Eftimiu[v=]

Voi nu veți mai fi

Victor Eftimiu despre Dimitrie Anghel

http://www.revistaarca.ro/2013/7-8-9/11_restituiri/negrila_7-8-9_13.htm

Ghinionul unui filo-american grăbit




Prin 1941, în plină cruciadă anti-bolşevică, poetul şi dramaturgul Victor Eftimiu răcnea beat criţă pe Calea Victoriei: „Aşteptaţi voi, că vin ei americanii!” Bineînţeles, turnători se găsesc în orice epocă, şi mai ales pe un bulevard. Iar noi chiar n-am dus lipsă niciodată de aşa ceva. Aşa că mareşalului Ion Antonescu i s-a pus în faţă un raport detaliat despre părerile distinsului scriitor şi academician. Iar mareşalul, altfel complet lipsit de orice urmă de spirit de glumă, a dat o neaşteptată dovadă de umor cazon şi a pus o rezoluţie adaptată momentului:
„Să fie internat în lagăr şi să stea acolo până când vin americanii”.


Din păcate, nici dictaturile nu sunt foarte serioase la români, iar Victor Eftimiu a fost văzut înapoi în Bucureşti după un scurt stagiu în lagărul politic de la Târgu Jiu. Din acel moment a preferat însă să-şi ţină pentru el părerile de geopolitică.


( sursa : George Damian - Daily Cotcodac )

Geo ŞERBAN - MEANDRELE MEMORIEI. Victor Eftimiu, senior de salon
Dacă asupra literatului părerile au fost şi rămîn împărţite, personajul Victor Eftimiu avea harul de a declanşa simpatii spontane, consistente. Izbutea, oricît de controversat era statutul său literar, să se plaseze în centrul atenţiei. Academia Română a avut iniţiativa să valorifice tocmai acest aspect printr-o expoziţie ocazionată de împlinirea a 120 de ani de la naşterea fostului ei membru (venit pe lume în prima lună din anul 1889).
Avea o mare putere de seducere a publicului


Bogatul material documentar folosit punea în valoare o carieră preponderent situată sub semnul reuşitelor teatrale, încît, de la primele începuturi, scriitorul se putea considera un răsfăţat al aplauzelor venite din staluri ca şi din lojile simandicoase. Imunizat astfel, Victor Eftimiu a putut privi senin disputele critice ulterioare, împăcat să se „resemneze“ a urca pînă la cele mai de sus trepte ale faimei. Reputaţia publică avea să-i aducă numirea, pe rînd, la conducerea Teatrelor Naţionale din Cluj ori Bucureşti, precum şi, în repetate ori, alegerea în fruntea Societăţii Scriitorilor, după ce prezidase secţia română a PEN-clubului.


Deşi a ieşit din scenă în 1972, cu destul timp înainte făcea figură de exponent al generaţiilor de odinioară. În ultimii săi ani de viaţă, era frecvent desemnat în prezidii, unde ocupa vizibil sastisit un fotoliu rezervat din oficiu (rămas liber de la o vreme prin dispariţia lui Cezar Petrescu). Arbora pe chip un surîs condescendent, desigur conştient că i se cerea să îndeplinească rolul protocolar de prezenţă decorativă, menită a menţine trează amintirea gloriilor apuse. El însuşi alimenta asemenea plasament, întrucît îl evoca una-două pe Ilarie Chendi, sub aripa căruia debutase cu versuri la 1906, sau se complăcea să amintească aceleaşi episoade ale frăţietăţii de odinioară cu Octavian Goga, consumate fie dincolo de Carpaţi, în redacţia ziarului Ţara noastră, fie, ulterior, în cosmopolitele cercuri intelectuale din Capitala franceză.



Pe un colţ de masă, într-o cafenea pariziană astăzi dispărută, Eftimiu încredinţa hîrtiei primele versuri din piesa Înşir-te mărgărite, sortită să marcheze, la Bucureşti, în 1912, debutul unei fulminante cariere de dramaturg. Succesului prim îi urma, peste un an, Cocoşul negru, ambele piese avînd să intre pentru lungă perioadă în repertoriul multor teatre de la un capăt la altul al ţării. Războiul l-a prins în Elveţia neutră, unde organiza spectacole de binefacere cu Madame Bulandra, cu Caton Theodorian şi alţi inimoşi susţinători ai integrităţii artelor, într-o pornire generoasă semnalată prompt înGazette de Lausanne.
După restaurarea păcii şi avîntul adus de reîntregirea hotarelor, cota scriitorului a crescut datorită unei prolifice activităţi publicistice şi unui excesiv de abundent flux de creaţii narative: romane, povestiri, memorii. În ciuda frecventei apariţii în librării, cu noi producţii literare, înainte şi după Al Doilea Război Mondial, atitudinile rezervate s-au ţinut lanţ din partea pleiadei tinere ce-şi asuma exigenţa trierii valorilor în răstimpul dintre cele două conflagraţii. Camil Petrescu îl găsea depăşit, vetust. Mihail Sebastian se ferea să-i pronunţe măcar numele. Dar cel intrat în colimator se angaja rar în polemică, prefera să răspundă obiecţiilor cu alte şi alte tipărituri. Maximum de răzbunare (după propriile-i mărturii) a fost să livreze pe piaţă una din piesele de mai tîrziu (Achim) sub un nume cu rezonanţă rusescă şi să asiste amuzat la potopul de laude venite exact din partea foştilor contestatari, păcăliţi de manevra autorului.


Oricîte tiruri critice erau îndreptate împotriva sa, Victor Eftimiu îşi păstra ori ştia să mimeze, perfect, o suverană detaşare. Incapabil de vrajbă, şi-a însuşit acea nonşalanţă menită să-i asigure un consistent capital de simpatică onestitate. Cu lipsa de fudulie, ajungea să reţină atenţia celor foarte tineri în anii 1950-’60, chit că nu ignoram negaţiile acumulate în timp, pe măsură ce scrisul i se diluase prin inflaţie. Făceam haz de bizara grabă cu care scriitorul îşi comandase şi instalase dinaintea casei, cu vedere spre Cişmigiu, bustul în bronz, însă cînd se ivea prilejul de a-l întîlni în carne şi oase, devenea imposibil să nu fascineze.



