Munzenberg[v=]

Un mogul comunist al presei capitaliste interbelice

Deşi unii istorici îl consideră fie un precursor al lui Rupert
Murdoch, fie un rival al lui Goebbels, pentru mulţi, numele lui Willi
Munzenberg nu spune mai nimic. Cu toate acestea, în perioada
interbelică, acest comunist german şi leninist convins a fost cel mai
performant agent de influenţă al Cominternului, în Europa Occidentală.
Propaganda sa în favoarea URSS şi a lui Stalin a îmbinat cu mult
succes manipularea subtilă cu persuasiunea comercială, divertismentul
cu politica, energia cu inventivitatea. Toate acestea, în condiţiile
în care nu a avut la dispoziţie instrumentele coercitive şi de cenzură
ale statului totalitar.

Născut pe 14 august 1889 la Erfurt, în cel de-Al Doilea Reich,
Munzenberg a avut un tată beţiv şi o copilărie afectată de sărăcie,
fugind de acasă la vârsta de 11 ani. Încă din adolescenţă, în timp
ce-şi căuta diferite slujbe, a fost atras în Partidul Social-Democrat
German, ajungând în timpul Primului Război Mondial în Elveţia, la
Berna şi la Zürich; acolo i-a cunoscut pe Leon Troţki şi pe Vladimir
Ilici Lenin şi a intrat în cercul lor restrâns de simpatizanţi
apropiaţi. A fost cucerit de ideile lui Lenin, votând alături de
acesta în cadrul conferinţei de la Zimmerwald din 5-9 septembrie 1915;
Munzenberg ajunsese deja atunci secretar al Internaţionalei
Tineretului Socialist.


Creator al aşa-numitului „Trust Munzenberg”
Devotat leninismului, Munzenberg s-a implicat foarte serios în
formarea Partidului Comunist German şi a Internaţionalei Tineretului
Comunist, participând, începând din 1920 şi până în 1936, la
congresele Cominternului, de la Moscova. În campaniile sale de
propagandă internaţională, a folosit intens, drept platformă de
lansare şi susţinere, diferite organizaţii cu profil militant, pe care
le-a înfiinţat sau revitalizat precum: Ajutorul Muncitoresc
Internaţional, Prietenii Rusiei sovietice, Liga mondială împotriva
imperialismului sau Comitetul Internaţional de Ajutorare a Victimelor
Fascismului.



În acelaşi timp, a înfiinţat mai multe publicaţii, case de editură sau
de film, coagulate în aşa-numitul „Trust Munzenberg”; porecla sa
berlineză de „Milionarul roşu” era justificată prin sumele mari pe
care le manevra Munzenberg, care, în pofida originii sale proletare,
afişa un stil de viaţă luxos (apartament, limuzină, haine scumpe,
restaurante). Până la fuga sa din Berlin la Paris, pentru a scăpa de
violentele represiuni anti-comuniste declanşate de nazişti după
incendierea Reichstagului, la 27 februarie 1933, Munzenberg a fost
considerat adevăratul rival al lui Goebbels în ­materie de propagandă.
Cu toate acestea, după norocoasa sa evadare din Germania devenită
peste noapte nazistă (la 30 ianuarie 1933), Munzenberg a mai reuşit o
semnificativă lovitură de imagine anti-nazistă şi pro-comunistă, prin
organizarea la Londra, în 4-19 septembrie 1933, a unui contra-proces
al incendierii Reichstagului, prin care l-a anulat propagandistic pe
cel regizat de Göring la Berlin.



Un „milionar roşu” devorat de propriii săi stăpâni
La cel de-al şaptelea Congres al Cominternului de la Moscova, din
1935, în care a fost introdusă de către Stalin linia politică a
fronturilor populare, organizaţia lui Munzenberg, Ajutorul Muncitoresc
Internaţional, a fost dizolvată, iar resursele sale înghiţite de
organizaţia sovietică similară, Ajutorul Roşu, controlată de NKVD.


Până în octombrie 1936, când a reuşit cu greu să scape de arestare la
Moscova, Munzenberg i-a fost loial lui Stalin, deşi era la curent cu
crimele acestuia. Ulterior, Stalin, care începuse deja teroarea
marilor epurări, l-a acuzat de troţkism şi a încercat să-l ademenească
din nou la Moscova prin intermediul lui Walter Ulbricht şi al lui
Gheorghi Dimitrov, pentru a-l aresta.

