Cosma[v=]

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=12794

Viorel Cosma
 
Dialog cu muzicologul Viorel Cosma
 

- As porni dialogul nostru de la o curiozitate. Cum va explicati ca cea mai mare inflorire a muzicii din istoria romanilor a avut loc in epoca interbelica? - Ca sa ai cultura, trebuie sa ai intai bunastare. Dupa unirea din 1918, romanii o duceau bine si tara intreaga era cuprinsa de un mare avant patriotic, de o dorinta puternica de a face ceva concret pentru aceasta Romanie Mare. Atunci au aparut institutii importante, care ne lipseau si care au creat, prin prezenta lor, un cadru favorabil. In 1920, Filarmonica se modernizeaza, sub conducerea dirijorului George Georgescu, care se intoarce de la Berlin si aduna in preajma lui crema absolventilor de Conservator. In 1921, Opera Romana devine institutie finantata de la buget. Apar Conservatorul si Teatrul National de la Cluj. Apar radioul si discul si, odata cu ele, posibilitatea de a-i asculta pe interpretii preferati si in saloanele de acasa. Dar poate ca adevarata explicatie pentru spiritul extraordinar de emulatie care a existat pe scena muzicii interbelice este fabuloasa prezenta a compozitorului George Enescu. Enescu a reusit sa coaguleze in jurul lui personalitatile de varf ale epocii. El este cel care, prin muzica, a sincronizat cultura romana cu cea occidentala. A avut extraordinara dorinta de a ridica nivelul culturii romane si al muzicii in special. Facea circuite obositoare, mergea in douazeci, douazeci si cinci de orasele de provincie sa cante Bach si, daca era intrebat la ce bun, ca lumea simpla nu intelege o muzica atat de profunda, el raspundea: "Nu-i nimic ca nu pricepe Bach, sa-l ia ca pe un medicament!". In 1913, a instituit un premiu national de compozitie pe care l-a acordat anual, pana in 1946, cand a parasit definitiv Romania. Mai mult, el si dirija compozitiile castigatoare, pentru a le populariza. Enescu a fost un far calauzitor pentru intreaga generatie interbelica, a ridicat nu doar nivelul epocii respective, ci si al celei care i-a urmat. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, am avut un manunchi de muzicieni adevarati, care au fost recunoscuti peste hotare si care i-au dus lui Enescu faima mai departe. Despre ei s-a vorbit ca despre Scoala lui George Enescu: Anatol Vieru, Stefan Niculescu, Aurel Stroe, Tiberiu Olah, Pascal Bentoiu, Theodor Grigoriu, Dumitru Capoianu, Miriam Marbe. - Ati putea sa-i faceti un portret artistului si omului Enescu?  - Enescu a fost o faptura cu totul exceptionala. Avea o memorie fantastica. Bela Bartok i-a dat odata in tren o partitura. Enescu a citit-o atent de cateva ori, pana la destinatie, apoi i-a returnat-o. A doua zi a cantat-o din prima, fara s-o mai deschida. Canta cincizeci si doua de volume de Bach pe de rost. Dirija Wagner pe dinafara. Era parca venit din alta lume. Canta din gura, canta la fluier, la pian, la vioara, la violoncel, la flaut, la corn, la orga. Era un poliinstrumentist. Avea tot timpul ce povesti. Era glumet, spontan, facea poezii, epigrame si cuplete. Avea dar literar si dar de desenator. Era un excelent caricaturist. Era tipul renascentist, cumula un talent fabulos. Avea maniere, stia sa fie elegant cand se cerea, dar era si nepretentios, de o mare modestie. Cand pleca in turnee, nu-si lua bilet la vagonul de dormit. Se culca la clasa a doua, intins pe scaune, asa cum era imbracat. Mergeau colegii lui si-l rugau pe seful de vagon sa nu mai bage pe altcineva in compartiment, fiindca "maistrul doarme un pic ca ari concert la Botsieni". Cand ajungea, cu pantalonii necalcati, suia direct in trasura si gonea la hotel. Era gurmand. Ii placea mancarea buna. Si ii placeau mult femeile. Era un barbat foarte frumos si dorit. Cand se terminau concertele, navaleau femeile pe el sa-l invite la ele, sa ia masa. In mare parte din fotografii, apare alaturi de femei frumoase din societatea inalta. A avut nu stiu cate propuneri de casatorie. A avut si o fata din flori, despre care nu s-a stiut nimic in timpul comunismului.  - Despre cine e vorba?  - Fata lui a fost croitoreasa la Opera Romana, de unde a iesit la pensie. A murit in Bucuresti. A fost o fiinta foarte modesta, care nu s-a batut niciodata cu nimeni sa demonstreze nimic. S-a multumit cu conditia ei. - Enescu s-a casatorit, totusi, dar foarte tarziu. Avea 57 de ani. De ce tocmai atunci? - Marea lui dragoste a fost Maruca Cantacuzino, pe care a iubit-o ca un nebun. A cunoscut-o, din cate se pare, la Peles, prin 1911-1913, in cercurile Reginei Maria, de care ea era foarte apropiata. Maruca era casatorita cu Misu Cantacuzino, care se pare ca stia de idila ei cu Enescu. Misu a murit in 1928, intr-un accident de automobil. Tot atunci, Maruca l-a cunoscut pe Nae Ionescu, de care s-a indragostit, la randul ei, nebuneste. Langa el, cum marturisea in jurnalul ei, simtea cum ameteste, ghicind, sub pielea lui, pe insusi Lucifer. Relatia lor a durat sapte ani, iscand gelozii cumplite din partea lui Enescu, cu care a intrerupt si reluat legatura de foarte multe ori. Enescu a asteptat-o insa rabdator. Ce fascinatie trebuie sa fi exercitat aceasta femeie asupra acestor barbati, ambii mai mici ca ea! Enescu cu 3 ani, Ionescu cu 12! Cand acesta din urma a parasit-o, Maruca s-a imbolnavit de nervi. Enescu s-a intors din strainatate, a intrerupt toate concertele ca sa se ocupe de ea si a dus-o la tratament, la Viena. De abia in 1938 i-a acceptat Maruca cererea in casatorie. A fost o nunta foarte mica. Au locuit impreuna la Palatul Cantacuzino, mostenit de la Misu, dar nu in odaile mari, somptuoase, ci in casuta din spate, in fostele camere ale servitorilor. Apoi au plecat la Paris. "Pe Calea Victoriei mirosea a parfum frantuzesc" - Ne-ati vorbit de aristocratia vremii, dar cum era Bucurestiul oamenilor modesti, din cartierele cu tramvai si cismea? - Sa stiti ca intreaga societate era marcata de o usoara burghezie. Dupa Unire, agricultura mergea excelent in tara. Oamenii se instarisera. Ii vedeai frecvent in restaurante, cofetarii si baruri. Lumea nu statea seara in casa. La 8 seara se pregateau de iesit. Mergeau cu familiile in cate doua locuri pe seara. Ieseau, de exemplu, la restaurant, unde mancau si ascultau muzica, iar apoi intr-un bar, unde beau si dansau. Vara mergeau la gradini. Duminica ieseau toti la plimbare, imbracati frumos. Pe Calea Victoriei mirosea a parfum frantuzesc. De la Palat pana la CEC curgeau rauri de oameni. Unii se opreau la cofetarii, sa comenteze pe cine au vazut, descantau cate trei ore o cafea, alaturi de prieteni vechi. Si nu costa o avere sa faci asta! Burlacii, pe atunci, mancau numai in oras! Nu trebuia sa fii om bogat ca sa-ti permiti. - Unde se putea asculta muzica in vremea aceea?  - Depinde de tipul de muzica. Intre razboaie, Bucurestiul rasuna de muzica. Da-i rusului vodca, francezului cafea si ziare si romanului muzica si mancare! Vor fi toti fericiti! Cine voia sa asculte muzica culta mergea la Ateneu si la Opera Romana. Sau la Sala Dalles, unde aveau loc concerte de muzica de camera si lieduri. Puteai sa-i asculti pe compozitorii si dirijorii Theodor Rogalski, Paul Constantinescu, Martian Negrea, Mihail Andricu. Oamenii astia mi-au fost profesori la Conservator, imediat dupa razboi. Erau toti scoliti la Paris, aveau eticheta si maniere. Adevarati intelectuali de rasa. Tot asta a fost perioada marilor nostri interpreti: pianistii Dinu Lipatti si Cella Delavrancea. Pe atunci se mai putea asculta muzica culta si in saloanele mondene ale marilor doamne, care dadeau serate muzicale. Chiar Cella Delavrancea organiza astfel de seri, la care chema lume buna, oameni de litere, muzicieni. Se serveau tot felul de prajiturele, de sendviciuri. La inceput erau prezentate tinerele sperante muzicale, care isi faceau numarul. Apoi urma un recital adevarat al unui artist deja afirmat. Cella era casatorita Lahovary, avea mari posibilitati financiare, isi permitea astfel de serate. - Ati cunoscut-o pe Cella Delavrancea? - Da, am fost si la ea in casa, pastrez si acum scrisorile de la ea. Era adorabila, inteligenta, sclipitoare, un om cu care puteai sa stai de vorba ore in sir si sa nu te plictisesti. Putea sa cante un repertoriu de 5 ore fara sa oboseasca. Avea o forta barbateasca aproape. Foarte buna prietena cu dirijorul George Georgescu, mi-a fost colega de catedra la Conservator. Ea i-a luat locul Marucai in inima lui Nae Ionescu. A trait 104 ani. "Sa mananci peste batog si sa-ti cante Zavaidoc" - Tot atunci insa e si perioada marilor succese ale muzicii usoare, perioada din care ne-au ramas cele mai bune romante, cea mai buna muzica lautareasca. Unde s-au lansat marii interpreti?   - Muzica usoara se asculta numai in restaurante. Existau in epoca saizeci si trei de restaurante cu muzica! Va dati seama ce pleiada de artisti la atatea localuri! Interpretii cantau la cel putin doua, trei restaurante si o gradina, pe seara. Faceau toti tururi. In felul asta, la un restaurant vedeai mai multi artisti. Restaurantele erau frecventate, si ele, de clase sociale diferite. Erau, pe de-o parte, cele de langa gara, unde cantau tarafurile Julea, Fanica Luca, Maria Lataretu. Catre centru erau gradinile de vara ale boierimii: la Bufet, la Sosea, la Bonaparte (Floreasca) sau terasa Otetelesanu, unde-i puteai intalni adesea pe Camil Petrescu, pe Sadoveanu, pe George Calinescu. Scriitorii erau oameni de lume, erau o breasla cu mult mai mondena decat a compozitorilor, de exemplu. Dar in fiecare cartier erau zece, cincisprezece carciumi, asa ca nu era nevoie sa pleci de acasa pana nu stiu unde, daca voiai sa mananci. La restaurantul Continental, unul din cele mai selecte (azi vizavi de hotel Novotel) canta Grigoras Dinicu. Daca, de exemplu, seara era concert cu Herbert von Karajan sau Yehudi Menuhin la Ateneu, impresarii ii duceau dupa aceea la Continental, unde ii lua in primire seful de sala, care le oferea un meniu gastronomic romanesc foarte rafinat si apoi ii invita sa asculte muzica. Si canta Dinicu numai muzica clasica pana la 11 seara, apoi trecea, treptat, la populara, la hore, sarbe, veneau guristii. Dupa 1 noaptea, se puneau pe dansat: tango, foxtrot, cha cha. Si daca respectivii mai voiau sa petreaca, se duceau la barul Zissu, unde era numai dans pana la 3 dimineata. La Zissu se beau numai bauturi scumpe, sampanii, vinuri frantuzesti, lichioruri. Acolo canta Jean Moscopol. Era un tip megaloman Moscopol. Vorbea frantuzit, se imbraca in culori tipatoare, ca la Paris, umbla cu esarfe si palarii de fetru. El nu canta decat in locuri bune, la cofetaria de pe Calea Victoriei, la Zissu la bar, la Parcul Trandafirilor. Nu canta niciodata in carciumi si bodegi.     Acolo il gaseai pe Zavaidoc. Zavaidoc a cantat la Berbec si la Ciresica, langa Cismigiu, unde se golea tramvaiul. I se facea reclama: "coboara neamule, sa mananci peste batog si sa-ti cante Zavaidoc". Era un om mai simplu Zavaidoc, venit de la Pitesti. Dar avea o voce formidabila, de opera, cu niste acute de tenor. In alte restaurante cantau romante Ioana Radu sau Mia Braia. Erau surori. Ioana era o femeie simpla, nu era culta. Nu stia sa scrie decat cu litere de tipar. Mia facuse insa facultate. Erau fete de plutonier major, venite de la Craiova. Mia s-a casatorit cu Petre Alexandru, cu care a si cantat duete. Ioana a avut cinci barbati cu cununie. Avea o voce fantastica. Fuma cate un pachet de tigari pe ora si bea cafele pana nu mai putea. I se ingrosase vocea ca la barbati. La romante, n-a egalat-o nimeni, niciodata. Vedeti, lumea stia sa se si distreze pe atunci. Se muncea pe branci, dar aveau si bucurii. A ramas celebru in epoca un personaj cu bani si foarte petrecaret, care obisnuia sa mearga seara pe la 10 pe Soseaua Kisseleff, unde era un sirag de terase si restaurante: la Bufet, la Visoiu. Lua taraful cel mai bun, angaja sapte, opt trasuri, instala cantaretii in doua din ele si in restul pe ceilalti cheflii din restaurant si mergea la margine de Bucuresti, unde el avea o vie, sa chefuiasca toata noaptea cu vin de Valea Calugareasca. Si avea si o tacaneala omul asta: urca lautarii sa cante in cei doi stejari din curtea casei. Va puteti imagina ce chefuri se incingeau!  "Cand incepea sa cante Maria Tanase, toata lumea lasa lingurile jos" - L-ati amintit pe Grigoras Dinicu, varful muzicii lautaresti, cel care a influentat atatea generatii de interpreti. Ii dedicati multe pagini si in cartile dvs. - Pe Dinicu l-am cunoscut tarziu, in 1946, era deja bolnav de cancer la laringe. Suferise si doua operatii. Am mers de mai multe ori la el acasa, sa stam de vorba, dar in ultima perioada, nici nu mai putea vorbi, ne scriam intrebarile si raspunsurile pe bloc-notesuri.   Dinicu era un lautar umblat, un om care se scolise, care facuse Conservatorul, intalnise multa lume buna, canta pe la ambasade, pe la festivaluri. Hora staccato a lui e inegalabila si azi. La inmormantarea lui Dinicu, era asa de multa omenire, ca s-a intrerupt circulatia de pe strada Finlanda, unde locuise, si pe Soseaua Stefan cel Mare, pana la Lizeanu. Au venit 400 de lautari din toata tara cu tambal, contrabas, violoncel, viori, si de la casa lui pana la cimitir i-au cantat tot repertoriul. A fost fabulos. Parca a explodat tot Bucurestiul de muzica. Nici Maria Tanase n-a avut asemenea funeralii. - Cu Maria Tanase ati fost coleg de catedra la Liceul de Muzica. Era asa de teribila precum se spunea? - In 1953, cand a fost numita profesoara la scoala de muzica, Maria canta la optsprezece restaurante pe noapte. Avea sofer care o astepta in fata. In spate, pe bancheta, era Faramita Lambru cu acordeonul - unul mic, negru, prost si gaurit. Ii zicea Maria: "Da-te, mai, mai incolo, ca ai acordeonul spart si-mi faci curent". Pana la urma, i-a cumparat ea unul mai bun. Faramita era peste tot umbra Mariei. La 9 seara, erau la Cina, la 9.20 la Continental, la 10 fara un sfert, la Bufet. Cand incepea ea sa cante, toata lumea lasa lingurile jos. Nu misca nimeni, timp de cincisprezece, douazeci de minute. Faramita ii stia perfect repertoriul, nu trebuia sa i se spuna decat: "do diez!", "sarba!", "fa!". La restaurantele bune, avea un repertoriu elevat. La miezul noptii, ajungeau si la carciumi.  La Maria Bortoasa, in Calea Grivitei, canta cantece porcoase, din vremea lui Anton Pann. Fiindca erau multi care o stimau si o invitau la masa, spre dimineata, se intorcea la cate un restaurant, cu Faramita alaturi. Mancau si cantau amandoi, pentru cate zece prieteni. Era o femeie teribila Maria, sclipitoare, captivanta. A fost casatorita cu mosierul Clery Sachelarie, dar Maria nu era o femeie de tinut in frau. Era o sfarleaza. A trait cu prim-ministri, cu ambasadorul Germaniei la Bucuresti, a fost implicata in spionaj, chemata in Turcia de presedintele Turciei. Era o femeie arzatoare, care se daruia mult. Nu se intalnea cu tine doar ca sa te sarute pe frunte. - Tot in vremea cand Maria Tanase fascina Bucurestii cu vocea ei grava, orasul fremata sub acordurile "Zarazei". Cum s-a nascut legenda acestei femei atatatoare?  - "Zaraza" a devenit celebra in interpretarea lui Cristian Vasile, pe care l-am mai prins in viata. In 1929, in Uruguay, s-a tinut un concurs de compozitii, iar premiul doi a fost castigat de aceasta melodie, compusa de un oarecare Benjamin Tagle Rara. De acolo, melodia a ajuns la Paris si a fost auzita de lautarii romani, care i-au cerut lui Nicolae Kiritescu sa scrie niste versuri. Kiritescu nu a facut o traducere. A pastrat din textul initial doar cuvantul Zaraza, care nu era, in original, decat un indemn de manat boii, un fel de "hais, cea!" Nu stia el asta atunci! Cum nu a stiut nimeni. El a facut din Zaraza "un poem de nebune dorinti", portretul unei femei irezistibile. Tot el a inceput, la un pahar, sa raspandeasca legenda ei: Cristian Vasile s-ar fi indragostit nebuneste de o femeie, pe care apoi cineva, intr-o noapte, ar fi omorat-o. Scriitorul Mircea Cartarescu a dus legenda la rafinament. Zaraza ar fi fost incinerata, iar urna cu cenusa ei ar fi fost furata de insusi Cristian Vasile, care, in amintirea iubirii lor, a inghitit cate o lingurita din ea, in fiecare zi, timp de un an de zile.  Foarte departe de ce-am fost candva... - Domnule profesor, in incheiere as vrea sa va mai adresez o intrebare. Credeti ca Romania va ajunge vreodata sa egaleze perioada aceasta, interbelica? Mai poate fi luata de romani drept reper sau e mai degraba un model depasit? - Din nefericire pentru poporul roman, ne aflam intr-un stadiu cu mult inferior epocii de atunci. Nu mai avem in primul rand bunastarea de odinioara, care permitea oricarui om de rand accesul la cultura si la viata mondena. Am pierdut constiinta patriotica, iar asta e una dintre cele mai grave pierderi. Nu ne mai intereseaza tara asta, probabil pentru ca nu mai avem nimic de revendicat. Ne-am pierdut valorile, traim intr-o confuzie totala a lor, asa cum se poate vedea si la evenimentele astea, de tipul Zece pentru Romania. Ne-am pierdut simtul estetic, dorinta de a trai frumos. Am pierdut respectul pentru oamenii cu adevarat valorosi, care au realizat ceva pentru omenire. Marii inventatori, marii doctori, muzicienii, scriitorii, pictorii nu mai sunt azi respectati si recunoscuti. In Academia Romana exista un singur membru corespondent in domeniul muzicii. Ne-am pierdut modelele, care azi traiesc retrase si refuza sa apara la televizor, de teama sa nu se compromita.  Ne-am captusit cu modele false, modelul omului care reuseste usor, care se descurca, care stie sa faca bani. Ne-am pierdut moralitatea. Ne-am pierdut manierele si educatia. Am uitat sa ne mai imbracam frumos, sa ne mai purtam elegant. Am pierdut - nu burghezia materiala, ci burghezia spiritului, nobletea spirituala. Traim azi intr-un mediu semicultural si parvenit, impulsiv si brutal. Suntem departe, foarte departe de ce am fost candva. Iar eu nu pot sa fiu decat frustrat si trist. Ma simt exponentul unei lumi in destramare. Dar am credinta ferma ca ceva se va schimba intr-o zi, ca vom ajunge la o societate cu respect pentru valoare, prin care sa construim alta Romanie, la nivel spiritual. Asta e ceea ce ne lipseste la momentul actual. La 30 martie, Viorel Cosma va implini 88 de ani. Este doctor in muzicologie si, de-a lungul timpului, a fost distins cu Premiul Academiei Romane, cu Premiul International al Criticii Muzicale Artjus din Budapesta si de zece ori cu premiile Uniunii Compozitorilor. Este autorul a 99 de carti de muzicologie, lexicografie si critica muzicala. A cunoscut personal aproape zece mii de interpreti, compozitori, dirijori, lautari si muzicologi din Romania. Lucreaza in prezent la "Enciclopedia muzicii romanesti", lucrare de proportii, programata pentru 10 volume a cate 500 de pagini fiecare, in formatul "Enciclopediei Britanice".

