Neumann[v=]

Victor NEUMANN - Regiunea şi crizele identitare contemporane

http://www.observatorcultural.ro/Biblioteca-Reinhart-Koselleck-la-Universitatea-de-Vest-din-Timisoara*articleID_29827-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/Cultura-si-statalitate-multiplu-codate*articleID_29710-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/Poate-Banatul-sa-renasca*articleID_29481-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/Controverse-privind-conceptul-de-Iluminism.-Ipoteze-postkoselleckiene-(II)*articleID_29062-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/Controverse-privind-conceptul-de-Iluminism.-Ipoteze-postkoselleckiene-(I)*articleID_29037-articles_details.html

Istoria României va renunţa la cuvântul „Satana“
http://www.romanialibera.ro/cultura/carte/istoria-romaniei-va-renunta-la-cuvantul-satana-229017.html
Sub titulatura „Istoria României prin concepte", istoricii Victor Neumannn şi Armin Heinen adună mai multe texte privind modul prin care istoriografia românească poate îmbrăca hainele noi ale curentului demitizării istoriei naţionale.

Plecând de la probleme de semantică istorică, trecând prin istoria românească a unor concepte precum patriotism, liberalism, democraţie, progres sau proprietate, volumul, destul de generos ca dimensiuni, se termină cu un capitol despre cenzură, manipulare şi libertate de expresie. Zona interesului este susţinută în această carte şi de unele aprecieri oarecum stranii, de exemplu viitorul unor termeni precum „geniu", „eternitate" şi „Satana", care, în opinia autorilor, vor trebui excluşi din limbajul istoriografiei.
Rescrierea trecutului, obligatorie
Volumul de filozofie a istoriei, apărut recent la Editura Polirom, este definit de la început drept un proiect în cadrul curentului modern al demitizării istoriei de tip romantic: „Rescrierea istoriei României devine obligatorie. (...) Demitizarea face posibilă înţelegerea mai obiectivă a trecutului".

Acest proiect s-a născut în urma primei conferinţe internaţionale dedicată istoriei conceptelor fundamentale din limbajele social-politice româneşti, organizată în 2009 la Timişoara. Au participat profesori şi cercetători din mai multe universităţi din Germania, SUA, Franţa, Olanda, Ungaria şi România, iar rezultatele conferinţei au fost cuprinse în acest volum. Deşi sunt diferenţe în prelucrarea informaţiei, autorii şi-au concentrat atenţia asupra istoriei României, sugerând puncte de vedere alternative dar şi aspecte neglijate până acum de istorici. Pe lângă cei doi editori, istoricii Victor Neumann (Timişoara) şi Armin Heinen (Aachen), mai apar profesorii Klaus Bochmann (Leipzig), Alexandre Escudier (Paris), Angela Harre (Frankfurt/Oder), Balazs Trencseny (Budapestea), Bogdan Murgescu (Bucureşti) etc.
Cine suntem noi şi cine sunteţi voi
Pornind de la originea acestui tip de gândire, respectiv acela că: „Francmasoneria stimula şi ocrotea creaţiile intelectuale, formând marile interogaţii ale timpului, contribuind la geneza gândirii critic-raţionale bazate pe ştiinţe şi la emaniciparea de sub servituţiile medievale", autorii continuă cu o critică la actualele unelte de lucru ale istoricilor români, care nu au renunţat încă la inflexiunile emoţionale ale discursului ştiinţific. Se subliniază: „Continuitatea viziunii romantice asupra istoriei româneşti, una ce se opune analizei critice, înnoirii metodologice şi progresului conceptual, rupturii cu structura de gândire a trecutului şi promovării normelor occidentale". Se dă drept exemplu negativ Alex Stoenescu, cu lucrările sale despre Revoluţia din 1989.
Cercetătorii sunt atenţionaţi şi asupra unor capcane: „Nu întotdeauna documentele sunt credibile, respectiv, nu întotdeauna îndreptăţesc descrierea trecutului". Nu se precizează, însă, care documente ar putea fi credibile, care sunt elementele de credibilitate şi cine stabileşte acest lucru.
În unele pagini cititorul ar putea deveni suspicios, poate pe nedrept, imaginaţia alunecând spre doctrina „omului nou", de care românii abia au scăpat în 1989, atunci când se precizează că unul din scopurile acestor studii ar fi „reconstrucţia intelectuală a cetăţeanului".

Într-un alt pasaj se vorbeşte despre capcanele unor termeni: „Cât despre istorie ca reper cultural fundamental în formarea individului, ea trebuie să părăsească terenul accidentat sugerat de noţiuni ambigue, încărcate de mesaje profund partizane precum destin, geniu, eternitate, Satana (...)". Desigur, apare în mod natural întrebarea: cu cine ar putea fi partizane cuvintele destin, geniu, eternitate, Satana?

Victor Neumann explică, uşor suprarealist, de ce trebuie să evităm aceşti termeni: „De ce? Pentru ca să evite manipularea de genul celor aparţinând dictatorilor" - şi sunt citaţi aici Hitler şi Ion Antonescu.

În nevoia de a explica faptul că eliminarea emoţionalului din ştiinţa istoriei are drept scop stoparea oricăror forme conflictuale, iar „noua istoriografie percepe transformarea ca pe un fapt extrem de complex, unde se întâlnesc trecutul, prezentul şi viitorul", discursul derapează în formulări de genul: „În mai multe dintre statele Europei Centrale şi de Sud-Est limbajele continuă să fie infestate de moştenirile regimurilor totalitare". Sau: „Ce vrea să sugereze ori să reglementeze perechea noţională noi-voi? Pe cine reprezintă noi şi pe cine voi?"
„Ar trebui să se renunţe la termeni precum "
Volumul conţine şi fraze de la care autorii ar fi putut, totuşi, să se abţină: „Ar trebui să se renunţe la termeni ca , , , iar în locul acestora să se utilizeze conceptele de drept şi de ordine: , , , etc.". Termenii propuşi pentru rescrierea istoriei sunt cumva exageraţi, vorbindu-se despre rescrierea istoriei României. Dacă din această propoziţie scoatem cuvântul „România" construcţia nu mai are sens: nu se pote studia istoria României fără a folosi cuvântul România?

Mai aflăm că: „România este un stat format din regiuni complet diferite care aparţineau fiecare sferei de influenţă al mai multor imperii", că „În perioada interbelică România era mult în urma Occidentului din punctul de vedere al dezvoltării şi al omogenităţii etnice a populaţiei" şi că „Istoria conceptuală ne va aduce aminte că noţiunile şi utilizarea lor sunt mai importante pentru politică decât toate celelalte arme". Nu se spune cine va folosi armele (care sunt evident ale manipulării, fie ea chiar şi pozitivă) şi împotriva cui.
România, ţară divizată între tineri şi bătrâni
Aşa cum precizează prof. Armin Heinen, Bucureştiul în perioada comunistă nu a cunoscut o mişcare de desidenţă asemănătoare celor din Cehoslovacia sau Polonia. Regimul era pre autoritar, iar sărăcia tradiţiilor liberale „nu îndemna deloc la rezistenţă, iar moştenirea culturală sugera intelectualilor forme de reacţie contradictorii". Se recunoştea deficitul de dezvoltare, însă se încerca să se demonstreze că România avea potenţialul necesar pentru a întrece celalalte naţiuni.

După Revoluţie, istoricul crede că România devenit o ţară divizată între „tineri" şi „bătrâni", între oraş şi sat, „între elitele duplicitare şi adepţii frustrate ai unei revoluţii pierdute. În realitatea constitutional, statului îi mai lipseşte încă acea separare elaborată a puterii aşa cum este ea cunoscută în Europa modernă (...) Puterea politică şi cea economică sunt în mare parte congruente...".