E de neuitat înzestrarea sa de seducere a publicului. Am în minte, intacte, momente cu Victor Eftimiu petrecute la Oneşti, dar probabil că au fost multe altele asemenea. Adunarea de la Oneşti, la sfîrşitul anilor ’60, convocată spre a elogia personalitatea criticului G. Călinescu, tocmai urmărea prelegerile de pe ordinea de zi, cînd şi-a făcut apariţia întru tîrziu cel mai prestigios dintre oaspeţii anunţaţi, distinsul Victor Eftimiu. Pe loc, desfăşurarea programului va fi adaptată împrejurării, iar invitatul mult aşteptat a fost poftit la tribună să răstoarne desaga amintirilor. Nimeni n-a ştiut cînd a trecut o oră cu însăilări despre unii şi alţii (Şt.O. Iosif, Zaharia Bîrsan, Victor Ion Popa, îndărăt la Caragiale, tatăl şi fiii, nu fără aluzii maliţioase), apoi incursiuni pe malurile Senei, inclusiv un popas în satul albanez de unde se trăgea. Întoarcerea în timp a cuprins şi referinţe la propriul laborator, al dramaturgului mai ales, şi atunci s-a produs minunea. Brusc, a început să recite din Cocoşul negru: „Arunci un pumn de aur şi vezi crescînd palate…“.

Vocea baritonală urma inflexiuni şi variaţii de ton care imprimau, în cadenţa versurilor, modulaţii rapsodice. Feţele tuturor celor prezenţi, tineri ori vîrs­tnici, căpătau amprenta încîntării totale. Cînd, în fine, obosit, octogenarul recitator s-a dat bătut, au izbucnit ovaţii şi aplauze, minute în şir. Şi chipul său era inundat de bucuria triumfului. Nu este exclus, pe fondul acestui entuziasm unanim, Victor Eftimiu să se fi simţit răzbunat pentru sumedenia cîrcotaşilor, grăbiţi să strîmbe din nas la oricare dintre componentele operei sale de o viaţă. Desigur, opera sa rămîne inegală, dar nu i se poate nega amploarea suflului. Sînt merite evidente reflectate de ediţia cuprinzătoare începută cu mulţi ani în urmă. Respectiva retrospectivă editorială s-a oprit în pragul a 20 de volume, însă e departe de a fi epuizată operaţiunea de selecţie şi restituire. Poezia lui Victor Eftimiu are filoane insuficient explorate, cum şi producţia lui de maxime, la limita prolixităţii, totuşi capabile să conducă cititorul către un virtual izvor de înţelepciune a vieţii.



Atunci, la Oneşti, sesiunea literară a durat trei zile, timp în care maestrul Eftimiu a făcut act de prezenţă cu brio. Reuşea să mai tempereze oarecum valul simpatiei doar ajutat de manevrele unor doamne din elita culturală a oraşului care îl vroiau musafir în casele lor, să-l primească în stilul moldovenesc, mărinimos, cu şerbet şi cofeturi ale casei, la five o’clock. L-am însoţit la una din improvizatele sindrofii private şi nici mie nu-mi venea să mă mai dau dus. Împreună cu el, auditoriul, mai ales cel feminin, se lăsa atras în matca reconstituirii scenelor impregnate de patina unică a vestitelor cafenele cutreierate de maestru în periplurile sale europene. Nimeni nu se mai uita la ceas, oricît ar fi durat acel flux verbal infatigabil de o inegalabilă vibraţie senzuală. Probabil, din această încîntată alunecare în captivitatea propriilor cuvinte se trăgea păcatul anumitor secvenţe ale operei sale, acuzate de butaforie, atinse de un fast căzut în dizgraţie. Păstra intactă din tinereţe plăcerea elocinţei de cafenea. Despre altcineva se spusese că ar fi „un gurmand al conversaţiei“, dar sintagma se potrivea prea bine lui Victor Eftimiu. Nici vorbă să presupună un sterp consum de timp. Înainte de a ceda ispitelor conversaţiei, în cercul de amici îşi scria, retras într-un colţ, articolul promis la ziar pentru dimineaţa respectivă. Ca destoinic foiletonist ce se afla, avea mereu tolba plină de subiecte pe gustul unui larg public.
Parfumul vremurilor de altădată


Cînd în anii consolidării puterii proletare, se cam terminase cu vînzoleala distinşilor oameni de litere pe la „Capşa“ şi nici mesele de la „Nestor“ nu mai aveau căutarea consacrată, maestrului nu i-a rămas decît să reconstituie, în apartamentul personal, o aproximativă ambianţă de cafenea. Foştii muşterii de la „Corso“ (a cărei dărîmare, în pragul conflagraţiei provocate de nazism, îndoliase floarea condeierilor bucureşteni) găseau uşa deschisă a primitorului domiciliu deţinut de Victor Eftimiu. Aproape în orice zi şi la orice oră, după cum clevetea urbea, se prezentau să ţină companie generoasei gazde supuşii regulilor bine stabilite de a răspunde la apel: cronicarul de teatru N. Carandino, faimosul producător pe bandă rulantă de vorbe de duh, Oscar Lemnaru (zisul „oscarlambur“), un gazetar cu antene întinse pînă la agenţii de presă de peste Ocean, agerul „ştirist“ Alf Adania. Nu se puneau la socoteală protejaţii nelipsiţi ai amfitrionului, din tagma scenei, unii îmbătrîniţi în animaţia culiselor, cum era creatorul muzeului destinat istoriei Teatrului Naţional, devotatul Franga. Se spunea că, zilnic, la ora prînzului, servanta rînduia 10-12 tacîmuri la masă (ca să fie!), învăţată a mai adăuga, nu o dată, pentru cine ştie ce întîrziat imprevizibil. Iar picatului din senin, oricine ar fi fost, nu i se atîrnau lingurile-n brîu. De un grătar în sînge se mai găsea materie primă pe la bucătăria întotdeauna prevăzător aprovizionată. Cît priveşte licorile din pahare, nimănui nu i s-a întîmplat să rămînă cu buzele uscate. Să nu se deducă de aici că „albanezul“ cu purtări aristocratice ar fi fost un petrecăreţ neistovit. Cred că nici nu-l atrăgeau chefurile. Îi plăcea să aibă în preajmă convivi spirituali, gata întotdeauna să dea curs provocărilor sale pentru petrecerea cîtorva ore, boiereşte, înconjuraţi de mobile occidentale şi covoare orientale, cu cărţi în ediţii princeps la dispoziţie, singularizate prin dedicaţii autografe, ca şi splendoarea de picturi semnate Pallady sau Iser, prieteni de nădejde din vremea tinereţilor, cînd frecventau asiduu „la butte Montmartre“, îngroşînd clientela vreuneia din tavernele locului.