De la: Boris Petroff

Mari oameni de cultura romani: Viorel Cosma
Ce ma ingrozeste e trecerea timpului"

100 de carti intr-o viata

Pe 30 martie, criticul, lexicograful si muzicologul Viorel Cosma a implinit 88 de ani, ocazie cu care i s-a lansat cea de-a 100 carte dedicata muzicii. O existenta in 100 de carti si peste 5000 de articole care marturisesc despre istoria muzicii romanesti in ultimul secol, trait "in direct" de autor. Viorel Cosma a cunoscut personal aproape zece mii de compozitori si interpreti, despre care a scris in lexicoanele lui, este membru al multor societati de muzicologie din Occident, a colaborat la cele mai importante lucrari mondiale de lexicografie si lucreaza in prezent la Marea Enciclop >


edie a Muzicii Romanesti, o lucrare de o importanta capitala, careia i-a dedicat 50 de ani din cariera. O viata traita discret, in preajma bibliotecii si a cartilor, dedicata aproape in exclusivitate muzicii. Prea putin pretuita de contemporani, performanta lui Viorel Cosma merita aplauzele noastre ale tuturor.

- Domnule Viorel Cosma, cum poate cineva sa scrie 100 de carti? Aveti vreun secret care a stat la baza acestei performante?

- Secretul meu a constat in tenacitate. Am inteles devreme ca, daca o sa-mi pierd noptile prin restaurante, n-o sa fac mare lucru in viata. Ma trezesc in fiecare zi la ora 7, de la 7 la 8 ascult la radio matinalul, ca sa fiu informat. La ora 9 sunt imbracat, spalat, cu micul dejun luat, si ma asez la masa de lucru. La 15.30 iau pranzul, dorm doua ore dupa-amiaza, iar de la 18.30 pana la miezul noptii, stau, din nou, la masa de scris. Daca intr-o zi, intamplator, incalc acest program, deja nu mai sunt odihnit, imi scade randamentul si nu mai pot lucra, asa ca petrec seara citind ziare. Sunt un om foarte perseverent, care a trait mereu cu un program fix de viata.



Eu am stiut mereu ce voi face in urmatorii 4-5 ani. Apoi, e important sa nu te implici decat in lucruri in care crezi. Eu nu am scris niciodata nimic la comanda. Spre deosebire de 80% dintre colegii mei, refuz ofertele pe bani, diversele monografii bine platite, pentru a-mi pastra timpul pentru proiectele mele. Eu m-am axat numai pe proiecte mari, am refuzat sa ma cobor la nimicuri, la tot felul de schite monografice sau istorii de institutii. Singurul proiect monografic de care m-am ocupat permanent priveste personalitatea uriasa a lui George Enescu. In rest, am conceput numai lucrari de amploare, de directie.

- E nevoie de renuntari, pentru a respecta programul acesta atat de riguros?

- Bineinteles. E nevoie sa renunti la toate lucrurile inutile. Nu mi-am irosit energia cu bautura si cu femeile. Eu, de exemplu, am renuntat sa merg la concertele de muzica usoara. Mergeam doar foarte rar, cand venea cate o personalitate mare. Mi-am selectat cu mare seriozitate iesirile. Apoi, pierzi mult timp calatorind abuziv in strainatate. Pe vremea lui Ceausescu, fiecare ansamblu care pleca in turneu era insotit de un critic. Plecau criticii cu lunile, n-aveau nici un sistem de lucru. Eu am refuzat sa plec. Cateodata, cand parca trageam sa ies la cate un spectacol mai de mana a doua, sotia mea stia sa ma ia de maneca. Imi spunea: "Nu te duce, Viorele, ca o sa pierzi timpul!".



Casnicia, jumatate din succesul carierei

- Inteleg ca sotia v-a fost un sprijin real. E important echilibrul familial atunci cand te aventurezi intr-un proiect de asemenea amploare?

- Pentru mine, casnicia a insemnat cel putin jumatate din succesul carierei. In primul rand, m-a degrevat de foarte multe griji. Eu n-am gatit, ca alti barbati, n-am facut cumparaturi. Am venit la masa ca la un restaurant cu meniu fix, am lasat-o regina absoluta peste gospodarie, nu m-am opus niciodata deciziilor ei. Eu sunt nepot de preot, ea este fata de preot.
La inceput de cariera



Am stiut, de cand am intalnit-o, ca este persoana de care am nevoie, omul meu de echilibru. Am luat-o in permanenta pe sotia mea la concerte, la premierele de teatru, la premierele de opera, la toate primele auditii. Ea a participat la viata mea muzicala in permanenta. Mai mult, ea mi-a dactilografiat majoritatea cronicilor si cartilor, pana acum, in ultimii ani, cand au aparut computerele. Dactilografiind, era si atenta la ceea ce scriam. Uneori, eram mai vehement in verdicte, dar ea ma tempera, spunand: "Viorele, eu nu dactilografiez asta, n-ai dreptate, esti prea dur!". A fost un om de echilibru si, cu timpul, mi-am dat seama ca a avut dreptate.
- Sunteti casatorit de 57 de ani. Lumea muzicienilor este extrem de ofertanta, iti fura usor mintea de la casnicie. Ati avut un ingredient magic, pe care l-ati pus in relatia dvs. de cuplu?
- Nu e vreun mare secret. Daca vrei sa te tina casnicia, trebuie sa ai grija de ea, sa nu ascunzi nimic de celalalt. Sa lipsesti de acasa si apoi sa spui ca ai fost la spectacol, dar de fapt sa mergi la alta femeie, cum faceau foarte multi in vremea mea. Si cum fac foarte multi si acum.
In paradisul cartilor



Am trecut printr-un moment dificil in casnicie, atunci cand mi s-a reprezentat opereta "Lasati-ma sa cant!", cea mai mare lucrare lirica de gen a secolului trecut. Eu sunt autorul libretului. Pana atunci, nu cunoscusem viata din culisele teatrelor. Habar n-aveam ce viespar de femei era acolo. Aveam 26 de personaje, din care mai mult de jumatate erau femei. Cand ma vedeau, tabarau pe mine si ma sarutau direct, nici n-apucam sa schimb doua vorbe, ar fi facut orice, numai sa le dau cate o replica in plus, in spectacol, sa le dau posibilitatea sa introduca pe cineva in scena. Si cum opereta mea s-a jucat timp de 20 de ani fara intrerupere, am fost la 18 premiere cu compozitorul Gherase Dendrino, am iesit pe scena impreuna cu el de 200 de ori. Ganditi-va, cum s-o fi simtit nevasta mea, stiind ca plec in turneu cu toate solistele si balerinele acelea? Poate in sufletul ei m-a suspectat, a suferit. Dar a fost un om de onoare, niciodata n-a stat sa ma urmareasca, sa-mi faca crize de gelozie. Iar eu nu i-am dat motive. Ba din contra, ca sa le calmez pe toate artistele astea, cu care nu ma puteam pune rau, fiindca imi jucau rolurile, le invitam acasa la noi, alaturi de compozitori si alti interpreti. Sotia mea facea niste mese fabuloase, de 20-30 de persoane, gateste cel mai bine din tot cercul nostru de prieteni, era o gazda minunata, o adorau toti. Si femeile astea vedeau si ele ce am eu acasa si se mai temperau.

- E oare si munca un secret de viata lunga?

- Da, munca te pastreaza viu, alert, energic, cu memorie activa. Iti daruieste o efervescenta perpetua care te face mai tanar spiritual si, un pic, chiar si fizic.

Sublocotenentul si acordeonul

- Sa ne intoarcem putin la muzica, aceasta pasiune extraordinara care v-a ghidat viata. Cand v-ati intalnit cu ea?

- Tatal meu canta la vioara, iar mama la pian si vioara, asa ca s-au gandit destul de devreme sa ma dea si pe mine la Conservatorul Municipal de la Timisoara, sa fac muzica. Fiindca aveam doar 6 ani si jumatate, iar varsta de admitere era de 7 ani, nu m-au primit decat cu dispensa de varsta, de la Rege. Mai tarziu, fiindca tata era ofiter, medic militar, a tinut mult ca eu sa fac Liceul Militar, unde am avut doi profesori de muzica exceptionali, care m-au stimulat enorm.
Cu soprana Ileana Cotrubas



Pe la 12-13 ani, am inceput sa fiu si eu interesat de fete. Cu vioara nu prea puteai merge la ceaiuri, asa ca m-am rugat de tata sa-mi cumpere un acordeon. Si tata mi-a cumparat unul mare, de 120 de basi, la care am invatat repede sa cant si am si intrat in fanfara liceelor militare. Eram sublocotenent, ma intorsesem din razboi, fusesem de patru ori ranit, dar aspiram sa devin muzician. Exact in 1946 am ajuns la Bucuresti si am intrat la Conservator, unde am facut muzica culta.

- Se potriveste eroismul militar cu visul de a deveni muzician? Nu sunt doua lucruri total opuse?

