Talbott[v=]

În vara fierbinte a lui 1968, un tânăr ziarist, prototip – prin seriozitatea comportamentului şi idealismul convingerilor – al „americanului liniştit”, imaginat, într-un alt context (războiul din Vietnam), de Graham Greene, asista neputincios la înăbuşirea sub şenilele tancurilor sovietice a Primăverii de la Praga. Marcat profund de cele întâmplate, tânărul de odinioară ajungea, la capătul unui demers jurnalistic de un sfert de veac în tranşeele războiului rece, nr. 2 al Diplomaţiei marii democraţii de peste Ocean. Calitate în care va juca un rol decisiv în lansarea şi materializarea conceptului de lărgire a alianţei atlantice spre Răsăritul Europei, pentru a face imposibilă repetarea unei asemenea agresiuni. Discreţia şi eficacitatea travaliului pe care îl va depune în acest sens, personal rămânând mereu, cu modestie, în plan secund, conferă un conţinut nou, pozitiv, noţiunii compromise de eminenţă cenuşie.
Strobe Talbott – aşa se numea gazetarul devenit ulterior diplomat – îşi decoperise de timpuriu interesul pentru frământările epocii; încă de pe băncile liceului, când urmărise cu sufletul la gură criza din 1962 a rachetelor din Cuba, care risca să arunce omenirea într-o catastrofă nucleară pustiitoare. Interes dublat de pasiunea pentru marea literatură rusă, insuflată tot pe atunci de către unul dintre profesori, de unde dorinţa de a citi în original pe Tolstoi, Puşkin şi Dostoievski. Si aşa se face că, înscriindu-se la universitatea de elită Yale, Talbott şi-a ales ca specialitate limba rusă, ca şi problemele curente ale spaţiului rusofon. Vocaţia pentru gazetărie şi-a găsit o primă manifestare când a ajuns şef de redacţie (managing editor) al cotidianului campusului universitar, „Yale Daily News”, poziţie pe care o deţinuseră în trecut studenţi care aveau să devină personalităţi de anvergură ale vieţii americane, cum a fost cazul lui Henry Luce, cofondator al marelui săptămânal „Time”, cea mai prestigioasă publicaţie de gen de peste Ocean.
În vârtejul Primăverii de la Praga
1968 avea să fie pentru Talbott un an de căpătâi. Intră ca stagiar la biroul de la Londra chiar al revistei „Time”, având şansa să fie trimis, în această calitate – şi nu în ultimul rând datorită cunoştinţelor sale de limbă rusă – la Praga, unde se instalase o „primăvară” politică, din păcate mult prea trecătoare, aşa cum avea să se dovedească în curând.
Aici va lua contact cu efervescenţa fără precedent generată de experimentul „socialismului cu faţă umană”. Experiment care atrăsese cu forţa unui magnet un puhoi de ziarişti, cartierul lor general fiind stabilit în holurile spaţioase ale clasicului hotel praghez Adlon, de pe vremea Austro-Ungariei, transformat într-o febrilă bursă de ştiri, unde domnea o forfotă permanentă. Printre cei prezenţi se remarca şi tânărul stagiar de la „Time” (abia împlinise 22 de ani), care impresiona însă prin bogăţia informaţiei şi siguranţa de sine. Aflat şi el la Praga, ca trimis al Agenţiei Române de Presă AGERPRES, alături de o echipă întreagă de ziarişti români, semnatarul rândurilor de faţă avea să constate, în schimburile de păreri obişnuite în asemenea ocazii, că, în ciuda tinereţii sale, confratele american era neaşteptat de familiarizat cu realităţile est-europene. Profund ataşat ideilor libertăţii, era sincer preocupat de soarta Cehoslovaciei, ţintă a criticilor şi iritării crescânde a Moscovei. Cunoştea reacţiile din celelalte capitale răsăritene faţă de cele ce se întâmplau la Praga şi nu era străin de poziţia singulară a Bucureştiului. Se vedea că e un profesionist care îşi face cu sârg meseria.