La taclalele după-amiezelor bucureştene, Victor Eftimiu mai lăsa pe seama lui Nicu Carandino împrospătarea mărturiilor cu parfum de boemă, ca unul ce deţinea un substanţial stagiu în mediile artistice autohtone. Şi, dacă e să respectăm purul adevăr, mai intra în joc un factor cu puteri magnetice: era un moment suveran cînd, prin pînza delicată a vaporilor de cafele ce aromeau încăperile, o delicată apariţie feminină străbătea spaţiul şi-l umplea de vrajă, iar sclipirile blonde ale părului lăsat să curgă de-a lungul gîtului fragil fixau atenţia asupra umerilor legănaţi în ritmul paşilor plutitori. Era Tery! Cel puţin, la acest nume răspundea „nepoata“ care-l însoţise pe venerabilul invitat la întîlnirea pomenită de la Oneşti şi pe care mi-a fost dat s-o mai zăresc, mut de încîntare, într-o vizită sau două săvîrşite în aleea ce deriva din strada Brezoianu înspre Cişmigiu.

Amintiri despre Titus Popovici si Victor Eftimiu
־ntr-o dimineatד ploioasד de Noiembrie, cred cד מn anul 1951, priveam somnoros pe fereastra biroului meu dela etajul cinci din Comitetul pentru Artד din strada Lemnea, colt cu bulevardul Magheru. Alדturi de mine, Francisc Muntenu cדsca zgomotos. El era pe atunci directorul teatrelor. Ca si mine venea de undeva din Transilvania, cred cד din Arad. Vorbea bine romגneste dar cu un vag accent unguresc. El מsi putea permite ca director sד vinד la lucru oricגnd, pentru cד avea la מndemגnד un argument inatacabil pe care mai tגrziu l-am folosit si eu: cu o searד מnainte asistase la un spectacol al Teatrului Municipal, unde trona ca directoare doamna Sturza Bulandra cדrei nu stiu de ce i se fדcea curte si i se tolerau toate capriciile de femeie bדtrגnד. Avea cred vreo optzeci de ani, sau מn orice caz asa arדta. Ne uitam pe fereastrד pentru cד asteptam pe Titus Popovici care urma sד vinד cu tramvaiul pe bulevard. Nu-l cunosteam מncד pe Titus Popovici, dar Francisc mד anutase cu o zi מnainte: “un bדiat bun, foarte destept, din Oradea Mare. L-am adus aici ca sד mד ajute. I-am spus sד nu מntגrzie mדcar מn prima zi, pentru cד face proastד impresie la Cadre, dar lui nu-i pasד.”
Nu eram obisnuit sד mד scol מn zorii zilei pentru cד lucrasem ca violonist מn orchestra operei din Cluj, unde ziua de lucru מncepea la ora zece sau chiar mai tגrziu. Eram lucrדtori de noapte; spectacolele se terminau pe la ora unsprezece si pגnד ajungeam acasד se fדcea miezul noptii. Adesea repetitiile erau programate la ora douד astfel מncגt obisnuiam sד ne sculדm tגrziu. De cגnd fusesem transferat la Bucuresti, ca inspector al muzicii מn Comitetul pentru Artד, sufeream de nesomn. Programul de lucru מncepea la ora sapte, “o orד barbarד”, spunea Francisc Munteanu, care se sculase de dimineatד anume ca sד-l primeascד pe noul angajat, bun si vechi prieten al sדu.
Tramvaiele treceau מn sus si מn jos pe bulevardul Magheru iar noi fumam tigarד dupד tigarד cercetגnd cu priviri ascutite pe fiecare om care cobora מn statia de sub ochii nostri. Tramvaiele erau tixite. Oamenii se grדbeau la locurile lor de muncד sד semneze condica pe care cei dela Cadre o ridicau cinci minute dupד ora 7 sau opt, dupד cum era cazul. Dar Titus Popovici nu apדrea.. Dupד un timp, Francisc a tras o מnjurדturד de mamד la adresa lui Titus si a plecat מn biroul lui de pe acelas etaj dar care nu dדdea spre bulevard. O orד sau douד mai tגrziu Francisc reveni. Nu avea obiceiul sד batד la usד, (obicei burghez!!!) asa cד m-am pomenit cד cineva deschide larg usa si un tגnדr subtire si מnalt, intrד urmat de Francisc. ־mi מntinse mגna si מsi spuse numele. L-am examinat cu multד atentie. Era brunet, cu pדrul tuns scurt, cu ochi negri sclipitori si cu o privire ironicד nu de moment ci permanent instalatד מn sufletul lui. Zגmbea ca si cum cineva ar fi spus o glumד nu tocmai reusitד. Avea o tinutד dreaptד, mai degrabד de atlet si nu de om al cדrtii, cum bדnuiam eu. Era corect מmbrדcat מntr-un costum cenusiu cam vechi, cu gulerul cדmדsii deschis, asa cum se purta atunci de cדtre cei care nu aveau functii מnalte si care nu voiau sד treacד drept filfizoni. Sefii nostri מn schimb erau totdeauna cu cravatד la gגt si cu costume bine cדlcate. Mד מntrebד de unde sunt, si cum מmi place la Bucuresti. I-am spus cד nu prea מmi place Bucurestiul pentru cד e prea multד lume pe strדzi. Francisc ne lדsד sד pדlדvrדgim si plecד pentru cד avea de lucruiar Titus mד מntrebד cine sunt sefii cei mari si cum mד מnteleg cu ei. I-am spus cד ministrul nostru, Presedintele Comitetului de Stat, era Eduard Mezincescu cu care nu vorbisem niciodatד pentru cד מntre el si mine erau interpusi un sef de serviciu, un director si un vicepresedinte, M.T. Vlad, de care depindea si directia muzicii si directia teatrelor, pe lגngד directia artelor plastice si cea a cinematografiei. “Si דsta cum cum e?” I-am povestit pe scurt cד e antipatic, distant, arogant si cד face pe desteptul. Mi-a cerut amדnunte si atunci i-am spus cד m-am dus la el cu o listד de compozitori, cerutד de el, cu numele compozitorilor strדini ale cדror opere pot fi cגntate sau jucate מn Romגnia. Mi-a smuls lista din mגnד si a citit-o. Dupד vreo zece minute s-a sculat dela birou, bineמnteles cד eu stדteam מn picioare, a מnceput sד se plimbe מn lung si מn lat vorbind cu ton ridicat si reprosגndu-ne lipsa de orientare politicד. ־n cele din urmד a aruncat lista pe jos si m-a מntrebat cum de am מndrדznit sד pun pe listד un compozitor neamt, ca Brahms, compozitorul preferat al lui Hitler.
“Si tu ce-ai zis?”
“N-am zis nimic. Am salutat si am plecat cu coada מntre picioare.”
“E un tגmpit. Trebuia sד-i spui cד habar n-are. Compozitorul preferat al lui Hitler era Wagner. Eu asa as fi fדcut.” spuse Titus uitגndu-se urמt la mine.
