit, sustinandu-l pe Gh. Asachi la crearea
Academiei Mihailene din Iasi, cu rang universitar, aceasta fiind prima
universitate din Principate, care, cat de curand, se va dovedi un focar
al desteptarii nationale. A fost un administrator abil,
desi a cautat sa-si sporeasca substantial averea. In general, a facut
sau si-a dat concursul la realizarea multor lucruri bune si pentru
tara. Era insa departe de vitejii voievozi ai Moldovei de odinioara.
Speriat de rusi si de turci, care nu agreau Unirea Principatelor, el ii
supraveghea permanent pe studentii moldoveni plecati in strainatate, ca
nu cumva sa supere puterile straine de care, din nefericire, depindea
tara. Astfel, el interzicea, dupa doar trei numere, aparitia revistei
"Dacia Literara", intemeiata de Mihail Kogalniceanu, din pricina ca
titlul acesteia chema fatis nu doar la Unirea Moldovei cu Tara
Romaneasca, ci si cu Transilvania. In anul 1848, intreprinde masuri de
reprimare a miscarii revolutionare a tinerilor boieri din Moldova, care
au prezentat in prealabil domnitorului un memoriu cu revendicari in 35
de puncte. Insa memoriul intocmit de ei, care de altfel nu cuprindea
decat dorinte moderate si mai mult de ordin administrativ, i-a servit
ca motiv pentru arestarea celor considerati periculosi. Cei
care au putut au emigrat. Intre acestia s-au aflat Mihail Kogalniceanu
si Alexandru Ioan Cuza. De fapt, nu doar din pricina rusilor si a
turcilor nu agrea Mihail Sturdza Unirea, ci si din pricina ca vroia sa
pastreze puterea, fara sa-i pese de dorintele unor boieri si ale
poporului. De altfel, s-a si inrudit cu fostul caimacam al Moldovei,
stefan Vogoride, antiunionist notoriu, luand-o de sotie pe fiica
acestuia, Smaranda. Se intampla atunci cam ce se intampla astazi in
Basarabia, Voronin fiind un fel de Mihail Sturdza, dar fara apetenta
culturala a acestuia. Pe cei doi ii mai apropie si lacomia de bani.
Dar, cum a fost maturat de pe scena istoriei Mihail Sturdza, dupa
Revolutia de la 1848, asa va fi maturat, cu siguranta si Vladimir
Voronin. E limpede ca dorinta de unitate nationala a romanilor nu va
putea fi inabusita niciodata. Asadar, sa vedem, odata cu scrisoarea lui
Mihail Kogalniceanu, in ce conditii a inmugurit Unirea Principatelor
Romane:

"Berlin, 22 Fevruarie, 1837. / Altete, / Sunt trei ani
de cand am parasit Moldova. De atunci pana acum, si chiar inaintea
plecarii mele din patrie, singurul meu scop, singurul meu gand, singura
mea ambitie au fost sa dau o prescurtare a istoriei tarii mele. Plecand
din Moldova, avusesem grijea de a lua cu mine toate documentele
istorice ce-mi fusese cu putinta a-mi procura, mai multe manuscripte
ale lui Miron, ale fratelui sau, alti scriitori din letopisete, precum
si cantece istorice. Sosind in Franta, am pus toata grijea, am
intrebuintat toate micile mele venituri la cumpararea cartilor ce se
raportau la cele doua principate. Am consacrat noptile mele citirii si
extragerii a tot ce ziarele scriau despre Moldova si Tara Romaneasca.
Parasind Franta si venind la Berlin, am avut la dispozitie bogata
biblioteca regala. Comoara mea istorica a crescut
foarte mult, asa incat se ridica la mai mult de 300 de volume. Toti
istoricii poloni, unguri, bizantini, ardeleni mi-au fost dati; cand nu
intelegeam limba in care scrisesera, profesori distinsi ai
Universitatii din Berlin au incurajat munca mea si mi-au dat luminile
pe care nu le aveam. De un an inchin toate momentele pe care mi le lasa
celelalte studii, ca sa-mi indeplinesc planul. Intreaga istorie a
vechii Dacii, extrasa din autorii greci si latini e ispravita, ca si
istoria Tarii Romanesti pana la moartea lui Mihai Viteazul, in 1601.
Aceste doua parti sunt si tiparite.
Chiar azi primesc insa de la
tatal meu o scrisoare, in care-mi scrie ca Alteta Voastra nu-mi da voie
sa tiparesc aceasta istorie, inainte de a o fi citit. Aceasta a si fost
totdeauna dorinta mea, dar temandu-ma sa nu Va inoportunez, n-am
indraznit a Va scrie. Era, fara indoiala, foarte indraznet planul meu
de a scrie ultimele evenimente. Inseamna sa plutesc intre Scylla si
Caribda: de o parte Turcii, de alta Rusii. De aceea nu voiam sa tratez
istoria mea decat pana la 1800; de la aceasta epoca pana la 1834 nu
voiam sa spun decat doar cateva cuvinte asupra faptelor...
Ma
rog deci foarte mult de Alteta Voastra sa-mi dea voie a urma o opera,
in care politica moderna are a juca un rol foarte mic. Ma indatorez a
trimite Altetei Voastre manuscriptul de la 1800 incoace: dupa ce-l veti
fi cetit, il voiu da la tipar. In 1825, supt o atarnare mult mai
stransa de Turcia, Grigore Plesoianu, profesor la Bucuresti, tuna
contra tiraniei Otomanilor; acuma la Craguievat, o culegere de poezii
care descriu razboiul pentru neatarnarea Serbiei se tipareste cu voia
Guvernului.
Rog mult deci inca o data Alteta Voastra sa-mi ingaduie
publicarea acestei lucrari, cu care m-am angajat si pe care n-o pot
intrerupe decat facandu-ma de rasul lumii. Un mare numar de jurnale au
si anuntat opera mea si m-au facut prin aceasta sa contractez datoria
de a o publica. Oricum, supremele ordine ale Altetei Voastre vor fi
indeplinite, fie ca-mi vor fi favorabile ori ba. Chiar
din acest moment fac sa inceteze tiparirea, desi zece coale au si fost
trase si ma costa peste 50 de galbeni, suma imensa pentru mine, caci
mi-am dat veniturile pe sase luni inainte. Imi iau in acelasi timp
libertatea de a trimite Altetei Voastre o coala tiparita din opera mea.
Daca Ministerul Afacerilor Straine se invoieste la aceasta, Va voiu
trimite toate cele zece coale, pentru ca Alteta Voastra sa poata vedea
ca intentiile mele sunt numai patriotice.
Am onoare de a fi, cu
cel mai adanc respect si cea mai vie recunostinta, al Altetei Voastre
prea umil si prea ascultator supus. / M. Kogalniceanu"

Alexandru ZUB – Mihail Kogãlniceanu în perspectiva modernitãtii românesti

Alexandru ZUB – Posteritatea lui Kogalniceanu

190 de ani dela nasterea lui Mihail Kogalniceanu, Silvestru Moraru, 9/25/2007
Nota : prezentare facuta la sezatorea cenaclului Observatorul din 23 septembrie Mihail Kogalniceanu s-a nascut in septembrie 1817. Era fiul vornicului Ilie Kogalniceanu si al Catincai Stavilla, \"...

Kogalniceanu, personalitate enciclopedica ramasaconstiint românilor



Mihail Kogalniceanu s-a nascut la data de 6 septembrie 1817 la Iasi. Urmeaza Pensionul lui Cuenim si scoala alaturi de Al.I.Cuza, V. Alecsandri, Matei Millo. Studiile literare le face la Luneville (Franta), iar cele istorice si juridice la Universitatea din Berlin. Reintors la Iasi, conduce mai multe reviste, dând o noua orientare literaturii române, in sensul specificului national (Alauta româneasca, 1838; Dacia literara, 1855). Ocupa functia de director al Teatrului National din Iasi, alaturi de V. Alecsandri si C. Negruzzi. In anul 1843 e profesor la Academia Mihaileana, inaugurând cursurile de istorie printr-un inimos Cuvânt de deschidere, insa consulul rus a dispus inchiderea cursului. Kogalniceanu nu a participat direct la Revolutia de la 1848. El s-a refugiat la Cernauti, plecând apoi la Paris. Dupa caderea domnitorului Sturza, incepe lupta pentru Unire si pentru independenta României. Pe lânga numeroasele opere istorice si oratorice, Kogalniceanu a lasat in urma sa si câteva proze frumoase: nuvela Iluzii pierdute (1841) povestind primul amor; un fragment de roman Tainele inimii (1850); schitele de moravuri Adunari dantuitoare (1839), Fiziologia provintialului la Iasi (1844).

Iulia PETRESCU

http://www.ultima-ora.ro/#Monden

Kogalniceanu, epurat in cascada

ANALIZA

Experienta istorica a multor popoare pune in evidenta faptul ca ori de cate ori s-a schimbat regimul politic intr-o tara, ori carmuirea acesteia, noii guvernanti s-au grabit sa nege public ca i-ar lega ceva de trecut, s-au delimitat de actele celor de la care au preluat puterea si, uneori, chiar i-au exclus din viata politica sau le-au restrans accesul la aceasta.