Cum trebuie analizate conceptele istorice? (despre cartea Istoria României prin concepte. Editori Victor Neumann şi Armin Heinen)
Între apariţiile istoriografice din ultimul timp, volumul pe care îl comentez astăzi merită o semnalare specială. Editat de doi foarte cunoscuţi istorici (Victor Neumann, profesor la Universitatea de Vest din Timişoara, şi Armin Heinen, profesor la Universitatea din Aachen), el reuneşte textele prezentate în cadrul celei „dintîi conferinţe internaţionale dedicată istoriei conceptelor fundamentale din limbajele social-politice româneşti” şi propune specialiştilor români un domeniu de cercetare care este acelaşi cu tema conferinţei tocmai menţionate: structura conceptuală a limbajului social-politic. Potrivit este să spun că profesorul Neumann este, împreună cu profesorul Heinen, şi fondatorul, la Timişoara, al unei şcoli doctorale internaţionale, unică, dacă nu mă înşel, în România, al cărei profil este, de asemenea, istoria conceptuală. Conferinţa internaţională la care m-am referit a fost organizată în acest cadru.
Explorările româneşti în istoria culturii – fie mai vechi, fie mai recente – nu au fost cu totul străine de cercetarea conceptelor. Acest lucru trebuie precizat de la bun început, pentru a se înţelege că apariţia editorială la care mă refer nu constituie, în această privinţă, o noutate absolută (de altfel, editorii nici nu pretind aşa ceva). Studiile regretatului Al. Duţu, cele ale lui Al. Zub şi Ştefan Lemny şi, după 1989, cîteva dintre textele lui Sorin Antohi (citaţi, cu toţii, în paginile prezentei cărţi) stau mărturie pentru interesul ocazional al istoricilor noştri faţă de limbajul social-politic autohton, examinat, întotdeauna, în corelaţie cu începuturile modernităţii. E drept că o preocupare sistematică în această direcţie nu a existat la noi pînă acum şi este meritul editorilor cărţii şi al celorlalţi autori de a o reactualiza.
Modelul urmat de profesorii Neumann şi Heinen este – cum au înţeles-o, deja, cei familiari cu istoriografia europeană – binecunoscuta Begriffsgeschichte, în traducere, istoria (germană a) conceptelor. Paternitatea ei îi aparţine lui Reinhart Koselleck şi are ca punct de pornire un fenomen care, acum, la circa patru decenii de cînd a fost observat de istoricul german, apare aproape banal: mutaţia produsă de filosofia Luminilor în vocabularul social-politic german (adică în perioada trecerii de la Vechiul Regim la modernitate, interstiţiu caracterizat de Koselleck ca un Sattelzeit – un „timp intermediar”). În sensul complex pe care i l-a atribuit autorul, „mutaţia” are deopotrivă un aspect cantitativ şi unul calitativ. Aspectul cantitativ se referă la îmbogăţirea terminologică petrecută în acest interval, ca urmare a nevoii resimţite de oamenii timpului de a descrie o realitate aflată într-o rapidă prefacere. Aspectul calitativ – considerat de Koselleck cel mai important – priveşte sensurile noi – dar, adesea, multiple şi contradictorii, adică vechi şi noi – ale conceptelor tradiţionale, care, în contexte istorice de tranziţie, de tipul celui menţionat, devin, ele însele, factori de schimbare, în măsura în care contribuie la prefacerea structurilor de gîndire sau accelerează acest proces. Tocmai aici, în aspectul semantic al transformării vocabularului (şi, aş adăuga, al preschimbării cuvintelor în concepte) se întrevede însemnătatea a ceea ce Reinhart Koselleck a numit Begriffsgeschichte: examinînd conceptele social-politice în inserţia lor contextuală (deopotrivă istorică şi textuală) şi, totodată, modul cum au fost acestea utilizate de-a lungul timpului, istoria conceptuală a avut marele merit – o spun cu cuvintele lui Enzo Traverso – de a-i face pe istorici „conştienţi de instrumentele cu care lucrează” şi de a-i îndemna să deconstruiscă termenii prin care oamenii îşi interpretează şi îşi reprezintă epoca în care trăiesc (cf. L’histoire comme champ de bataille. Interpréter les violences du XXe siècle, Paris, Éditions La Découverte, 2011, p. 14).
Nu pot detalia aici întreaga istorie a ... istoriei conceptuale, în felul în care a teoretizat-o şi practicat-o Reinhart Koselleck. Două sau trei lucruri ar mai fi, totuşi, de adăugat. Mai întîi, că acest tip de cercetare nu are nimic în comun cu aşa-numitul linguistic turn, pe care îl precede cu numai cîţiva ani şi de care îl desparte o interpretare preponderent obiectivistă a limbii, cum ne-o arată, între altele, şi faimosul Geschichtliche Grundbegriffe. Historisches Lexikon zur politisch-sozialen Sprache in Deutschland, marele proiect editorial, menit să dea consistenţă acestui program ştiinţific, desfăşurat de-a lungul a peste un sfert de secol (1972-1997) de Koselleck, Otto Brünner şi Werner Conze. În al doilea rînd, examinarea duratei din perspectiva vocabularului are o utilitate explicativă indiscutabilă: trasînd o secţiune precisă prin straturile semantice ale conceptelor social-politice, ea pune ca într-o amplă epură succesiunea epocilor istorice, sugerînd, adesea, constante şi tendenţialităţi (respectiv mutaţii) culturale, intelectuale şi mentale nu imediat decelabile prin investigaţii de altă factură. Este de discutat dacă şi cît sînt de reale aceste coerenţe transistorice. În orice caz, lucrurile par să se petreacă în această privinţă ca şi cum, pentru a facilita înţelegerea rapidă, în primă instanţă, a diverselor procese şi fenomene istorice, cercetarea conceptelor ar comprima timpul, „ştergînd” specificitatea interstiţiilor sale succesive.
Nu ştiu dacă această particularitate (aşa cum o înţeleg eu) este, parţial sau în totalitate, proprie modelului istoriografic german al istoriei conceptuale. În orice caz, ea inspiră puternic volumul pe care îl comentez, iar acest lucru ridică, după părerea mea, o serie de probleme.
Se cuvine, mai întîi, să notez că selecţia conceptelor specifice limbajului social-politic şi juridic românesc din secolele XVIII-XIX pînă astăzi, operată de editori şi autori, este judicioasă şi relevantă. Fie că este vorba de conceptul de educaţie în gîndirea iluminist-romantică a românilor din Transilvania (Iacob Mârza), de conceptele de patriotism (Klaus Bochmann), liberalism (Keith Hitchins), democraţie/democrat/democratizare (Wim van Meurs), progres (Angela Harre) şi proprietate (Dietmar Müller), de noţiunea de Europa (Hans-Christian Maner) sau de conceptul de constituţie (Edda Binder Iijima), de stilul naţional în istoriografia artistică (Ruxandra Demetrescu) sau de caracterul naţional în tradiţia intelectuală românească (Balázs Trencsényi) şi – ca să închei enumerarea – de termenii de „neam” şi „popor” (Victor Neumann), „totalitarism” (Victor Neumann), „politică”, „om de stat”, „om politic”, „politician” (Armin Heinen) şi de omniprezenta noţiune a „tranziţiei” (Mirela-Luminiţa Murgescu, Bogdan Murgescu), conceptele reţinute în volum sînt, invariabil, reprezentative pentru vocabularul social-politic din spaţiul românesc, în modul în care s-a cristalizat acesta sub dubla înrîurire a Luminilor şi romantismului. Studiile introductive în problematica istoriei conceptelor, semnate de Victor Neumann (Este utilă rescrierea istoriei României? Evoluţia conceptelor social-politice şi alternativele interpretative), Armin Heinen (Elaborarea istoriei României: dezbateri metodologice) şi Alexandre Escudier (Semantica istorică, modernitatea politică şi istoria României, 1780-1939. Cîteva consideraţii), constituie o utilă punere în temă cu specificul întregului demers, iar două texte complementare, subscrise de Armin Heinen şi Gheorghe Schwartz, chiar dacă nu se referă strict la istoria conceptuală, nu distonează cu ansamblul, ci îl întregesc cu o serie de consideraţii utile.
Acestea fiind spuse, critica de principiu pe care mi-aş lua libertatea să o fac în privinţa metodei de analiză a unora dintre conceptele prezentate în volum se referă la precara (dacă nu de tot absenta) lor istoricizare. Ca să fiu şi mai clar, impresia mea este că unii autori nu ţin cont în suficientă măsură de specificitatea temporală a termenilor analizaţi, de inserţia lor într-un anumit context istoric şi cultural, iar comprimarea duratei, care rezultă de aici, îi face să deducă din evoluţia conceptelor discutate o serie de constante sau tendenţialităţi care sînt înşelătoare.
Cel mai flagrant exemplu în acest sens mi s-a părut studiul despre conceptul de progres al Angelei Harre (cf. Conceptul de progres: relaţia conflictuală dintre liberalism şi intervenţia statală). Las la o parte faptul că autoarea restrînge această noţiune doar la sensul său economic
(p. 174), cînd se ştie că ea oglindeşte, de fapt – cum a arătat, recent, Frédéric Rouvillois (cf. L’invention du progrès, 1680-1730, Paris, CNRS Éditions, 2010) – o veritabilă răsturnare a însăşi modului de a înţelege evoluţia lumii şi a fiinţei umane. Mă limitez doar să constat că, neţinînd cont suficient de contextele istorice diferite în care s-au manifestat gîndirea şi practica economică românească din secolul al XVIII-lea pînă în 1989 (căci acesta este interstiţiul în care se înscrie analiza!), autoarea sfîrşeşte prin a conchide, nici mai mult, nici mai puţin, că „gîndirea progresistă românească a evoluat pe o spirală a radicalizării intervenţiilor statale, care s-a finalizat cu economia planificată de tip sovietic” (p. 175). Şi mai departe: „Dacă privim retrospectiv diferitele modele de dezvoltare şi opţiunile de progres, se conturează imaginea unei continuităţi uimitoare. Economia planificată de tip sovietic pare că se încadrează într-un şir de radicalizări, care au sfîrşit în cele din urmă printr-o confiscare a oricărei iniţiative economice de către stat.... Economia socialistă planificată apare în acest şir doar ca ultimul pas consecvent al unui intervenţionism statal, deja evident în politica economică românească încă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea” (p. 192-193). Mie nu mi se pare deloc că politica intervenţionistă a guvernelor liberale din perioada interbelică ar fi fost „continuată” de planificarea de tip socialist (altfel spus, că în spiritul lor, cele două ar fi identice sau asemănătoare) şi nici că acest mod, teleologic, de a înţelege istoria conceptuală este fidel metodologiei lui Koselleck. Nu mai insist asupra altor consideraţii, de acelaşi tip, ale autoarei (desfiinţarea „iobăgiei” de către Cuza – p. 181 – „opţiunea [industriaşilor] pentru industrializarea României împotriva democraţiei”, p. 185), care, deşi trădează lecturi solide şi o familiaritate profundă, demnă de tot respectul, cu istoria şi istoriografia românească a modernităţii, ignoră sistematic cerinţa contextualizării istorice.
Aceeaşi observaţie trebuie făcută, la fel de amical, şi în legătură cu textele semnate de primul dintre editorii volumului, dl Victor Neumann (mă refer îndeosebi la Neam şi popor: noţiunile etnocentrismului românesc şi Conceptul de totalitarism în limbajele social-politice româneşti). Succint expusă, teza comună a ambelor studii (care reproduc unele idei mai vechi ale dlui Neumann) este următoarea: definirea identităţii colective româneşti la finele secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a celui următor în termenii etno-naţionalismului (prin conceptele de „neam”, „popor”, „naţiune”) s-a prelungit în deriva naţionalist-xenofobă, mistică şi antisemită a celei mai mari părţi a elitelor şi păturilor populare din România primei jumătăţi a secolului XX, supravieţuind, cu bemolurile de rigoare, şi în postcomunism, cum ne-o arată unele stereotipuri identitare contemporane şi, în egală măsură, limbajul social-politic actual, de factură predominant neoconservatoare. Interstiţiul fascist din perioada războiului şi cel al totalitarismului comunist nu au făcut decît să potenţeze această malformaţie congenitală a spiritului identitar românesc, ambele ideologii nutrindu-se din el. Ar fi putut lua, această evoluţie istorică, un alt sens? Da, răspunde autorul, dacă intelligentsia românească a celui de-al XIX-lea veac nu ar fi preferat, „în locul modernizării culturale şi maturizării sociale şi identitar-politice ... contaminarea cu idealuri europene greu digerabile” [sic!] (p. 414). „Promovarea teoriei etnicităţii – crede dl Neumann – probează atracţia [acestei intelligentsii] pentru construcţiile imaginare şi ignorarea cunoaşterii datelor concrete ale istoriei, a ideilor şi factorilor contribuitori la geneza statului modern european” (p. 384), iar folosirea, în cultura română, a termenilor „neam, etnie şi popor arată – tot în opinia autorului – preferinţa pentru figuri simbolice, nu şi pentru ideea de organizare a convieţuirii umane. Aşa se explică – continuă dl Neumann – de ce conceptul de naţiune primeşte o înţelegere din care concretul social – individul – dispare sau este falsificat. De aici pînă la experimentele totalitare – conchide el – nu e decît un pas” (p. 385). Soluţia întrevăzută de dl Neumann pentru a pune capăt acestei păguboase continuităţi constă, nici mai mult, nici mai puţin, decît în rescrierea istoriei naţionale „prin însuşirea limbajelor politice similare societăţilor avansate ale Uniuni Europene” (p. 29). Tocmai în aceasta constă, afirmă dl Neumann, utilitatea introducerii istoriei conceptelor în istoriografia română: clarificînd evoluţia semantică a termenilor de bază ai vocabularului social-politic autohton, ea indică necesitatea unei schimbări radicale a modului în care ar trebui gîndită şi scrisă, de aici înainte, istoria României.
Nu pot nega – nimeni nu poate – că, în privinţa modului în care s-a declinat, în România, identitatea colectivă din secolul al XIX-lea pînă astăzi, există o anumită stabilitate semantică. A constata acest lucru este una, dar este cu totul altceva să deduci de aici o continuitate liniară a conceptualizărilor, care ar străbate epocile şi perioadele, ca un adevărat – cum se spunea în propaganda de pe vremuri – „fir roşu” ideatic. Faptul că România a experimentat două regimuri totalitare (fascismul şi comunismul) nu poate fi pus pe seama definiţiei identităţii colective, aşa cum s-a cristalizat aceasta cu două veacuri mai înainte. Mai întîi, pentru că nici alte state – ca, bunăoară, Franţa, unde, după părerea exagerată a dlui Neumann, ar fi luat naştere un concept exclusiv individualist-civic al naţiunii – care nu au avut aceeaşi tradiţie intelectuală ca a românilor nu au fost ocolite de contaminarea durabilă cu ideologiile de extremă dreapta. În al doilea rînd, pentru că modul cum se declină în totalitarism identitatea colectivă nu este cîtuşi de puţin identic cu conceptualizarea aceleiaşi identităţi în „secolul naţiunilor”. Între altele, lipseşte un ingredient esenţial: rasismul. Numai ignorarea istoricităţii fenomenului identitar şi a semanticii cuvintelor care îl exprimă în epoci diferite îl poate face pe dl Neumann să susţină enormitatea (fie-mi iertat cuvîntul) unei „obsesii a purităţii rasiale” la Damaschin Bojincă şi Moise Nicoară (p. 390) sau, încă şi mai tare, să afirme că implicaţiile rasiste ale termenului de neam „au devenit părţi componente ale ideologiei politice prin limbajul oral şi scris profesat de românii ardeleni, mai întîi, şi de cei din Vechiul Regat, mai apoi” (p. 398).
Ceea ce i-aş reproşa, amical, dlui Neumann este o lectură esenţialistă a conceptelor; o lectură care, punîndu-le în surdină istoricitatea, stabileşte între expresiile lor textuale continuităţi falacioase. Citind consideraţiile autorului referitoare la noţiunile de bază ale etnocentrismului românesc, nu m-am putut împiedica să-mi aduc aminte de faimoasa dezbatere a Sonderweg-ului: teoretizat în anii ’50 de emigraţia intelectuală germană din S.U.A şi preluat, apoi, şi de istoricii din fosta R.F.G., acest concept sugera faptul că istoria modernă a Germaniei a urmat un „drum specific”, autoritarist, antiliberal şi antidemocratic, ce a condus ineluctabil la tragica experienţă a regimului nazist. Abia analiza comparativă a modernizării germane în context european, întreprinsă sistematic, cu începere din anii ’80 ai secolului trecut, de Jürgen Kocka şi istoricii Şcolii de la Bielefeld, a nuanţat simţitor această judecată, relativizînd-o în oglinda experienţei istorice a celorlalte societăţi din partea de apus a continentului.
Aceeaşi perspectivă comparată (complet absentă, din păcate, în paginile volumului pe care îl comentez) ar fi fost capabilă să evidenţieze faptul că definiţia „colectivistă” şi „etnicistă” a identităţii naţionale româneşti (cum o caracterizează dl Neumann) a luat naştere la finele secolului al XVIII-lea şi începutul veacului următor în termenii unei conceptualizări absolut normale pentru împrejurările istorice din acel moment nu numai din Europa Centrală şi de Sud-Est, ci şi din partea de apus a continentului. Elitele intelectuale ale timpului din Transilvania şi Vechiul Regat nu au fost în situaţia de a „opta”– cum afirmă dl Neumann – între o „modernizare culturală”, dublată de o „maturizare socială şi identitar-politică” şi, pe de altă parte, „contaminarea cu idealuri europene greu digerabile” (p. 414); altfel spus, între o definiţie „modernă” a naţionalităţii şi una – colectivistă, etnicistă, pe scurt, închisă – pe care autorul o consideră greşit, după părerea mea, de factură premodernă (p. 387). Aceasta era definiţia curentă, în perioada istorică respectivă, a naţiunii, inclusiv în Franţa – patria drepturilor omului şi ale cetăţeanului – unde, contrar a ceea ce crede dl Neumann, sentimentul apartenenţei colective s-a cristalizat în secolul al XIX-lea prin acelaşi gen de excluderi (a graiurilor şi culturilor regionale şi a specificităţilor locale), cu simbolurile aferente, ca şi în spaţiul românesc sau în restul continentului. În fond, alteritatea este conţinută în însăşi „gena” identităţii. Afirmarea ultimei o accentuează, invariabil, pe cealaltă.
Încă un cuvînt, înainte de a încheia, despre „rescrierea istoriei naţionale”, pentru care dl Neumann pledează nu o dată în paginile studiului său introductiv (Este utilă rescrierea istoriei României? Evoluţia conceptelor social-politice şi alternativele interpretative). Mărturisesc că nu prea înţeleg exact ce vrea să spună autorul prin „rescriere”. Dacă este vorba de sensul literal al cuvîntului (rescrierea trecutului cu ajutorul unor concepte social-politice noi, care să se substituie celor „vechi”, socotite incompatibile cu spiritul actual al europenităţii), nu prea văd cum ar fi posibil acest lucru, altfel decît distorsionînd complet realitatea. Reamintesc că acest lucru a mai fost încercat în istoriografia noastră în anii ’50 ai secolului XX, cînd trecutul a fost, o bună bucată de timp, „rescris” cu noua terminologie marxistă şi din perspectiva luptei de clasă şi a confluenţelor istorice româno-ruse... Nu mai insist.
Dimpotrivă, dacă prin „rescriere” trebuie să înţelegem regîndirea trecutului şi reinterpretarea sa prin integrarea direcţiei fecunde a cercetării semanticii diferitelor concepte, acest lucru nu numai că se poate face, dar este şi perfect legitim. În fond, nu în altceva rezidă folosul unei istorii ca aceea pe care ne-o propune volumul de faţă: evidenţiind istoricitatea cuvintelor, ea ne invită să ţinem cont şi de considerabila lor putere simbolică.
Mai sînt şi alte aspecte, după părerea mea, criticabile în Istoria României prin concepte. Unul priveşte o serie de consideraţii ale dlui Dietmar Müller, în studiul său despre dreptul de proprietate în istoria economico-juridică românească (bunăoară, existenţa unei „proprietăţi neofeudale în haine liberale” în România perioadei 1848-1917; atrag atenţia că „neiobag” nu este totuna cu „neofeudal”). Alt aspect se referă la textul despre „imaginile Europei” al dlui Armin Heinen, subminat de o traducere defectuoasă în limba română. În fine, o lacună a întregului volum mi se pare absenţa unei discuţii terminologice aplicate, de natură să disocieze între „concept”, „termen”, „semantică” şi – desigur – „cuvînt”.
Aceste obiecţii şi critica de fond pe care mi-am îngăduit să o formulez în rîndurile de mai sus nu se răsfrîng – sper că acest lucru s-a înţeles cît se poate de clar – asupra meritelor şi a seriozităţii ştiinţifice a editorilor şi autorilor, care rămîn intacte. Ele privesc un demers tematic şi metodologic, care în forma în care ne este prezentat în acest volum – şi în ciuda unor abordări corecte ale subiectului, cum sînt cele ale lui Klaus Bochmann, Keith Hitchins, Edda Binder Iijima, Mirela şi Bogdan Murgescu etc. – pe mine nu mă convinge. Cel puţin nu în totalitate.