Curגnd am aflat dela Titus cד vicepresedintele nostru, Maghiar Tivadar Vlad, era tגmplar de profesie, din Timisoara, evreu, ilegalist, sustinut de Ana Pauker.
Titus era מncד Utecist, abia מsi terminase studiile universitare. Nu mai tiu minte cum a procedat si cגnd pentru a deveni membru de partid, dar nu pentru multד vreme, cum se va vedea mai jos. ־n ori ce caz, מntגmplarea pe care mi-o amintesc foarte bine si care a dus le excluderea temporarד din partidul comunist a avut loc cam la un an dupד numirea lui ca inspector al teatrelor מn Comitetul de stat pentru Artד.
Atגt directia muzicii cגt si directia teatrelor si directia artelor plastice, aveau sarcina de a stimula crearea de lucrדri progresiste noi, care sד reflecte schimbדrile sociale esentiale precum si binefacerile aduse si introduse de partidul comunist si de guvern. ־n acest scop se ofereau scriitorilor si compozitorilor sume mari de bani, prin institutii speciale: fondul literar, fondul muzical si fondul plastic.
Victor Eftimiu care avea pe atunci ceva peste 60 de ani, supranumit “singurul clasic מn viatד” (ceea ce nu era tocmai adevדrat pentru cד Mihail Sadoveanu trדia מncד) a fost invitat de Francisc Munteanu, la propunerea lui Titus, la directia teatrelor si i s-a propus sד scrie o piesד de teatru inspiratד din trecutul de luptד pentru dreptate socialד al poporului romגn. Victor Eftimiu a spus cד tocmai terminase “o piesד care sunt sigur cד o sד vד placד. E vorba despre Iancu Jianu, faimosul haiduc olten, un adevדrat erou popular.” S-a stabilit o zi si o orד cגnd Victor Eftimiu מsi va citi piesa.
L-am cunoscut bine pe Victor Eftimiu. Stiam cד scrisese poezii, romane si multe piese de teatru, printre care Cocosul Negru, Omul care a vדzut moartea, precum si imnul national albanez. Eftimiu era de origine albanez, ceea ce nu se prea stia. Fiu al Albaniei, faimos, bogat, i s-a comandat prin 1928 sד scrie un imnul national pentru regatului Albaniei, unde rege era Ahmed Zogu. Eftimiu a scris cu multד usurintד versurile imnului, dar cum trebuia si muzicד, le-a pus pe muzica cגntecului nostru romגnesc, “Desteaptד-te romגne.” A fost frumos rדplדtit, a primit premii si pentru text si pentru muzicד iar de-atunci pגnד la invazia comunistד, imnul Albaniei a rדmas cel scris de Victor Eftimiu. Cred cד povestea aceasta, (poate nu-i adevדratד) am auzit-o tot dela Titus Popovici.
Am participat si eu la lectura piesei lui Eftimiu, Iancu Jianu. Scriitorul mד invitase pentru cד avea de gגnd sד scrie si un libret de operד pe aceiasi temד, ceea ce a si fדcut dupד cum vom vedea mai jos. Deci, ne-am strגns cu totii מn biroul destul de מncדpדtor al lui Francisc Munteanu. De fatד era si Margareta Bדrbutד, sefa serviciului de repertoriu, de al cדrei cuvגnt trebuia sד se tinד seama pentru cד numai pe baza referatului ei piesa urma sד fie acceptatד sau nu. Margareta Bדrbutד publica cronici teatrale prin revistele vremii si se considera specialistד מn probleme de teatru. Poate cד si era, nu-mi amintesc. ־n fine Victor Eftimiu si-a scos haina, si-a suflecat mגnecile cדmדsii si a מnceput sד citeascד. Cum era un bine cunoscut si prolific autor de piese, avea si experienta lecturii obisnuite מn teatru. Nu citea cum ar fi cititi ori care altul dintre noi, asa cum se citeste o povestire sau un text de roman, ci interpreta ca un actor. Cגnd vorbea Iancu Jianu, folosea un ton grav, de bas, apדsגnd pe fiecare cuvגnt si luגnd o pozitie si o mimicד adecuatד caracterului personajului. ־si מndrepta statura, se מncrunta, ridica o sprגnceanד si dדdea porunci. Cגnd vorbea Ilinca, sau Ruxandra sau Smדrדndita, (nu mai stiu numele ibovnicei lui Jianu), Eftimiu cu o voce subtire, femeiascד, alintגndu-se cu cochetדrie, declara dulce: “dar eu nu pot trדi fדrד tine, stדpגnul meu.” Urma rדspunsul grav, al lui Jianu; Eftimiu מsi modifica pozitia, mimica si vocea, apoi se transforma iar מn Ilinca sau מn Ruxandra. Trebuie sד spun aici cד מn mod normal Eftimiu avea o voce groasד, putin rדgusitד din cauza fumatului. Era scund si cam gras astfel מncגt nu era deloc convingדtor cגnd מncerca sד imite statura falnicד a lui Jianu, sau trupul si postura plדpגndei Ilinca. Titus a מnceput sד rגdד pe מnfundate, ascunzגndu-se מn spatele Margaretei Bדrbutד. Francisc nu avea cum sד se ascundד, pentru cד stדtea alדturi de Eftimiu, cu fata spre noi. Si-a acoperit fata cu palmele מncercגnd sד-si מnדbuse rגsul. I-am dat un ghiont lui Titus dar tocmai atunci Eftimiu declara dragoste nesfגrsitד lui Jianu, prin gura delicatei ibovnice. Titus nu se mai putu stדpגni si izbucni מnr-un rגs nervos, cu atגt mai clocotitor cu cגt si-l מnדbusise mai mult timp. Francisc se ridicד si alergד spre usד, ca si cum ar fi avut o colicד intestinalד. Eftimiu se opri, מsi strגnse hגrtiile si-le vגrמ מn servietד. Rosu de mגnie, spuse scurt ‘sד vד fie rusine, mדgarilor.’ Iesi trגntind usa si se duse direct la ministrul nostru, Eduard Mezincescu. Urmarea a fost cד Titus si-a pierdut slujba chiar a doua zi. Trebuie sד spun cד aproximativ מn aceiasi perioadד Titus scrisese un fel de odד comicד despre Mezincescu. Versurile circulau din gurד מn gurד pe la toate etajele. ־mi pare rדu cד le-am uitat. Cum era de asteptat, s-a gדsit cineva care l-a pus la curent pe cel vizat, iar acum, cגnd Titus era dat afarד, se spunea cד motivul nu era purtarea lui lipsitד de respect fatד de un mare scriitor ci o rדzbunare a ministrului. Scurtד vreme dupד aceea a fost dat afarד si Francisc Munteanu. Amגndoi si-au pierdut si calitatea de membru de partid, ni s-a spus מn cadrul unei sedinte sindicale.
Francisc era מnsurat si avea un copil, deci pierderea slujbei fusese o loviturד gravד. Titus locuia cu ei. Si cine a venit מn ajutorul lor? Victor Eftimiu. Le ducea de mגncare si le dדdea bani.
