Avramescu[v=]

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/generalul-avramescu-tradator-victima-nkvd

Trista poveste a generalului Gheorghe Avramescu

A pregătit generalul Avramescu cea mai mare dezertare din istoria Armatei Române?


http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/generalul_Avramescu-Armata_Romana-al_doilea_razboi_mondial-URSS-NKVD_0_694130826.html

În ziua de 2 martie 1945, pe când se afla la comanda Armatei a 4-a
române aflată pe frontul din Cehoslovacia, generalul Gheorghe
Avramescu a fost arestat de autorităţile sovietice, împreună cu şeful
de stat major şi alţi ofiţeri şi civili, în total 36 de persoane.
Evenimentul, deosebit de grav, a acţionat ca o undă de şoc pentru
trupele aflate în plină campanie, în condiţiile în care colaborarea cu
Armata Roşie se dovedise extrem de dificilă, noul aliat acuzând armata
română, în dese rânduri, de incapacitate operativă sau chiar trădare
şi trecere voluntară la inamic (cazul Diviziei 4 infanterie, asupra
căruia vom reveni). Acest episod tragic este indisolubil legat de
destinul României în acei ani teribili, iar subiectul rămâne deschis
cercetării.

În dimineaţa zilei de 2 martie 1945, la orele 8, generalul Nicolae
Dragomir, şeful de stat major al Armatei a 4-a, a plecat spre front,
însoţindu-l pe generalul Şerstiuk, locţiitorul comandantului armatei
40 sovietice, pentru a urmări personal un atac al diviziilor 9 şi 18
infanterie. Îl însoţea, pe post de translator, căpitanul Sergiu
Glavce, basarabean din Bălţi, fiul vitreg al generalului Constantin
Petrovicescu, ministru de interne în timpul statului naţional-legionar
şi aflat în detenţie din 1941[1]. La volanul autoturismului Chevrolet
se găsea sergentul Ioan Florea. De la observatorul Corpului 6 armată,
Nicolae Dragomir a telefonat, către orele 11, la cartierul armatei, ca
secţiile de specialitate să pregătească documentări referitoare la
situaţia efectivelor şi a inamicului, pe care un ofiţer să le aducă la
Grupul de armate către ora 17, acolo unde urma să aibă loc o şedinţă
de comandament. În jurul orei 13, comandamentul sovietic l-a convocat
telefonic pe generalul Avramescu, cu documente suplimentare celor
întocmite de generalul Dragomir. Toate aceste comunicaţii se încadrau
într-un registru firesc pentru comandamente aliate aflate în linia
întâi a frontului.

Gheorghe Avramescu a plecat spre cartierul general al grupului de
armate sovietic la orele 15, fiind însoţit de doi ofiţeri şi de garda
personală. Unul dintre ofiţeri era locotenent-colonelul Dionisie
Bădărău, şeful biroului 2 informaţii din statul major al Armatei a
4-a. Raportul întocmit ulterior evenimentelor de generalul Nicolae
Dăscălescu, viitorul comandant al Armatei a 4-a, nu aminteşte nimic de
numele celuilalt ofiţer, nominalizând, în schimb, personalul gărzii:
locotenentul Doroftei şi caporalul Achim Tolu[2]. Toţi aceştia au
călătorit alături de Avramescu, într-un autoturism condus de caporalul
Nicolae Jianu. Garda personală a generalului l-a urmat într-o şeniletă
de recunoaştere marca Horsch, condusă de caporalul Radu Blaga, şofer
de schimb fiind soldatul Nicolae Sârbu[3].

În jurul orelor 17.45, cortegiul a ajuns la comandamentul lui
Jmacenko, aflat în localitatea slovacă Divin. Acolo, generalul
Avramescu a fost primit singur de comandantul grupului de armate,
ofiţerii care l-au însoţit fiind invitaţi să aştepte într-o altă
încăpere. La 18.30, generalul Şerstiuk le-a comunicat celor doi
ofiţeri că generalii Avramescu şi Dragomir, împreună cu comandantul
grupului de armate sovietic, au plecat la comandamentul Frontului 2
Ucrainean, convocaţi fiind de mareşalul Rodion Malinovski, de unde
ofiţerii români se vor întoarce probabil la Bucureşti. Amabil,
generalul Şerstiuk s-a oferit să-i ducă pe cei doi ofiţeri la
cartierul armatei, în propria maşină de campanie. Din acel moment,
soarta generalului Avramescu a fost învăluită în mister, unul care
persistă şi astăzi, în anumite aspecte.

A doua zi, 3 martie 1945, la orele 9 dimineaţa, Adela Avramescu, soţia
generalului Avramescu, ce îl însoţise pe acesta în apropierea
frontului pe parcursul întregii campanii, însoţită fiind şi de fiicele
sale şi alţi membri ai familiei – fapt care, trebuie să recunoaştem,
poate fi indulgent numit drept „neobişnuit” - a primit de la soţul ei
o scurtă scrisoare. Mesajul, cu certitudine scris de mâna lui
Avramescu, i-a fost adus de doi ofiţeri sovietici, sosiţi la cartierul
general al armatei într-o maşină de comandament. În cele câteva
rânduri, generalul Avramescu o anunţa că a plecat către Bucureşti şi o
va aştepta la Sibiu. O ruga să-l ajungă din urmă, împreună cu întreaga
familie, însoţită de ofiţerii sovietici prin intermediul cărora îi
parvenise mesajul. Dacă dorea, Adela Avramescu putea să ceară
comandamentului Armatei a 4-a un ofiţer superior român, care să o
conducă până la destinaţie. O situaţie uşor nefirească, dar care nu a
dat naştere în mintea doamnei Avramescu unui sentiment de îngrijorare.

