Kalinderu[v=]

http://www.curentul.ro/2013/index.php/2013122494881/Cultura/Galeria-marilor-personalitati-Ioan-Kalinderu-1840-1913.html

La stingerea din viaţă a lui Ioan Kalinderu în 1913, Constantin C. Istrati afirma: „în timpurile în care cinstea e o calitate, patriotismul un merit, munca o excepţie de laudă şi când caracterele se întâlnesc rar, în vremi în care adeseori chiar patriotismul mai luminat e întunecat de o umflare fără seamăn a personalităţii şi e pătat nu arareori de lupte pătimaşe şi dăunătoare ţării; în lungi răstimpuri de şovăire şi nehotărâre la fapte bune şi doveditoare de oarecare lipsă de destoinicie în chestiuni lăuntrice, Kalinderu apare ca un far luminos... El era unul care punea Academia în fruntea tuturor instituţiilor cu caracter românesc, pătrunse de rolul mare ce are de îndeplinit şi de rostul ei în evoluţia noastră tot înainte“. Ioan Kalinderu a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1887, membru titular în 1893 şi preşedinte între 1904-1907, vicepreşedinte între 1895-1898, 1901-1904 şi preşedinte al Secţiunii Istorice între 1895-1988 şi 1907-1910. Viaţa şi activitatea lui Ioan Kalinderu au fost evocate într-o sesiune ştiinţifică organizată de Secţia de Ştiinţe Agricole şi Silvice, Comisia de Ştiinţe Silvice, Secţia de Ştiinţe Economice, Juridice şi Sociologie - Comisia de istorie economică şi istoria gândirii economice ale Academiei Române împreună cu Secţia de Silvicultură a Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu Siseşti“. După cuvântul de deschidere rostit de acad. Cristian Hera, vicepreşedinte al Academiei Române, au susţinut comunicări: acad. Iulian  Văcărel - „Academicianul Ioan Kalinderu, om de ştiinţă, jurist, istoric şi administrator de moşii“, acad. Victor Giurgiu - „Academicianul Ioan Kalinderu, precursor al silviculturii româneşti“, şi prof. Alexandru Bogdan, membru corespondent al Academiei Române - „Opera filantropică a cărturarului Ioan Kalinderu“.
Născut în anul 1913, Ioan Kalinderu a făcut studiile liceale la Bucureşti şi cele ale Facultăţii de Drept din Paris, unde şi-a luat şi doctoratul. Şi-a început activitatea ca magistrat, după care a fost numit consilier la Curtea de Casaţie. Recunoaşterea competenţei sale profesionale a fost atestată de alegerea ca membru al Curţii de Arbitraj de la Haga. În anul 1884, când a fost înfiinţat Domeniul Coroanei, a fost numit ca administrator, funcţie pe care a deţinut-o până la sfârşitul vieţii.  S-a remarcat cu deosebire în 1881-1882, când a condus acţiunea iniţiată de guvernul Ion Brătianu pentru răscumpărarea căilor ferate construite de Compania Strusberg din Belin, care se dovedise păguboasă pentru România. O misiune pe care a îndeplinit-o exemplar, cum scrie Dimitrie Sturdza: „Greutăţile juridice ce erau de învins pentru ca statul să devină proprietar al căilor ferate erau însemnate. Se reclamau cunoştinţe juridice adânci şi vaste, pentru ca aplicaţiunea deciziilor luate să fie pe deplin asigurată. Se mai cerea muncă neobosită şi curajoasă de mulţi ani de zile, ce nu se putea fixa mai dinainte, o prevedere clară şi bine cumpănită a întregii cestiuni şi amănuntelor ei, un caracter drept şi leal, un devotament întreg şi neînduplecat, o lucrare purtată de la început la fine cu talent, cu căldură, cu entuziasm pentru binele obştesc“.

