Mountbatten[v=]

Earl Mountbatten (1900 - 1979), amiral al flotei şi unchi al soţului actualei regine a Marii Britanii şi a Irlandei se Nord, Elisabeta a II-a, primul conte Mountbatten de Burma, frumos, curajos şi inteligent - cel puţin asta credea el despre sine. Onorat cu nenumărate titluri, iubit de subordonaţi, dar detestat de ceilalţi comandanţi care nu-l priveau cu ochi buni. A trăit doar pentru glorie şi avere pentru care ar fi folosit orice mijloace ca să le dobândească.


Louis Francis Albert Victor Nicholas, conte Mountbatten de Burma, s-a născut la Fragmore House, Windsor, în Berkshire, pe 25 iunie 1900. Noul născut era strănepotul reginei Victoria. Familia şi-a anglicizat numele în mod discret pe 14 iulie 1917, cu trei zile înainte de transformarea Casei de Saxa-Coburg Goha în Casa de Windsor.
În timpul primului război mondial, Mountbatten şi-a făcut serviciul militar pe nava amiralului Beatty. După armistiţiu, a plecat la Cambridge, unde a rămas cinci luni, devenind prietenul prinţului Edward de Walles. Datorită acestei prietenii, el s-a salvat de la destituire din Royal Navy în 1922, când mulţi ofiţeri au fost obligaţi să demisioneze din funcţii. În acelaşi an, a plecat împreună cu prinţul în India, unde a cunoscut-o pe Edwina Cynthia Annette Ashley. Pe 18 iulie s-au căsătorit, avându-l drept cavaler de onoare pe prinţul de Walles. Au avut două fiice: Patricia Edwina Victoria şi Pamele Carmen Louise. El a fost un tată deosebit de afectiv, ea o mamă uşor insensibilă. Îşi petrecea majoritatea timpului în compania altor bărbaţi. Printre amanţii celebri s-a numărat şi Nehru, viitorul prim-ministru al Indiei.
În 1936, în timpul crizei provocate de abdicarea regelui Edward al VII-lea, Mountbatten a trebuit să aleagă între prietenia cu regele şi propria sa ambiţie. S-a orientat rapid către Berthie, fratele lui Edward, cel care avea să ajungă regele George al VI-lea.
La începutul celui de-al doilea război mondial a primit comanda Flotei a 5-a de Distrugătoare. În ciuda legendei care s-a ţesut în jurul lui, comanda sa la flotă mu a putut fi considerată eroică. A pierdut din cauze accidentale două vase mari: HMS Kelly şi HMS Gurkha. În august 1941, a preluat comanda portavionului HMS Illustrious. Pe 27 octombrie este numit şef al Operaţiunilor Combinate. I-a cerut lui Churchill permisiunea de a rămâne în flota militară şi s-a trezit cu un refuz categoric: "Ce crezi că vei realiza? Poate doar sî mai scufunzi o navă, de data asta mai mare şi mai scumpă." Pe 12 august 1942, Aliaţii au pornit atacul dezastruos de la Dieppe, Franţa. În decurs de nouă ore au fost ucişi, capturaţi sau răniţi 3369 de militari, în marea majoritate din Divizia a 2-a canadiană. Mountbatten a fost responsabil de întreaga operaţiune. Unii dintre colegii lui au numit atacul "nebunesc", iar generalul american Eisenhower l-a considerat un " fiasco".


În octombrie 1943, Churchill l-a numit în funcţia de comandant suprem al Forţelor Aliate în teatrul de operaţiuni din Asia de Sud-Est. Generalul Montgomery a afirmat: "Mountbatten este, evident, nepotrivit pentru funcţia de comandant suprem. Este încântător, are o gândire promptă şi ageră şi multe idei bune. Dar cunoştinţele sale despre arta războiului sunt zero". Mountbatten a realizat forţa pe care ar fi avut-o alături de o echipă personală numeroasă şi şi-a organizat un stat major complex în Piaţa Regală din Kandy, Ceylon (astăzi Sri Lanka), la aproape 3200 km de linia frontului, compus din 540 de ofiţeri. Singurul aspect din viaţa militară în care el a excelat erau relaţiile cu publicul. Era neîntrecut în a-şi însuşi rezultatele muncii altora şi în a-i mustra pe alţii pentru propriile greşeli. I-a făcut şi pe şefii de la Londra să creadă că era ocupat şi că obţinea rezultate, evitându-şi adesea comandanţii.
După război, noul premier Clement Attlee l-a numit Vicerege al Indiei pe 24 martie 1947. Pentru guvernul britanic era o necesitate să se delimiteze de India, atât din motive politice, cât şi din motive financiare. Attlee a făcut public anunţul pe 20 februarie 1947, adăugând că Marea Britanie avea să părăsească India nu mai târziu de iunie 1948. Mountbatten a acţionat în mod contrar intereselor Londrei. În loc să concentreze eforturile indienilor, aşa cum fusese planul, limita de timp a exacerbat problema în interiorul ţării şi a făcut retragerea inevitabilă. Cei care nu erau hinduşi - sikhii, musulmanii şi maharadjahii - şi-au dat seama că nu aveau mult timp la dispoziţie pentru a-şi stabili poziţiile sau pentru a face faţă dictaturii hinduse.
La 5 aprilie 1947, Mountbatten s-a întâlnit pentru prima oară cu Mohammed Ali Jinnah (1876 - 1948), cunoscut ca "părintele Pakistanului", care fusese liderul Ligii Musulmane. Cei doi nu s-au înţeles. Mountbatten se declarase imparţial, dar îl socotea pe Jinnah "un nebun", "extrem de rece", "trufaş şi dispreţuitor", un "geniu al răului", un "caz psihopatologic", un "nătărău" şi o "corcitură". Musulmanii s-au simţit, în mod justificat, ofensaţi de Vicerege. Mountbatten a fost avertizat că era posibilă o vărsare de sânge la Punjab, dar, mai târziu, a declarat că nimeni n-ar fi putut anticipa pierderi de vieţi omeneşti. A hotărât să ignore avertizările, fapt care a dus la consecinţe îngrozitoare. Musulmanii nu au fost invitaţi la întruniri pentru a discuta despre dificultăţile posibile sau probabile de după separare, ci numai membrii Partidului Congresului Indian condus de Nehru (1889 - 1964), care era amantul soţiei lui Mountbatten. Lordul dorea, de asemenea, să fie guvernator general al Indiei şi Pakistanului după separare şi a vrut să impună o marcă de uniune în colţul steagului pakistanez. Nici una dintre aceste idei neobişnuite nu s-a bucurat de aprobare.