La Oxford, coleg de cameră cu Bill Clinton


Brutala intervenţie sovietică din noaptea de 20 spre 21 august, care va provoca revolta întregii lumi civilizate, îl va impresiona adânc, apreciind-o ca o dovadă nu de putere, ci de slăbiciune din partea Kremlinului. În toată cariera sa îl vor urmări imaginile şocante ale acestei intervenţii şi, fără îndoială, aici trebuie găsită cheia demersurilor sale ulterioare.
Demersuri subsumate ideilor de pace în numele cărora se explică, de altfel, prezenţa sa în Anglia, de unde, cum am văzut, va pleca la Praga, ca trimis al lui „Time”. Ca mulţi alţi tineri americani din acea vreme, Talbott era ostil războiului din Vietnam şi pentru a evita recrutarea părăsise ţara, reuşind să obţină o bursă în Europa, la Oxford. Aici va fi coleg de cameră cu un alt contestatar al războiului din fosta Indochină franceză, viitorul preşedinte al Americii, Bill Clinton, de care îl va lega pînă astăzi o strânsă prietenie (la fel de bun prieten fiind şi cu soţia acestuia, Hillary). Nu avea de unde să ştie că acest incident biografic va influenţa hotărâtor cariera sa ulterioară.
La Oxford va audia, înaintea plecării la Praga, prelegerile unui mare sovietolog britanic, prof. Isaiah Berlin, care îi va deveni un adevărat mentor şi care, mai târziu, îi va spune că invazia Cehoslovaciei prevesteşte „decrepitudinea sistemului şi ideologiei sovietice”. Cuvintele i se vor întipări pentru totdeauna în memorie. Prin intermediul venerabilului cărturar, Talbott va cunoaşte pe surorile stabilite la Oxford ale lui Boris Pasternak, autorul acelui act de acuzare împotriva comunismului care este „Doctor Jivago”. Va fi primul său contact, chiar dacă în afara hotarelor URSS, cu disidenţii sovietici. Va urma traumatizanta experienţă pragheză, după care, în acelaşi an 1968, vizitează pentru prima oară Moscova.


„Cărăuş” clandestin al memoriilor lui Hruşciov
Va rămâne aici o lună întreagă, folosită pentru a se documenta intens, ca şi pentru a cunoaşte viaţa de zi cu zi a „omului sovietic” şi a stabili, de data aceasta la faţa locului, contacte cu personalităţi disidente. Va reveni în vara anului următor, când va reuşi, printr-un concurs de împrejurări demne de un roman poliţist, performanţa de a scoate clandestin din URSS memoriile lui Hruşciov, pe care le va şi traduce şi edita prompt, sub titlul general „Khruschev Remembers” (Hruşciov îşi reaminteşte), un prim volum fiind publicat în 1970, când fostul lider sovietic încă trăia, urmat de un al doilea, în 1974, după moartea acestuia. Autorul acestei senzaţionale „lovituri” publicistice va căpăta o largă notorietate internaţională.
Întregul episod este destul de complicat. Talbott păstrează discreţia asupa modului cum a intrat în posesia memoriilor, dar potrivit unor versiuni credibile, i-ar fi servit drept intermediar ziaristul moscovit Viktor Louis, personaj misterios, un apropiat al KGB, folosit nu o dată ca agent de influenţă în mediile de presă occidentale. În acea perioadă, şeful KGB, Iuri Andropov, „pacificatorul” Ungariei în 1956, s-ar fi aflat într-o luptă surdă de putere cu liderul de partid Leonid Brejnev, socotindu-l responsabil de stagnarea accentuată a economiei URSS şi de şubrezirea poziţiilor statului sovietic pe plan extern.