În mai puţin de două ore, bagajele familiei Avramescu au fost
încărcate într-un autoturism Opel Blitz, condus de sergentul Gheorghe
Constantinescu. Înaintea camionului s-au aliniat patru autoturisme,
două Forduri, un Buik şi un Mercedes, la volanele cărora se aflau
sergentul Marin Vulpe şi caporalii Simon Pilner, Ladislau Varga şi
Elefterie Bolintineanu. Adela Avramescu a cerut drept însoţitor şi un
ofiţer român, în persoana maiorului Grigore Negoescu, care şi-a ales o
escortă formată din sergentul Vasile Chiru şi caporalii Constantin
Pascu, Ion Alexandrescu şi Ioan Ştefan, toţi din Compania 74
poliţie[4].

Alături de soţia generalului se găseau: Felicia Sturdza, a doua fiică
a lui Avramescu şi soţia locotenentului Ilie Vlad Sturdza; fetiţa
Feliciei Sturdza; fetiţa Ştefaniei Basarabescu, prima fiică a
generalului; un nepot al lui Avramescu, sergent în termen redus;
medicul personal al generalului, sublocotenentul Alexandru Ţaţulescu;
guvernanta familiei Avramescu; caporalul Ioan Sânc, ordonanţă;
soldatul Gheorghe Gasgarea, ordonanţă; soldatul Ioan Neguţ, bucătar.
În scrisoarea trimisă de Avramescu se adresa rugămintea de a se
alătura grupului şi soţia căpitanului interpret Sergiu Glavce[5]. În
jurul orelor 11, convoiul s-a pus în mişcare. Cei mai norocoşi dintre
cei aflaţi în automobile s-au întors în România după 11 ani de
prizonierat sovietic, cazul Adelei Avramescu, a generalului Nicolae
Dragomir şi a lui Sergiu Glavce. Alţii, precum generalul Avramescu, nu
au mai fost văzuţi niciodată...

După informaţiile furnizate de unul dintre translatorii de limbă
română de la comandamentul sovietic, familia generalului Avramescu a
fost transportată nu la Sibiu, ci la punctul de comandă al Armatei 40
sovietice, la Divin, unde a fost arestată, fiica generalului încercând
să se sinucidă. De ce? Greu de spus, dar un astfel de gest devine
plauzibil doar dacă luăm în calcul un presupus sentiment de vinovăţie.
De acolo, Adela Avramescu a fost dusă la un aeroport din apropiere şi
apoi la Moscova. Aceeaşi sursă sugerează că sovieticii i-ar fi spus
generalului Avramescu că va fi transportat la Bucureşti pentru a fi
numit ministru de Război[6].

Ilie Vlad Sturdza şi trecerea la inamic

Ilie Vlad Sturdza, ginerele generalului Avramescu, nu era nimeni
altcineva decât fiul prinţului Mihail Sturdza, fost ministru de
externe în timpul guvernării legionare. Fusese dat dispărut pe front,
în toamna anului precedent. În realitate, la 2 noiembrie 1944 el se
predase unei unităţi aparţinând Armatei 8 germane, de unde fusese
trimis la Viena, unde se afla şi tatăl său[7]. Dacă autorităţile
române e puţin probabil să fi ştiut, cele sovietice erau perfect
informate. Trecerea sa la inamic şi deplasarea sa la Viena, acolo unde
se găsea guvernul legionar, să fi fost o altă coincidenţă? Posibil,
dar prea puţin probabil.

În conformitate cu jurnalul de operaţii al Armatei a 4-a, generalul
Nicolae Dăscălescu a preluat comanda la 3 martie 1945, după-amiaza.
După două zile de nelinişte şi nesiguranţă, la 5 martie 1945 a
înaintat o scrisoare grupului de armate Jmacenko, prin care cerea să
afle data la care generalii Avramescu şi Dragomir au plecat spre
Bucureşti, dar epistola a rămas fără răspuns. La 9 martie 1945, cu
prilejul vizitei pe care Jmacenko a făcut-o la punctul de comandă al
Armatei a 4-a, Nicolae Dăscălescu a repetat personal întrebarea.
Într-o stare de spirit pe care Dăscălescu a considerat-o ca fiind
„bine dispusă”, interolocutorul său i-a sugerat să se adreseze
Ministerului român de Război sau Marelui Stat Major, care ştiau cu
certitudine unde se aflau cei doi[8].

După alte trei zile, la 12 martie 1945, cu raportul nr. 317 662,
generalul Dăscălescu a prezenat şefului Marelui Stat Major întregul
caz, cerând superiorului său să întreprindă „demersurile necesare
pentru a lămuri situaţia domnului general Avramescu, a generalului
Dragomir şi a întregului personal care îl însoţeşte”[9]. Pe acest
raport Constantin Sănătescu a scris: „Voi supune domnului ministru de
Război”. Nu preciza dacă ştie sau nu unde se aflau cei doi generali,
dar e puţin probabil să fi deţinut în acel moment această informaţie.

Respectând regula celor trei zile, şeful Marelui Stat Major se adresa,
la 15 martie, ministerului de război, cerându-i să intervină pe lângă
Comisia Aliată (sovietică) de Control pentru a lămuri situaţia. Costin
Ionaşcu, cel care ocupa funcţia, concluziona în raportul său: „Dintr-o
scrisoare a generalului Avramescu adresată soţiei sale, rezulta că
pleacă la Bucureşti, în legătură cu chestiuni politice, fără a
menţiona nimic despre generalul Dragomir. Cum la Bucureşti nu au sosit
şi nici la armată nu s-au înapoiat, cu onoare rog a face demersurile
necesare la comandamentul sovietic, pentru a ne răspunde unde se află
cei doi generali”[10].