- Pe vremea mea, la Liceul Militar erau cei mai buni profesori si o disciplina exemplara. Tata a avut ideea asta fixa, ca eu as avea nevoie de asa ceva. N-a gresit deloc, am avut multe de castigat de pe urma educatiei primite acolo. Am facut opt ani de liceu militar, doi ani de scoala militara de cavalerie si alti opt am fost ofiter activ. Faceti socoteala: aproape 20 de ani de viata disciplinata, care m-au invatat ce inseamna punctualitatea, tenacitatea, harnicia. Toate astea mi-au servit enorm in cariera.

Chirurgul muzicii clasice romanesti

- Si totusi, ati abandonat visul de a deveni muzician in favoarea acestei longevive cariere de critic si muzicolog. V-au lipsit indrazneala, energia?

- La Conservator am urmat trei sectii in paralel. Am facut compozitie, am facut pedagogie, ca sa devin profesor, dar am facut si dirijat de orchestra, unde i-am avut profesori pe cei mai mari dirijori: Dumitru Botez, George Georgescu, Constantin Silvestri. Oamenii acestia m-au fascinat si, la un moment dat, am vrut sa devin si eu dirijor.
Cu Nicolae Herlea si I.P.S. Patriarhul Teoctist



Si am si fost, pana la un punct, am dirijat formatii de amatori, iar la un moment dat, am devenit dirijorul uzinei Laminorul, din Bucurestii Noi, care, avand niste fonduri extraordinare, si-a construit o sala de spectacole de 1000 de locuri. Am montat pentru ei o opereta. Incepusem deja sa si scriu, faceam cronica muzicala. Atunci l-am chemat pe prietenul meu, Mircea Basarab, dirijor la Filarmonica George Enescu, fost coleg de Liceu Militar, sa ma vada pe scena si sa-mi spuna sincer daca am sanse sa devin ca el, dirijor de filarmonica, intr-o zi. A venit, m-a vazut si mi-a zis: "Viorele, da-o naibii de bagheta, esti bun, dar nu la nivel de filarmonica, n-ai sa ajungi niciodata la Opera, tine-te de muzicologie!". Asa ca l-am ascultat. Am pus punct dirijatului, si exact la un an, la varsta de 31 de ani, am debutat cu prima carte, despre Ciprian Porumbescu, la centenarul nasterii lui.



Am devenit profesor asistent de istoria muzicii la Conservator si profesor la primul liceu de muzica din tara, "Dinu Lipatti". Si tot in perioada urmatoare, am scris libretul pentru "Lasati-ma sa cant!".

- Care din toate aceste indeletniciri v-a fost cea mai draga? Unde v-ati simtit cel mai bine?

- Cel mai drag mi-a fost scrisul. Cand am luat decizia de a ma dedica muzicologiei, am simtit ca am intrat pe un pamant foarte fertil, pe care trebuie sa semeni ca sa poti sa culegi. Si am avut norocul sa fiu martorul unei epoci cu interpreti extrem de valorosi, despre care sa scriu: Nicolae Herlea, David Ohanesian, Octav Enigarescu, Arta Florescu, Angela Gheorghiu. Cum inaintea mea nu se mai facuse mare lucru in muzicologie, eu am fost deschizator de drumuri. Si nici n-am avut un mentor care sa fie alaturi de mine, de la care sa pot invata. Am avut insa un model uman si artistic, pe maestrul Mihail Jora, profesorul de compozitie. Din pacate, a fost exclus din Conservator in 1948 si a trebuit sa iau lectii particulare la el acasa. Nu mi-a luat nici un ban si m-a invatat sa-i urmez acelasi crez. Ceea ce m-a saltat insa si m-a obligat sa tin stacheta sus a fost generatia asta valoroasa, de mari muzicieni, alaturi de care m-am format. Cred ca am avut coloana vertebrala in materie de critica muzicala. Pentru mine, ultima fraza a unui articol trebuia sa cuprinda obligatoriu verdictul. Adesea taiam in carne vie, am fost chirurgul muzicii clasice romanesti: daca omul are o tumora, ea trebuie extirpata cu totul.

Capodopere romanesti de nivel mondial





- Sunteti pesimist sau optimist in ceea ce priveste viitorul muzicii clasice? Credeti ca generatiile mai tinere au devenit impermeabile pentru muzica culta?

- Nu cred ca toata generatia de azi e o generatie pierduta. Muzica simfonica mai are o sansa de a ajunge la public, chiar in gradul de incultura in care ne aflam. Cred ca cei care tin la cultura lor generala au azi la indemana toate mijloacele pentru a-si insusi o cultura muzicala. Exista pe piata cd-uri, dvd-uri, se organizeaza concerte. Si in marea de superficialitate care domneste in Romania, exista inca oameni de calitate, care deschid mai rar televizorul, dar isi cumpara des bilet la spectacol. Gusturile se si formeaza, disponibilitatea pentru muzica clasica se cultiva si ea, pofta nu vine decat mancand. Dar ducandu-te des la concert, ascultand acasa muzica clasica, stand alaturi de oameni care se pricep, punand intrebari, incepi sa intelegi tot mai mult.

- Credeti ca Romania, prin interpretii si compozitorii pe care i-a avut, poate intra in vreo competitie internationala?

- Oh, sigur! Generatia postenesciana, adica de dupa 1955, cand a murit Enescu, a fost generatia cea mai fertila din punct de vedere muzical. N-am mai avut, ce-i drept, un Enescu, dar am avut o pleiada de compozitori de foarte mare valoare: Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Stefan Niculescu, Myriam Marbe, Aurel Stroe, Pascal Bentoiu, Dumitru Capoianu, Theodor Grigoriu. O generatie mare, care a dat capodopere de nivel universal.
Tanar casatorit



Am avut o scoala muzicala romaneasca recunoscuta peste hotare, despre care s-a vorbit ca despre Scoala lui George Enescu. Desi eram in blocul tarilor din est, eram pe locul 3, dupa rusi si dupa polonezi. Eram inaintea germanilor! Apoi, am avut corul Madrigal, a ramas tot Occidentul cu gura cascata, de valoarea lui! Dirijorul Marin Constantin a pus in repertoriu "Ritual pentru setea pamantului", de Myriam Marbe, o lucrare grea, avangardista, pe care a cantat-o de 400 de ori in strainatate si se aplauda cate 15 minute la final. "Oratoriul de Pasti" si "Oratoriul de Craciun" ale lui Paul Constantinescu sunt cotate la ora actuala la acelasi nivel cu "Oratoriul de Craciun" al lui Bach. Chiar nu avem ce sa ne reprosam, in muzica avem capodopere de nivel mondial.

- Acum care e situatia?

- Azi nu mai avem o asemenea generatie, ci doar 2-3 varfuri. In momentul acesta, la Conservator mai exista doar 2 locuri la compozitie si sunt ani in care nu avem nici un candidat. Pe vremea mea, erau 4 locuri si 16 candidati pentru ele.

Alaturi de sotia sa, Coralia Cosma




- Impliniti 88 de ani, pe care ii onorati cu 100 de carti. Va sperie aceasta cifra?

- Nu ma sperie. Mi se pare ceva normal. E poate ceva fabulos pentru alti colegi de breasla, care n-au reusit sa scrie nici zece carti. Pentru mine e un motiv de bucurie. Mai am material gata, pentru inca 20 de carti, dar nu am bani sa le public. Ce ma ingrozeste e insa trecerea timpului, faptul ca mai am proiecte care nu pot fi finalizate. Trebuie, de pilda, sa finalizez cronologia adnotata a vietii lui George Enescu, o carte fundamentala pentru orice roman, pe care nu o pot face decat eu. Am scris 14 carti despre Enescu si am o informatie enorma, pe care n-o mai are nimeni. De asemenea, am vrut sa scriu o istorie a muzicii romanesti pe intelesul tuturor, ma tem ca nu imi va mai ramane timp. N-am certitudinea ca as mai putea duce marea enciclopedie a muzicii la final (este proiectata pe 15 volume). Un om ajuns la aproape 90 de ani nu mai are forta si timp sa se angajeze intr-un proiect de anvergura. Acum trebuie sa-mi dramuiesc putinele zile care mi-au mai ramas pentru cartile fundamentale, cu care sa putem sta oricand in fata strainatatii.


Citeste tot articolul

La o halba de bere, in Bucurestiul de altadata- De vorba cu VIOREL COSMA, despre berariile si gradinile din cetatea lui Bucur
Primii berari



- As vrea sa va intreb, inainte de toate, cand a aparut berea in Romania?

- Destul de tarziu, caci romanii, avand radacini si traditie puternic ortodoxe, erau legati afectiv de vin, de sangele Domnului. Ba mai mult, in ochii Bisericii, berea era o bautura rea si amara, era "licoarea blonda iesita din stricaciuni". Totusi, exista in istorie o insemnare de la 1634, cand Paul de Alep soseste in Moldova si povesteste cum domnitorul Vasile Lupu tinea in salon un trepied de fier, pe care se afla un vas din lemn cu apa foarte rece, adusa din pivnitele domnesti, unde stateau la racoare, surpriza, cateva sticle cu bere >


, din care bea din cand in cand, sa se racoreasca de arsita verii. Desigur, berea era un lux la vremea aceea, fiind rezervata oamenilor de vaza. Abia peste vreun secol incepe sa se mai schimbe situatia. Daca regatenii si moldovenii nu se prea dadeau in vant dupa bere, cu totul alta era situatia banatenilor si a ardelenilor, care traiau infratiti cu sasii. In 1718, chiar pe 1 ianuarie, se deschide prima fabrica de bere din Romania, la Timisoara. Fabrica avea si o hala mare, unde ani de-a randul s-au tinut balurile traditionale ale orasului.
Nicolae Mircea fondatorul actualei berarii la 1899



Exact in aceasta hala de bere, la 1847, vine pentru un concert extraordinar orchestra lui Johann Strauss. Johann Strauss - fiul! In 1809, Johann Timple de Gotha a facut la Bucuresti o alta fabrica de bere, prima din Capitala, pe dealul Filaretului, la han, pe soseaua ce duce spre Cimitirul Bellu de azi, unde odinioara era o padure splendida. Romanii nu erau familiarizati cu bautura asta, dar berarul a intuit ca se va impune repede. A venit cu gandul sa faca afaceri. Pentru a le incepe, avea insa nevoie de zapisul domnesc. Asa ca s-a dus la domnitor cu cateva sticle de bere intr-un cos, ca sa-i arate ce bunatate le pregateste el romanilor. Domnitorul, Caragea Voda, a cam strambat din nas, nu i-a prea placut bautura. Dar s-a gandit ca, deh, vara e cald si berea rece e buna, asa ca i-a sugerat lui Johann Timple sa puna ceva la "cutia milei" de la biserica, acordandu-i apoi zapisul, si toata lumea a fost multumita. A aparut repede si concurenta: in 1825, se deschide a doua fabrica din Bucuresti, a lui Andreas Kube, caruia lumea i-a spus de atunci "Andrei Berariul". De abia dupa 1850 vin marii proprietari de fabrici de bere, cum era Erhardt Luther, care deschide Beraria Luther. In acelasi timp, cofetarul Dumitru Marinescu cumpara niste case in Rahova si deschide fabrica Bragadiru.