In memoriam Dr. Ernest Neumann, Prim-Rabinul Timisoarei


A fost excelenta rabinica a Banatului si Transilvaniei, o personalitate remarcabila, cu un rol covarsitor in apropierea relatiilor dintre culte si culturi diverse. Timisorenii l-au comemorat la Sinagoga Cetate pe Rabinul dr. Ernest Neumann ( 1917 - 2004).

Pus la cale de catre Comunitatea Evreilor din orasul nostru impreuna cu Societatea Filarmonica si desfasurat in prezenta Gettei Neumann, fiica regretatului lider al cultului mozaic din vestul tarii, evenimentul a impletit filele din istoria recenta, evocarile, teatrul si muzica intr-o manifestare complexa, demna de statura spirituala si umana a celui comemorat.
"A fost un om cu totul deosebit, unul din promotorii bunelor legaturi intre confesiuni, intre culte, intre nationalitati, intre toti cetatenii acestei zone. Merita sa nu-l uitam niciodata", a punctat IPS Nicolae, Mitropolitul Banatului, vechi prieten al Rabinului, iar Luciana Friedman, presedintele Comunitatii Evreilor din Timisoara, a invitat apoi la microfon oaspetii serii: pe fiica lui Ernest Neumann, pe actorul Doru Titz Iosif ( care a interpretat Parabola inelelor din Nathan Inteleptul de Gotthold Ephraim Lessing, cu trimitere la cele trei mari religii monoteiste, iudaismul, crestinismul si islamul), apoi pe prof. univ. dr. Victor Neumann.
Acesta din urma a detaliat, din perspectiva istoricului, cateva dintre datele referitoare la viata comunitatii evreiesti din Romania postbelica, dar si o suma de informatii din biografia celui care, in 1949, a devenit Prim-Rabin al orasului nostru.
La randul sau, vorbitorul a chemat in fata publicului pe Moshe Idel, professor de gandire iudaica la Universitatea Ebraica din Ierusalim, iar recitalul Cvartetului de coarde Incanto Quartetto a incheiat frumos seara In memoria Ernest Neumann.Detalii»

Despre minuni, istorie si iertare


Ultimul interviu

Despre minuni, istorie si iertare
Excelenta Sa Dr. Ernest Neumann,
Rabin Sef al Comunitatii Iudaice din Timisoara

"Vom disparea definitiv din Romania, de data asta pe cale pasica"

Distinsul si mult pretuitul rabin al comunitatii evreiesti din Timisoara s-a grabit sa plece la cer, inaintea publicarii interviului pe care l-a acordat revistei "Formula As". Pastrandu-i cu emotie in minte, distinctia rara si amabilitatea deosebita, ne exprimam regretul fata de disparitia unei personalitati de exceptie, pretuita deopotriva de credinci

osii de rit mozaic, dar si de elitele spirituale si politice din Romania. Cetatean de onoare al Municipiului Timisoara, membru de onoare al Uniunii Scriitorilor din Romania, decorat de presedintele Ion Iliescu cu medalia "Steaua Romaniei in grad de cavaler", dr. Ernest Neumann a pastorit viata comunitatii evreiesti din Banat vreme de 63 de ani. Dialogul acordat revistei "Formula As" s-a purtat in luna aprilie, la sediul rabinatului, aflat in vechiul centru istoric al superbului oras de pe Bega

Despre minuni
"Cine nu crede in minuni nu crede nici in istoria evreilor"

- Desi poate parea indrazneata, prima intrebare pe care v-o adresam se refera la unele evenimente neobisnuite, intamplate in stravechiul cimitir evreiesc din Timisoara. Scrisori venite pe adresa redactiei ne informeaza ca mormantul unui ilustru predecesor al Excelentei Voastre, rabinul Oppenheimer, implineste nu doar rugaciunile credinciosilor de rit mozaic, ci si pe acelea ale unei multimi de romani ortodocsi, veniti din toata tara, in speranta ca necazurile isi vor afla rezolvare si suferinta lor va ajunge la un liman...
- Intr-adevar! Sunt la curent si eu cu ceea ce se intampla acolo, in Cimitirul Evreiesc, vechi de peste 300 de ani. Multi oameni de diverse credinte vin la mormantul rabinului Oppenheimer si se roaga pentru sanatate si reusite. Pentru a intelege acest fenomen, trebuie sa va spun o poveste putin mai lunga. Cavoul unui rabin se numeste "ohel", ceea ce, in limba ebraica, inseamna "cort". Obiceiul de a te ruga la "ohel"-ul unui rabin vine din traditia iudaica de a merge la "Zidul Plangerii", care reprezinta ultimele ramasite ale vechiului Ierusalim, daramat de romani in anul 70 dupa Hristos. Visul oricarui evreu din diaspora este sa atinga cu mainile sale acest zid, macar o data in viata. Rabinul Oppenheimer este cel dintai lider spiritual atestat istoric al comunitatii evreiesti din Banat, dar nu se cunoaste exact anul mortii sale. Daca luam in considerare faptul ca mormantul cel mai vechi din cimitirul evreiesc de la Timisoara dateaza din anul 1633, putem presupune ca rabinul Oppenheimer a trait pe aceste meleaguri inca inainte de 1700. Istoricii sustin ca, in a doua jumatate a secolului al Xvii-lea, Timisoara a fost lovita de o epidemie de ciuma neagra. In traditia comunitatii noastre locale, se spune ca slujbele religioase si rugaciunile puternice ale acestui rabin, devenit o figura aproape legendara, au reusit sa opreasca raspandirea epidemiei, salvand nenumarate vieti. Legenda sa a crescut pe masura trecerii timpului, iar venerarea mormantului se petrece de foarte multa vreme. In 1941, cand am ajuns eu la Timisoara, exista acelasi obicei si presupun ca el dateaza inca de la moartea rabinului. S-ar putea doar ca pelerinajele la "ohel"-ul sau sa se fi inmultit in ultimii ani, pentru ca si noi, evreii, ca si dvs., crestinii, avem nevoie de minuni, in functie de problemele sau nevoile cu care se confrunta fiecare dintre noi. D-l Laszlo Kelemen, administratorul cimitirului nostru, mi-a confirmat ca, mai ales dupa Revolutie, numarul pelerinilor care vin la mormantul rabinului Oppenheimer a crescut simtitor. Oamenii vin si se roaga, aprind lumanari sau depun in cavou chiar mesaje scrise, asa cum fac si catolicii la icoanele Sfantului Anton. Credinciosii de rit mozaic aseaza cate o pietricica, in mod simbolic, pe capacul cavoului, in amintirea "Zidului Plangerii".
- Exista si in lumea iudaica aceasta credinta in minuni, asemanatoare cu a crestinilor?
- Ben Gurion, fondatorul statului contemporan Israel, spunea: "Cine nu crede in minuni nu crede nici in istoria evreilor!". Eu, personal, sincer sa fiu, cred mai putin in minuni contemporane, daca le pot numi astfel, desi nu le contest nici o clipa. Pentru mine, ultima mare minune, dupa 400 de ani de robie egipteana a evreilor sau dupa holocaustul celui de-al Doilea Razboi Mondial, ramane insasi supravietuirea poporului evreu, pana in zilele noastre.

Despre istorie
Acasa, printre prieteni de o viata

- Cat de mare era comunitatea evreiasca din Banat, pe vremea rabinului Oppenheimer?
- Inainte de a va raspunde direct la aceasta intrebare, trebuie sa fac o precizare. Dupa 1492, care este un an important in istoria diasporei noastre, evreii izgoniti din Spania s-au imprastiat in intreaga Europa. Dupa un secol si mai bine, unii dintre acestia, trecand prin Salonic, au urcat spre nordul Peninsulei Balcanice si au ajuns in Tarile Romane. Ei sunt cei dintai locuitori de origine semita care au calcat pe pamanturile vechii Dacii. In Banat, atestarea lor istorica dateaza dupa anul 1600. Dupa informatiile istoricilor nostri, prima comunitate evreiasca din Timisoara numara circa 42 de familii. Ei aveau o "baie rituala", asa cum cere traditia noastra, mai aveau un rabin (cel pe care l-am evocat), pentru pastrarea invataturii lui Moise, si mai aveau un "haham", pentru taierile ritualice de animale. In timp, comunitatea evreilor din Timisoara, in special, si a celor din Banat, ca si din intreaga Romanie, in general, a urmat, in mic, ceea ce s-a intamplat, in mare, cu toata diaspora noastra. Momentul de crestere maxima a fost inregistrat in perioada interbelica. Dupa majoritatea estimarilor, la acea data, in lume, traiau aproximativ 18 milioane de evrei, dar au disparut 6 milioane in urma holocaustului. In "Romania Mare" (deci, inclusiv Basarabia si Bucovina de Nord) traiau peste 850.000 de evrei. Dupa Al Doilea Razboi mai ramasesera doar 420.000. In Ardealul de Nord, din 175.000 de evrei deportati s-au mai intors acasa numai 25.000. In anul 1939, la Timisoara, traiau circa 12.000 de evrei. Conform recensamintelor noastre, astazi, in Romania, au mai ramas doar 7800 de locuitori de rit mozaic, iar numai 400 dintre acestia, la Timisoara...
- Cifre dramatice! Cum arata viata evreilor timisoreni in perioada interbelica, fata de ceea ce stim ca a urmat?
- N-as putea sa fac decat o evocare de ordin general, fiindca eu am sosit la Timisoara, asa cum va spuneam si la inceput, acum 63 de ani, in timpul rebeliunii legionare. Civilizatia europeana exemplara a orasului nu avea nici o legatura cu barbaria acelor timpuri. Desigur, fiecare medic sau avocat era obligat sa-si puna "steaua lui David" pe firma cabinetului. Acelasi lucru era valabil si pentru proprietarii de magazine. De fapt, orice evreu trebuia sa poarte acest "stigmat", cum era considerat pe atunci. Dar legaturile de prietenie, fie interetnice, fie interconfesionale, continuau sa existe. Dupa razboi, a sosit "paradisul comunist". Trebuie sa mentionez aici figura exemplara a doctorului Moses Rosen, care a fost rabin sef in Romania vreme de 46 de ani, in perioada extrem de dificila a dictaturii comuniste. Lui i se datoreaza faptul ca personalul clerical al comunitatii noastre a fost cel din urma care a parasit Romania, asa cum un capitan de nava paraseste ultimul corabia, inaintea naufragiului.
- Dar dvs. de ce ati ramas?
- Atata vreme cat mai exista cateva familii de evrei in Timisoara, locul meu este aici. In plus, aici ma simt acasa, am prieteni de-o viata si aici imi voi sfarsi zilele.