Inutil a adăuga că autorităţile sovietice de ocupaţie (pentru că, de
facto, Comisia „aliată” asta reprezenta), nu s-au grăbit cu răspunsul.
După valul iniţial de arestări şi situaţia de cumplită incertitudine,
au urmat zvonuri care sugerau că persoane aflate într-o oarecare
legătură cu generalul Avramescu erau ridicate de autorităţile
sovietice. Au fost arestaţi Dionisie Bădărău şi al doilea ofiţer
însoţitor al generalului Avramescu în ziua dispariţiei sale. La
Bucureşti se sugera că prima fiică a generalului şi soţul ei, un
ofiţer de geniu, de asemenea dispăruseră. Câte destine au fost
răvăşite de această incredibilă situaţie e greu de apreciat, furia
sovieticilor domolindu-se abia după terminarea ostilităţilor, în mai
1945.

Avramescu şi sincopele relaţiilor de comandament româno-sovietice

Generalul Avramescu s-a născut la 26 ianuarie 1884 la Botoşani, fiind
considerat de şefii ierarhici, de-a lungul carierei sale militare, ca
un „desăvârşit comandant din toate punctele de vedere”[11]. La
începutul celui de-Al Doilea Război Mondial a condus Corpul de munte,
fiind apreciat de generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei a
3-a, ca un „comandant şi om de război desăvârşit”, cu o „pricepere
deosebită, cu o înţelegere perfectă a situaţiilor de război”. Corpul
de munte a luptat în Crimeea alături de generalul şi, ulterior,
mareşalul Erich von Manstein, contribuind la căderea Sevastopolului
în iulie 1942. Din august 1942 până în aprilie 1943, la început în
Kuban şi apoi din nou în Crimeea, corpul de armată aflat sub
conducerea sa a luptat sub comanda generalului Mattenklott, alături de
Corpul 42 armată german, care i-a caracterizat comportamentul pe front
prin referinţe excepţionale. A fost recompensat cu numeroase
decoraţii, atât româneşti cât şi slovace şi germane, inclusiv Ordinul
Mihai Viteazul clasele 2 şi 3. La 7 octombrie 1943 i s-a încredinţat
comanda Corpului 3 armată. După o criză de apendicită acută, urmată de
operaţie, generalul Avramescu s-a prezentat la Corp la 18 ianuarie
1944. La 1 aprilie 1944 a fost transferat la comanda Corpului 6
armată. Actul de la 23 august 1944 l-a găsit în funcţia de comandant
al Armatei a 4-a. Apreciat de şefi şi iubit de subordonaţi, Avramescu
şi-a atras şi stima populaţiei locale, când a repatriat, în 1943, un
important grup de români deportaţi de sovietici din Basarabia în
Bucovina.

După 1944, Avramescu a condus Armata a 4-a în luptele pentru
eliberarea Ardealului. Şi-a făcut datoria exemplar, toate documentele
şi mărturiile fiind pline de aprecieri laudative la adresa curajului
şi competenţei generalului. Dar situaţia trupelor române de pe front
s-a deteriorat rapid, îndeosebi după trecerea pe teritoriul Ungariei.
În România aflată sub ocupaţie sovietică, toate transporturile erau
controlate de Armata Roşie; în consecinţă, resursele erau dirijate
pentru trupele proprii. Lipsa proviziilor a devenit acută, iar
intervenţiile factorilor de decizie militari de la Bucureşti au rămas
fără efect.

Curând, armata română a fost obligată să părăsească nordul Ardealului,
împreună cu formaţiunile de logistică ce asigurau spatele frontului,
urmată de autorităţile locale. Pe lâgă criza de alimente şi furaje,
moralul celor aflaţi în prima linie se găsea la cote alarmante. La 14
noiembrie 1944, generalul Nicolae Rădescu, aflat în fruntea Marelui
Stat Major, îi raporta generalului Vinogadov, locţiitorul
preşedintelui Comisiei Aliate (sovietice) de Control, situaţia
disperată în care se găsea Armata a 4-a română. „Ar fi injust pentru
armata română, care a luptat alături de şi sub ordinele Armatei Roşii
– menţiona generalul Rădescu – să aibă dreptul de a-şi deplasa
formaţiunile în Ungaria, dar nu şi în Transilvania eliberată prin
jertfe comune”, arătând că Armata a 4-a „nu va putea ajunge la
rezultatele dorite dacă nu i se pune la dispoziţie la timp efectivele,
echipamentul şi muniţiile de care are nevoie şi dacă nu poate executa
transporturile necesare”[12].

La 30 noiembrie, la Marele Stat Major a ajuns un raport al
colonelului Dumitru Colţofeanu, şeful Centrului de informaţii C al
armatei, referitor la trupele aflate în Ungaria. Lipsa de alimente era
ultimul neajuns la care documentul făcea referire, precizându-se că
ostaşii nu înţeleg ce caută la vest de Tisa şi scriu întrebări
referitoare la această chestiune pe uşile comandamentelor militare.
Erau extrem de preocupaţi de „teama de o prăbuşire a ordinei sociale
din ţară, prin manifestaţiile partidelor şi grupărilor politice de
extremă stângă”. Nici ofiţerii, nici soldaţii nu înţelegeau de ce erau
pedepsiţi cei care sub vechiul regim nu făcuseră altceva decât
datoria. Ordinul sovietic de evacuare a Transilvaniei prăbuşise
complet moralul trupei[13].

Este mai mult decât evident că, nevoit să conducă Armata a 4-a română
„spre victoria definitivă împotriva fascismului” în asemenea condiţii,
generalul Avramescu a fost afectat profund de situaţia tragică în care
se găsea armata şi, alături de ea, întregul popor român. Trebuie doar
să ne imaginăm ce efect a avut asupra stării sale de spirit raportul
înaintat de o unitate subordonată, Divizionul 12 artilerie
antiaeriană, la 2 decembrie 1944, care se încheia cu precizarea că
„niciun ostaş nu mai raportează jignirile şi umilinţele ce li se aduc,
pentru că şi-au pierdut încrederea în posibilităţile de reacţie ale
şefilor şi autorităţilor de stat în legătură cu jafurile ce li s-au
făcut, cu umilinţele şi jignirile ce li se aduc continuu”[14]. E
foarte posibil, având în vedere relaţia excelentă pe care o avea cu
trupa, ca numeroşi militari să se fi destăinuit personal generalului.
La începutul lunii decembrie, secţia 2 informaţii din Marele Stat
Major a întocmit un raport referitor la starea de spirit din rândul
trupelor aflate pe front, care cu siguranţă a fost citit şi de
Avramescu, iar concluziile erau tragice. Printre altele, se preciza
că, după ce soldaţii sovietici călcaseră în picioare drapelul românesc
la Satu Mare, militarii care fuseseră martori ai evenimentului erau
încredinţaţi că orice sacrificiu era zadarnic, iar viitorul nu putea
fi decât sumbru.