Demisionând în martie 1939 din Partidul Comunist German, Munzenberg
şi-a motivat decizia într-un articol din noul său ziar „Die Zukunft”
(Viitorul): şi-a reafirmat credinţa în valorile tradiţionale ale
comunismului şi ale principiilor leniniste, dar l-a declarat public pe
Stalin a fi adevăratul duşman; după care şi-a continuat, tot la Paris,
o intensă activitate anti-stalinistă şi anti-fascistă, prin
organizaţia de ajutorare a victimelor fascismului.

În iunie 1940, sub ameninţarea apropierii trupelor germane, Munzenberg
a trebuit să fugă din Paris, fiind arestat în sudul Franţei, ca
rezident german, de autorităţile guvernului Daladier; a evadat din
lagărul militar francez, dar, după câteva zile, a fost găsit
strangulat într-o pădure lângă Grenoble, asasinat, probabil, de
agenţii NKVD din ordinul lui Stalin. Cu puţin timp înainte, pe 20
august 1940, în Mexic, Leon Troţki fusese la rândul său asasinat de
agentul NKVD acoperit, Ramon Mercader. Munzenberg, la fel ca şi
Zinoviev sau Kamenev (epuraţi şi executaţi în 1936), dar mai ales la
fel ca Troţki, făcuse parte din vechea gardă bolşevică a lui Lenin, pe
care Stalin trebuia să o elimine fizic pentru a-şi asigura puterea
nelimitată.



Manipularea „clubului inocenţilor”
Willi Munzenberg a desfăşurat o gamă diversă de activităţi în
beneficiul Cominternului şi al URSS, scriind articole şi cărţi;
iniţiind şi conducând organizaţii internaţionale militante; ţinând
întruniri şi cuvântări; organizând ample campanii de strângeri de
fonduri pentru combaterea foametei din Rusia sovietică din 1921;
atrăgând şi ­manipulând direct sau prin interpuşi diverse
personalităţi culturale publice sau artişti cu vederi non-conformiste
în curentele de opinie pe care le crea şi dirija potrivit ordinelor şi
prin intermediul fondurilor primite de la Moscova prin agenţi secreţi.

Susţinând idealuri inocente, precum lupta pentru pace, lupta împotriva
fascismului, ajutorarea victimelor foametei din Rusia sau a
prizonierilor politici, Munzenberg a căutat, de fapt, să convingă
opinia publică occidentală şi pe principalii lideri de opinie de
justeţea manevrelor de politică externă ale URSS, „primul stat al
muncitorilor şi ţăranilor”, respectiv, ale lui Stalin. Propagandistul
era conştient că aceia pe care-i manipula în campaniile sale erau
convinşi de justeţea şi moralitatea acţiunilor lor, neştiind sau
făcându-se că nu ştiu ce se află în spatele acestora... Aşa a fost
cazul – într-o mai mică sau mai mare măsură – lui Heinrich Mann,
Thomas Mann, Berthold Brecht, Sinclair Lewis, Theodore Dreiser,
Dashiell Hmmet, Ilya Ehrenburg, Dos Passos (ulterior, acesta s-a
delimitat de comunism), Andre Malraux, Louis Aragon, Andre Gide,
Dorothy Parker, Henri Barbusse, Romain Rolland, Lion Feuchtwanger
(unii dintre aceştia fiind deja simpatizanţi comunişti sau chiar
membri de partid).

Despre toţi aceşti scriitori, Munzenberg vorbea ca despre un „club al
inocenţilor”, deşi ei nu puteau fi chiar atât de naivi încât să nu-şi
dea seama de jocul subversiv în care erau antrenaţi; de fapt, unii
dintre ei nu erau deloc inocenţi, pentru că acceptaseră deja o serie
de avantaje materiale, precum un turneu propagandistic în URSS pentru
Sinclair Lewis sau un teatru pentru Dos Passos; alţii fuseseră chiar
invitaţii personali ai lui Stalin. Totuşi, au fost şi cazuri de
răsunătoare dezminţiri publice a oricărei adeziuni cominterniste sau
comuniste; sau de denunţări vehemente ale realităţilor crunte din
URSS, precum a fost cazul lui Andre Gide în 1937, după întoarcerea sa
din Uniunea Sovietică, protestul anti-cominternist al lui Thomas Mann,
mea culpa lui Louis Ferdinand Leger din 1934.