Dezbaterile parlamentare pe marginea initiativei legislative aprobate de Senat privind limitarea temporara a accesului la unele functii si demnitati publice a anumitor categorii de persoane ne reamintesc procesul lustratiei la care a fost supus de trei ori la rand eminentul om politic si unul dintre fauritorii Romaniei moderne, marele patriot Mihail Kogalniceanu, in 1866. Lui Kogalniceanu i s-a refuzat validarea mandatului de membru al Adunarii Constituante aleasa in 1866 si apoi de deputat, sub diferite pretexte, care nu au putut sa ascunda adevaratul motiv: apartenenta sa, in calitate de prim-ministru al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la "Vechiul Regim".

POLEMICI. Alegerile lui Kogalniceanu in Adunarea Constituanta au provocat in epoca ample si patimase discutii. Unul dintre membrii Adunarii, deputatul Nicolae Ionescu, avea sa spuna in apararea lui Kogalniceanu: "Nu respingeti un om pentru ca este adversarul principiilor ce profesati. Domnul Kogalniceanu ar putea fi lesne respins in numele moralei publice, ar putea fi respins in numele acelei justitii, care nu este scrisa, dar care se exercita in puterea constiintei publice, a moralitatii si a convingerii tarii. Trebuie sa-l chemati intre dvs. ca sa-l aveti in fata si-l veti vedea in tot minutul rosind si ca un repetinte sa-si marturiseasca pacatul si sa-l iertam". Adversarii poli- tici ai lui Kogalniceanu au sustinut, dimpotriva, ca "pe taramul moral trebuie sa-l dam afara din Camera", intrucat Kogalniceanu s-a facut vinovat de lovitura de stat infaptuita la 2 mai 1866 de domnitorul Cuza.

RECHIZITORIU. "Vina" lui Kogalniceanu trebuia pedepsita, iar sanctiunea nu putea fi decat interzicerea drepturilor sale politice, chiar daca faptele imputate acestuia nu fusesera constatate printr-un act de justitie. Sentinta pronuntata fara drept de apel de deputatul Blaremberg ilustreaza cel mai direct opozitia majoritatii parlamentare fata de adversari, in numele unor false principii de etica politica. "Considerand – spune acesta – ca domnul Mihail Kogalniceanu, ca ministru la 2 mai 1864 prin lovitura de stat, s-a facut culpabil de un sperjur si de un atentat in contra legilor, subscrisii propunem ca Adunarea Romaniei, fara a mai cerceta titlurile alesului, in interesul demnitatii acestui Corp si al moralitatii publice, sa-l respinga din sanul sau."

Atacul impotriva lui Kogalniceanu a fost reluat cu aceeasi virulenta la 5 iunie 1866, cand acesta dobandeste un nou mandat. Adversarii sai repun pe tapet pretextele aduse anterior, votand pentru o noua invalidare, valabila – o afirma deputatul Gh. Stirbei – pentru inca zece alegeri. Kogalniceanu este invalidat din nou. In alegerile din 5 octombrie 1866 va fi reales simultan in cele trei colegii electorale in care isi depusese candidatura. Mandatul sau este din nou contestat, desi deputatul Dimitrie Ghica a facut un apel patetic pentru a se uita greselile trecutului caci, spunea acesta, "e trist ca se mai aude de o impartire in oamenii de la 11 februarie 1866 (data inlaturarii de la domnie a lui Cuza – n.n.) si de la 2 mai 1864" (data loviturii de stat, organizata de Cuza cu sprijinul lui Mihail Kogalniceanu – n.n.).

Introduse intr-o ecuatie politica, lustratia si reconcilierea se exclud reciproc. Rezolvarea ecuatiei presupune moderatie si intelepciune. In istoria moderna si contemporana a civilizatiei europene au existat si situatii cand nu s-a recurs la lustratie, ci s-a optat fara rezerve pentru reconciliere nationala. Astfel, art.11 din Charta constitutionala, adoptata in Franta la 4 iunie 1814, prevedea ca "orice cercetari ale opiniilor si voturilor emise pana la Restauratie sunt interzise. Aceeasi uitare este ceruta tribunalelor si cetatenilor". In felul acesta, poporul francez, dezbinat de Revolutia din iulie 1789 si de curentele revolutionare ulterioare nu a simtit nevoia lustratiei si a progresat social si politic in spiritul patriotic al consensului si al reconcilierii nationale.

Peste un secol si jumatate, Portugalia si Spania au inlaturat si depasit regimuri politice de tip fascist, in acelasi spirit al reconcilierii si reconstructiei democratice. Grecia nu face nici ea exceptie.