Despre iertare
"Banatenii sunt cei mai europeni
dintre locuitorii acestei tari"

- Aparent, se incheie un mare ciclu istoric: evreii din Banat au ajuns, numeric vorbind, aproape la dimensiunile primei comunitati atestate istoric, acum peste trei veacuri, pe vremea legendarului rabin Oppenheimer. Cum traiesc putinii evrei ramasi la Timisoara, astazi?
- Se cuvine sa fac o mentiune: evreu esti considerat in primul rand dupa originea mamei! Asa este legea noastra. Ceilalti, numiti "apartinatori evrei", intregesc comunitatea noastra pana la 700 de membri. Avem o singura sinagoga deschisa, exista un "serviciu divin" zilnic, dimineata si seara, cu acel minim necesar de prezenta care este de 10 persoane, dupa cum ne obliga traditia, avem un "restaurant ritual", in care mancam numai produse "casher", adica "pure" din punct de vedere religios, am infiintat Oter-ul, adica Organizatia Tineretului Evreiesc din Romania, care are o filiala si la Timisoara, avem un "Club al Tineretului", ne intalnim periodic aici, la sediul comunitatii, in fine, desfasuram activitati sociale de caritate si intrajutorare. Acesta este, pe scurt, "portretul robot" al comunitatii noastre.
- Se vorbeste foarte mult la Timisoara despre ecumenism in plan religios si se simte o atmosfera europeana, relaxata, fara tensiuni sociale sau conflicte etnice. Carui fapt credeti ca se datoreaza acest lucru?
- Cu toate avatarurile istorice mai recente, adica Al Doilea Razboi si ocupatia germana, urmate de comunism, aici, la Timisoara, au fost indepartate barierele despartitoare intre etnii, indiferent ca e vorba de romani, maghiari, svabi, evrei ori chiar sasi. Asta deosebeste comunitatea de aici de alte comunitati locale din Romania, iar eu pun aceasta realitate pe seama faptului ca banatenii sunt cei mai europeni dintre locuitorii acestei tari. Nu degeaba se spune: "Banatu-i fruncea"! Cat priveste ecumenismul, din punct de vedere religios si confesional, toti liderii cultelor din Timisoara se intalnesc, de cateva ori pe an, in acelasi lacas religios, si oficiaza cate o slujba impreuna, ceea ce reprezinta un unicat in Romania! De cate ori sunt intrebat cine este cel mai bun prieten al meu, raspund invariabil: mitropolitul Corneanu. Ne aflam impreuna aici din 1948, anul venirii sale la Timisoara. De altfel, Inalt Preasfintia Sa a devenit personalitatea numarul unu a intregii regiuni, recunoscut ca atare de toata lumea laica, profana sau clericala. Eu sunt doar decanul de varsta... Ne intalnim periodic si vorbim deseori la telefon, fiindca nu luam nici o hotarare majora fara sa ne sfatuim...
- Ce relatie pastreaza comunitatea dvs. cu evreii de pe alte meleaguri?
- Normala. Ne scriem, primim vesti. Evreii plecati din Banat au ajuns nu doar in Israel si in vestul european, ci si in Sua, Australia sau chiar Africa de Sud.
- Cei plecati mai revin?
- Da, mai ales in vizita la morminte. Cu acest prilej, unii dintre ei trec si pe la "ohel"-ul rabinului Oppenheimer. Altii isi revad locurile tineretii sau prietenii de altadata.
- Care este viitorul acestei comunitati?
- Tinerii pleaca, aidoma multor romani de varsta lor, cautand oportunitati profesionale in tari mai bogate. Natalitatea etniei noastre este aproape inexistenta, in clipa de fata, in Banat. Moartea nu sta pe loc, iar in acest ritm vom disparea definitiv din Romania, de data asta pe cale pasnica.
- S-au inchis ranile trecutului? Au iertat evreii?
- In Tora scrie: "Sa nu cunosti ura, sa nu cunosti razbunarea!". Si tot acolo, in alt paragraf, este enuntat acelasi indemn ca si la crestini: "Sa-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti!". La acest enunt, un intelept al Talmudului a adaugat: "Aceasta este legea suprema!". Cand am primit un "Premiu de Excelenta" din partea Federatiei Mondiale a Comunitatilor Evreiesti, am marturisit ca, in adancul sufletului meu, sunt gravate cu sange indemnurile "Iarta!", dar "Nu uita!", ca sa nu se mai poata repeta vreodata barbariile pe care le-am trait. Da, evreii au iertat pentru totdeauna, fiindca alaturi de crestini, arabi sau celelalte religii, avem acelasi Creator care sta deasupra capetelor noastre.
- Excelenta Voastra, am inceput interviul discutand despre minuni. Haideti sa-l incheiem la fel! Care ar fi, pentru toti evreii, cea mai mare minune ce s-ar putea petrece in ziua de azi?
- In Cele cinci carti ale lui Moise, numite, pe scurt, Tora, care reprezinta, de fapt, primele cinci capitole din Vechiul Testament, exista 613 porunci. In 248 dintre ele se spune ce ai voie, iar in celelalte 365, ce nu ai voie sa faci. Daca fiecare porunca ar fi respectata de toata lumea, Edenul s-ar intoarce pe pamant!
Marius Petrescu
Foto: Ion Longin Popescu
Sursa: Formula As
http://scacuncristina.blogspot.com/2009/12/despre-minuni-istorie-si-iertare.html

O incursiune in lagarele de exterminare naziste


Ziua Internationala a Comemorarii Victimelor Holocaustului


Data de 27 ianuarie a fost instituita, in 1995, de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite ca Zi Internationala a Comemorarii Victimelor Holocaustului, pentru a marca momentul eliberarii, in 27 ianuarie 1945, a detinutilor din lagarul fascist de concentrare Auschwitz-Birkenau, victime ale unor acte de discriminare, privare si cruzime.
Victimele Holocaustului in negura timpului


Cuvantul "Holocaust" este folosit pentru a denumi moartea violenta a unui numar mare de oameni, traducandu-se ca "ardere totala". El a fost utilizat pentru prima data de laureatul Premiului Nobel pentru Pace, scriitorul Ellie Wiesel, ca semn al exterminarii a sase milioane de evrei si a unui numar indefinit de reprezentanti ai altor minoritati in camerele de gazare si lagarele de concentrare, intre anii 1933 si 1945. "Au fost ucisi circa o jumatate de milion de rromi, milioane de prizonieri de razboi sovietici, precum si persoane trimise la munca fortata, homosexuali, persoane cu handicap, cetateni polonezi si ai altor popoare slave, opozanti religiosi (martori ai lui Iehova, prelati romano-catolici) si opozanti politici", se mentioneaza pe Wikipedia.
Data de 27 ianuarie a fost instituita, in 1995, de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite, ca Zi Internationala a Comemorarii Victimelor Holocaustului, pentru a marca momentul eliberarii, in 1945, a detinutilor din lagarul fascist de concentrare Auschwitz-Birkenau. In multe tari europene sunt organizate, la aceasta data, evenimente prin care sunt comemorate victimele Holocaustului.
Anul acesta, la Timisoara, momentul nu a fost marcat ca in anii trecuti. "Ne confruntam cu o serie de probleme care nu ne-au dat posibilitatea sa pregatim ceva. Dar ai nostri cunosc evenimentul de la noi si din povestirile noastre isi iau si ei partea lor, chiar daca cu mai putin interes. Data eliberarii evreilor din lagarele de exterminare ramane una de referinta in memoria evreilor timisoreni", a precizat dr. Paul Costin, presedintele Comunitatii Evreilor din Timisoara - societate care numara, in momentul de fata, 610 membri.
Arhivele vremii vorbesc despre o scadere semnificativa a numarului de evrei din Timisoara, intre anii 1941si 1942 - de la 13.600 la 11.300. Potrivit acelorasi documente de arhiva, in Romania au fost salvati de la deportari si executii peste 400.000 de evrei, dar romanii evrei victime ale Holocaustului sunt estimati la 200.000.
Totodata, "in timpul Holocaustului nazist s-a spus ca au murit peste 26.000 de romi din Romania. Totusi, dupa studii ale Arhivelor Nationale, se pare ca au fost, de fapt, peste 60.000 de victime", sustine Valentin Pepenel, presedintele Agentiei Nationale a Rromilor.

Istoricul Victor Neumann :
"Teoria rasista a stat la baza urii, discriminarilor si distrugerii vietii omenesti"


Dupa 1989 o serie de istorici au incercat sa recompuna, din documente de arhiva, un tablou al fenomenului Holocaustului resimtit in vestul Romaniei. Impreuna cu istoricul timisorean Victor Neumann, profesor universitar la Facultatea de Litere si Istorie, din cadrul Universitatii de Vest, ale carui lucrari s-au axat pe istoria evreilor din Romania, istoria antisemitismului, precum si pe diferite subiecte legate de nationalism, am incercat sa redam o radiografie succinta a ceea ce a insemnat Holocaustul la nivel mondial, national, local.
"Reich-ul nazist a exterminat sase milioane de evrei"


- Care sunt motivele care indeamna astazi cercurile stiintifice, politice si civice din intreaga lume sa rememoreze atrocitatile Holocaustului?
- O partiala enumerare a lor ar putea lua in considerare urmatoarele: 1. Unicitatea tragediei in raport cu toate crimele savarsite in istoria omenirii si propunerea unei noi raportari la cea de-a doua conflagratie mondiala. 2. Faptul ca Reich-ul nazist a exterminat sase milioane de evrei si cinci milioane de neevrei, aspect care trebuie cunoscut de toata lumea si comemorat. 3. Demonstrarea aspectului non-conflictual intre descrierea unicitatii experientei evreiesti si includerea altor victime ale nazismului precum tiganii, slavii, negrii, secta religioasa Martorii lui Iehova, francmasonii, handicapatii, homosexualii. 4. Scopul stiintific-informativ, dar mai ales pedagogic, al mesajelor din media si care pot avea impact asupra celor mai diverse categorii sociale si asupra mediilor politice.
Elementul-cheie care a stat la baza urii, discriminarilor si distrugerii vietii omenesti a fost teoria rasista. Studiile de antropologie, etnografie, istorie comunitara, origini etc. au servit adesea doctrina rasista. Multe ipoteze ale acestei doctrine pornesc de la rezultatele amintitelor discipline. Doctrina rasista afirma ca originea sangelui este cel dintai factor care determina viitorul individului si al grupului. Rasismul a primit o argumentatie pseudo-stiintifica prin intermediul volumelor lui Houston Stewart Chamberlain, argumentatie care a exercitat o influenta profunda asupra lui Adolf Hitler. Aceeasi doctrina si antisemitismul rasial au devenit parte a ideologiei naziste germane, dupa 1933. Legile de la Nürnberg, din 1935, au fost cele dintai acte legislative care au definit evreii si pe descendentii familiilor mixte, ariano-evreiesti, in temeiul sangelui. De la falsificarea identitatii, excluderea oricarui fel de diferente ori inventarea asa-zisului strain traind in imediata vecinatate si pana la genocid drumul a fost scurt. Procesul de pregatire si de punere in aplicare a exterminarii fizice a fiintei umane indica patologia nazista.
In 1935 a fost creat un Birou pentru studiul problemelor rasiale si o Societate pentru cercetarea mostenirilor ancestrale. Sub indrumarea lui Heinrich Himmler, aceasta societate a sponsorizat experientele antropologice si medicale pe non-arienii din lagarele de prizonieri. Preocupat de conservarea si propagarea rasei pure ariane, S.S.-ul a sustinut imperecherea tinerilor arieni in ferme speciale de imperechere. Incepand cu anul 1940, bolnavii mental si fizic, vazuti de nazisti ca un segment de oameni care impiedica sustinerea ideii superioritatii rasei, au fost ucisi prin programul "Euthanasia". Discriminarea rasiala a fost aplicata nu numai evreilor, dar si tiganilor, negrilor, slavilor, sectei religioase Martorii lui Iehova, francmasonilor, handicapatilor.
"Memoria activa a trecutului nazist, considerata o complicatie de prisos"


- Cum si cu ce rezultate a debutat studiul nazismului si al Holocaustului?
- In timpul Razboiului Rece, absenta rememorarii faptelor fusese un aliat strategic in lupta impotriva U.R.S.S. Germania Federala devenise simbolul transformarilor miraculoase ale democratiei si fortareata in fata eventualei agresiuni a Uniunii Sovietice. In anii Razboiului Rece, Germania de Vest se transformase intr-un stat care cauta sa demonstreze ca este iubitor al libertatii si promotor al drepturilor universale ale omului. Un asemenea efort nu a fost lipsit de consecinte, Germania reintrand in circuitul mondial ca partener egal al celor mai avansate state si fiind preferata ca loc de refugiu de sute de mii de emigranti din Europa comunista si din Turcia. Memoria activa a trecutului nazist fusese considerata o complicatie de prisos in lupta pentru castigarea Razboiului Rece. Chiar si memoria juridica a fost scurta. Henry Friedländer observase ca "dincolo de procesele postbelice ale Natiunilor Aliate, exterminarea sistematica a evreilor europeni si a altor grupuri - crima centrala a Holocaustului - nu a retinut atentia cuvenita". Incepand cu anii ’70, istoricii germani au inceput seria studiilor ample despre aspectele importante ale nazismului si ale societatii germane interbelice. Un exemplu este cartea in sase volume, editata de Martin Broszat, intitulata "Bayern in der NS Zeit". In limba engleza, in anii ’50, volumele lui Leon Poliakov, "Harvest of Hate" si Gerald Reitlinger, "The Final Solution", erau singurele istorii comprehensive ale Holocaustului. Chiar si in comunitatea evreilor americani, Holocaustul era insuficient comemorat.
"Anul 1978 a fost anul organizarii constiintei Holocaustului"