Şeful KGB, Andropov – sătul de Brejnev
O situaţie pe care, în virtutea postului său, Andropov era în măsură să o cunoască cel mai bine. Or, memoriile lui Hruşciov, înregistrate pe bandă de magnetofon, îi sprijineau teza că Brejnev este un infatuat şi un incapabil, care duce ţara la ruină. Fidel absolut principiilor bolşevismului, dar în acelaşi timp deschis pe plan personal spre modernitate (savura muzica de jazz clasică, se relaxa citind literatură poliţistă occidentală ş.a.), Andropov, vlăstar al unei familii înstărite cu rădăcini germane, ar fi dorit să-l pună în imposibilitatea de a mai acţiona pe Brejnev, iar apoi să îndrepte URSS pe calea unor reforme menite să-i consolideze statulul de superputere. Nu întâmplător, unul dintre activiştii pe care îi pregătea în acest scop nu era altul decât Gorbaciov. Iar faptul că memoriile lui Hruşciov proveneau prin filiera KGB nu avea importanţă din punctul de vedere al lui Talbott, ca şi al Occidentului în general, atâta vreme cât ele erau autentice. Talbott a recunoscut, deschis, că l-a cunoscut pe Viktor Louis din 1969 şi până la moartea acestuia (în 1992) şi că ştia de legăturile sale cu KGB, utilizând, ca un bun gazetar ce era, anumite informaţii primite din partea acestuia, dar numai după ce s-a convins, pe calea unor verificări riguroase, că ele corespund realităţii.
Două decenii în redacţia „Time”
În acest context, nu este de mirare că, după apariţia volumului al doilea al memoriilor lui Hruşciov, lui Talbott i se va ridica, în urma ordinului lui Brejnev, viza de intrare în Uniunea Sovietică. Ea îi va fi restabilită abia după cinci ani (1979), când sănătatea liderului de la Kremlin devenise tot mai precară, iar Andropov era pe punctul de a-i succede (în 1982), păstrând însă puterea doar pentru scurtă vreme. Între timp, fostul stagiar (care, după intermezzo-ul de la Oxford, se întorsese la Yale, ca şi Bill Clinton, de data aceasta pentru studii la Drept) devenea angajat cu drepturi depline la „Time”, unde avea să rămână nu mai puţin de 21 de ani, ocupând funcţii tot mai importante: mai întâi corespondent pentru URSS şi Europa răsăriteană, inclusiv România, apoi acreditat special la Departamentul de Stat şi la Casa Albă şi, în final, supremă consacrare, „columnist” (semnatar al unei rubrici permanente de comentarii care dau linia asupra evenimentelor majore) şi „editor-at-large” (editor cu însărcinări speciale).
O eminenţă cenuşie a Casei Albe
În 1993, peisajul internaţional prezenta modificări esenţiale. Imperiul sovietic încetase să mai existe. La fel şi Tratatul de la Varşovia. America avea un nou preşedinte în persoana lui Bill Clinton, care succeda lui George Bush Senior, iar în viaţa şi cariera lui Strobe Talbott începea o nouă etapă. Este chemat de vechiul său coleg şi prieten din anii studenţiei la Departamentul de Stat.
Aici va fi, la început, ambasador cu însărcinări speciale şi consultant în problemele fostului spaţiu sovietic şi ale celui adiacent, iar din 1994 adjunct al secretarului de stat, adică nr. 2 al Diplomaţiei americane (titular a fost mai întâi Warren Christopher, apoi Madeleine Albright), domeniul său prioritar fiind acelaşi. Va rămâne în această funcţie timp de şapte ani (până când Clinton îşi va termina şi al doilea mandat prezidenţial). Ca unul ce trăise nemijlocit invazia sovietică în Cehoslovacia şi care era atât de familiarizat cu politica şi obiectivele Kremlinului, Strobe Talbott va acţiona cu discreţie, dar energic, ca o eminenţă cenuşie a Casei Albe, concentrându-şi eforturile în direcţia punerii ţărilor central şi est-europene sub scutul alianţei atlantice, astfel încât acestea să nu mai devină niciodată victime ale colosului vecin.
Imperativul unei noi arhitecturi de securitate
Statornicirea unei noi arhitecturi de securitate pe continent şi în general în lume era o idee fundamentală ce se impunea în împrejurările vidului de putere de după dezagregarea URSS, NATO adoptând în această privinţă, ca urmare a diligenţelor ferme ale lui Talbott, încă de la începutul anului amintit, 1994, decizia extinderii spre Răsărit, prin admiterea de noi membri. O decizie de asemenea complexitate nu era uşor de luat, nici de tradus în viaţă, ea întâmpinând reacţii adverse, inclusiv în Senatul american.