Locuiam destul de aproape de ei, undeva מn spatele liceului Mihai Viteazu. Veneau pe la mine destul de des, mai ales ca sד asculte la radio meciuri de fotbal importante. Amגndoi scriau si sperau sד se afirme ca scriitori. Francisc lucra la o povestire lungד, Leanta, care a si apדrut מn Viata Romגneascד, iar Titus lucra de zor la romanul Strדinul. Scria zece-douדzeci de pagini pe zi asa ca nu m-am mirat prea tare cגnd romanul a apדrut. In acelas timp scrisesem si eu un roman, ‘Ceterasul’ pe care מl citiserד si Titus si Francisc. Francisc mi-a spus cד nu e pe linie iar Titus mi-a recomandat sד schimb sfגrsitul. Verdictul editurii a fost cד eroul romanului ar trebui ca la sfגrsi sד se מnscrie מn partid. ־n discutia cu ei, Francisc a declarat cד dacד lui i s-ar fi cerut sד transforme ‘Leanta’ מntr-o epigramד ar fi fדcut-o fדrד sד stea pe gגnduri. Eu sustineam cד Ceterasul nu se poate מnscrie מn partid pentru cד toatד evolutia lui dela מnceputul cדrtii demonstra izolarea מn care trדieste artistul, care, concentrat asupra operei sale, e atגt de absorbit de arta lui מncגt e rupt de societate si de problemele ei. Titus s-a oferit sד opereze el trupul cדrtii si al eroului, dar fireste cד n-am fost de acord. Pe urmד amגndoi amicii mei au intrat מn Uniunea Scriitorilor. Se pare cד Titus a devenit curגnd unul din cei mai acerbi sustinדtori ai aplicדrii politicii partidului מn creatia literarד si denuntדtorul numדrul unu al oricדrei abateri dela linia oficialד. Am auzit cד lua cuvגntul adesea ca sד condamne pe X sau Y scriitor care nu se conforma fדrד murmur cerintelor patidului. Nu ne-am mai vדzut multד vreme, ani de zile. ־ncepuse sד scrie scenarii de film ca sד cגstige bani multi. Francisc s-a apucat de regie de film, מn acelas scop. Au reusit amגndoi, s-au מmbogדtit, aveau locuinte luxoase, o duceau nu se poate mai bine. Titus a fost ales membru supleant מn Comitetul Central al patidului comunist. Cגnd l-am מntגlnit מntגmplדtor la mare, venea dela pescuit. Era מmbrדcat ca un pescar amator american, avea o unditד americanד, si un soi de tichie care sד-l apere de soare. M-am bucurat si am מncercat sד-i vorbesc. S-a oprit מn fata mea, m-a מntrebat ce mai fac, dar nu se uita la mine ci cu priviri furise, se uita la stגnga si la dreapta, ca cineva urmדrit de politie. Mi-am dat seama cד מi era teamד sד nu fie vדzut vorbind cu unul ca mine care nu eram מn partid si deci puteam fi oricגnd suspectat de relatii cu dusmanul de clasד. L-am asigurat cד prezenta mea nu e compromitדtoare si i-am urat succes מn cariera politicד pentru מnfדptuirea cגt mai grabnicד a idealurilor mדrete ale partidului. Am plecat fדrד sד ne dדm mגna si nu ne-am mai מntגlnit niciodatד, dar dupד multi ani am cunoscut מn Italia pe cineva care servise ca ghid de vגnדtoare oficial pentru מnaltii demnitari. Mi-a povestit ce bun vגnדtor era Titus Popovici, cum מl מnsotea pe Ceausescu si cu cגtד dexteritate mגnuia armele de vגnדtoare cele mai moderne, cumpדrate sau primite cadou din America. Nu credea nici o iotד din povestea lansatד oficial prin 1995-96, dupד care Titus s-ar fi מmpuscat din gresalד מn timpul unei partide de vגnדtoare. Stia prea multe si מncepuse sד vorbeascד. Si asta a fost tot
Sד ne reמntoarcem מnsד la Victor Eftimiu. Ata cum directia teatrelor plדtea bani buni pentru a stimula creatia de piese de teatru, directia muzicii din care fדceam cu onoare parte, urmדrea dezvoltarea creatiei muzicale de tip nou. Victor Eftimiu l-a convins pe compozitorul Paul Constantinescu sד scrie muzica pe libretul sדu Iancu Jianu. Libretul fusese מnaintat directiei muzicii care ceruse si avizul directiei teatrelor, dar avea obligatia de a solicita si aprobarea consilierului sovietic, Ciucov.
Pe lגngד fiecare minister fusese detasat un consilier sovietic a cדrui menire era dupד cum se stie, sד veghieze asupra aplicדrii sarcinilor de partid מn productie. Ciucov al nostru fusese dupד gurile rele, regizor de culise la o operד din provincie, Odesa sau Kiev. Un regizor de culise este un fel de tehnician de scenד, care supravegheazד executarea schimbדrii de decoruri, corecta schimbare de lumini, prezenta din timp a artistilor pe scenד, cu un cuvגnt bucדtדria mדruntד a spectacolului. El are o functie de excutant si este tratat ca atare de directorul de scenד, numit si regizor artistic, care adesea tipד la el, מl face cu ou si cu otet pe drept sau pe nedrept. El tace si מnghite pentru cד e obisnuit cu toanele regizorilor artistici si dirijorilor, adevדratii creatori ai spectacolului. Cum Ciucov nu stia romגneste deloc, era urmדrit peste tot de Sarah, traducדtoarea lui, o basarabeancד plinד de tact.
Cum se obisnuia, trebuia sד se facד o discutie asupra valorii libretului, iar dacד acesta era aprobat de cei מn drept, libretistul si compozitorul era מndreptדtiti la prima transד din onorariu. ־n ziua fixatד pentru discutii, ministrul Mezincescu mד chiemד מn cabinetul lui si-mi spuse cד este silit sד plece urgent la Brasov pentru cד “a crדpat Stalin... adicד statuia lui Stalin,” si cד deci, dacד nu va fi מnapoi pגnד la ora 6, sד מncepem sedinta fדrד el.” N-a reusit sד vinד la timp si deci am מnceput sedinta. Asista directorul teatrelor, (i-am uitat numele) Margareta Bדrbutד despre care am pomenit mai sus, Ciucov cu traducדtoarea lui, Victor Eftimiu si Paul Constantinescu, si poate מncד cineva. Am anuntat cד tovarדsul ministru a fost nevoit sד plece la Brasov si cד probabil se va מntoarce מnainte de a sfגrsi noi discutiile. Directorul teatrelor luד primul cuvגntul pentru cד avea gradul cel mai מnalt si spuse cד dupד pדrerea lui, libretul este foarte bine scris si cד propune sד fie aprobat. Eram convins cד nu citise libretul dar cum era vorba de Eftimiu, nu מndrדznea sד critice opera marelui scriitor clasic מn viatד. Margareta Bדrbutד sublinie cu dibדcie aspectele bune ale lucrדrii, ridicד מn slava cerului socialist pe autor, si cד singura ei nelדmurire, ea nefiind specialistד מn opere muzicale, ar fi fost poate actul final prea scurt. Mi-a venit rגndul mie. Am spus cגteva cuvinte despre Paul Constantinescu ale cדrui compozitii le admiram sincer, si am declarat si eu cד libretul este bun, va suferi desigur oarecari modificדri neמnsemnate dictate de cerinte muzicale, cד actul ultim nu era prea scurt deoarece versurile cגntate de cor se vor repeta de cגteva ori, cee ce va lungi durata cu cel putin zece minute.