- Ati putea descrie Bucurestiul acelor ani?

- Pe la 1800, Bucurestiul este orasul cu cele mai multe biserici si carciumi din toata Europa. Aveam in noi deopotriva vocatia pentru spiritualitate, dar si pofta de viata. Eram cu adevarat balcanici! Si nu e de mirare, caci secolele anterioare statuseram sub influenta puternica otomana si fanariota. La Bucuresti, s-au purtat caftanele turcesti si grecesti pana pe la 1830. Pana in 1857 nu am avut lumina electrica. Bucurestiul a fost cel de-al doilea oras din Europa iluminat cu petrol lampant, dupa Praga. Noaptea, totul trecea pe mana hotilor. Era o hotie nemaipomenita pe vremea aceea, meteahna pe care o mostenim de la turci. De abia dupa 1830 au inceput sa vina occidentalii si am lepadat si noi anteriile.
Viorel Cosma si Radu Simion



A izbucnit apoi revolutia de la 1848, cand tineretul a cerut expres sincronizarea cu Occidentul, avand in spate imboldul puternic al revolutiei franceze. Au sosit arhitecti francezi, ca sa ne ridice CEC-ul, sa ne faca Muzeul de Istorie, pe care le avem si azi, sa cladeasca Ateneul Roman. Muzicienii nostri mergeau sa studieze la Paris, la Conservatorul "Schola Cantorum". Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, Eusebie Mandicevschi plecau la Viena. Acolo, studentii romani si-au creat la 1871 o organizatie culturala numita Societatea "Romania Juna", ce il avea ca presedinte pe Ioan Slavici si ca bibliotecar pe Mihai Eminescu. Sase ani mai tarziu a izbucnit Razboiul de Independenta Nationala si ne-am eliberat definitiv de influenta orientala. In felul acesta, treptat, cultura franceza a inceput sa devina prioritara. In cercurile noastre boieresti se vorbea frantuzeste.Toti tinerii acestia progresisti, adesea aristocrati, care studiasera in Franta dupa 1830-1840, au capatat numele de bonjuristi. Condamnati in timpul revolutiei pasoptiste, ei vor fugi sa-si scape pielea in Franta, de unde vor reveni abia peste vreo zece ani, in vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Cu Viena am avut insa o legatura comerciala si culturala speciala in vremea aceea, si pentru ca Dunarea curgea de la ei spre noi, si pentru ca exista prin Budapesta un traseu rapid pe calea ferata. Sa nu uitam ca la vremea aceea, daca treceam Carpatii, ne aflam in Imperiul Austro-Ungar. Muzical, am fost puternic influentati de ei. Profesorii de pian pentru fetele din casele boieresti erau aproape toti adusi de la Viena si Budapesta. Capelmaistrii de muzica militara soseau de la Viena, Berlin, Leipzig, Praga. Seful orchestrei Casei domnitoare din Romania, la 1838, a fost adus de la Viena. Il chema Ludwig Anton Wiest si a avut 14 copii. Toti au ramas in Romania, toti s-au casatorit pe meleagurile noastre, si jumatate din ei, barbatii, au fost toti muzicieni: profesori la Conservator, capelmaistri militari, instrumentisti, dirijori de muzica teatrala si usoara. Tot Wiest este cel care a inaugurat, la 1845, la Podul Izvor, prima mare gradina bucuresteana, pe vremea cand Cismigiul era inca o baltoaca ce trebuia asanata. Gradina Warrenberg avea 400 de lampioane si era locul preferat al bucurestenilor, in care se tineau cele mai frumoase serate estivale, pentru ca Wiest concerta acolo cu o ampla orchestra de 60 de muzicieni.

Epoca marilor gradini

- Sa ne intoarcem la bere. Asa cum prezentati lucrurile, in vremea aceea parea departe de a fi bautura populara de azi, mai degraba - o delicatesa a privilegiatilor.

- Da, primele berarii erau mai mult pentru curtile domnesti, pentru aristocratie, pentru oamenii cu bani. Berea trecea drept bautura de lux. Prima berarie pentru public apare langa biserica Sfantul Nicolae Jignita, dupa 1850, un fel de gradina restaurant, la care publicul a inceput sa vina in numar mare. A fost, din punct de vedere comercial, o afacere teribila, care i-a determinat si pe altii sa deschida asemenea localuri. Si berea s-a raspandit apoi foarte repede. Atat de populare devenisera berariile, incat, la un moment dat, tramvaiele aveau statii cu nume de berarii, pentru ca multe strazi bucurestene periferice inca nu erau botezate.
Beraria Luther



Tramvaiul 2, de pilda, pornea de la Beraria Calarasilor, tramvaiul 8 de la Beraria Bragadiru, pana in Calea Mosilor, tramvaiul 9 de la Beraria Oppler, din Tei, iar tramvaiul 12, de la Beraria Luther, din Filaret. La capetele de linie se primeneau caii. Vizitiii schimbau turele, se odihneau, mancau ceva, se racoreau cu o bere. De obicei, luau cate un tap, doua, o halba, le beau in picioare si apoi plecau. Patronii s-au prins ca, daca vor sa vanda mai multa bautura, trebuie sa-i faca pe oameni sa stea jos. Asa ca au aparut mese cu scaune, au adus lautari si au inceput sa serveasca sardele, carnaciori, sunca de Praga, pastrama, aperitive sarate care faceau sete. Acestea erau vestitele berarii de cartier, pentru lumea de rand. Aristocratia, tinerii universitari, boierimea ieseau la gradinile centrale. Acum incepe epoca marilor gradini bucurestene.

- Care erau acelea?

- In jurul Universitatii, al Ateneului, al Teatrului National, al Cismigiului, al CEC-ului se pastrau gradini fabuloase, paduri de-a dreptul, cu arbori de sute de ani. Bucurestiul era un oras de coline, nu de ses. La Patriarhie urcai dealul, din Parcul Carol spre Cimitirul Bellu urcai dealul, de pe Dambovita pana la restaurantul Continental de pe Victoriei, urcai dealul. Era un oras cu numeroase lacuri, construit pe dealuri si vai pline de vita de vie si pomi fructiferi. Vara, in aceste gradini extraordinare se puneau mese si se construiau scene mobile din scanduri, pe care se jucau vodeviluri si operete.
Hotel de France, de pe calea Victoriei, demolat abuziv dupa cutremurul din 1977



Multa bere se bea la gradinile din jurul Teatrului National - la Gradina lui Mitica Georgescu, de pilda, unde canta cel mai mare cantaret national, George Niculescu Bassu, care a ajuns prim-solist la Opera Romana. El povesteste in memoriile sale despre atmosfera extraordinara de la aceasta terasa, despre forfota nemaipomenita de sambata si duminica, atunci cand oamenii plateau 1 leu "statul la spectacol", fiindca li se oferea pe langa bautura si teatru. Veneau de la orele 6, 7 seara si nu mai plecau decat dupa miezul noptii, cand in spatele scenei se ridica deja un munte de butoaie goale de bere, printre care misunau sobolanii. Mai era apoi Gradina Union, situata pe locul unde azi se intalnesc Strada Academiei cu Strada Regala. Acolo era stapan absolut I.D.Ionescu, pe care il tot ironiza Caragiale in schitele lui. Cand veneai de la Banca Nationala, pe Academiei, in intersectie cu strada Doamnei, era Gradina Fantana Blanduziei, mai departe, la intersectia dintre strada Academiei cu bulevardul Elisabeta, se situa Beraria Carpati, iar intre strada Academiei si strada Biserica Enei, unde azi este Facultatea de Arhitectura, stralucea prin eleganta Gradina Rasca. Tot langa Teatrul National, unde s-a construit Palatul Telefoanelor, intalneai Terasa si Gradina Otetelesanu, in mijlocul unei adevarate paduri seculare. Acolo, in 1904, s-a deschis cea mai profesionista companie de opereta, Constantin Grigoriu, in frunte cu marele tenor Nae Leonard. La Otetelesanu era asa de rece vara, in padure, din cauza verdetii, incat spectatorii veneau cu pardesie pe ei, iar doamnele cu gulere de blana, pentru a indura racoarea serii. Ei bine, Rasca, Union si Otetelesanu devenisera la sfarsitul secolului al XIX-lea cele mai indragite gradini, cu cele mai bune spectacole muzicale. Batalia dintre ele pentru a castiga publicul parea pe viata si pe moarte. Pentru ca in verile toride, in Bucuresti ramanea publicul mediu, pe cand boierii, oamenii cu bani, plecau la Vichy, la Bruxelles, la Paris.

- Nu departe de Gradina Otetelesanu si-a deschis si Caragiale o berarie. Avea stofa de om de afaceri?