Suspiciuni, acuze şi treceri la inamic

În acest moment foarte interesante devin confesiunile ulterioare ale
generalului Nicolae Dragomir. Acesta nu a lăsat, din păcate, nicio
mărturie scrisă, sursele fiind indirecte; ca atare, trebuie analizate
cu mult spirit critic. Nicolae Dragomir a fost arestat de sovietici
din motive rămase obscure, de vreme ce, aşa cum vom vedea, nu existau
motive întemeiate să se creadă că era complice la o eventuală trecere
la inamic.

La începutul anului 1945, un ofiţer de rezervă din anturajul
generalului Avramescu a dispărut fără urmă, probabil dezertând la
inamic. Acesta a fost momentul în care generalul Dragomir susţine că a
devenit bănuitor. Faptul că la comandamentul Armatei a 4-a se formase
un fel de curte, condusă de Adela Avramescu, sau că în inspecţiile
făcute în linia întâi, generalul Avramescu nu admitea să fie însoţit
decât de anumiţi ofiţeri, selectaţi numai de el, erau tot atâtea
argumente care îi adânceau suspiciunile. Întâmplarea ce va urma îl va
convinge pe generalul Dragomir, conform propriei confesiuni, că
generalul Avramescu plănuia o trecere masivă a trupelor române de
partea germanilor.

În zilele următoare, Nicolae Dăscălescu, comandantul Corpului 2 armată
şi viitorul comandant al Armatei a 4-a, i-a trimis generalului
Avramescu un plic confidenţial, pe care Dragomir susţine că l-a
deschis, în ciuda protestelor ofiţerului curier. În raport, Dăscălescu
preciza: „Am onoarea de a vă comunica următoarea stare de confuzie în
care mă aflu şi să vă atrag atenţia asupra situaţiei grave în care se
găseşte comandamentul trupelor româneşti faţă de aliaţi, prin crearea
unei stări de fapte insuportabile. Căpitanul în rezervă Ion
Sân-Giorgiu, prins de trupele noastre pe când încerca să treacă la
inamic, a fost trimis cu o escortă specială la comandamentul armatei.
Primirea ofiţerului a fost confirmată prin însăşi semnătura dvs., pusă
pe adresa însoţitoare, ofiţerul fiind luat în primire chiar de
comandantul armatei. Mare mi-a fost consternarea auzind aseară la
radio Viena (de fapt secţia românească a postului de radio Donau,
care emitea de la Viena - n.n.) vocea căpitanului Ion Sân-Giorgiu,
care instiga trupele la părăsirea poziţiilor, trecerea la inamic şi
furnizarea de informaţii asupra poziţiilor noastre. Rog în consecinţă
a da cursul convenit acestei sesizări şi a dispune cercetări pentru
stabilirea gravei vinovăţii de complotare cu inamicul”[15]. Dacă
Dăscălescu nu îşi putea închipui că Ion Sân-Giorgiu trecuse la inamic
cu sprijinul lui Avramescu, Nicolae Dragomir era convins că aşa
stăteau lucrurile.

Şi poate întreaga întâmplare nu ar fi fost considerată atât de gravă,
dacă respectivul ofiţer se dovedea un dezertor oarecare. Dar Ion
Sân-Giorgiu (1892-1950) era o figură extrem de cunoscută în mediul
intelectual românesc: conferenţiar de limba germană la Universitatea
din Bucureşti din 1922, membru al Partidului Naţional Creştin,
publicist (director al gazetei „Chemarea vremii”, de orientare
filogermană). După dezertarea sa, devine... ministru al Instrucţiunii
în Guvernul Naţional de la Viena, condus de Horia Sima, şeful Mişcării
Legionare.

Toate aceste dezertări şi treceri la inamic repetate, ale unor oameni
apropiaţi de cercurile exilului legionar sau filogermani cunoscuţi, nu
puteau trece neobservate de serviciile speciale ale Moscovei. Trebuie
să recunoaştem că autorităţile sovietice aveau toate motivele să
devină suspicioase. În primul rând, chiar trecerea României de partea
Naţiunilor Unite le dovedise sovieticilor că eram capabili de acţiuni,
să le numim surprinzătoare, în arena politică şi militară
internaţională. Apoi, toate aceste dezertări – care însă nu au devenit
un fenomen de masă, dimpotrivă – au culminat cu dezastrul Diviziei 4
infanterie române în capul de pod de la Szolnok, de pe Tisa. Aceasta a
fost capturată aproape în întregime de germani la 20 octombrie 1944,
comandantul unităţii, generalul Platon Chirnoagă, devenind singurul
general român căzut prizonier pe frontul de vest.