Comunismul ca fenomen politic si ca sistem de guvernare trebuie, fara indoiala, condamnat, respins. O lege a lustratiei era, insa, oportuna, ba chiar necesara in Romania, dar nu mai tarziu de 1991. La 16 ani de la revolta populatiei impotriva comunismului ca sistem politic, o lege a lustratiei isi reduce drastic efectele, intrucat destinatarii sai se afla la varsta pensionarii, accesul lor la demnitati si functii publice fiind accidental.

NECONSTITUTIONALITATE. Nu avem intentia de a relua argumentele privind neconstitutionalitatea propunerii legislative privind lustratia, prezentate in avizul consultativ al Consiliului legislativ, precum si in unele luari de pozitie publice. Mentionam insa doar alte doua argumente suplimentare, pentru neconstitutionalitatea proiectului, care nu au fost inca analizate.

A interzice exercitarea dreptului de a ocupa o demnitate sau o functie publica, din cele enuntate in art. 2 al proiectului de lege aprobat de Senat, inseamna a introduce o restrangere a acestuia care are caracter de principiu, dat fiind faptul ca perioada de interdictie ar dura 10 ani de la intrarea in vigoare a legii. Aceasta echivaleaza, practic, cu restrangerea dreptului ca atare, ceea ce contravine insa art. 53 din Constitutie. Potrivit art. 53 din Constitutie, restrangerea dreptului trebuie sa fie un impediment temporar, nu o interdictie de lunga durata, cu caracter de principiu, practic cu efecte permanente.

SCOPUL LEGITIM. CEDO a decis deja in jurisprudenta sa ca notiunea de "necesitate" implica faptul ca ingerinta statului in viata individului – categorie in care putem include si interdictia acestuia de a avea pe timp limitat accesul la functii publi-ce – corespunde unei nevoi sociale imperioase si in mod special trebuie sa fie proportionala cu scopul legitim urmarit. Societatea democratica presupune prin ea insasi accesul egal al cetatenilor la magistraturile Cetatii, egalitatea de sanse, or tocmai aceste drepturi sunt negate prin Legea lustratiei. Intr-un stat de drept, cetatenii – ca particule sociale ale poporului – sunt detinatori de suveranitate, iar statul trebuie sa le asigure exercitiul suveranitatii. Aceasta presupune insa nu numai dreptul de a vota, ci si dreptul de a fi ales. Legea lustratiei neaga acest drept primar al omului. Numai instantele de judecata au competenta sa interzica drepturile politice ale unui individ, tocmai pentru ca instantele nu sunt prinse in jocul politic. Dupa 16 ani de la inlaturarea regimului comunist totalitar, o lege a lustratiei ar avea efecte minore. Viata ii va indeparta de la sine pe cei vizati in lege de la demnitati si functii publice, dovedind prin aceasta ca este cel mai intelept legiuitor.





PLACA SE REPETA SUB TOATE REGIMURILE


Drama lui Kogalniceanu nu este singulara in istoria politica a poporului roman. Peste sapte decenii, regele Carol al II-lea ii va persecuta pe legionarii lui Codreanu, pentru ca ii erau inversunati adversari politici. La randul sau, legionarul Hora Sima isi va inlatura pe unii dintre adversari, inclusiv interzicandu-le accesul la demnitati si functii publice. Generalul Ion Antonescu se va razboi cu legionarii simisti, iar dupa 23 august 1944, comunistii, taranistii, liberalii si social-democratii vor milita la unison pentru purificarea administratiei publice. Intors de la Moscova unde semnase Conventia de armistitiu cu Puterile Aliate, ministrul comunist de Justitie, Lucretiu Patrascanu, anunta public inlaturarea din viata publica "a tuturor instrumentelor vechiului regim". In realizarea acestui obiectiv guvernamental comun, Guvernul Sa-natescu a adoptat Decretul-lege nr.1701 pentru purificarea administratiilor publice, care a fost apoi modificat si completat printr-o suita de alte acte normative, creandu-se, in cele din urma, un cadru legislativ unitar prin adoptarea Legii nr. 217 din 30 martie 1945. Noua lege stabilea conditiile pentru epurarea intregului aparat de stat. Legislatia prin care s-a impus, intre altele, impiedicarea anumitor persoane de a ocupa functii publice in aparatul de stat, a culminat, dupa cum este cunoscut, cu cele doua legi adoptate in ianuarie 1945, prin care s-au adoptat prime masuri de stabilire a unei raspunderi penale si politice a persoanelor vinovate "de starile create in Romania ca urmare a unei activitati politice duse impotriva intereselor tarii si ale poporului roman", precum si cu Legea nr. 312 din 24 aprilie 1945. Ulterior, in anii regimului comunist totalitar, partidul unic a continuat aceasta politica pana cand intregul aparat de stat a fost supus unei lustratii generale. Numai atunci s-a renuntat la vendeta politica.

http://www.jurnalul.ro/articol_52110/lustratia_la_romani____