Terasa Otetelesanu




- Caragiale si-a deschis in 1901 beraria Gambrinus, langa Teatrul National. Fiindca era mare amator de muzica, a pus in berarie o flasneta, in care oamenii bagau cate un sfant si le canta jumatate de ora. Nu parea de ajuns. Oamenii voiau si mai multa muzica, asa ca a trebuit sa angajeze lautari. De exemplu, Grigoras Dinicu, in 1906, cand a terminat Conservatorul, a fost angajat de Caragiale, la Gambrinus. Scriitorul s-a gandit ca o sa castige niste bani, ca poate o sa dea lovitura. Nu i-a iesit, ba chiar a luat niste tepe mari in epoca. Despre el a ramas epigrama urmatoare: "Iancu Luca Caragiale/ iti da bere cu masura/ face si literatura,/ insa nu face parale". S-a crezut capabil sa tina o afacere, dar n-a rezistat, pentru ca in jurul lui inflorisera gradini si restaurante mult mai profitabile, afaceri mult mai puternice si - de ce sa nu o spunem? - Gambrinus trecea drept o berarie de mana a doua, care nu avea publicul celorlalte. Pana si Caragiale prefera sa mearga in alta parte.

- Care erau locurile de intalnire ale scriitorilor?

- Protipendada literara se intalnea la Beraria Wilhelm, pe strada Edgar Quinet, langa Universitate, unde se afla astazi Hotelul Capsa. Acolo, in 1908, scriitorii adunati la o masa in jurul halbelor cu bere au pus bazele Societatii Scriitorilor Romani. Condeierii si ziaristii aveau masa rezervata si la Terasa Otetelesanu. Aici se strangeau de obicei "greii" literaturii: I. L. Caragiale, Al.Vlahuta, Emil Garleanu, Constantin Sandu Aldea, N.D.Cocea.

Anticarii de pe cheiul Dambovitei




- Totusi, cea mai faimoasa berarie a Bucurestiului ramane Caru' cu bere. Ne puteti spune istoria ei?

- La sfarsitul secolului al XIX-lea, berea si berariile constituiau intr-adevar o afacere. Asa se face ca trei frati ardeleni, Victor, Ignat si Nicolae Mircea au coborat in 1879 in Capitala spre a face bani. Victor si-a incropit un restaurant si o berarie la Gara de Nord. I-a mers atat de bine, incat pe la inceputul secolului al XX-lea, s-a mutat mai spre centru si a deschis Beraria Carpati, in vecinatatea actualei librarii "Mihai Eminescu". Atata bere se consuma la Carpati in serile cu opereta, incat butoaiele goale si cele pline se rostogoleau non stop intre restaurant si depozitul de peste drum. Ignat a deschis restaurantul Kosmann, langa biserica din Sarindar. Iar cel de-al treilea, Nicolae, a pus in 1879 bazele Carului cu bere, pe strada Stavropoleos, in spatele bisericii Zlatari, vizavi de CEC. Intai a deschis o berarie in pivnita, apoi, in timp, a ridicat parterul, etajul si a facut vitraliile. Dintre toate trei, intreprinderea lui a fost cea mai curajoasa.
Teatrul Alhambra



A angajat un mare dirijor de la Viena, pe Eduard Wilhelm Strauss, care a alcatuit o strasnica orchestra de douazeci si ceva de instrumentisti. Am cunoscut-o pe fosta nevasta a lui Eduard, Titina Botez, cea care l-a convins sa nu se mai intoarca la Viena. Beraria si restaurantul lui Nicolae Mircea au luat amploare foarte repede. La un moment dat, la subsol se bea bere si se asculta muzica populara, iar la etaj rasuna muzica usoara si se manca. Pana si regele Carol I l-a decorat pe Nicolae Mircea pentru impunerea localului in peisajul pitoresc al Capitalei. Venea lumea din toate colturile orasului sa se regaleze cu salam de Sibiu, carnati oltenesti, tarte cu ciuperci, pastrama de vaca, patricieni de casa, debretini de casa, fasole alba si muschi tocat. Un ciolan afumat cu fasole costa 12, 50 lei. Tot atunci aparuse in Bucuresti si moda spritului. Vinul amestecat cu apa minerala sau sifon se numea baterie. Dar, totusi, atractia localului au ramas berea Bragadiru si cremvurstii cu hrean, facuti dupa o reteta pastrata secreta.

- Ce fel de clientela avea Caru' cu bere?

- Veneau, in primul rand, ardelenii. Nicolae Mircea avea o slabiciune speciala pentru scriitorii transilvaneni. Poposeau des Ioan Slavici si Ilarie Chendi. George Cosbuc, caruia i se spunea cu drag Badea Gheorghe, devenise un fidel al localului. Statea ore in sir la masa, cu studentii, carora nu o data le-a achitat nota de plata. In Bucuresti erau si multi studenti ardeleni saraci, carora N. Mircea le-a servit un meniu fix gratuit, intre anumite ore, pe baza carnetului de student. Toti il socoteau un om extrem de generos. Studentii acestia terminau facultatea si ramaneau in cercurile literare bucurestene, dandu-si intalnire la Caru' cu bere. Scriitorii ardeleni au reusit, cu timpul, sa-i atraga si pe ceilalti: pe I.L. Caragiale, alaturi de nelipsitul lui prieten, actorul Iancu Brezeanu, pe B. Stefanescu-Delavrancea. In timp, au venit si oameni de muzica: George Stephanescu, fondatorul Operei Romane de la 1877, tenorul Ion Bajenaru, Costica Barcanescu, directorul revistei "Romania Muzicala". In perioada interbelica, la Caru' cu bere s-a facut si politica.
Flasnetarul si papagalul Coco



Partidul National Taranesc si Partidul Liberal al lui Tatarascu isi tineau adeseori sedintele acolo. Dar mai tarziu, tot Caru' cu bere a fost, din pacate, locul unor dureroase arestari, punctul periculos de unde multi intelectuali au fost ridicati si trimisi la Canal.

- Romania interbelica s-a confruntat, si ea, cu o criza economica de mari proportii. S-a resimtit, oare, si in viata mondena a Capitalei?

- Marea criza europeana din 1929 a atins foarte puternic si tara noastra. A lovit mai ales agricultura, comertul, bancile. Marii mosieri, boierii nostri, nu au mai avut unde sa-si vanda marfa, fiindca piata a cazut si au cam ramas fara bani. In lipsa banilor, au mai sistat si iesirile peste hotare. A fost o perioada foarte instabila si neprielnica pentru teatrul liric. In 1925, Opera se confrunta cu o greva puternica. Dupa razboi, directorul Nicolae Vladoianu, patronul Teatrului Alhambra, s-a imprumutat sa plece in turneu in Egipt cu trupa de opereta, fiind sigur ca se va umple de bani. A pierdut atat de mult, incat a dat faliment si, de rusine si datorii, s-a sinucis. Teatrul Alhambra a disparut. La fel procedase inainte si Nicolae Mircea, patronul Carului cu bere, peste care criza a venit in galop. N-a mai avut cu ce sa plateasca orchestra, oamenii, mancarea, intretinerea localului, s-a umplut de datorii si, de disperare, in 1928 s-a sinucis, aruncandu-se dintr-unul din blocurile inalte de pe Calea Victoriei. In acelasi an a murit, bolnav, "printul operetei" Nae Leonard, si fiindca n-a mai avut cine sa straluceasca la Otetelesanu, s-a inchis si gradina respectiva.

Se aprind felinarele in Bucuresti




- Cand si-a reluat faima Caru' cu bere?

- Dupa 1960, comunistii l-au facut restaurant de stat si s-au ingrijit serios de el. I-au schimbat profilul, au redus orchestra, au inlocuit meniul cu unul mai sofisticat, au adus bauturi mai scumpe, si Caru' cu bere a devenit un restaurant de lux, un restaurant al protipendadei. Dupa 1990 insa, l-a revendicat un nepot de-al ardeleanului Nicolae Mircea. S-a luptat 15 ani in justitie ca sa-l recupereze. Dupa ce a castigat procesul, a inchis restaurantul, l-a renovat, i-a redat patina de odinioara si i-a adaugat chiar si o mica terasa estivala. Cu acest urmas al lui Mircea am petrecut o seara intreaga in vinarie. L-am recomandat acolo pe fostul meu elev, naistul Radu Simion, discipolul lui Fanica Luca, ce conduce si azi orchestra restaurantului. Si, ca sa va mai spun un secret, la Caru' cu bere se mananca si azi aceiasi deliciosi cremvursti cu hrean, care sunt la fel de buni ca in urma cu o suta de ani. Incercati, sa va convingeti!

Fotografii din colectia personala a lui Viorel Cosma

Viorel Cosma este doctor in muzicologie si, de-a lungul timpului, a fost distins cu Premiul Academiei Romane, cu Premiul International al Criticii Muzicale "Artisjus" din Budapesta, cu Premiul National al Ministerului Culturii si de zece ori cu premiile Uniunii Compozitorilor. Este autorul a 99 de carti de muzicologie, lexicografie si critica muzicala. A cunoscut personal mii de interpreti, compozitori, dirijori, folcloristi, bizantinologi, lautari si muzicologi din Romania si de peste hotare, majoritatea inclusi in lexiconul "Muzicieni din Romania". Lucreaza in prezent la "Enciclopedia muzicii romanesti", lucrare de ample proportii, programata pentru 15 volume a cate 500 de pagini fiecare, in formatul "Enciclopediei Britanice". Peste doua saptamani, va lansa cea de-a o suta carte, dedicata dirijorului Marin Constantin.
Citeste tot articolul

Vladimir Cosma, Angela Gheorghiu si Roberto Alagna
Un triumf liric la Opera din Marsilia
Nascut in Romania, intr-o familie de muzicieni, Vladimir Cosma a si-a continuat

Un maestru la 85 de ani – Viorel Cosma

Volumul „Prezent si viitor
în muzicologia românească“:
Viorel Cosma – schită de portret“