În faţa tiradelor extrem de dure ale mareşalului Malinovski, care a
acuzat o trădare şi trecere voluntară în masă la inamic, generalul
Nicolae Macici, comandantul Armatei 1 române, în componenţa căreia se
găsea Divizia 1 infanterie – şi care va fi condamnat la moarte în mai
1945, pedeapsă comutată ulterior la muncă silnică pe viaţă, generalul
decedând la 15 iunie 1950 în penitenciarul Aiud – a întocmit un
raport, în care arăta că „începând cu 19 octombrie, inamicul a atacat
puternic acest cap de pod cu unităţi blindate de la V, de la NV şi de
la Szolnok spre S, pe malul de est al Tisei, spatele dispozitivului
Diviziei 4 infanterie, care avea aici întreg dispozitivul său de
artilerie şi rezervele. În aceste condiţii sumar descrise, era fatal
ca Divizia 4 infanterie, în acest cap de pod de mică adâncime, fără
rezerve la vest de Tisa, fără mijloace anticar, fără poduri peste
Tisa, era fatal, zic, să nu poată rezista atacului decât 2 zile. […]
Divizia 4 a fost angajată în punctul cel mai expus al Armatei 27
sovietice, fără să se ţină seama de oboseala oamenilor sosiţi după
foarte îndelungate marşuri, fără niciun repaos şi fără putinţă a fi
reorganizaţi”.Şi concluziona: „Nu contest calităţile ostăşeşti ale
generalului Chirnoagă, totuşi o caracterizare definitivă asupra
modului cum el s-a comportat în această acţiune de mare încercare
române să se facă după întoarcerea lui din prizonierat”[16].

Toată această argumentaţie care demonta, punct cu punct, acuzele
sovietice, s-a prăbuşit ca un castel din cărţi de joc atunci când
radio Donau a anunţat că Platon Chirnoagă devenise ministrul de Război
al Armatei Naţionale din guvernul de la Viena, având drept
colaboratori apropiaţi foşti subordonaţi din Divizia 4 infanterie:
locotenent-colonelul Constantin Ciobanu, şef de stat major al diviziei
şi căpitanii de stat major Rigani şi Gheorghe Topor[17]. Pentru ca
tabloul să fie complet, majoritatea prizonierilor din Divizia 4 au
format aşa-numita Armată Naţională, formată din 2 regimente – deşi
iniţial se dorea încadrarea până la nivelul unei divizii - încorporată
în Waffen SS[18]. Faptul că generalul Chirnoagă trecuse deliberat de
parte Germaniei era susţinut, din evidente motive propagandistice, de
exilul legionar la radio Donau, un neadevăr care a dinamitat relaţiile
româno-sovietice şi aşa destul de încordate.

Avramescu – preferatul sovieticilor?

În ceea ce îl priveşte pe Nicoale Dragomir, există o confirmare a
suspiciunilor sale la adresa lui Avramescu, consemnate în jurnalul
generalului Gheorghe Mihail, şef al Marelui Stat Major imediat după 23
august 1944. La 10 ianuarie 1945, în urma intervenţiei făcute de
Nicolae Dragomir pe lângă generalul Socrate Mardari, subşeful Marelui
Stat Major, prin colonelul Grosu, Constantin Sănătescu (şeful Marelui
Stat Major la acea dată) a cerut generalului Avramescu să se prezinte
imediat la Ministerul de Război şi să lase comanda Armatei 4
generalului Nicolae Dăscălescu. Referindu-se la acest episod,
generalul Mihail consemna în memoriile sale:

„Într-o seară în luna februarie – de fapt, ianuarie 1945,
n.n. – Sănătescu îmi dă un telefon ca să vin la Marele Stat Major.
M-am dus. Îmi spune:

— Ia loc, c-o să vezi că-ţi vine rău.

— Ce e?

Îmi deschide o telegramă în care subşeful lui de stat
major, generalul Dragomir, îl învinovăţea pe Avramescu, comandantul
Armatei a 4-a, că ginerele lui, un oarecare Sturdza, ar fi în legătură
cu nemţii de vis-a-vis. Chestiune foarte gravă. Şi m-a întrebat: Ce să
fac? Şi atunci eu am răspuns:

- Generalul Avramescu într-o lună atinge limita de vârstă.
Cheamă-l, înlocuieşte-l de la comandă... Nu-i spune acuzaţia, spune-i
că având în vedere că mai are o lună până la limita de vârstă şi e
bolnav, să se ducă acasă la Brăila, de unde era el – de fapt,
Avramescu doar locuia la Brăia, fiind născut la Botoşani, n.n. – să-şi
îngrijească sănătatea”[19].

Referindu-se la acelaşi episod, generalul Sănătescu preciza în
jurnalul său – o sursă a cărei acurateţe nu se bucură de unanimitate –
că în seara zilei de 19 ianuarie 1945 a fost anunţat de colonelul
Grosu că „generalul Avramescu are o atitudine foarte suspectă. Merge
singur pe front, îşi are toată familia la punctul de comandă, şi
familia sa este recunoscută ca legionară, apoi, mai grav, a lăsat să
treacă frontul la germani pe un legionar înfocat, Sân-Georgiu, care
fusese capturat pe front de către Corpul 2 armată”[20].

La 22 ianuarie 1945, Sănătescu îl informa pe generalul Vinogradov,
locţiitorul Comisiei Aliate (sovietice) de Control în România, că „
generalul Avramescu a solicitat un concediu de 25 de zile care i-a
fost acordat de domnul ministru de Război. Ofiţerul fiind bolnav iar
la expirarea concediului urmând să treacă în rezervă, domnul ministru
roagă să binevoiţi a interveni pe lângă domnul mareşal Malinovski,
pentru a lua în considerare concediul solicitat şi a ne da răspunsul
său în ceea ce priveşte numirea altui comandant la Armata a 4-a”[21].
Venit la 30 ianuarie 1945, răspunsul mareşalului Malinovski,
comandantul Frontului 2 ucrainean, a fost unul surprinzător: a cerut
rechemarea pe front a lui Avramescu, cerând în schimb înlocuirea
generalului Nicoale Macici de la Armata 1 şi a generalului Nicolae
Şova de la comanda Corpului 7 armată! Evenimentele sunt descrise
astfel de generalul Mihail:

„N-a trecut mult timp şi mă cheamă Sănătescu la Marele Stat Major.

— Ce e?

— Stai să vezi.