Juristul şi omul de ştiinţă

Funcţiile publice pe care le-a îndeplinit s-au împletit armonios cu activitatea ştiinţifică şi publicistică în domeniile dreptului, mai ales al dreptului roman, şi al istoriei imperiului roman în lucrări cum sunt: „Essai sur les sources du droit romain“; „Droit pretorien et reponse du droit romani“; „Consiliul împăraţilor la Roma şi la Constantinopol“; „Viaţa municipală la Pompei“, „Romanii călători“, „Viligiatura şi reşedinţele de vară la romani“; „August şi literaţii“; „Din viaţa romană. Podoabele şi toaleta şi petrecerile unei elegante“; „Din viţa romană. Societatea înaltă pe vremea lui Pliniu cel Tânăr“ ş.a. Cuvântările susţinute de-a lungul anilor au apărut în volumul „Patrie, Education et Travail“ ş.a.
S-a remarcat şi prin atenţia specială acordată organizării şi dezvoltării silviculturii, având un rol hotărâtor la înfiinţarea Societăţii „Progresul silvic“, înfiinţată în 1886 din iniţiativa mai multor silvicultori şi proprietari cu sprijinul Administraţiei Coroanei. Scopul Societăţii era de a contribui la răspândirea silviculturii moderne, la dezvoltarea silviculturii din ţara noastră şi de a discuta şi elabora soluţii pentru dezvoltarea industriei lemnului, vânătorii, pisciculturii şi stabilirea regimului apelor. Pentru împlinirea acestui scop au fost organizate conferinţe publice, a fost editată o revistă de specialitate şi au fost iniţiate premii pentru lucrările dedicate domeniului. Dintre împlinirile acestei Societăţi, a cărui fotoliu prezidenţial l-a ocupat timp de trei decenii, acad. Victor Giurgiu a amintit „elaborarea proiectului noului Cod silvic, adoptat în 1910, prin care au fost aduse îmbunătăţiri substanţiale legii anterioare de profil (Codul silvic din 1881), proiectată şi aprobată de Parlament prin contribuţia esenţială a academicianului P.S. Aurelian“.
Erau vremurile în care „glasul“ Academiei Române era respectat şi ascultat, fără să fie doar „al celui care vorbeşte în pustie“.

Administrator al Domeniilor Coroanei

Între 1884-1913, I. Kalinderu a fost administratorul Domeniilor Coroanei, timp în care, cum aprecia acad. Iulian Văcărel, „a îndrumat agenţii din subordine să sporească producţia agricolă prin îmbunătăţirea structurii plantelor cultivate şi rotirea acestora pe ogor, în funcţie de natura solului şi condiţiile climatice“. Şi nu doar atât, câtă vreme era interesat de tot ceea ce se petrece în viaţa comunităţii - de la cultura plantelor, la pomicultură şi apicultură, la pădure şi păşunat, îngrijirea animalelor, dezvoltarea unor activităţi de prelucrare a laptelui şi lemnului şi până la problemele şcolilor săteşti, a condiţiilor de viaţă sau a pensiilor şi ajutoarelor. Azi am spune că a practicat un manageriat complet, cu o concepţie sistemică, unitară cu idei care pot fi şi azi puse în practică. Reformele pe care le-a introdus au avut efectul scontat ceea ce l-a făcut pe I. Kalinderu să afirme: „Am căutat şi voi căuta de aceea, ca progresele ce s-au realizat în urma reformelor introduse  să treacă şi dincolo de hotarele Domeniilor Coroanei, ca în acest chip, înrâurirea în bine a măsurilor luate prin iniţiativa noastră, să se simtă într-un cerc cât se poate de întins“.

Opera filantropică

În calitate de executor testamentar, I. Kalinderu s-a preocupat de donaţia făcută de Ioan şi Elena Oteteleşanu, care şi-au lăsat averea pentru „facerea unui institut de fete românce, cărora li se va da o creştere şi o educaţie de bune mume de familie, fără pretenţie de lux“. Prin decretul nr. 2059 din 19 mai 1893, Academia Română a fost autorizată să primească întreaga avere şi nu după mult timp se înfiinţa Institutul Oteteleşanu şi, la deschidere, D. Sturdza îşi exprima speranţa că „această instituţie... va lumina educaţiunea femeilor românce, dându-i o direcţiune... spre bine şi adevăr, spre datorie şi virtute, spre muncă şi simplitate“. I. Kalinderu a fost cel care a urmărit îndeaproape aplicarea prevederilor testamentare, a pus bazele institutului, a contribuit nemijlocit la desfăşurarea procesului de învăţământ, al investiţiilor şi al administrării moşiilor. În 1898, la inaugurarea noului sediu al Academiei, I. Kalinderu a donat 800 de lei pentru vitraliile din Aulă, exprimându-şi dorinţa ca Academia să „fie întotdeauna farul intelectual al naţiunii române“.
Acad. Cristian Hera spunea că atunci când vrem să construim ceva e bine să cunoaştem trecutul pentru că aici găsim lucruri folositoare. Viaţa şi activitatea lui I. Kalinderu rămâne o pildă, fiind cum spunea C. I. Istrati „întruparea cea mai desăvârşită a cinstei, patriotismului curat, iubirii binelui public şi a muncii neobosite...“.

Ioan Kalinderu..