- Care a fost ocazia activarii constiintei Holocaustului in America?
- Cel mai important eveniment care a readus Holocaustul in atentia lumii si, indeosebi a Americii a fost Razboiul de sase zile, razboi in care presedintele egiptean Gamal Abdel Nasser mobilizase armata si declarase ca va urmari lichidarea statului Israel. Indiferenta natiunilor occidentale fata de asemenea evenimente indicase faptul ca memoria Holocaustului incetase sa mai existe. Dupa victoria armatei israeliene, automultumirea nu a mai revenit. Acel timp aratase potentialitatea unui nou Holocaust.
In perioada imediat urmatoare, Jurnalul Annei Frank devine simbolul universal al Holocaustului. Activitatea lui Elie Wiesel - supravietuitor al lagarelor naziste de exterminare si laureat al premiului Nobel pentru pace - a fost una impresionanta : conferinte, luari de pozitii in dezbateri academice si politice internationale, carti, articole, cursuri. Marturiile sale au avut un impact la nivelul conducerii politice a Statelor Unite, respectiv, in deschiderea problemei comemorarii mondiale a Holocaustului.
Anul 1978 a fost anul organizarii constiintei Holocaustului. Atunci a fost infiintat Oficiul Special de Investigatii care isi propusese urmarirea criminalilor de razboi ce se adapostisera in America si deferirea lor justitiei. In aprilie 1978, canalul de televiziune NBC a transmis un serial de noua ore si jumatate despre al doilea razboi mondial, inregistrand o audienta estimata la 120 de milioane de telespectatori. Filmul a provocat multe controverse, dar prezentarea lui a fost socotita preferabila in raport cu indiferenta ori tacerea din deceniile anterioare. Cand presedintele Jimmy Carter a anuntat planul infiintarii Comisiei Prezidentiale a Holocaustului, in acelasi an 1978, el semnala ca Holocaustul a trecut nu doar de la margine in centrul constiintei evreiesti americane, dar devenise insusi centrul constiintei nationale americane.
Mai tarziu, cu ocazia deschiderii Muzeului Holocaustului din Washington, D.C., Bill Clinton afirma ca "nici un razboi nu pune capat tuturor razboaielor si de aceea batalia impotriva tendintelor de baza ale naturii noastre trebuie continuata pentru totdeauna". Iata de ce amintitul Muzeu "a devenit pentru cei mai multi o ocazie de a invata lectiile tragice ale trecutului si a le transmite de la o generatie la alta. O data cu sfarsitul Razboiului Rece, va trebui sa ne intalnim nu doar cu ceea ce este mai bun in lume, dar si sa recunoastem ca nu totul in aceasta noua lume este bun". O reflectie care pune pe ganduri pe toti aceia care cred ca toleranta este un dat al naturii si nu al educatiei.
"Persista o pasivitate intelectuala"


- De ce este necesara o reimprospatare a memoriei colective privitoare in privinta acestui eveniment?
- Dupa doua regimuri totalitare, in care istoria Romaniei a fost adesea folosita ca material de propaganda, rescrierea ei este foarte importanta. Chestiunea de metoda si conceptie va contribui decisiv la schimbarea perspectivei asupra trecutului. Din cauza politicilor abuzive ale fascismului si comunismului, astazi pretindem ca istoria sa fie problematizata, analizele sa nu ocoleasca nici faptele pozitive, nici tragediile natiunii. Toate sunt utile pe masa judecatilor de valoare, in felul acesta istoricul contribuind la impros-patarea memoriei colective. Niciodata nu va fi suficienta o descriere a faptelor pe baza de documente. Noua abordare istorica pretinde explicatii intemeiate pe setul de valori culturale si mai putin putere evocatoare. Cum observa François Furet, ea cere un efort intelectual util intelegerii si nu comoditatea descrierii cronologice a faptelor.
Cat priveste Holocaustul in Romania, el trebuie cunoscut mai ales prin tratamentul aplicat evreilor si romilor, prin ideile politice care au animat elitele si masele romanesti in timpul razboiului, prin tragicele urmari. Intr-una din cele mai recente monografii dedicate temei, Dennis Deletant observa in "Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu si regimul sau 1940-1944", volum aparut la Humanitas, in 2008: "...adevarul adevarat este ca actiunea lui Antonescu a condamnat la moarte zeci de mii de evrei si de romi. Autodescrierea sa drept un om de factura europeana este un memento cutremurator, fiindca in cazul sau, ca si in cazul multor altor antisemiti, valorile civilizatiei occidentale reprezentau doar o spoiala si ca, daca se dadea lustrul la o parte, se vedea miezul mai intunecat in care supurau instincte josnice. Era impulsiv in judecati" .
- Putem vorbi de resimtirea efectului Holocaustului in Banat?
- Trebuie retinut ca legionarii - cunoscuti ca antisemiti notorii - au fost activi si in Banat, mai ales la Arad, unde partidul lor, Totul pentru tara, castigase alegerile in 1937. De asemenea, la Timisoara, studentimea formase cuiburi de legionari, iar ofiterii armatei intervenisera dupa bunul plac in discriminarea si pedepsirea evreimii locale. Cu ocazia organizarii, in timpul razboiului, a detasamentelor de munca fortata, bataia, deciziile arbitrare si umilirea populatiei evreiesti au fost la ordinea zilei. In general, faptul a fost ignorat de studiile dedicate perioadei razboiului ori istoriei evreilor din Banat si Transilvania (dupa cum am scris si in "Istoria evreilor din Banat. O marturie a multi- si interculturalitatii Europei Oriental-Centrale", o carte aparuta la Editura Atlas, Bucuresti, in 1999). Faptul ca o parte din publicatiile de limba romana din Banat si Transilvania erau adepte ale ideologiei de extrema dreapta este un lucru mai putin stiut. Ecoul pogromului in presa din Banat demonstreaza exaltarea unui segment intelectual la aflarea marii tragedii a evreilor ieseni. Au fost insa destule momente in care populatia locala a probat acte de solidaritate exemplara cu evreimea locala. In pofida neajunsurilor ori a ordinelor venite din partea Guvernului Antonescu, a planurilor de deportare a evreilor banateni in lagarul de la Lublin, Timisoara si Banatul nu au fost prezente pe harta Holocaustului din Romania.
- Exista in Banatul de astazi discriminari pe criterii etno-culturale si religioase?
- Cred ca exista, dar mai putine decat in anii regimurilor totalitare. Ingrijorator este faptul ca persista o anume ignoranta ori o pasivitate intelectuala atunci cand e vorba de cunoasterea trecutului tragic din istoria tarii.
- Ar mai fi posibila repetarea unei tragedii similare Holocaustului?
- Imi place sa cred ca nu va fi posibila niciodata. Totusi, nimic nu este sigur, nici aici si nici altundeva pe glob. Cine ar fi crezut in urma cu numai doua decenii ca vor fi posibile tragediile din Bosnia si Kosovo? E adevarat, intr-o democratie avem sansa de a ne forma propriile valori in temeiul unei bogatii de informatii si a promova o politica a recunoasterii alteritatilor, astfel incat sa evitam tragediile trecutului.


http://www.timpolis.ro/print.php?r=114&a=1&ed=1519

Victor NEUMANN: Este necesară rescrierea istoriei Europei de Est?
Thimothy Snyder propune o nouă lectură a istoriei recente a Europei de
Est, invocînd, prin cifre, genocidul populaţiei civile ce a avut loc în
această parte a continentului în perioada în care ea a fost ţinta
atacurilor, ocupaţiilor şi distrugerii intenţionate din partea celor
două regimuri totalitare din secolul al XX-lea.



Cu un îndelung exerciţiu în cercetarea evenimentelor politice şi
militare din timpul şi de după al doilea război mondial, istoricul
american este încredinţat că Europa de Est a fost centrul geografic,
moral şi politic al crimelor în masă din secolul al XX-lea, centru pe
care îl identifică în Bielarus, Ucraina, Polonia, Lituania şi Letonia.
Dacă, potrivit lui Marc Mazower, Europa a fost continentul
întunericului (“the dark continent”) în secolul al XX-lea, atunci,
pentru Timothy Snyder, Ucraina şi Bielarus au fost în inima acestui
întuneric. Istoricul invocă atît crimele naziste, cît şi pe acelea
comuniste şi susţine că majoritatea celor ucişi au fost est-europeni.
Potrivit observaţiei sale, deşi ruşii sovietici – aidoma altor cetăţeni
ai URSS - au fost şi ei victime ale represiunii totalitare sovietice,
cele provenind din mijlocul lor au fost cu mult mai puţine comparativ
cu cele din Ucraina sovietică, Bielarus, Polonia ocupată sau cu cele
aparţinînd grupurilor culturale şi religioase minoritare. Punînd faţă
în faţă numărul civililor exterminaţi - Reich-ul lui Hitler a ucis mai
mult de 10 milioane, iar Uniunea Sovietică mai mult de 5 milioane - ,
Snyder pledează pentru aplicarea aceleiaşi evaluări nazismului şi
comunismului.


În
ce măsură putem fi de acord cu istorisirea lui Timothy Snyder ? Este
adevărată teza potrivit căreia Estul a fost partea cea mai întunecată a
istoriei Europei şi a totalitarismului în general? Dacă da, cum se
explică tragediile ce au avut loc în perimetrul amintit ? Este necesară
evidenţierea comparativă a numărului de victime pentru o mai bună
cunoaştere a istoriei ? Sînt regiunile Estului mai expuse regimurilor
totalitare decît acelea ale Vestului ? Dacă da, atunci cum trebuie
interpretate influenţele occidentale în răsăritul Europei, respectiv,
care sînt similitudinile şi diferenţele culturale şi identitare dintre
cele două zone ale continentului? E îndreptăţită rescrierea istoriei
moderne a Europei prin prisma atrocităţilor săvîrşite la mijlocul
secolului al XX-lea ?
Semnele de întrebare cu privire la trecutul
Europei de Est persistă în mintea multora. Deşi există o mare
curiozitate pentru istoria recentă în fiecare din fostele ţări
comuniste - istoricii, politologii şi jurnaliştii au descoperit
informaţii de arhivă, publică reviste şi colecţii de documente,
articole şi monografii, dezvăluiri neaşteptate, şi-au instituţionalizat
activitatea -, clasa politică nu pare convinsă de rostul dezvăluirii
trecutului imediat, de importanţa dezbaterii privind gravele erori
politice şi a moştenirilor lăsate de acestea, respectiv, de importanţa
schimbării mesajelor adresate societăţii. Pe de altă parte, în ţări preThimothy Snyder
cum
România, pregătirea teoretică lasă de dorit, istoricii fiind încă
dependenţi fie de documentul de arhivă, fie de prejudecăţile care le
influenţează cercetarea. Probabil, nu întîmplător, un intelectual cu o
vastă experienţă a luptei antitotalitare precum Adam Michnik îndemna la
prudenţă în validarea grabnică a informaţiilor fabricate de
instituţiile comuniste .
Răspunsurile în sensul întrebărilor
formulate mai sus întîrzie să apară şi pentru că în studiul
totalitarismului atenţia acordată comunismului este excesivă în
comparaţie cu aceea acordată fascismului. Apoi, se întîmplă ca istoria
scrisă să fie amalgamată cu memoria ceea ce nu aduce întotdeauna
beneficii cunoaşterii ştiinţifice. Se întîmplă ca experienţa
particulară să fie invocată drept argument incontestabil pentru o
interpretare generalizatoare, ceea ce împiedică efortul de cunoaştere.
Prezentul social-politic şi intelectual poartă încă multe din
conotaţiile imprimate de ideologiile extreme ale secolului al XX-lea.
Iată de ce tema din articolul lui Thimothy Snyder devine şi mai
provocatoare şi, cred, merită o discuţie liberă, fără stereotipul ce a
dominat timp îndelungat limbajele politice şi imaginarul colectiv al
Europei, fără “ care împiedică gîndirea şi scurtează trecerea la
acţiune” .
Cunoştinţele şi imaginea privind Holocaustul şi Gulagul
sînt cu totul insuficiente în mediile intelectuale din statele Europei
de Est, ca să nu mai vorbim de ignoranţa celor mulţi, cu acces limitat
la cultura istorică autentică. În comparaţie cu Occidentul, România
ştie mult prea puţin despre istoria recentă, ideologiile şi sistemele
politice totalitare, faptele celui de-al doilea război mondial şi
lagărele de muncă şi de exterminare fasciste şi comuniste. Uneori,
chiar refuză să ştie. Iată ce spune doamna dr. Miriam Korber Bercovici,
supravieţuitoare a Holocautului: „Am un nepot, admirabil băiat, şi-a
dat acum licenţa la litere cu o lucrare despre Făt-Frumos, dar nu vrea
să ştie nimic despre trecutul nostru. Îmi spune să trecem peste, că a
fost demult. Nu mă plîng, am înţeles că şi Leszek Kolakowski a avut
problema asta cu nepotul său” . Să fie vorba de tineri pentru care
cunoaşterea trecutului nu are nici o relevanţă pentru prezent sau în
discuţie este modul în care şcoala şi media fac trimitere la istorie?
Ceea ce se poate pretinde în Europa de astăzi – cu deosebire în Europa
de Est - este redactarea unor istorii fără polarizări şi formarea unei
gîndiri mai puţin sentimentale în legătură cu aceasta. Adică, depăşirea
aprecierii romantice potrivit căreia istoria şi limba ar fi sufletul
poporului. Alături de statistica impresionantă a cifrelor, esenţială
este decodarea cauzelor, decantarea lucrurilor şi cunoaşterea motivelor
care au contribuit la deciziile politice, respectiv, la relaţia cu
noţiunile create în scop propagandistic. Nu cred în exploatarea
arhivelor în temeiul disputelor ideologice ori al intereselor de putere.