Îmi întinde o telegramă. Telegrama era trimisă de
Malinovski către Marele Stat Major, generalului Sănătescu, care era
acum acolo. Ce spunea în telegramă Malinovski? Malinovski spunea aşa:
De când a plecat Avramescu de la comanda Armatei 4, capacitatea
operativă a scăzut sub 50%. Rog interveniţi la Majestatea Sa Regele
pentru ca Avramescu să-şi reia comanda Armatei 4.

— Ce spui? mă întreabă. Zic:

— A nu i se îndeplini dorinţa lui Malinovski. Dăscălescu
rămâne acolo, Avramescu în situaţia de rezervă în care se află. A doua
zi a fost convocat Consiliul Superior al Oştirii, sub preşedinţia
generalului Negulescu, ministru de Război, în care generalul Sănătescu
a dat citire telegramei mareşalului Malinovski”[22].

În continuare, generalul Mihail ne dezvăluie impactul pe care cererile
sovietice îl aveau asupra decidenţilor militari de la Bucureşti: „Ca
să vedeţi cât de mare era teroarea aceasta […] asupra membrilor
Consiliului Superior al Oştirii, care luaseră parte la războiul contra
Rusiei Sovietice, toţi spun: din moment ce mareşalul Malinovski
doreşte să revină la comanda Armatei 4 Avramescu, să revină. Singur,
ca şi în ajun, eu m-am opus. De vreme ce e în rezervă, să rămână în
rezervă acolo. Şi au rămas lucrurile aşa fără să se fi produs o
schimbare”[23].

Dar Malinovski, a insistat, cerând pe un ton „mai aspru” revenirea lui
Avramescu. Consiliul Superior al Oştirii a fost din nou convocat,
generalul Mihail a continuat să se opună. „Miroseam ceva – relata el
mai târziu. Nu ştiu ce, instictul”[24].

Conform aceleiaşi mărturii, generalul Avramescu, înştiinţat de
generalul Sănătescu de rechemarea sa în activitate, s-a arătat „foarte
bucuros” de „încrederea” arătată de Malinovski. Avramescu a plecat pe
front, prelunând comanda Armatei a 4-a la 19 februarie, pe care a
condus-o până în fatidica zi de 2 martie.

Insistenţa mareşalului Malinovski avea o singură explicaţie:
sovieticii doreau arestarea lui Avramescu pe front, din motive lesne
de înţeles. Ce ar fi însemnat arestarea unui general român, erou de
război atât pe frontul de est, cât şi de vest, sub ochii opiniei
publice? Incertitudinea care a planat şi încă mai persistă asupra
acestui caz este exact ceea ce Moscova dorea. Şi răspunsul la toate
întrebările se găseşte, cu siguranţă, bine păstrat – deocamdată – în
arhivele defunctei Uniuni Sovietice.

Acţiunile Grupului Etnic German din România

La 9 februarie 1945 a avut loc un eveniment aparent fără nicio
legătură cu suspiciunile sovieticilor la adresa generalului Avramescu.
În acea zi, un avion Henschel – 129, plecat de la Oradea spre Miskolc,
a fost atacat şi doborât la Debreţin de două avioane I.A.R., la
ordinul expres al comandamentului sovietic. Pilotul şi pasagerii au
supravieţuit, fiind iniţial internaţi în spital şi, ulterior, predaţi
sovieticilor.

Conform documentelor de transport, avionul pilotat de adjutant Dumitru
Marinescu avea la bord doi pasageri: sergentul t.r. (termen redus)
Rugan Octavian şi caporalul t.r. Bârsan Ştefan, ambii din compania de
pază Băneasa. În realitate, aşa cum aveau să descopere sovieticii
(care probabil cunoşteau adevărata identitate a pasagerilor) era
vorba de Andreas Schmidt, conducătorul Grupului Etnic German din
România şi Constantin Stoicănescu, unul dintre conducătorii mişcării
legionare.

Livretele militare şi ordinele de serviciu până la Miskolc fuseseră
procurate de căpitanul paraşutist Mihai Ţanţu, comandantul Companiei
32 Pază Băneasa[25]. După arestare, acesta a făcut mărturisiri
complete, care se vor dovedi o adevărată revelaţie pentru anchetatori.

Andreas Schmidt a fost un personaj cheie pentru planurile germane care
vizau teritoriul românesc. După 23 august 1944 s-a retras odată cu
trupele Wehrmacht-ului, ajungând până la Viena, unde, la începutul lui
septembrie, s-a întâlnit cu Horia Sima şi cu generalul SS Arthur
Phleps, care fusese numit de Hitler, la 25 august, „General
împuternicit SS şi Comandant al Poliţiei pentru Transilvania şi
Banat”. Un amănunt interesant: Phleps era născut în Transilvania,
fiind singurul etnic german din România ajuns general în Waffen SS. A
murit la 21 septembrie 1944, foarte aproape de localitatea de baştină,
în împrejurări încă neelucidate (un atacat aerian sau capturat şi
executat de o patrulă sovietică).

Andreas Schmidt s-a implicat în acţiunile subversive organizate de
Himmler în România. Acesta îl însărcinase deja pe celebrul
Sturmbannführer Otto Skorzeny, eliberatorul lui Mussolini, cu
organizarea războiului de partizani în spaţiul românesc, care trebuia
să se facă în strânsă legătură cu Schmidt, în sensul „întrebuinţării
unor grupuri strict selecţionate şi instruite care să intre în acţiune
cu oamenii lui Sima”[26]. Echipele ce aveau să fie paraşutate în
spatele frontului au fost pregătite în centre speciale de instruire.
Aceste acţiuni sunt cunoscute sub denumirea convenţională de „Acţiunea
Paraşutist”, dată de anumiţi istorici. Paraşutarea a circa 100 de
legionari şi 17 etnici germani în România a avut loc din noiembrie
1944 până în ianuarie 1945. În noaptea de 4 spre 5 noiembrie 1944,
Schmidt, însoţit de Nicolae Petraşcu şi alţi şase legionari au revenit
în România, fiind paraşutaţi în zona Sighişoara[27]. La sfârşitul lui
ianuarie 1945, încercând să se întoarcă la Viena, Schmidt a fost
capturat în împrejurările mai sus menţionate. Potrivit
interogatoriului luat la 22 martie 1945, el a declarat că în România
fusese organizat „un complot îndreptat împotriva Uniunii Sovietice”,
pregătit de fruntaşi ai mişcării legionare, un grup de militari români
(fiind menţionat şi numele generalului Avramescu) şi de lideri ai
Grupului Etnic German din România[28]. Schmidt nu a rezistat decât
patru ani în infernul Gulag-ului, decedând în primăvara anului 1948 în
lagărul de la Vorkuta, în apropierea Cercului Polar, la doar 36 de
ani.