Acum era cazul ca Ciucov, מn lipsa ministrului, sד tragד concluziile. Spuse rar, prin traducדtoare, cד nu pretinde a fi un bun cunoscדtor al istoriei glorioase a viteazului popor romגn dar cד desigur existד asemדnדri מntre istoria poporului romגn cu istoria poporului sovietic. ־n baza acestei asemדnדri מsi permite sד spunד cד מntr-adevדr eroi ca Iancu Jianu au existat si au intrat מn legendד. Ei si-au riscat viata מncercגnd sד corecteze racilele sociale ale regimurilor burghezo- mosieresti, au devenit figuri legendare pe care tinerii le imitau si erau priviti מn decursul secolelor ca modele de comportare si de eroism. Sarah traducea frazד dupד frazד, se mai corecta, mai מnlocuia cגte un cuvגnt care iliustra mai bine o nuantד din vocabularul rusesc. .
Eftimiu asculta atent, eu mד uitam la ceas si la Paul Constantinescu care asculta cu evlavie prefדcutד, cuvגntarea consilierului sovietic. As fi vrut ca ministrul sד aparד מnainte de sfגrsitul sedintei pentru a nu lדsa impresia cד Ciucov are autoritatea de a decide asupra destinului operelor romגnesti. Simtem cד Eftimiu nu era prea מncגntat de ceea ce spunea Ciucov, dar se supunea cu rדbdarea impusד de nevoia de bani.
Ciucov continua sד sublinieze rolul de model educativ al lui Iancu Jianu ale cדrui fapte vor influenta caracterul tineretului nu numai din generatia istoricד a timpului sדu ci si din generatiile actuale pentru cד tineretul de azi se va מnghiesui sד vadד si sד asculte o operד nouד, scrisד pe baza celor mai avansate principii de artד socialistד. “Nu trebuie sד neglijדm rolul educativ al artei contemporane,” spuse Ciucov cu convingere. Pe urmד adדugד: Dar cum poate fi Iancu Jianu un model de comportament social, cגnd are מn fiecare sat o ibovnicד? Ce impresie va face eroul nostru asupra spectatorilor cגnd bea vadrד dupד vadrד de vin, מsi abandoneazד sotia, luptדtoare credincioasד מmpotriva boierilor, se culcד cu fiecare femeie ce-i iese מn cale... Este un desfrגnat, un betiv, ale cדrui actiuni josnice nu pot sevi scopul nobil al luptei de eliberare etc. etc.
Deodatד Eftimiu bדtu cu pumnul מn masד.
“Cine e-i prostul דsta dragד? Cגte cדrti a scris? Cum מndrדzneste sד-mi dea mie sfaturi de cum se scrie un libret de operד? Ce naiba cautד aici? Sד se ducד la el acasד sד care decorurile nu sד vinד la noi ca mare specialist dramatic...
Sarah מngדlbenise. Ciucov o pisa sד-i traducד ce spunea Eftimiu. Se vedea din glasul, din gesturile si din mimica scriitorului, cד nu-i adresa omagii. Sarah מncerca s-o scalde, dar Eftimiu, furios ca un taur, striga din ce מn ce mai tare. Ciucov se ridicד si iesi urmat de Sarah. Se fדcu liniste. Eftimiu מntrebד cגnd vine Mezincescu, dar nimeni nu stia. Paul Constantinescu spuse cד ar fi poate cazul sד lדsדm totul pe a doua zi. Au plecat toti la treburile lor, adicד acasד. M-am dus la cabinetul ministrului unde am gדsi-o pe Speranta, secretara, cדreia i-am povestit ce s-a מntגmplat. S-a luat cu mגinile de cap.
Concluzia? Ciucov a plecat din Romגnia foarte curגnd si a fost מnlocuit de un alt consilier, Bunin, muzician de profesie cu care se putea discuta altfel. Eftimiu si Paul Constantinescu si-au luat transa din onorariu si au scris opera Haiducii care s-a jucat מn provincie, cred cד la Timisoara, dar eu nu mai eram acolo sד mד bucur de frumusetea unei opere scrisד pe baza principiilor celor mai avansate ale artei socialite.
Victor Eftimiu fדcea parte dintr-o generatie de intelectuali cu care ne putem mגndri astדzi. Era un ‘domn’. ־mbrדcat cu grijד, elegant chiar, vorbea frumos, fדcea glume, era foarte manierat si binevoitor. Fuma pipד. ־ntr-o bunד zi, intrגnd מn biroul meu a simtit miros de tutun de pipד. Si eu fumam pipד si-mi cumpדram cel mai bun tutun posibil, adicד singurul care exista. “Ce tutun e דsta? Miroase a frunzד de sfeclד.” I-am arדtat cutia verde de tutun. A deschis-o, a mirosit tutunul si mi-a spus: “Uite, am sד-ti aduc eu un tutun bun. ־l primesc dela ambasadorul egiptean. Nu-l costד mare lucru sד-mi dea cגteva cutii מn plus.” Sד fiu sincer, nu l-am crezut, dar dupד cגteva zile avגnd treabד pe la minister, mi-a adus מntr-adevדr douד cutii de tutun excelent.
Victor Eftimiu locuia מntr-o casד cu grדdinד lגngד Cismigiu. Cגnd treceai prin marginea dinspre miazד-noapte a Cismigiului, puteai sד privesti peste gard מn curtea casei lui. Nu stiu care sculptor מi fדcuse portretul, un bust asezat pe un piedestal מnalt. Trecדtorii puteau astfel admira pe scriitor sculptat מn piatrד. Circula o glumד nevinovatד pe tema asta. Cicד doamna Eftimiu מi spunea servitoarei: du-te dragד מn curte si sterge pe domnul de praf.
Eftimiu a scris mult. Versuri, povestiri, romane, piese de teatru. Era foarte cunoscut si admirat de tineret. Observ cד מn presa literarד din tarד nu se mai spune azi nimic despre el si nu am auzit ca romanele si piesele lui sד fi fost reeditate, dar sunt sigur cד מntr-o bunד zi se va gדsi un istoric literar inteligent care sד steargד praful, nu de pe statuie, ci de pe cדrtile lui care ne-au מncגntat מn anii tineretii. Cred cד a murit מn 1971.