La Editura Muzicală a apărut volumul „Prezent si viitor în muzicologia românească“, un amplu dialog între Ruxandra Arzoiu si octogenarul aniversat de vesnicii: omniprezentul si mereu tînărul Viorel Cosma! Despre acest muzicolog, maestrul Theodor Grigoriu a consemnat următoarele:
„Am vorbit, deseori, despre vocatia lui Viorel Cosma de a proiecta lucrări monumentale cu caracter enciclopedic; el se culcă si visează lexicoane si fise. Nu-l invidiez, dar mă gîndesc cu îngrijorare ce s-ar fi întîmplat dacă Viorel Cosma n-ar fi existat, nu, cum am mai spus, că ar fi trebuit inventat, ci, cu înclinatia noastră românească pentru haos si dezordine, am fi privit deznădăjduiti în gol fără nici o sperantă. Una e să visezi enciclopedii si alta să ai timpul existential să le duci pînă la capăt“.
Iar eu, imnograf byzantin, voi sublinia faptul că muzicologia noastră nu ar fi avut forma de corp foarte bine constituit fără opera sa, de mii de pagini, alcătuită din articole, eseuri, studii si, mai ales, din cărti, ce tind spre monumentalitate.
Nu stiu dacă va mai apărea, după multe decenii, un autor atît de fecund, dar si extrem de documentat, ca Viorel Cosma, care, prin tot ceea ce a făcut si face, întăreste sensul aforismului enescian, după care tineretea e o stare a spiritului... Deoarece poti fi bătrîn la 20 de ani si foarte tînăr după 80 de ani, precum Viorel Cosma.
Gresesc, îngrozitor, mai ales, unele colege din Societatea Română de Radiodifuziune, care socotesc – ca în „vremea obsedantului deceniu...“ - valoarea în concordantă cu numărul anilor! Ca „motto“, la opera-i plină de teze fecunde, as pune dictonul latin: Omnia vincit amor et nos cedamus amone - ca să-l citez pe Virgiliu din Bucolica, 10,69. După remarcabilele studii si după valoroasele volume dedicate neoclasicului Mihail Andricu, operei românesti de cameră si lui Gustav Mahler, Ruxandra Arzoiu poartă un dialog, fertil, cu Viorel Cosma, despre opera sa. Această „printesă byzantină“ a muzicologiei noastre ne oferă un admirabil model în ceea ce înseamnă purtarea unor convorbiri generate la un înalt profesionalism, deosebindu-se de atîtea personaje caragielesti, care se consideră autentice creatoare de interviuri, cînd, de fapt, acestea sînt doar penibile „tiitoare de condei“, adesea puternice în drepturile lor administrative. În volumul Ruxandrei Arzoiu, în dialog cu Viorel Cosma, sînt reliefate sectiunile închinate muzicii românesti - atît a celei laice, cît si a celei de cult –, la care se asociază punctele de vedere ale unui critic de directie, modele muzicologice, corespondente spirituale între arte, nemaivorbind de miile de pagini de lexicoane, de paginile despre brosurile si volumele lui Viorel Cosma, încît putem afirma că această carte ne apare, de fapt, ca o amplă istorie a muzicii românesti din cea de a doua parte a tragicului secol XX. În acest context spiritual – atît de românesc în esenta-i sublimă - o citez, din nou, pe Ruxandra Arzoiu: „În paginile care urmează nu l-am «inventat» pe Viorel Cosma! Partial s-a descoperit singur (pe calea dialogului), partial l-am urmărit – pas cu pas – în cărtile, lexicoanele si articolele publicate de-a lungul celor 60 de ani de activitate, fiindcă omul trăieste intens si mereu printre rîndurile sale. Poate acesta rămîne cel mai mare merit al lui Viorel Cosma, de a se fi «auto-inventat» pe sine, spre a releva strălucirea ascunsă de veacuri a muzicii românesti“. În ceea ce mă priveste, spun că Viorel Cosma a înteles semnificatia aforismului latin „Non parada nobis solum sed fruenda sapientia est“... („Întelepciunea nu numai să o pregătim, ci si să o folosim“...)

ROMARE

Regal Vladimir Cosma la Geneva
http://www.rgnpress.ro/content/view/13931//

Eveniment editorial:

„Concertul de adio“...

Printre cele 14 cărti ale octogenarului Viorel Cosma – muzicolog fecund, de o tinerete spirituală, într-adevăr, tulburătoare – se numără si volumul „Concertul de adio“, apărut la Editura „Fîntîna lui Manole“, din Rîmnicu Vîlcea, în trecutul an. În prefata cărtii, Viorel Cosma consemnează următoarele:
„Ideea unei suite de cărti, sub genericul «Concert de adio», s-a născut după ce am citit volumul lui H. C. Robbins Landon, intitulat «1791 Mozart’s Letztes Jahr», publicat, de Editura Bärenreiter din Kassel, în 1991. Este traducerea de succes, în limba germană, a cărtii marelui muzicolog englez, apărută cu 3 ani mai devreme, la Londra, 1791 – Mozart’s Last Year / 1791 – Ultimul an al lui Mozart, unde autorul urmărise, pas cu pas, viata agitată a genialului compozitor german din ultimele 12 luni, încheiată tragic, la numai 35 de ani. De fapt, H.C. Robbins a dorit să risipească legenda potrivit căreia Mozart a murit «otrăvit» de compozitorul Antonio Salieri, stabilind, pe bază de documente de arhivă autentice, surse medicale, presă, scrisori etc., cauza exactă a decesului, locul si ora precisă a mortii, slujba înmormîntării, cheltuielile îngropării de la cimitir, nemailăsînd loc nici unei speculatii pe această temă. Aceeasi suită de confuzii se petrecuse cu o jumătate de secol în urmă (1955) si cu George Enescu, data mortii sale fiind socotită cînd 3 mai 1955, cînd 4 mai si chiar 5 mai 1955, iar înmormîntarea în Cimitirul Pčre Lachaise din Paris oscila cînd în ziua de 7, cînd în 8 mai 1955! Certitudinea că asemenea cărti, cu semnificatie istorică pentru posteritate, devin strict necesare ca instrument de valoare peste timp, mai ales în cazul personalitătilor de prestigiu international, mi-a apărut în momentul cînd, la moartea dirijorului Sergiu Celibidache, s-a produs un boom mediatic mondial (presă, radio, televiziune) atît de puternic, încît parcă dimensiunea muzicianului a depăsit limitele întregii sale existente! Sute de emisiuni si articole, răspîndite pe toate meridianele lumii, i-au fost consacrate acestui «vrăjitor în frac» al Filarmonicii din München, încît nici 2-3 volume nu ar fi putut cuprinde acele necroloage care au încercat să creioneze portretul maestrului român în cele mai inedite (pro si contra!) ipostaze umane si profesionale. Sergiu Celibidache – concertul de adio s-a transformat într-un tulburător document, deschizător de serial în literatura muzicologică românească, menit să atragă atentia generatiilor următoare asupra impactului muzicianului în clipa cînd a dispărut de pe scena vietii publice.“
Acest volum, din nefericire, este singurul care ne prezintă, cu o seriozitate exemplară, cu o vastă documentare si cu o ardentă dăruire, ultima parte a vietii lui George Enescu si moartea sa, într-un Paris alexandrin, în „orasul lumină“, pe care el l-a adorat si l-a înăltat la dimensiune de mit... Se cuvine a accentua că foarte putini muzicieni din tragicul secol XX au avut parte de mii de pagini dedicate cu tristul prilej al trecerii lor din vremelnicie în eternitate. Toate aceste consemnări ne arată, pentru a nu stiu a cîta oară, profunda pretuire de care s-a bucurat nemuritorul autor al capodoperei „Oedip“.
Meritul lui Viorel Cosma trebuie subliniat: el a risipit toate povestile în legătură cu crepusculul vietii artistului moldav, care a dat culturii muzicale din România un trecut, un prezent si un viitor si a pus într-un con de lumină torentială numai adevărurile asociate ultimei părti a vietii lui fecunde. Nenumăratele documente, dăruite de autor Istoriei muzicii românesti si universale, sînt de o mare importantă, încît nu exagerăm sustinînd că volumul „Concertul de adio“, elaborat de Viorel Cosma, situat atît de departe de orice edulcorare sau de biografiile romantate, trebuie considerat o bibliografie obligatorie, fără de care atît viata si opera lui George Enescu, cît si existenta si creatia generatiei sale - „generatia frontului“... nu pot fi concepute. Acest volum - parafrazîndu-l pe Lucian Blaga – ar putea avea în final următorul aforism, legat de opera pe care Viorel Cosma ne-a lăsat-o mostenire: „Sînt tînăr încă si voi rămîne pînă la urmă tînăr, fiindcă am un viitor, fiindcă adevăratul meu viitor vine după mine“...

Doru Popovici

http://www.romare.ro/revro/curent/polemici.htm

Eveniment editorial:

„Concertul de adio“...