Mărturiile căpitanului Ţanţu

Mihai Ţanţu, născut în localitatea Bălţi (Basarabia) în iunie 1914, a
făcut, la 5 iunie 1946, o declaraţie în care detalia rolul său în
încercarea lui Andreas Schmidt şi a lui Constantin Stoicănescu de a
părăsi România.[29] Mărturisea că la începutul lunii ianuarie 1945
fusese abordat de sublocotenentul Grigorescu din Regimentul 15
Artilerie Curtea de Argeş, care i-a vorbit de „necesitatea înjghebării
unei rezistenţe împotriva comunismului ce se arăta triumfător”,
arătând că el este deja în contact cu asemenea persoane şi că va
reveni cu unul dintre aceştia pentru a-i oferi detalii mai ample,
lucru pe care Ţanţu l-a acceptat.

După contactul iniţial cu o persoană ce se recomandase Popa (şi care
îi precizase că e vorba de a sprijini mişcarea legionară, care
„momentan nu urmăreşte îndeplinirea scopurilor şi idealurilor sale, ci
coordonarea forţelor româneşti în faţa comunismului”, Ţanţu s-a
întâlnit cu „cel care în cazul Miskolc trebuia să devină Bârsan, adică
profesorul Stoicănescu”. Au urmat încă patru întâlniri cu Stoicănescu,
„în care am discutat problema din punct de vedere ideologic, esenţa
discuţiei fiind stabilirea faptului că era absolut necesar ca o parte
dintre români să formeze o rezervă de lealitate faţă de germani,
întrucât rezultatul războiului nu se putea întrevedea şi, în cazul
unei victorii germane, trebuia parat actul de la 23 august”.

Abia la a şasea întâlnire, Stoicănescu i-a cerut să îi acorde
sprijinul pentru deplasarea sa şi a altui însoţitor în liniile
germane. Ţanţu trebuia să facă livretele militare pentru cei care
plecau, ordinele de serviciu până la Miskolc şi să-i însoţească până
la Braşov. El a folosit pentru livretele false nume ce existau în
realitate în registrul de administraţie al companiei. După ce şi-a
îndeplinit misiunea trasată, s-a întors la Bucureşti, continuând să
aibă întâlniri cu diverşi legionari, „care se uitau toţi cu ochi răi
la mine. Am aflat mai târziu că mă considerau trădător şi condamnat
definitiv, întrucât „Doina” de Eminescu ce trebuia recitată la radio
Donau la ajungerea avionului se lăsa aşteptată”.

La începutul lunii februarie, Ţanţu a fost convocat la Statul Major al
Aerului cu situaţia sergenţilor Rugan şi Bârsan şi foile lor
matricole. „Am înţeles imediat că s-a întâmplat ceva grav,
ireparabil”, avea să precizeze în declaraţie. Luând legătura cu
legionarii, s-a hotărât plecarea lui spre Miskolc, împreună cu un
oarecare sublocotenent Iancu, implicat şi el în acţiunea subversivă.
După o scurtă oprire la Braşov, cei doi au ajuns la Sibiu, „unde Iancu
a luat legătura cu domnul general Gheorghe Avramescu, care urma să
plece peste două zile pe front. Am fost şi eu de faţă când i s-a expus
domnului general situaţia şi i s-a cerut permisiunea să ne ia d-sa în
una din maşinile coloanei auto cu care pleca. În favoarea cererii
noastre, a intervenit în special fiica d-sale Domniţa”.

Ţanţu a călătorit alături de cortegiul cu care generalul Avramescu se
deplasa spre front până la Debreţin, „unde am oprit la spitalul
românesc ce a fost inspectat de dl. general, fiica d-sale a luat
informaţiunile ce ne-au trebuit. Am aflat astfel că Schmidt şi
Stoicănescu, după ce fuseseră lăsaţi autorităţilor române, au fost
ridicaţi şi depuşi la spitalul sovietic din garnizoană şi sever
păziţi”.

Depoziţia căpitanului Ţanţu reprezintă una dintre puţinele mărturii
care îl incriminează direct pe generalul Avramescu. Cu toate astea, el
nu menţionează în declaraţia sa intenţia acestuia de a trece la
inamic.

Soarta generalului Avramescu

Ce s-a întâmplat cu generalul Avramescu după arestare? Autorităţiile
sovietice nu s-au grăbit cu detaliile. Mai multe amănunte se cunosc în
legătură cu soţia generalului, dusă cu avionul până la Moscova, de
unde s-a repatriat la 11 ianuarie 1956. Într-un document al Direcţiei
Forţelor Armate datat 1956, întocmit cu ocazia repatrierii din
Uniunii Sovietice a Adelei Avramescu, rezulta că generalul Gheorghe
Avramescu a făcut parte „dintr-o organizaţie contrarevoluţionară cu ai
cărei conducători a stabilit că, în cazul contraofensivei germane, să
rupă frontul antihitlerist şi să treacă de partea armatelor germane”,
că „a înlesnit trecerea în Germania, prin liniile frontului Armatei 4,
a unui detaşament de legionari şi a mai multor ofiţeri români,
consideraţi criminali de război”. Se făcea precizarea că „despre
fostul general de armată Gheorghe Avramescu nu se mai cunoaşte nimic
de la data arestării sale pe front”[30].