În 1924, Munzenberg a fondat „Arbeiter Illustrierte Zeitung”, devenit
unul dintre cele mai populare reviste de stânga germane, cu un tiraj
de 420.000 de exemplare, care abundau în fotografii idilice din URSS;
aceasta a fost însă doar una dintre cele 15-20 de publicaţii
interbelice în spatele cărora s-a aflat aşa-numitul „Trust
Munzenberg”. Un alt succes mediatico-propagandistic a fost ziarul de
stânga „Welt am Abend”, pe care Munzenberg l-a cumpărat în 1926
aproape în stare de faliment şi l-a transformat într-o publicaţie de
succes, amestecând în paginile sale articolele politice pro-comuniste
cu subiecte de scandal sau divertisment. Astfel, în condiţiile
declanşării crizei economice, „Welt am Abend” a ajuns să sponsorizeze
evenimente publice sau serbări populare de masă, precum Ziua
Internaţională a Solidarităţii (14 iunie), abundent întreţinute cu
bere, fanfară şi omniprezenta publicitate politică conţinând sloganuri
cominterniste. Succesul lui „Welt am Abend” ca ziar de seară a fost
continuat în acelaşi stil politico-comercial, în 1931, de un ziar de
dimineaţă, „Berlin am Morgen”, iar mai apoi, de o revistă
specializată, „Arbeiterphotograph” (Fotografia muncitorilor).

Munzenberg s-a implicat şi în industria filmului, mai întâi prin
crearea unei societăţi mixte de producţie germano-rusă, care apoi a
absorbit firma de distribuţie Prometheus, care aparţinuse comuniştilor
germani. Principalul succes propagandistic al lui Prometheus a fost
promovarea pe piaţa germană a filmului „Crucişătorul Potemkin”, al
genialului regizor sovietic Serghei Eisenstein, Munzenberg reuşind să
convingă cenzura germană că filmul nu justifica neapărat revoluţia.



Pe fondul tensiunilor din Extremul Orient, Cominternul a organizat la
Amsterdam, între 27 şi 29 august 1932, un Congres contra Războiului,
căruia trustul Munzenberg i-a asigurat o intensă propagandă europeană
în cadrul mai larg al campaniei pentru pace. O altă acţiune de
propagandă sovietică acoperită, dar cu un larg ecou în rândul
intelectualilor occidentali, a fost aşa-numita Mişcare Mondială pentru
Pace, constituită la Bruxelles, în septembrie 1936, în baza unei
Scrisori deschise către toţi prietenii păcii, publicateă cu puţin timp
înainte. Acest document a fost semnat cu bună credinţă de mulţi
intelectuali de seamă şi artişti cunoscuţi ai epocii, într-o reacţie
de adeziune la nişte principii umaniste universal valabile – într-un
mod similar cazului mult mai cunoscut al Apelului de la Stockholm, din
martie 1950, lansat de Consiliul Mondial al Păcii, o altă organizaţie
militantă dirijată din umbră de Uniunea Sovietică.

În 1936, Otto Katz – o figură boemă cunoscută în avangarda teatrală
berlineză, asistent al lui Munzenberg şi probabil agent NKVD de
supraveghere – a fost trimis la Hollywood pentru a obţine sprijinul şi
susţinerea a cât mai multor personalităţi ale industriei
cinematografice americane pentru proclamaţia celui de-al şaptelea
Congres al Cominternului, proclamaţie intitulată „Frontul popular
împotriva fascismului”. Katz a reuşit să înfiinţeze în iulie 1936, cu
sprijinul poetei şi scenaristei cu simpatii de stânga Dorothy Parker,
Liga antinazistă a Hollywoodului pentru apărarea democraţiei
americane, la care au aderat vedete foarte cunoscute în epocă, precum
Paul Muni, Melvin Douglas şi James Cagney. Un alt colaborator apropiat
al lui Munzenberg a fost scriitorul evreu născut la Budapesta, Arthur
Koestler; între 1932 şi 1938, acesta a fost membru al Partidului
Comunist German şi a fost trimis de Munzenberg în Spania, ca agent
secret al GRU, în tabăra naţionaliştilor lui Franco, sub acoperirea de
corespondent de război.