Pentru a înlătura orice obiecţii şi a demonstra necesitatea stringentă a extinderii, Talbott publică, în 1995, în paginile unui important periodic newyorkez, articolul teoretic „De ce trebuie lărgit NATO”, care sintetizează strălucit argumentele în favoarea unui astfel de imperativ. Mulţi îl compară prin însemnătatea lui cu faimosul articol din 1947 al unui alt diplomat american de frunte, George Kennan, care, sub semnătura „X”, punea bazele politicii de indiguire (containment) a expansionismului sovietic. În spiritul acestui text fundamental al războiului rece lua naştere, în 1949, NATO, care acum, la multe decenii distanţă, se găsea într-un moment de răscruce. În noile condiţii, alianţa atlantică trebuia să capete o nouă înfăţişare dacă voia să supravieţuiască. „A îngheţa NATO în configuraţia războiului rece ar fi o imensă greşeală, un revers serios pentru naţiunile democratice care speră să se alăture alianţei, ca şi pentru interesul Americii de a sprijini instituţiile democraţiei. Dimpotrivă, de pe urma lărgirii NATO... vor beneficia toate popoarele continentului şi, în aceeaşi măsură, comunitatea tranatlantică în ansamblu”, afirma noul adjunct al secretarului de stat, Talbott.
„Dacă nu se extinde, NATO va dispărea”
Doi ani mai târziu, într-un articol publicat în „Time”, Talbott este şi mai categoric, avertizând asupra pericolului osificării sau chiar al dispariţiei alianţei dacă aceasta nu se va extinde: „Lărgirea este calea justă de urmat, mai ales în comparaţie cu alternativa îngheţării NATO în alcătuirea războiului rece. Oricare ar fi costurile şi greutaţile unui asemenea proces, mult mai mari ar fi costurile şi primejdiile dacă am proceda altminteri. Dacă vom permanentiza linia despărţitoare impusă de Stalin de-a curmezişul Europei în 1945, am supune alianţa riscului de a-şi pierde orice semnificaţie sau poate de a se dezmembra. Respinse în aspiraţiile lor de a se alătura NATO, ţările central şi est-europene se vor precipita să-şi creeze, pe căi oneroase, propriile lor aranjamente de securitate, intrând în competiţie unele cu altele”.
„Uşa rămâne deschisă pentru România”
Avertisment sever, care avea să aibă efectul dorit. Si, într-adevăr, de-a lungul a trei etape – 1999, 2004 şi 2009 –, NATO avea să-şi mărească numărul de membri de la 16 la 28 de state. La summitul NATO de la Madrid, din iulie 1997, s-au deschis porţile primei etape pentru ţările aşa numitului grup de la Visegrad – Polonia, Cehia şi Ungaria – acestea fiind socotite, în acel moment, cele mai pregătite în vederea aderării, care avea să devină realitate doi ani mai târziu. România a rămas pe dinafară, fiind imortalizată scena când preşedintele francez Jacques Chirac, susţinător al candidaturi Bucureştiului, îl dojeneşte sever pe omologul sau american Bill Clinton pentru poziţia sa defavorabilă acestei candidaturi. În compensaţie pentru dezamăgirea resimţită de români, Talbott este, după toate probabilităţile, cel care l-a sfătuit pe Clinton ca, la întoarcerea de la Madrid, să poposească pentru câteva ore la Bucureşti, pentru a mai îndulci pilula, ceea ce s-a şi întâmplat. Iar în anul următor, nr. 2 al Diplomaţiei americane avea să se deplaseze personal în ţara noastră, asigurându-şi gazdele că „uşa lărgirii NATO rămâne deschisă ca regulă generală şi în mod special pentru România”.
Promisiune liniştitoare, care avea să fie îndeplinită întocmai, în noiembrie 2002 (America avea un nou preşedinte în persoana lui George Bush Junior, iar Talbott îşi încetase şi el mandatul), România fiind invitată la summitul de la Praga, împreună cu Bulgaria, ţările baltice, Slovacia şi Slovenia, să facă parte din NATO, ceea ce avea să se oficializeze în martie 2004.