“Omul care a vazut moartea” -un musical savuros, la “Tanase”
OMUL CARE A VAZUT MOARTEA, dupa Victor Eftimiu, se joaca la Tanase, in Sala Rapsodia

Amintiri despre Titus Popovici si Victor Eftimiu
http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=116

Monica Eftimiu, în locul Corinei, la Antena 2Tânăra actriţă va fi şi producătoarea show-ului Pe ultima sută de metri înainte de lansarea Antenei 2, directorul Mihai Gâdea are încă bătăi de cap. Mai ales legate de emisiunea "Firu-n patru". După renunţarea Corinei Chiriac în ultima clipă (ea a apărut în poză de grup în toate revistele de specialitate), locul său a rămas liber, iar data lansării postului, 2 aprilie, i-a obligat pe şefi să grăbească găsirea unei înlocuitoare. S-au organizat castinguri, dar puţine candidate au corespuns cerinţelor.
Cel mai la îndemână a fost, se pare, Monica Eftimiu, care, iniţial, a fost angajată ca producător al emisiunii cu patru femei puse pe "tocat" subiectele şi personalităţile momentului. Monica este însă absolventă a Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale", a fost angajată la Teatrul din Ploieşti, a jucat pe scenă alături de Gabriel Coveşeanu-Cove de la "Surprize, surprize" - într-o piesă regizată de Theodora Herghelegiu şi a fost distribuită în filmul "3 păzeşte", regizat de Ovidiu Georgescu, alături de Marcel Iureş şi Marius Bodochi. Dar cum la ora actuală actoria nu oferă prea multe posibilităţi, Monica Eftimiu s-a reorientat, într-o vreme, spre domeniul ofertant numit "Public Relations".
De la PR la televiziune
Cei din presă şi-o amintesc făcând PR pentru o firmă de vinuri, figurând, în aceeaşi postură, pe un site al firmei "Ipsos Interactive Services" sau la postul de radio City Fm.
În toamna anului trecut, Monica Mariana Eftimiu a ajuns la Antena 2, unde, într-o primă fază, a fost dorită ca producător al emisiunii "Firu-n patru". Când au apărut disensiunile între cele patru doamne alese pentru producţie - Corina Chiriac, Ileana Pescariu, Iulia Frăţilă şi Ana Baţu - şi mai ales după plecarea celei dintâi, Monica a devenit favorită pentru postul de prezentator. Pe care, se pare, l-a şi obţinut… Surse de la noua televiziune de nişă din Băneasa susţin că ea va fi astfel şi producător, alături de Mirela Albu (veche angajată a Antenei, la "Divertisment"), dar şi vedetă a emisiunii "Firu-n patru". Unul dintre motivele acestei alegeri ar fi, potrivit aceloraşi surse, buna înţelegere dintre Mirela şi Monica, fapt care l-ar scuti pe director de eventualele şedinţe pentru detensionarea vreunei alte situaţii de criză între cele implicate în producţie.Pe de altă parte, în orice moment este posibilă o schimbare în distribuţia emisiunii, mai ales că Mihai Gâdea se află nonstop în şedinţe.