La
fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte noţiunile-cheie şi limbajele
radicale. În imaginarul colectiv au rămas aproape intacte noţiunile
care concură la excludere. Întîmplărilor reale nu li se acordă interes
în absenţa unui angajament ideologic, de unde gravele distorsiuni
interpretative, jumătăţile de adevăr pronunţate ca sentinţe,
falsificarea imaginii trecutului. Multe neajunsuri se datorează
programelor şi manualelor şcolare, sistemului educaţional învechit,
elitelor politice din ultimele două decenii care au preferat
continuitatea structurii de gîndire în locul rupturilor. Nu
întîmplător, redactarea manualelor şcolare alternative de istoria
României a stîrnit incredibile controverse de dogmă, iar cursurile
universitare de istorie naţională nu integrează temele locale în acelea
europene şi universale, nu ştiu să abordeze istoria minorităţilor
cultural-lingvistice şi religioase şi nu conţin explicaţiile necesare
privind extremismele secolului trecut. Multe din aceste minusuri ţin de
discutata şi neaplicata reformă a sistemului de învăţămînt. Urmările
pot fi verificate în informaţia istorică ce circulă la nivelul social
mediu şi în diversitatea de exemple oferită de pregătirea şi
comportamentul unor lideri politici.
Scena în care primarul oraşului
Constanţa îmbracă o uniformă de ofiţer nazist şi defilează aidoma
trupelor SS cu ocazia unei prezentări de modă indică absenţa minimelor
repere cultural-istorice şi doctrinare şi, deci, a responsabilităţii
unui om politic cu notorietate în relaţia cu masa de alegători . “Cel
mult imaginabilă în palatul vreunui dictator african”, pe bună dreptate
amintita „ieşire” a fost repede taxată de presa occidentală. Cînd
vorbim despre totalitarismele secolului al XX-lea şi cînd arătăm faţa
mai puţin cunoscută a istoriei continentului, este bine de ştiut că
experienţele culturale, de organizare şi de administrare ale Europei de
Est au fost şi sînt diferite comparativ cu ale Europei de Vest.
Tradiţiile de scurtă durată ale democraţiei şi, adesea, rezultatele
discutabile trebuie explicate prin prisma întîrzierii în emanciparea
socială, inexistenţa culturii civice, continuitatea ideii romantice de
naţiune şi de stat-naţional pe toată durata secolului al XX-lea,
conservarea spiritului de castă discriminatoriu ori exclusivismul
cultural în locul politicii integrării.
La începutul secolului
trecut, modernizarea Europei de Est era mult întîrziată în raport cu
Occidentul, ulterior, două regimuri totalitare putîndu-se instala şi
manifesta fără a fi stingherite de critica intelectuală şi de
atitudinea civică. În pofida schimbărilor de regim politic din 1989,
structura de gîndire a elitelor intelectuale şi a majorităţii
populaţiei din Europa de Est a rămas aceeaşi. În state precum România,
Bulgaria, Serbia, Moldova, Ucraina nu au fost suficiente adoptarea
sistemului pluripatidist, împrumutarea legilor democraţiei şi a
limbajelor specifice acestora pentru depăşirea ideologiilor,
comportamentelor şi deciziilor de tip totalitar.
Cînd analizăm
Holocaustul şi Gulagul, studiul istoriei trebuie pus în legătură cu
evoluţia limbii, a culturii şi a gîndirii politice, nu numai cu nararea
faptelor istorice ori cu invocarea datelor statistice drept unică şi
sigură mărturie a adevărului istoric. Comparaţia cifrelor – aşa cum o
face Timothy Snyder în articolul său din New York Review of Books din
16 iulie 2009 – trebuie însoţită de reflecţia asupra omului şi a
comunităţilor sale, asupra bagajului de cunoştinţe asimilat în familie
şi în şcoală şi, îndeosebi, de răspunsuri la întrebările dificile
privind comportamentul liderilor şi al masei în faza precedentă
deciziilor şi acţiunilor politice. De pildă, includerea sau excluderea
este ea îndatorată setului de valori culturale adoptate de o comunitate
la un moment dat ? Care sînt izvoarele intelectuale şi ideologice ale
lumii moderne ce au făcut posibilă degradarea speţei umane în “secolul
extremelor”? Cine, cînd şi pentru ce scop a inventat conceptul de
duşman? Ce se înţelege prin expresiile duşmanul de rasă şi duşmanul de
clasă şi în ce contexte politice se multiplică ele? Cine devine
duşmanul în cazul războaielor şi ce rol joacă activarea prejudecăţilor
cu ajutorul acestui concept ? Ce vrea să sugereze ori să reglementeze
perechea noţională noi – voi? Pe cine reprezintă noi şi pe cine voi
atunci cînd e vorba de acceaşi comunitate naţională ? Iată o serie de
întrebări la care e dificil de găsit un răspuns satisfăcător doar prin
invocarea cifrelor ori prin localizarea crimelor în masă săvîrşite sub
comanda nazistă sau sovietică. Cît despre geografia locului numit
Europa de Est, ea nu reprezintă decît infrastructura istoriei.
Evaluarea culturii politice individuale şi colective ce a generat
crimele în masă ale regimurilor totalitare îmi pare o metodă mai
potrivită de a ajunge la resorturile intime ale regimurilor totalitare,
la înţelesul răului pe care l-au produs acestea, depăşind astfel şi
disputele politice contemporane dintre marile puteri . Cît priveşte
răul suprem, Auschwitz-ul, fabrica morţii, acesta nu are termeni de
comparaţie şi aici mă alătur distincţiilor făcute de istoricul american.
Observaţia
lui Snyder potrivit căreia “memoria a comis abateri excentrice de la
istorie”, motiv pentru care istoria ar fi mai necesară ca niciodată,
îmi pare utilă. Spre deosebire de Occident, unde elaborarea istoriilor
şi asumarea trecutului fascist şi nazist a fost una din marile
încercări culturale ale deceniilor precedente, Europa de Est este în
faza în care trebuie să-şi asume o altă cunoaştere a propriei istorii
comparativ cu epoca precedentă (de data aceasta în absenţa
constrîngerilor politice sau de altă natură), una în acord cu opţiunile
prezentului. Nu oricum însă, ci ţinînd seama de bogăţia de informaţii
arhivistice, de cîştigurile metodologice şi de efortul de
conceptualizare. În discuţie nu este inventarea unei alte istorii
naţionale aşa cum au încercat comuniştii, ci o regîndire a aceloraşi
evenimente, fapte, nume, instituţii şi idei din propriul trecut.
Holocaustul şi Gulagul trebuie cunoscute prin legislaţiile care au
făcut posibile adiministraţiile lor, prin acţiunile militare, lagărele
şi omuciderile în masă; prin structura de gîndire a masei şi cultura
politică a elitelor; prin reflexele ce stau în spatele acţiunilor
radicale. Problematizarea va îmbogăţi cunoştinţele şi va face posibilă
aflarea şi recunoaşterea crimelor oribile despre care vorbeşte, într-un
registru cronologic-evenimenţial, articolul lui Timothy Snyder.
România
se află într-un moment în care este esenţială despărţirea de istoriile
elaborate sub influenţa doctrinelor şi regimurilor politice totalitare.
Decodarea conceptelor cheie din limbajele social-politice este foarte
utilă cercetării trecutului, bunei fundamentări teoretice a prezentului
şi gîndirii proiectelor pentru viitor. Extinsă în mediile
istoriografice, literare, sociologice şi politice, istoria conceptuală
va contribui la cunoaşterea semanticii conceptelor în evoluţia lor.
Cultura română se pretează la aplicarea acestei metode inovatoare cu
atît mai mult cu cît o parte însemnată a conceptelor folosite astăzi
provine din secolul al XIX-lea, conservînd ori producînd limbaje
instrumentalizate politic şi exprimînd idealuri străine timpului nostru
. Cred, aceasta este o modalitate raţională de cuprindere a istoriei,
una în care vor putea fi descrise şi evaluate comparativ
totalitarismele fascist şi comunist.

Sursa: Dilema veche

Citeşte şi:


* Mirel Horodi: Crimele sistemelor totalitare ale secolului XX


* Andrei Oişteanu: „Diavolul e prea inteligent ca să apară în aceleaşi forme”

CONCEPTUL DE NAŢIUNE ÎN ROMÂNIA, de Victor NEUMANN:
“De ce cred că noi, intelectualii, putem ajuta? Pentru simplul fapt că noi, intelectualii, sîntem cei care, de mii de ani încoace, am provocat dezastre din cele mai groaznice. Genocidul în numele unei idei, al unei învăţături, al unei teorii – iată opera noastră, invenţia noastră: o invenţie a intelectualilor. Dacă am înceta să asmuţim oamenii unii împotriva celorlalţi – lucru pe care îl facem de multe ori cu cele mai bune intenţii – chiar şi numai cu atît am fi deja în cîştig“ (Karl Popper).


Ce înseamnă naţiune? Dar etnie? Dar etnocultură? Vorbim despre siguranţă naţională fără să definim noţiunea fundamentală la care facem trimitere? Ce fel de patriotism cultivăm, unul etnic şi exclusiv, unul multietnic ce se referă la toţi cetăţenii ţării sau unul constituţional şi civic? Ce înţelegem prin ideea de stat-naţiune şi ce facem ca suspiciunea faţă de celălalt să dispară? Cum integrăm statul român în Uniunea Europeană fără să fi integrat îndeajuns propriile grupuri minoritare? Asemenea întrebări vor să sugereze că România are o întreagă agendă cu probleme juridice şi cultural-politice de rezolvarea cărora depinde buna sa conlucrare cu lumea şi afirmarea propriilor ei valori.

Statul-naţiune continuă să deţină un rol în memoria colectivă a tuturor europenilor. În al doilea rînd, marea masă a locuitorilor bătrînului continent este încă departe de a considera identitatea europeană ca fiind mai presus de aceea naţională. Pentru Europa de est şi de sud-est, naţiunea etnică pare încă o idee de nezdruncinat atît în cultura înaltă, cît şi în reflexele mentale ale mulţimii. Ernest Renan a arătat spre sfîrşitul secolului al XIX-lea un lucru de care ar trebui să ţinem seama şi astăzi: „Vom vedea sfîrşitul războiului (în cazul nostru, al ciocnirii culturilor, n.m., V.N.) cînd locul principiului naţionalităţilor va fi luat de principiul care conţine un corectiv: acela al federaţiei europene, superioară tuturor naţionalităţilor (actualizează şi citeşte: comunităţilor naţionale bazate pe etno-cultură n.m., V.N.)…” .

Redefinirea conceptului de naţiune

În cultura politică românească, sensurile social, juridic şi istoric ale termenului de naţiune nu au făcut obiectul unei atenţii speciale în condiţiile modernizării. Într-unul dintre studiile sale dedicate fenomenului naţional şi naţionalist, G.M. Tamás surprinde un aspect interesant şi anume: naţionalismul etnocultural în forma sa extremă a devenit influent şi nu răspunde la întrebările politice. El este mai degrabă o reafirmare a identităţii. Naţionalismul de secol al XIX-lea a întărit statul, în vreme ce naţionalismul etnocultural de secol al XX-lea a nesocotit instituţiile statului, fiind anarhic . Europa răsăriteană nu a avut state naţionale decît foarte tîrziu în comparaţie cu Occidentul. În consecinţă, etnonaţionalismul său nu putea întări statul. În schimb, el a creat o conştiinţă a unităţii culturale ce avea să fie exploatată în demersul politic pentru distrugerea puterilor imperiale habsburgică şi otomană şi formarea statului-naţiune. Naţionalismul de secol al XIX-lea a creat dispute pe teme teritoriale, invocînd dreptul primului venit şi ignorînd ideea potrivit căreia asocierea geografiei la gîndirea politică poate justifica orice fel de violenţă .

“Arderea etapelor”, aşa cum s-a petrecut mai ales în Europa centrală şi de sud-est, a avut rezultate dezastruoase din punct de vedere economic şi instituţional. În situaţia României, acest aspect se observă în absenţa corespondenţei dintre vorbă şi fapte, în afirmarea ideologiilor printr-un limbaj frust şi în lipsa de acoperire în realitate a idealului unicităţii ori moculturalităţii. Multe dintre neajunsuri se explică prin aceea că ideea de etnonaţiune a fost preluată la începutul secolului al XIX-lea, într-un moment în care intelligentsiile comunitare zonale erau insuficient pregătite. În faza premodernă, de exemplu (adică, pînă la începutul secolului al XIX-lea), populaţiile din Peninsula Balcanică se identificau prin ortodoxie şi nu prin diferenţele etnice.