Printre cele 14 cărti ale octogenarului Viorel Cosma – muzicolog fecund, de o tinerete spirituală, într-adevăr, tulburătoare – se numără si volumul „Concertul de adio“, apărut la Editura „Fîntîna lui Manole“, din Rîmnicu Vîlcea, în trecutul an. În prefata cărtii, Viorel Cosma consemnează următoarele:
„Ideea unei suite de cărti, sub genericul «Concert de adio», s-a născut după ce am citit volumul lui H. C. Robbins Landon, intitulat «1791 Mozart’s Letztes Jahr», publicat, de Editura Bärenreiter din Kassel, în 1991. Este traducerea de succes, în limba germană, a cărtii marelui muzicolog englez, apărută cu 3 ani mai devreme, la Londra, 1791 – Mozart’s Last Year / 1791 – Ultimul an al lui Mozart, unde autorul urmărise, pas cu pas, viata agitată a genialului compozitor german din ultimele 12 luni, încheiată tragic, la numai 35 de ani. De fapt, H.C. Robbins a dorit să risipească legenda potrivit căreia Mozart a murit «otrăvit» de compozitorul Antonio Salieri, stabilind, pe bază de documente de arhivă autentice, surse medicale, presă, scrisori etc., cauza exactă a decesului, locul si ora precisă a mortii, slujba înmormîntării, cheltuielile îngropării de la cimitir, nemailăsînd loc nici unei speculatii pe această temă. Aceeasi suită de confuzii se petrecuse cu o jumătate de secol în urmă (1955) si cu George Enescu, data mortii sale fiind socotită cînd 3 mai 1955, cînd 4 mai si chiar 5 mai 1955, iar înmormîntarea în Cimitirul Pčre Lachaise din Paris oscila cînd în ziua de 7, cînd în 8 mai 1955! Certitudinea că asemenea cărti, cu semnificatie istorică pentru posteritate, devin strict necesare ca instrument de valoare peste timp, mai ales în cazul personalitătilor de prestigiu international, mi-a apărut în momentul cînd, la moartea dirijorului Sergiu Celibidache, s-a produs un boom mediatic mondial (presă, radio, televiziune) atît de puternic, încît parcă dimensiunea muzicianului a depăsit limitele întregii sale existente! Sute de emisiuni si articole, răspîndite pe toate meridianele lumii, i-au fost consacrate acestui «vrăjitor în frac» al Filarmonicii din München, încît nici 2-3 volume nu ar fi putut cuprinde acele necroloage care au încercat să creioneze portretul maestrului român în cele mai inedite (pro si contra!) ipostaze umane si profesionale. Sergiu Celibidache – concertul de adio s-a transformat într-un tulburător document, deschizător de serial în literatura muzicologică românească, menit să atragă atentia generatiilor următoare asupra impactului muzicianului în clipa cînd a dispărut de pe scena vietii publice.“
Acest volum, din nefericire, este singurul care ne prezintă, cu o seriozitate exemplară, cu o vastă documentare si cu o ardentă dăruire, ultima parte a vietii lui George Enescu si moartea sa, într-un Paris alexandrin, în „orasul lumină“, pe care el l-a adorat si l-a înăltat la dimensiune de mit... Se cuvine a accentua că foarte putini muzicieni din tragicul secol XX au avut parte de mii de pagini dedicate cu tristul prilej al trecerii lor din vremelnicie în eternitate. Toate aceste consemnări ne arată, pentru a nu stiu a cîta oară, profunda pretuire de care s-a bucurat nemuritorul autor al capodoperei „Oedip“.
Meritul lui Viorel Cosma trebuie subliniat: el a risipit toate povestile în legătură cu crepusculul vietii artistului moldav, care a dat culturii muzicale din România un trecut, un prezent si un viitor si a pus într-un con de lumină torentială numai adevărurile asociate ultimei părti a vietii lui fecunde. Nenumăratele documente, dăruite de autor Istoriei muzicii românesti si universale, sînt de o mare importantă, încît nu exagerăm sustinînd că volumul „Concertul de adio“, elaborat de Viorel Cosma, situat atît de departe de orice edulcorare sau de biografiile romantate, trebuie considerat o bibliografie obligatorie, fără de care atît viata si opera lui George Enescu, cît si existenta si creatia generatiei sale - „generatia frontului“... nu pot fi concepute. Acest volum - parafrazîndu-l pe Lucian Blaga – ar putea avea în final următorul aforism, legat de opera pe care Viorel Cosma ne-a lăsat-o mostenire: „Sînt tînăr încă si voi rămîne pînă la urmă tînăr, fiindcă am un viitor, fiindcă adevăratul meu viitor vine după mine“...

Doru Popovici

http://www.romare.ro/revro/curent/polemici.htm

Muzicologul Viorel Cosma a lucrat 56 de ani la "Enciclopedia Muzicii Romanesti"
Muzicologul Viorel Cosma lanseaza astazi, ora 18.00, la Muzeul
Enescu, prima lucrare de tip enciclopedic din cultura romaneasca ce
cuprinde fenomenul artei sonore incepand cu secolul V i.e.n si pana
in zilele noastre, intitulata "Enciclopedia Muzicii Romanesti"
(vol.I). Maestrul Cosma a tiparit pana acum 86 de carti si peste
5.000 de articole si studii muzicale. La anul se implinesc 60 de ani
de cand a luat prima oara condeiul in mana si a scris prima cronica
muzicala. A fost 40 de ani profesor la Conservator, scrie cronici in
permanenta, face lexicografie, istoriografie si lucreaza la inca trei
carti care vor aparea in cursul acestui an.
Enciclopedie despre 10.000 de interpreti si 3.000 de compozitori
- Cum s-a nascut ideea unei Enciclopedii de o asemenea amploare?
- Este cea mai mare enciclopedie nationala din lume. Cuprinde
instrumente muzicale, formatii, compozitori, muzicologi, folcloristi.
Procesul a durat din 1949, cand am lansat primele chestionare, si
pana in momentul de fata, adica 56 de ani. Exista doua enciclopedii
in lume: una engleza si una germana, dar acelea sunt enciclopedii
universale ce-i cuprind pe Beethoven, Schumann, Mozart si bineinteles
compozitori din tarile respective. Enciclopedia mea se ocupa de
creatorii si muzicienii din Romania din toate timpurile. Reprezinta
un document al culturii muzicale romanesti. Volumul acesta se
adreseaza nu numai muzicienilor, dar si literatilor, coregrafilor si
cineastilor datorita interferentelor dintre muzica si celelalte arte.
Eu socotesc enciclopedia o lucrare care sa serveasca cultura
romaneasca, pana departe peste hotare. in cadrul enciclopediei sunt
trecuti aproximativ 10.000 de interpreti, circa 3.000 de compozitori,
muzicologi si folcloristi. in urma cu nu mai putin de 60-70 de ani se
cunosteau doar 7 folcloristi in Romania. Astazi sunt aproape 100 de
folcloristi identificati. Cand s-a infiintat Societatea
Compozitorilor din Romania in 1920, erau aproximativ 40 - 45 de
compozitori. Nu exista nici un muzicolog si nici un crititc literar.
Astazi, in enciclopedie figureaza 3.000 de compozitori si muzicologi.
Acest lucru inseamna distanta cercetarii pe care am intreprins-o ca
sa putem sa avem acest lucru.
- A fost un efort colosal. Cine v-a sprijinit in acest demers?
- Am lucrat la Enciclopedie 55 de ani, iar in ultimul an i-am cooptat
pe Constantin Catrina si Luminita Vartolomei. Aceasta carte nu a fost
subventionata de nici o institutie de stat din Romania. Ea s-a facut
pe baza unui Mecena care este BCR. Am fost in planurile ministrilor
de la 1990 cu carte muzicala, insa suma de bani reprezenta o treime
din costurile de tipar cerute de edituri. Nu acopereau nici hartia,
nici tiparul, nici fotografiile. Asta a fost drama acestei carti.
Cheltuielile pentru enciclopedie s-au ridicat la 250.000.000 lei pe
volum.
- Ati adus la lumina primul volum al Enciclopediei Muzicale. Cand
veti fi gata cu cel de-al doilea?
- Daca fac rost de bani, si maine ma pot apuca de lucru. Eu niciodata
nu am socotit ca mi-am spus ultimul cuvant, dovada sunt lexicoanele
pe care le-am publicat, sunt sapte si anul acesta in decembrie apare
volumul opt si ultimul. Sapte lexicoane de muzicieni romani si unul
de interpreti. Am facut in primul rand un lexicon al compozitorilor,
muzicologi si criticilor, adica al creatorilor de muzica si mi l-am
propus sa fie in trei volume si pana la urma au iesit opt. Paralel cu
acesta, mi-am propus sa fac un lexicon al interpretilor romani:
dirijori, harpisti, violonisti, pianisti, clarinetisti etc.
Deocamdata am tiparit doar primul volum. Toate s-au lovit de aceeasi
problema: lipsa banilor. Sunt lucrari foarte costisitoare. Asta e o
drama mare fiindca eu nu mai sunt la varsta copilariei, am 82 de ani
si ca sa termin aceasta enciclopedie o sa ma apuce vreo 92 de ani.
Viorel Cosma a adunat peste 2.000.000 de fise documentare
- Cum ati adunat materialele pentru documentare?
- Am un fisier pe care nu il are nici macar Biblioteca Academiei
Romane. Am peste 2.000.000 de fise. Fisierul porneste de la sistemul
cu care am lucrat peste 50 de ani (cu articole decupate din ziare,
fotografii). Am lucrat numai cu fise pentru ca este cel mai operativ
si serios sistem de lucru. Acesta este secretul tuturor realizarilor
mele de pana acum. Am un fisier cu chestionarele compozitorilor,
scrise de mana lor. De la Tiberiu Brediceanu si Dragoi pana la Jora
si Paul Constantinescu - cand s-au nascut, cand au compus si cu cine
au luat lectii. Acesta a fost primul pas in realizarea lexicoanelor
si a enciclopediilor. Am sute de fotografii care cuprind documente
filmate in tara si peste hotare. As putea sa fac cel putin 20 de
volume de istoria ilustrata a muzicii romanesti.
- Sunteti la varsta cand ar trebui sa luati o pauza si sa va
linistiti si totusi nu o faceti. De unde atata forta de munca?
- Ma scol la 8 dimineata si ma culc la 12 noaptea, cu doua ore de
somn de la 16.00 la 18.00 in fiecare zi. Acum lucrez pana la 12
noaptea. N-am fost in nici un restaurant, nu m-am imbatat mai mult de
doua ori in 82 de ani si astfel am putut sa realizez acest lucru. Am
fost un om care a lucrat cu tinerii. Am 40 de ani de dascalie si am
tinut toti tinerii in jurul meu. De la Ileana Cotrubas si Elena
Cernei pana la Angela Gheorghiu, care a fost ultima mea studenta.
Tinerii din jurul meu m-au tinut si pe mine tanar alaturi de ei.
- Ce urmeaza dupa aceasta Enciclopedie a Muzicii Romanesti?
- Anul acesta imi mai apar trei carti: doua la Festivalul Enescu din
toamna ("Concertul de adio", in care am adunat toate necroloagele
publicate in lume la moartea lui Enescu si un portret lexicografic cu
cele cinci ipostaze ale marelui rapsod) si in decembrie volumul opt
al lexicoanelor.

http://www.adevarulonline.ro/index.jsp?page=articol&section_id=4&article_id=139563