Victor Eftimiu (1889-1972) (si navalnicul suflu al operei sale)
Unii dintre „varstnicii“ care alcatuiau generatia tanara in perioada interbelica a Romaniei isi mai amintesc poate de corifeii artelor noastre de pe atunci. Victor Eftimiu era, indiscutabil, unul dintre acei „monstri sacri“ - daca tinem seama ca din reviste, ziare, dar mai ales de pe scenele teatrelor imaginea sa era proiectata puternic in constiinta publicului. Poetul, in afara fluidului scenic amplu declamator, se manifesta literar si cu versuri specifice eului sau vulcanic, ori prin diverse proze

Note de insomniac
Motto pentru un volum de memorii:
Nu vorbi niciodata despre tine. Scrie!
In ciuda diferentei de varsta dintre noi, Victor Eftimiu mi-a acordat prietenia lui, mai ales dupa ce am jucat rolul Vagabondului din “Omul care a vazut moartea”.
Faceam deseori vacantele impreuna la mare si ne pierdeam in lungi discutii peripatetice, el in plina faconda, eu fermecat de eruditia lui in multe domenii.
Odata, la Constanta, ne-am oprit in fata unei vitrine in care erau expuse vreo douazeci de busturi in miniatura ale lui Ovidiu, exilatul de la Tomis. Niste orori de ghips, trase in serie. Peste gramada de busturi kitsch, un anunt scris cu litere mari preciza: “OVIZI, 6 lei bucata”.
Imi amintesc explozia de ras pe care care ne-a starnit-o acest plural stupefiant si, de aici, consideratiile de ordin lingvistic. In fond, negustorul facuse o analogie: GUVID-GUVIZI, OVID-OVIZI...
Eftimiu, care se nascuse in Bobostita din Epirul albanez si n-a stiut, pana la sapte ani, nici o boaba romaneasca, era pasionat sa descopere originea unor cuvinte si detinea secretul multor etimologii neasteptate. De pilda, imi spunea el, cuvantul sandulie, cu care oltenii numesc covorasul de langa pat, vine de la frantuzescul “descente du lit”.
Cine si-ar fi inchipuit ca atat de neaosul mujdei vine tot din franceza: mousse d’ail (adica spuma de usturoi)?
Cuvantul misto, revendicat de tigani, deriva, dupa Eftimiu, de la sintagma nemteasca “mit stock” adica “cu baston”, ceea ce inseamna cineva de conditie buna. Un tip cu baston e un tip misto!
Tot din germana ne vine si cuvantul smecher. Boierii olteni care aveau podgorii, imi explica Eftimiu, au angajat specialisti in degustarea vinurilor. In germana, schmechen inseamna a avea gust, a fi bun la gust. Omul care facea operatia era un smecher, adica un specialist pe care nu-l puteai pacali cu un vin prost.
De aici, prin extensiune, un individ istet, imposibil de tras pe sfoara.
Cu totul neasteptata este originea altor doua cuvinte a caror etimologie o descoperise Eftimiu. E vorba de patachina si joben. Dictionarul ne spune ca patachina e planta numita in latineste Rubia tinctorum, dar nu ne arata ca tot patachina se spune si unei femei de moravuri usoare. Care e radacina acestei patachine?
In Bucuresti, exista pe vremuri un vestit mezelar pe nume Patac. Fratele acestuia a fost cel dintai care a deschis in Romania un “santan” pe Bulevardul Elisabeta, importand de la Viena niste fete vesele care circulau seara pe bulevard in fata “institutiei” ca sa atraga clientela. Acestea erau “fetele lui Patac”, adica patachinele...
In ce priveste cuvantul joben, multa lume se intreaba de ce acest soi de palarie e desemnata in toate limbile cu cuvintele care indica forma ei (in franceza haut-de-forme, in engleza top hat, in germana zylinder, in italiana cilindro, limba romana fiind singura in care numele inaltei palarii are cu totul alta denumire, afara de aceea populara de “tilindru”. Explicatia este simpla: cel ce a introdus in Bucuresti prestigiosul acoperamant era un negustor francez care avea magazinul pe Calea Victoriei si se numea Jobin.
Tot Eftimiu mi-a relevat ca, in limba engleza, animalele comestibile au doua nume, un nume cand sunt moarte si alt nume cand sunt vii.
Boul se cheama ox, cand e pe patru picioare, si cand e taiat se cheama beef.
Vitelul viu se cheama calf, mort se cheama veal.
Porcului i se spune pig cand e viu si porc cand e mort.
Oaia este sheep cand traieste, si, cand moare, devine mutton.
De ce? Fiindca in Anglia incepand cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme au fost intotdeauna nemti: ox, sheep, calf, pig. In vreme ce bucatarii au fost intotdeauna francezi.
veau : veal
porc : porc
mouton : mutton
boeuf : beef
Interesant, nu?
(din volumul “Note de insomniac”, Editura “Artprint”)


http://www.cronicaromana.ro/note-de-insomniac.html

Victor Eftimiu-
7]Limba e vehiculul care duce gândul meu în urechea, inima şi gândul celuilalt.
6]Forma reala a fericirii e nadejdea. Cine nu mai spera, nu poate fi fericit.
5]Atunci cînd nu eşti sigur că cineva e un geniu sau un nebun, fii sigur că e un farseur.
4]Brutele se îngraşă din nămolul laşităţii generale.
3]A formula deziderate nu inseamna a guverna.
2]Sînt modest, cu o singură condiţie: să se ştie!
1]Omul de stat trebuie sa-si intreaca poporul, sa-l contrazica. Cel care doar exalta virtutile poporului sau e un demagog, nu un bun parinte. Nu poate guverna cu folos decit cel ce cunoaste scaderile unei natiuni si cauta sa le indrepte.