Rolul societăţii civile

Multe argumente din genul aceluia invocat, dar şi conservarea îndelungată a unui model social-naţional vetust, ne pun abia astăzi în situaţia de a regîndi conceptul de naţiune prin dimensiunea sa civică şi nu prin prisma vechimii de locuire pe acelaşi teritoriu, a nobleţei originilor sau prin revigorarea misticii religioase. Etnicul în sensul atribuit noţiunii de romantici semnifică doar conştientizarea apartenenţei la o limbă şi la o cultură proprii. El nu înseamnă naţiune, în schimb, cultivă diferenţialisme accentuate pornind de la aparente particularităţi etnografice. Cît priveşte România, observăm că doar prin etnoculturi (fără civism) nu a putut fi instituit un dialog ideal între majoritate şi minorităţi. Au rămas limbi şi culturi diferite, dar şi istorii, modele şi principii de viaţă paralele şi nu convergente. Au rămas oameni şi interese umane insuficient protejate. Ţinînd seama de un asemenea context, legea minorităţilor apare pentru moment ca fiind una utilă cunoaşterii şi recunoaşterii reciproce, eventual, ca o treaptă posibilă spre conştienizarea civismului şi asumarea responsabilităţilor individuale şi de grup în toate activităţile.

După 1990, în România a debutat un discurs facil privind educaţia civică şi aceasta pentru că pe de-o parte realitatea socială a continuat să fie ignorată, pe de altă parte, mînuirea conceptelor de către elite a fost şi este departe de a fi clară. Perspectivele interculturală/transculturală nu au fost înţelese cu adevărat spre a fi promovate în chip acceptabil în şcoli şi universităţi. Etnoculturalul românesc continuă să alimenteze ideea de etnonaţiune şi indică mai mult incapacitatea de asumare a condiţiei contemporane europene de societate ce ştie să gîndească politici manageriale şi să integreze indivizi şi colectivităţi diverse. Supravieţuirea lui, chiar dacă nu e împărtăşită de toţi, arată că anumite segmente sociale refuză să-şi schimbe atitudinea faţă de treburile publice, ascunzîndu-şi neputinţa sub haina confortabilă a unui identitarism colectiv propriu perioadei premoderne.
Etnonaţionalismul – indiferent de ce grup e practicat -, îngreunează procesul de reformă şi de compatibilizare cu sistemul politic european. El este rezultatul dominaţiei sovietice. Ilya Prizel şi Maria Todorova argumentează acest punct de vedere cu observaţia că în cîteva state precum Polonia, România şi Bulgaria tezele etnonaţionalismului s-au născut tocmai ca o reacţie la sovietizare. Aceleiaşi dominaţii i s-ar datora imposibilitatea reexaminării bagajului cultural-istoric după al doilea război mondial, de unde preferinţa de astăzi pentru copierea mecanică a tezelor care au făcut carieră în anii interbelici. Fără să fie singura, aceasta este cu siguranţă una dintre explicaţiile posibile ale supravieţuirii vechilor prejudecăţi conţinute în conceptul romantic de naţiune.

Cetăţeni de gradul I, II, III, ş.a.m.d.?

Multiplu codată din punct de vedere istoric şi cultural, România de astăzi se vede pentru prima oară pusă în faţa faptului de a-şi însuşi alte reguli de raportare la propria populaţie şi la propria identitate. O chestiune dificilă, după un secol şi jumătate de raportare unilaterală, monoculturală. Grupurile numeric minoritare (adică, ceea ce îndeobşte elitele române numesc “străin/străini”) revendică pe de-o parte protecţie, pe de alta, drepturi egale din punct de vedere juridic, civic, profesional şi reecunoaşterea valorilor lor particulare. Faptul că naţiunea română s-a definit etnic, făcînd în felul acesta diferenţe între proprii săi locuitori - cetăţeni de gradul I şi cetăţeni de gradul II, III, etc., singurul criteriu fiind numărul vorbitorilor uneia sau alteia dintre limbi ori numărul credincioşilor dintr-o biserică sau alta - , a condus la autodefinirea grupurilor minoritare prin prisma aceleiaşi idei a etnicităţii.

Totalitarismele fascist şi comunist s-au servit copios de acest mod de a privi lucrurile. Aşa se explică legislaţiile rasiale din anii 1938-1945 din timpul regimului antonescian şi diferenţele de încadrare şcolară, profesională, socială în funcţie de apartenenţa etnică în timpul regimului comunist (în absenţa unei tradiţii de stînga şi a unei doctrine marxiste, comuniştii au reluat teza etnonaţionalismului încă din anii ‘50). Înţelegerea naţiunii ca o entitate politică aparţinînd şi fiind condusă de etnia majoritară (sloganul interbelic, “România românilor”, e încă prezent în gîndirea partidelor extremiste şi nu numai a lor) a făcut să apară o problemă a minorităţilor. Ea există din 1918 şi pînă astăzi. De apariţia naţiunii civice încă nu se poate vorbi, deşi România are mare nevoie de asumarea acestui mod progresist de definire identitară.

În loc de concluzii

Moştenirile României - ortodoxă-bizantină, slavă, turcă şi habsburgică - i-au conferit naţiunii române şansa de a se raporta la mai multe modele culturale în acelaşi timp, precum şi aceea de a prelucra şi a adopta un set propriu din care să nu fie neglijate nici una dintre multiplicităţile unităţii sale. Or, deşi România se situează prin excelenţă într-o zonă a interferenţelor, în care se văd limpede ambivalenţele născute din coabitarea mai multor culturi, elitele sale au supraevaluat specificităţile. Propaganda etnicistă a generat probleme, iar recentele luări de poziţie faţă de reprezentanţii minorităţilor au arătat persistenţa isteriei naţionaliste. Aidoma multora din ultimul deceniu şi jumătate, ele reflectă nu doar pericolul reluării perspectivelor prăfuite ale istoriei, dar şi o păguboasă perspectivă asupra pluralităţii lumii în care trăim dintotdeauna. Cum altfel să ne explicăm ieşirile periculoase ori aşa-zisa intransigenţă a liderului unuia dintre partidele aflate la guvernare? De complexul ideologic al primarilor Clujului să depindă emanciparea gîndirii politice româneşti? Înclin să cred că nu va fi aşa şi că la Cluj, în Transilvania şi în România nu toată lumea împărtăşeşte aceeaşi panică atunci cînd se raportează la minorităţi. Sensul mistico-romantic de a înţelege ideea de naţiune trebuie depăşit şi aceasta presupune mai mult ca oricînd să redefinim noţiunea de român. Probabil, şi astfel, “vom înceta să asmuţim oamenii unii împotriva celorlalţi” .
intelectualii, sîntem... citeste[...]

Români şi străini - Victor NEUMANN
Ce fel de identitate colectivă a dezvoltat regimul Ceauşescu? Există o legătură între ideologia naţional-comunistă şi ideea de naţiune etnică profesată de intelligentsia interbelică? Dar între cultura protocronistă a anilor ’70-’80 şi modul în care gîndesc şi acţionează elitele României de astăzi? Cum poate fi redefinită ideea naţională pornind de la conştientizarea rolului nefast al fascismului şi al comunismului în formarea individului şi a societăţii? Este posibilă reinventarea ego-ului colectiv (naţional) în absenţa formării comportamentelor sociale? Ce rol are cunoaşterea noţiunilor privitoare la identitate? Cred că intelectualul român ar trebui să încerce să răspundă la asemenea întrebări, urmărind construirea proiectelor de reformă îndelung amînate (aceasta în cazul în care e în stare să abandoneze certurile sterile în legătură cu gesturile ori faptele clasei politice).

Supralicitarea etnicului ca unic mod de raportare la identitatea colectivă - liderii fostei Iugoslavii fuseseră convinşi de justeţea unei asemenea abordări şi au propagat-o la nivelul maselor, în dauna oricărei alternative ideologice - are, adesea, consecinţe grave. Respingerea a ceea ce cultural ori cultual este diferit şi imaginarea specificităţii etnice a fost întotdeauna o cauză a conflictelor. Noţiunile şi limbajele create cu ajutorul lor nicicînd nu au fost şi nu sînt inocente. Perpetuarea voluntară ori involuntară a confuziilor pe tema identitară este o cale sigură de alimentare a neînţelegerilor între diferitele segmente sociale diferite. Astfel s-au născut şi se nasc violenţele. În momentele de criză, invectivele pe seama vecinului se înmulţesc, ajungînd pînă la excluderea lui.

Deşi cazul românesc pare o excepţie comparativ cu acela al fostei Iugoslavii, cred că o rediscutare a ideii de identitate colectivă, precum şi a conceptelor ce contribuie la formarea limbajelor social-politice va fi utilă mediilor intelectuale şi politice. Aşa cum cititorul a intuit deja, am în vedere problematizarea modelului cultural. Cred că de regîndirea lui sînt legate proiectele sociale şi politice. Am să invoc un exemplu spre a arăta de ce un atare demers este de actualitate. În articolele şi cărţile multor publicişti, sociologi, istorici, politologi care trimit la trecutul naţional există paragrafe şi capitole dedicate nu doar românilor, ci şi străinilor. De fiecare dată cînd am întîlnit în cuprinsul lor noţiunea de străin, în primă instanţă am crezut că e vorba despre alterităţile de pe glob sau măcar despre acelea europene. Nici pomeneală! Era vorba de străinii din interiorul ţării: maghiari, germani, evrei, ţigani; de minorităţile cultural-lingvistice; de comunităţile integrate ansamblului social-politic, juridic şi administrativ al României; chiar de grupuri sociale educate în limba majorităţii româneşti, uzînd de referinţe culturale asemănătoare ori identice cu ale acesteia, de cetăţeni români. Şi, atunci, despre ce fel de străini e vorba? În ce caz este relevantă noţiunea de străin sau ce anume vrea să sugereze folosirea ei atunci cînd în discuţie se află ideea de naţiune? Ce fel de temeri are intelectualul ce admite drept firească folosirea noţiunii de străin ca mod de definire a unora dintre concetăţenii săi? În cazul aşa-zisului străin, vorbim de un grup cultural şi social-politic diferit sau doar de o multiplă identitate culturală ce este integrabilă aceluiaşi concept de cetăţean al statului naţional român? Sînt destui cei ce identifică o persoană cu o comunitate în funcţie de limba sau limbile vorbite, de religia sau numele purtate de aceasta1. Iată de ce, aidoma altor teme, cea identitară presupune mult mai multă rigoare atunci cînd conceptele ce o definesc contribuie la elaborarea limbajelor şi a judecăţilor de valoare. Nu cred că cel ce uzează de noţiunea de străin cînd e vorba de cetăţeanul român vorbitor nativ de maghiară sau germană are neapărat în vedere discriminarea ori delimitarea. Ceea ce nu înseamnă că neglijenţa limbajelor astfel construite nu poate avea consecinţe catastrofale la un moment dat. Istoria mai îndepărtată, dar şi cea recentă arată cum neajunsurilor culturale au provocat discrepanţe ori rupturi vizibile între oamenii aceleiaşi ţări. Nu poţi fi indiferent la mesajul subsumat noţiunii de străin - noţiune folosită, conştient sau inconştient, spre a delimita statutul social-politic şi administrativ al unui individ în interiorul aceluiaşi stat - şi care trimite la aşa-numitele particularităţi ale concetăţenilor derivate din criterii precum culoarea pielii, limba maternă sau religia. O asemenea abordare e iresponsabilă şi ea devine explozivă în caz de criză social-politică. Însăşi incitarea la violenţă are adesea o legătură cu folosirea noţiunii de străin. Mă gîndesc acum doar la atomizarea socială prin accentuarea diferenţialismului etnocultural în cazul relaţiei român-ţigan (cu înţelesul: român-străin) în cîteva din satele României sau la modul în care a fost înţeles şi rezolvat episodul conflictual româno-maghiar de la Tîrgu-Mureş din martie 1990.

Exemplele de genul celor de mai sus sînt suficiente şi ele motivează faptul că noţiunea de minorităţi naţionale este inadecvată contextului românesc, ea fiind folosită în locul aceleia de minorităţi culturale2 şi graţie unei abordări înnoitoare se va subsuma ideii de naţiune. În sfîrşit, precizia conceptuală - în situaţia în care o parte a intelectualilor din România acordă interes constant identităţii şi face trimiteri la relaţiile majoritar-minoritar uzînd termeni precum autohton şi străin - este direct legată de decodarea aşa-numitelor criterii etnice ori etnonaţionale. Conflictele gen Kosovo au ca punct de pornire tocmai greşita raportare la identitatea colectivă, fapt ce ar trebui să provoace nelinişti oricărei intelligentsii. Cît despre noţiunea de străin, purtînd un mesaj exploziv, nu văd de ce să fie reluată cunoscînd sensurile ei şi avînd originea lui în limbajele social-politice din alte timpuri. Ca o primă concluzie, voi spune că între politica recunoaşterii dreptului de a vorbi o altă limbă maternă decît aceea a majorităţii şi normele civice există o relaţie foarte strînsă.