A fost rândul Bucureştiului să găzduiască, în aprilie 2008, un summit al alianţei – cea mai mare şi mai importantă reuniune internaţională organizată vreodată în capitala României – în cursul căruia o invitaţie similară avea să fie adresată Croaţiei şi Albaniei, porţile NATO fiind în continuare deschise, chiar dacă nu se poate preciza când va avea loc o nouă (a patra!) etapă a lărgirii. Reconfigurarea alianţei constituie, fireşte, o operă colectivă, dar rolul lui Talbott, exercitat cu modestia sa caracteristică, evitând să se pună pe sine în centrul atenţiei, a fost şi rămâne indiscutabil, pentru care merită toată gratitudinea.
„La cele mai înalte nivele”: dezvăluiri de senzaţie
România, pentru care apartenenţa la NATO are şi o semnificaţie specială, aceea de a fi consfinţit anularea în fapt a acordului de procentaj Churchill-Stalin, care o abandona, încă înainte de Ialta, în mâinile comunismului, are şi un alt motiv de gratitudine. Este vorba de extrem de importantele dezvăluiri asupra întâlnirii Bush Senior-Gorbaciov, de la începutul lunii decembrie 1989, din largul insulei Malta, şi mai ales asupra consultărilor secrete sovieto-americane pe marginea Revoluţiei române, de la sfârşitul aceleiaşi luni, dezvăluiri pe care Strobe Talbott le face în cartea „At the Highest Levels” (La cele mai înalte nivele), scrisă împreună cu istoricul Michael R. Beschloss. În acel moment, Talbott se afla deja la Departamentul de stat şi cu atât mai multă greutate au cele revelate de el în premieră absolută pe atunci.
Unul dintre miturile cele mai durabile ale Revoluţiei române, care persistă şi astăzi în rândurile multora dintre compatrioţii noştri, este că la Malta s-a discutat pe larg despre România şi că aici a fost pusă la cale răsturnarea lui Ceauşescu. Este regretabil că susţinătorii acestui mit ignoră cu desăvârşire revelaţiile din amintitul volum, cu atât mai mult cu cât traducerea (ramarcabilă) în limba română a fost scoasă de sub tipar (în editura ELIT) la numai un an, dacă nu mai puţin, de la publicarea originalului.
Complotul anticeauşist de la Malta, un mit. Bush Senior şi Gorbaciov confirmă
Impecabil documentată, exemplu de investigaţie exhaustivă, care merge, cum se spune „până în pânzele albe”, cartea, cu acces la surse dintre cele mai secrete americane şi sovietice, nu cuprinde nici cea mai mică referire la pretinsele discuţii asupra soartei României şi a „complotului” împotriva lui Ceauşescu. Nu există niciun suport, oricât de firav, al unor astfel de fabulaţii, al unei asemenea teorii conspiraţioniste, care pleacă de la premisa că România ceauşistă ar fi fost „buricul pâmântului”, liderii celor mai mari puteri ale lumii, confruntaţi cu o agendă copleşitoare, neavând altceva mai bun de făcut decât să uneltească pe seama celui ce o conducea. Nici vorbă de aşa ceva! (În treacăt fie zis, o asemenea ipoteză ar fi fost de natură să-l flateze enorm pe Ceauşescu, care tot se socotea om de stat de importanţă planetară...).
De altfel, când în mai 1995 s-a aflat în vizită la Bucureşti, Bush Senior a declarat tranşant şi nu fără o doză de ironie la o întrebare din partea ziarului „Adevărul”, pusă la conferinţa de presă de la Palatul Parlamentului: „Categoric, nu am discutat nimic la Malta nici despre România, nici despre Ceauşescu. Desigur, am fost acolo şi dacă aş fi discutat despre aşa ceva, sunt primul care ar trebui să ştiu. Nu trebuie să se dea crezare speculaţiilor presei. Răspunsul la întrebarea dv. este categoric NU”. Iar Gorbaciov, care a fost în România anul trecut, la douzeci de ani după Malta, s-a exprimat în acelaşi spirit, deplângând, pe de altă parte, sfârşitul brutal al lui Ceauşescu.