La 6 februarie 1956, Adela Avramescu a solicitat statului român să i
se acorde pensia de urmaş, în urma soţului, „dispărut pe timp de
război, martie 1945”. Deoarece nu se ştia dacă generalul Avramescu
„mai este sau nu în viaţă”, a cerut să se declare prin tribunal,
conform uzanţelor legale, „moartea prezumată” a acestuia. Cererea a
fost judecată de Tribunalul Raional Tudor Vladimirescu în şedinţa
publică din 3 august 1956. În aceeaşi zi, prin Sentinţa civilă nr. 6
095, i s-a admis cererea, actul de deces fiind emis la 10 august
1956, de către Sfatul Raional Tudor Vladimirescu, cu seria Ma,
numărul 978447. La rubrica locul morţii se preciza: dispărut pe
frontul din Cehoslovacia, iar ca dată anul 1945[31].

Încercând, la rândul lor, să elucideze soarta generalului,
autorităţile române se adresaseră între timp organelor de resort
sovietice. Răspunsul a venit în 1963, conform unei note a Ministerului
Justiţiei, Direcţia de coordonări Judiciare: „Generalul de armată
Avramescu Gheorghe, născut în anul 1884, a decedat la 3 martie 1945,
în apropiere de oraşul Jasbereni (Jászberény), în urma unui
bombardament al aviaţiei germane. El a fost înmormântat la Soshalom –
un cartier al oraşului Budapesta. Fiica sa, Avramescu Sturdza-Felicia,
născută în 1918, s-a sinucis la 6 martie 1945. Nu se cunoaşte unde a
fost înmormântată”. Un răspuns asemănător a oferit şi Crucea Roşie din
Uniunea Sovietică, care a oferit şi o fotografie, cu următoarea
legendă: „mormântul generalului Avramescu”[32]. Astfel se confirma
atât moartea generalului Avramescu, cât şi a fiicei sale, despre care
se zvonea că poate fi încă în viaţă, în prizonierat sovietic, după
încercarea nereuşită – se credea – de sinucidere.

Concluzii

Evenimentele legate de arestarea generalului Avramescu şi a celor
implicaţi în organizarea de acţiuni subversive în spatele frontului
impun o reevaluare a acţiunilor sovietice în ceea ce priveşte armata
română din toamna anului 1944 şi primăvara anului 1945. Trebuie să
recunoaştem că România nu putea fi considerată un aliat de încredere
după felul în care părăsise alianţa de facto cu Germania, iar dovezile
privind loialitatea proaspătului aliat nu erau în măsură să
îndepărteze suspiciunile. Dimpotrivă! Dezarmarea armatei române aflată
în interiorul ţării, protocolul militar impus Marelui Stat Major român
sunt tot atâtea acţiuni care, dincolo de modul coercitiv de impunere,
le putem considera, dintr-un anumit punct de vedere, într-un registru
firesc, având în vedere gravitatea evenimentelor. Să nu uităm că ne
aflăm în plin război, un război total, departe de tiparele
convenţionale, în balanţă fiind însăşi existenţa naţiunilor implicate.

O altă întrebare, legitimă dintr-un punct de vedere, sugerează că, în
primăvara anului 1945, întoarcerea armelor era un gest lipsit de cea
mai elementară logică. Pentru a încerca să răspundem, trebuie să avem
în vedere că una dintre greşelile tipice în analiza unui eveniment
istoric se referă la teoria epilogului, care foloseşte evenimentele
ulterioare pentru a explica situaţii şi decizii din trecut. Dar, în
1944-1945, chiar dacă înfrângerea Germaniei apărea şi contemporanilor
ca fiind foarte probabilă, orice scenariu era posibil. Până la
capitulare, voinţa de a rezista a Germaniei nu a putut fi înfrântă. În
plus, propaganda nazistă a speculat destul de eficient dezvoltarea
unor arme-minune ce aveau să schimbe cursul războiului şi ruperea
iminentă a alianţei anglo-americano-sovietice. Începând cu 1943,
aparatul de propagandă condus de Goebbels a descris Germania drept
apărătoarea civilizaţiei împotriva „invaziei barbare” venită din est,
un argument ideologic puternic pentru toţi cei care susţineau, într-un
fel sau altul, cauza Germaniei sau cea a anticomunismului.

Acţiunile subversive din România s-au desfăşurat în paralel cu
pregătirea unei presupuse mari ofensive germane pe frontul de est, în
vestul Ungariei. Operaţiunea, intitulată Frühlingserwachen
(„Deşteptarea primăverii”), avea drept obiectiv prăbuşirea frontului
sovietic în această parte a frontului. O întoarcere a armelor din
partea Armatei a 4-a române aflată în acel sector ar fi venit ca o
mănuşă pe acest plan operativ. A fost ultima ofensivă a Germaniei din
război (martie 1945), fiind purtată de un corp de armată format numai
din unităţi ale Waffen SS. În faţa superiorităţii numerice
covârşitoare sovietice, atacul s-a împotmolit rapid. Se pare că Htiler
şi-a pus mari speranţe în această ofensivă plecată din zona lacului
Balaton şi care, asociată cu o sperată răsturnare a frontului de către
Avramescu, ar fi adus reluarea iniţiativei strategice de către
Wehrmacht.

Există specialişti care sugerează existenţa unei legături între
ofensiva germană din Ungaria şi impunerea guvernului Groza la 6 martie
1945. În conformitate cu această ipoteză, confruntaţi cu ofensiva
germană şi cu acţiunile subversive din România, sovieticii au decis
impunerea unui control total asupra spaţiului românesc prin impunerea
unui guvern subordonat Moscovei[33].

Dincolo de aspectele mai mult sau mai puţin cunoscute, „cazul
Avramescu” se află, cu siguranţă, la începutul cercetării istorice.

Gheorghe