Munzenberg vs. Göring. Câştigător la puncte: Gheorghi Dimitrov
După ce, în 1925, a instrumentat propagandistic în beneficiul
Cominternului cunoscutul caz Saco şi Vanzetti, unul din cele mai mari
succese propagandistice ale lui Munzenberg a fost contra-procesul
incendierii Reichstagului. Deoarece procesul nazist era programat
pentru 21 septembrie 1933, Gheorghi Dimitrov fiind printre principalii
acuzaţi vizaţi de propagandă şi de liderul nazist Hermann Göring,
Willi Munzenberg a organizat judecarea celor acuzaţi de incendierea
Reichstagului la Londra, între 4 şi 19 septembrie 1933; la bară au
fost aduşi jurişti proeminenţi din Marea Britanie şi SUA, iar
verdictul lor de nevinovăţie a fost transmis lumii întregi înainte de
cel nazist, astfel încât miza cea mare a înscenării naziste, Gheorghi
Dimitrov, a fost în cele din urmă achitat şi la Berlin, din lipsă de
probe.


Ulterior, Dimitrov a fost primit cu mare pompă de Stalin şi a devenit
unul dintre liderii de frunte ai Cominternului. Pentru consolidarea
acestei campanii anti-fasciste, Munzenberg a editat şi două
best-seller-uri, Cartea brună a terorii hitleriste şi incendierii
Reichstagului, şi urmarea acesteia, Cea de-a doua carte brună a
incendierii Reichstagului. În anii următori, la Paris, Munzenberg şi-a
continuat acţiunile în cadrul Comitetului împotriva Războiului şi a
Fascismului, şi a preluat o editură, Editions du Carrefour, în care a
publicat literatura exilaţilor germani şi un număr semnificativ de
broşuri, afişe, manifeste, care erau apoi introduse prin contrabandă
în Germania nazistă. Între aceste lucrări publicate în 1937 a fost
chiar şi o carte a sa, intitulată Propaganda ca armă, în care
Munzenberg a descris şi analizat tacticile de propagandă utilizate de
Goebbels, neuitând să îl recunoască pe Stalin drept „marele lider al
Uniunii Sovietice şi arhitectul primului stat socialist din lume”.



Comunicator leninist, agent NKVD, propagandist inovator
Comparat în prezent de unii istorici cu Rupert Murdoch, controversatul
magnat media, sau cu Joseph Goebbels, Willi Munzenberg a fost văzut la
vremea sa drept o legendă vie, putând fi considerat drept creatorul
conceptului de „organizaţie militantă” – front organization. Fără a
avea studii superioare, Munzenberg a avut talentul de a înfiinţa nu
numai o serie de organizaţii de propagandă şi manipulare, camuflate
sub inocente aparenţe cu vocaţie internaţionalistă, dar şi o
impresionantă reţea de reviste, ziare, studiouri de cinema, edituri
prin care să-şi desfăşoare campaniile sale de propagandă în beneficiul
URSS şi al Cominternului, la indicaţiile primite din partea agenţilor
secreţi ai CEKA şi ulterior NKVD şi GRU.

În mod deosebit, multe dintre personalităţile culturale, îndeosebi
scriitori şi filosofi cu simpatii de stânga, care au fost antrenate de
Munzenberg pentru a contribui sau pentru a gira cu numele lor
campaniile de propagandă organizate de acesta, nu şi-au dat seama pe
moment, ci foarte târziu, că au fost manipulate de energicul german în
beneficiul lui Stalin şi al URSS. De aceea, Willi Munzenberg poate fi
considerat şi unul dintre cei mai însemnaţi agenţi de influenţă ai
lumii. Secretul succesului propagandistic al lui Munzenberg a constat
însă în maniera comercială, pragmatică, lipsită de prejudecăţi în care
şi-a conceput acţiunile, îmbinând divertismentul cu politica,
afacerile profitabile cu sponsorizările, slăbiciunile cu idealurile
oamenilor.

Willi