Decembrie ’89, Washington către Moscova: „America nu va obiecta dacă veţi interveni în România”
Ţara noastră este totuşi menţionată în cartea lui Talbott şi Beschloss într-un alt context, şi anume referitor la ecourile stârnite la Washington şi Moscova de execuţia soţilor Ceauşescu şi la situaţia tulbure care domnea în acel moment în România. Or, secretarul de stat de pe atunci, James Baker, a găsit de cuviinţă să declare la emisiunea „Întâlnire cu presa” a unui canal tv că SUA nu ar obiecta dacă „Pactul de la Varşovia ar considera necesar să intervină în România”. Era ca o admitere pe faţă a doctrinei Brejnev, în baza căreia avusese loc intervenţia din 1968 în Cehoslovacia! Mai mult, înaltul demnitar de la Washington a solicitat ambasadorului american de la Moscova, Jack Matlock, să sondeze intenţiile sovieticilor faţă de această sugestie, ceea ce a făcut pe interlocutorii ambasadorului să se întrebe dacă americanii nu le întind cumva o cursă. Dând dovadă de realism, ministrul rus de externe, Eduard Şevarnadze, a respins direct ideea unei intervenţii a Moscovei, care, cum afirma el, „l-ar transforma pe Ceauşescu într-un martir”. O gafă de proporţii a diplomaţiei Washingtonului, din fericire rămasă fără urmări şi pe care Talbott avea să o îndrepte peste câţiva ani prin propunerea de includere în NATO a ţărilor răsăritene, ceea ce în cazul României avea să devină relitate în 2004.
În această ordine de idei, extrem de interesantă este cea mai veche cablogramă, datată 2 februarie 1990, din pachetul WikiLeaks, despre România. Este vorba despre recomandarea de susţinere a Frontului Salvării Naţionale, adresată „Centralei” (adică Departamentului de Stat) de către acelaşi Jack Matlock, care fusese trimis de la Moscova la Bucureşti într-o vizită de evaluare a situaţiei politice din România în perioada imediat post-revoluţionară. Aceasta, în ciuda faptului că avusese loc deja prima mineriadă... În aceeaşi cablogramă a diplomatului american, liderii partidelor istorice erau descrise ca fiind „nişte pensionari”.
O nouă sferă de preocupări, sfidările globale ale secolului XXI
Bill Clinton, care i-a succedat lui Bush Senior la Casa Albă, avea să-şi păstreze fotoliul timp de două mandate, până în 2004, an când îşi va părăsi postul de adjunct al secretarului de stat şi Strobe Talbott. Îl aşteptau pe acesta din urmă alte funcţii, mai întâi aceea de director al Centrului Yale pentru studiul globalizării, iar apoi cea de preşedinte al Institutului Brookings din Washington, cel mai vechi şi mai important centru de reflexie, analiză şi consultanţă politică din America. Talbott şi-a lărgit sfera preocupărilor cu probleme cum ar fi reducerea emisiilorde gaze care produc efectul de seră, crearea de noi surse de energie sau intensificarea controlului asupra tehnologiei nucleare pentru a nu cădea în mâna teroriştilor, preconizând, în acelaşi timp, diminuarea treptată a arsenalelor atomice, până la eliminarea lor definitivă. Este adept al Mişcării pentru o Federaţie Mondială, ca o soluţie de viitor a sfidărilor aflate în faţa omenirii. Un program căruia vechiul combatant în tranşeele războiului rece i se dăruieşte cu aceeaşi pasiune pe care a pus-o în slujba extinderii NATO.
Ca expert cu asemenea state de serviciu în politica externă, Strobe Talbott a fost consilier al lui Hillary Clinton în campania ei pentru a obţine candidatura din partea Partidului Democrat la alegerile prezidenţiale din noiembrie 2007. Investitura a fost acordată, cum este cunoscut, lui Barak Obama, care a şi fost ales preşedinte, acesta având însă înţelepciunea să o numească pe fosta sa competitoare în importanta funcţie de secretar de stat. Neîndoios, şefa diplomaţiei americane recurge adesea la sfatul de taină al vechiului prieten din anii studenţiei, mai ales că ecourile războiului rece de odinioară nu s-au stins cu totul. Experienţa îndelungată a acestuia e prea valoroasă pentru a nu fi folosită. Strobe Talbott are încă un cuvânt de spus, cu aceeaşi discreţie dintotdeauna, în marile probleme aflate pe agenda lumii de azi.