În luna mai 1947, Mountbatten a anunţat că data retragerii este august 1947, în loc de iunie 1948. Londra avea intenţia de a menţine India în cadrul Commonwealtf, dar era mai puţin interesată dacă rămânea şi Pakistanul. După proclamarea independenţei şi a separării - 14/15 august 1947 - Mountbatten a rămas zece luni la New Delhi, angajat al primului din cele două guverne generale ale Indiei până în iunie 1948. Mulţi analişti au sugerat că numărul celor morţi după separare era de 800000.
Mountbatten primeşte titlul de viconte pe 23 august 1946, apoi baron pe 28 octombrie 1947. Un an mai târziu, în octombrie 1948, s-a reîntors la serviciul naval activ. Pe 18 aprilie 1955, a fost numit Primul Lord al Amiralităţii. Pe 30 aprilie 1959 a ajuns şeful Statului Major al Apărării, funcţie pe care a păstrat-o timp de şase ani.
În mai 1968, la trei ani după părăsirea serviciului activ, Mountbatten a ajuns să fie implicat într-un eveniment bizar. La reşedinţa sa din Knightbridge, Londra, împreună cu baronii presei Cecil Harmsworth King şi Hugh Cudlipp, şi Sir Solly Zuckerman, consilier şef al guvernului pe domeniul ştiinţific., au ţinut o şedinţă în care s-a discutat înlăturarea premierului Harold Wilson şi instalarea lui Mountbatten ca şef al unui guverb nilitar. Iniţial Mountbatten a susţinut ideea, dar apoi a ignorat-o la sfaturile lui Zuckerman. King a susţinut într-un articol în Daily Mirror că guvernul Wilson şi-a pierdut credibilitatea şi trebuie să cedeze puterea unui nou lider. Ţara era înspăimântată, dar guvernul s-a menţinut la conducere. Marea Britanie a rămas monarhie constituţională.
În 1974, Mountbatten a fost numit Primul Lord Locotenent al Isle de Wight, petrecând mare parte din anii cei din urmă asigurând păstrarea moştenirii sale.

În iulie 1970, Mountbatten a purtat Sabia Statului la deschiderea Parlamentului şi aproape că a leşinat. Medicul l-a informat că avea arterele îngroşate. Doi ani ani târziu, în 1976, i-a fost interzis să mai poarte Sabia Statului după ce i-a fost depistată o problemă cardiacă. Lordul era îngrozit că îmbătrânea, dar ceea ce-l speria cu adevărat era teama de senilitate şi neputinţă mai degrabă decât moartea însăşi.
Mountbatten îşi petrecea, de obicei, vacanţele la Classiebawn, casa de vară din Mullaghmore, şi oraşul Sliga din Irlanda. Era conştient dr pericolul reprezentat de IRA. În nici o clipă nu a fost luat în considerare vreun atac de orice fel asupra contelui prin mijloace subversive. În 1979, aproape de 80 de ani, Mountbatten suferea de faptul că nu deţinea vreo funcţie care să-i confere putere, deşi era unchiul soţului reginei Elisabeta a II-a. La 27 august 1979, la ora 11:30, o zi de luni, Mountbattel şi şase însoţitori s-au urcat la bordul navei de pescuit Shadow V. Nu-i însoţea nici un membru din garda personală. Ambarcaţiunea naviga cu motoarele la maxim. Înainte să oprească motorul, o bombă de 22,5 kg a aruncat vasul în aer. Dispozitivul fusese acţionat de pe ţărm. Mountbatten a murit pe loc. La fel şi nepotul său, Nicholas, şi un localnic prezent la bord. Ginerele său şi fiica sa Patricia au avut picioarele fracturate şi au suferit mai multe răni deschise. Timothy, alt nepot, a avut răni serioase, dar a supravieţuit. În aceeaşi zi, organizaţia Provisional IRA a ucis, într-o ambuscadă la Warrenpoint, Irlanda de Nord, 18 soldaţi din Regimentul de Paraşutişti Regal.
Asasinii, membrii IRA, Thomas McMahon şi Francie McGirl au fost arestaţi imediat de poliţia irlandeză. McGirl a fost achitat. McMahon a fost eliberat condiţionat în 1988. A murit în 1995, în urma unui accident din incinta unei ferme.
Slujba religioasă pentru Mountbatten a avut loc în catedrala Sf. Patrick din Dublin. A fost înmormântat la Biserica din Romsay după funeraliile televizate oficiate în Catedrala din Westminster, pe care şi le hotărâse el însuşi în detaliu.

https://sites.google.com/site/aliirazboimondial/

Earl