Plurilingvismul şi multiculturalitatea sînt teme ce merită toată atenţia, dar pînă la a deveni aplicabile pe scară largă, ele presupun comprehensiunea şi acceptul lor din partea elitelor intelectuale. Un anume consens în utilizare este binevenit. Preocuparea pentru normele de coabitare socială este însă fundamentală în demersul intelectual de astăzi şi ea este îndreptăţită cu atît mai mult cu cît handicapul generat de absenţa societăţii civile creează mari neajunsuri în toate domeniile. E adevărat că apare o dificultate în asocierea diversităţii cu civismul, dar aceasta nu mă împiedică să observ că se cuvin acordate şanse egale ambelor direcţii formatoare: comportamentului social şi politicii recunoaşterii. Dacă naţiunea etnică şi neocomunitarismul rămîn preferinţa programelor şcolare, universitare şi a instituţiilor culturale, chiar şi a acelora respectabile, înseamnă că nu s-a înţeles rostul reformei culturale. Dacă educaţia are un rol esenţial în formarea clasei de mijloc, atunci tot atît de adevărat este că aceasta are o directă legătură cu orientarea ideatică a intelligentsiei.

Naţiunile formate în absenţa societăţii civile sînt imprevizibile. E încă un motiv pentru care cred că România nu este în situaţia de a-şi permite să refuze categoric ideea de "corectitudine politică". Cît despre schimbarea modelului cultural moştenit de la generaţiile precedente, ea va fi un pas util spre asumarea unei optici moderne în pedagogia socială. Mutarea accentului de pe etnic pe civic - nici aici nu abordez tranziţia de la naţiunea etnică la diversitatea etnonaţională şi nici elogiul diversităţii -, va face ca ideea de naţiune română să devină mai credibilă şi mai respectată în context european şi mondial. Asumarea civismului ca gen de relaţie între semeni, ca mod de raportare la lume, adică însuşirea normelor create de un model cultural emancipat de dependenţele etnice, va încuraja alternativele pedagogice şi formarea reperelor fundamentale ale gîndirii social-politice. Cred că experienţa tragică a vecinilor sîrbi şi a foştilor lor concetăţeni iugoslavi ar trebui să mobilizeze interesul intelectual pentru invocatul proiect de reformă culturală.


1 În acepţiunea lor, străinul din ţară este acela ce are o altă limbă maternă decît cea a majorităţii, practică o altă religie decît cea a majorităţii, este purtător al altor simboluri decît acelea ale grupului majoritar etc. Asemenea forme culturale par să conserve şi să definească aşa-numitele grade diferite de cetăţenie în interiorul aceluiaşi stat şi ale aceleiaşi naţiuni (cf. Victor Neumann, "Conceptul de naţiune în România", 22, februarie 2006). Comunitarismul asociat etniei şi etnia asociată naţiunii nu au contribuit nicicînd la instituirea democraţiei. De valorile culturale existente au profitat cele două regimuri totalitare (vezi Victor Neumann, Neam, Popor sau Naţiune? Despre identităţile politice europene, Editura Curtea Veche, ediţia a II-a, 2005). Analiza faptelor şi explicaţiile teoretice din cartea mai sus citată nu se bazează pe trăsăturile Banatului contemporan şi nici pe istoria regiunii din vestul României, aşa cum susţine Vintilă Mihăilescu într-un articol din Dilema veche (cf. "De la naţiunea etnică la elogiul diversităţii", nr.250/2008). Ele privesc România în ansamblul său. Nu elogiul diversităţii e făcut acolo, ci e dezvoltată o ipoteză de lucru potrivit căreia observam că subsumarea oricărei recunoaşteri cultural-comunitare civismului şi naţionalului cu sens de civic ar trebui să fie o prioritate a gîndirii politice din România de astăzi. Privitor la istoria culturilor multiple ale Banatului - pe bună dreptate acestea i-au atras atenţia distinsului etnograf -, ele vor fi discutate într-un volum ce va apărea curînd sub titlul: Identitate şi Cultură. Studii privind istoria Banatului.

2 Ipotezele de lucru ce le avansez mă reprezintă şi ele contrazic sensul conferit noţiunii în documentele politice. Cum să fie mai multe naţiuni în acelaşi stat? Cred că ar fi de dorit să acceptăm că e vorba de mai multe grupuri sociale, culturale, religioase. Într-un înţeles raţional, care nu exclude sentimenul patriotic, naţiunea este statalitate, legislaţie, administraţie, nu şi comunitate. Adesea, neajunsurile din evidenţele ori statisticile oficiale româneşti se datorează amalgamării noţiunilor.

Nicole Neumann îl doreşte pe Beckham

Nicole Neumann, cea mai sexy femeie din Argentina

Sâmbătă 24 noiembrie 2007, 01:41 Nicole Neumann, cel mai bine cotat top model în Argentina, a fost desemnată într-o ediţie specială a postului de televiziune E! Entertainment Television drept cea mai sexy femeie din Argentina. Citeşte toată ştirea.

Victor Neumann – Timişoara în memoria colectivă contemporană
STUDIUL LUI Victor Neumann (profesor la Universitatea de Vest din Timişoara) – „Timişoara în memoria colectivă contemporană”, publicat în cadrul volumului „Revoluţia română din decembrie 1989. Istorie şi memorie”, se doreşte o analiză a specificităţii culturale a Timişorii, care ar fi contribuit la izbucnirea revoluţiei în acest oraş. „Practicarea plurilingvismului (cultura timişoreană a fost pentalingvă)” (pag. 22), „fizionomia multiculturală şi comportamentul critic moştenite de la fosta monarhie austro-ungară” (pag. 25) i se par d-lui Neumann esenţiale pentru definirea Timişorii.
Autorul are dreptate cînd observă convieţuirea în Timişoara a mai multor naţionalităţi. În 1919, cînd a devenit parte a României, cel mai numeros grup etnic al oraşului erau germanii, iar maghiara, fosta limbă oficială, era vorbită de majoritatea locuitorilor. Pentru timişorenii născuţi în perioada interbelică multilingvismul româno-maghiaro-german era un lucru obişnuit. Însă dl. Neumann neglijează un fapt: pentru generaţia născută în anii ’60-’70, adică pentru tinerii care au avut rolul principal în revoluţia din 1989, acest multilingvism e de domeniul trecutului.
Cauzele acestor schimbări sînt mai multe: dezvoltarea oraşului, care a dus la imigrarea de populaţie rurală, majoritar românească; plecarea masivă a germanilor şi evreilor; căsătoriile mixte (noţiunea de „melting pot” pare necunoscută autorului); stabilirea în zonă a unor persoane venite din alte părţi ale ţării (de la 1890 încoace, sporul natural al populaţiei Timişorii a fost practic zero, creşterile demografice s-au făcut aproape numai prin imigrare – vezi Ioan şi Rodica Munteanu – „Timişoara. Monografie”, editura Mirton, Timişoara 2001, pag. 142-147).

„În ceea ce priveşte minorităţile evreiască şi germană, regimul comunist a încurajat emigrarea”, scrie dl. Neumann, apreciind că politicile PCR „aveau similitudini izbitoare cu cele legionare şi antonesciene. Aidoma legislaţiilor rasiale ale regimurilor de extremă dreaptă ele urmăreau purificarea etnică” (pag. 26). Domnia sa se contrazice însă la aceeaşi pagină cînd remarcă că „eliberarea paşapoartelor de emigrare definitivă presupunea aşteptări de luni sau ani de zile”. Cred că nu guvernul român, ci guvernele israelian şi german au fost cele care au încurajat emigrarea evreilor şi germanilor. Statul român a pus beţe în roate acestei emigrări, fiind aspru criticat la vremea respectivă de organizaţiile de apărare a drepturilor omului.
„Planurile Securităţii lui Ceauşescu de a provoca un conflict româno-maghiar au fost dejucate”, opinează autorul (pag. 29). Aceste planuri mi se par totuşi nedovedite. În prima fază a revoltei, eforturile autorităţilor au fost de muşamalizare a cazului Tokes, nu de amplificare a conflictelor. Se ajunsese chiar să i se făgăduiască lui Tokes că se renunţă la evacuarea sa, dacă acesta convinge manifestanţii să plece acasă (vezi interviul dat de Laszlo Tokes imediat după revoluţie, publicat de Titus Suciu în „Reportaj cu sufletul la gură”, Editura Facla 1990). Abia în 20 decembrie 1989, cînd la Timişoara se declanşase deja greva generală, găsim prima menţiune a „iredentismului” în discursul oficial adresat populaţiei (cuvîntarea lui Nicolae Ceauşescu de la TVR). Acea cuvîntare viza însă mai ales locuitorii altor oraşe, dorind să oprească solidarizarea acestora cu Timişoara.
„Invocarea prezenţei străine, în special a maghiarilor din Ungaria veniţi la Timişoara pentru a agita spiritele, a făcut parte din diversionismul Serviciilor Secrete ale lui Ceauşescu”, mai scrie dl. Neumann (pag. 30). Domnia sa confundă diversiunile politicianiste de după revoluţie cu revoluţia. Într-adevăr, DUPĂ revoluţie au apărut prin presă diverse relatări, deseori din partea unor foşti securişti, despre o presupusă prezenţă străină în revoluţia timişoreană. Nu cunosc însă nici o dovadă documentară (şi nici dl. Neumann nu ne oferă) că Serviciile Secrete ar fi invocat ÎN TIMPUL REVOLUŢIEI vreun rol esenţial al maghiarilor veniţi din Ungaria în desfăşurarea acesteia.
„Revoltele s-au datorat întîi de toate muncitorimii” observă corect autorul, apreciind că „o bună parte a ei moştenise sau îşi însuşise vechiul model cultural al Timişoarei” (pag. 32). Este discutabil dacă acest vechi model cultural habsburgic, idealizat de autor, a avut rolul determinant. Modelul cultural comunist al rolului conducător al clasei muncitoare poate a avut o influenţă mai mare. În 20 decembrie 1989 muncitorii timişoreni, intraţi în grevă generală, au ieşit la demonstraţie grupaţi pe întreprinderi, cum se întîmpla şi la demonstraţiile organizate de PCR. Modelul cultural naţionalist, care include ideea jertfei pentru ţară, deasemeni a avut un rol.
În continuare, în capitolul „O perspectivă asupra Timişoarei contemporane”, autorul deplînge pierderea vechiului model cultural timişorean după revoluţie, datorită „nou-veniţilor”. „Studiile sociologice ne arată că după 1989 Timişoara nu a mai avut resursele necesare să asimileze nou-veniţii”. Din păcate, nu este indicat nici un asemenea studiu. „Populaţia Timişoarei din anul 2005 este diferită chiar şi comparativ cu aceea care a iniţiat revoltele României în decembrie 1989 (…) Nou-veniţii sînt adesea neiniţiaţi în privinţa istoriei, a arhitecturii şi a bunurilor comune ale oraşului (…) Competiţia este foarte dură şi adeseori, lipsită de corectitudine. Ea este generată mai ales de nou-veniţii ce rîvnesc la obţinerea unor locuri de muncă în toate sectoarele, dar şi a poziţiilor în vîrful instituţiilor”, continuă autorul (pag. 39-40), contestînd „iluzia mai vechilor timişoreni că lucrurile nu s-au schimbat în sens major” şi apreciind că „românizarea grabnică din ultimii ani a oraşului a fost una de natură politică” (pag. 40). Deci, Ceauşescu ducea politici de „purificare etnică”, dar abia după moartea lui s-a realizat „românizarea grabnică”. Refuzul majorităţii „vechilor timişoreni” de a deplînge cele observate de dl. Neumann are totuşi un temei: Toate recensămintele efectuate în Timişoara din 1880 încoace au arătat că „nou-veniţii”, adică persoanele născute în altă parte, sînt majoritare în oraş (vezi Ioan şi Rodica Munteanu – „Timişoara. Monografie”, editura Mirton, Timişoara 2001, pag. 146). Nimic esenţial nu s-a schimbat, „nou-veniţii” au fost parte a istoriei Timişoarei în epoca habsburgică, în cea interbelică, în cea comunistă şi în cea prezentă. Au fost parte şi în revoluţia din 1989.
Nu cunosc vreun studiu exhaustiv pe această temă, însă am avut prilejul să discut cu destui revoluţionari. În cartea mea „Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost”, publicată în 1997, sînt prezentate 49 cazuri din revoluţie, din care 21 ucişi, 20 răniţi, 6 arestaţi şi 2 răniţi şi arestaţi. În 42 de cazuri am prezentat în carte şi locul naşterii. Din aceste 42 de cazuri, numai în 8 protagoniştii sînt născuţi în Timişoara, în alte 6 locul naşterii este judeţul Timiş, iar în 28 de cazuri persoanele respective s-au născut în afara Timişoarei sau judeţului Timiş.
Observ asemănarea dintre nemulţumirea faţă de „nou-veniţi” a domnului Neumann şi cea a activistului comunist Cornel Pacoste, condamnat la 10 ani închisoare pentru participare la reprimarea revoluţiei. Acesta, la şedinţa de partid din 18 decembrie 1989 ţinută cu directorii întreprinderilor din Timişoara, considera drept cauză a tulburărilor din oraş faptul că „au fost aduşi din alte localităţi diferiţi oameni care au fost angajaţi la diferite instituţii şi aceştia, nefiind coordonaţi cum trebuie, au amplificat această stare necorespunzătoare” (Asociaţia „Memorialul Revoluţiei” - „Procesul de la Timişoara”, vol. IV, editura Mirton 2006, pag. 2112 – mărturia lui Ioan Paştiu, director al întreprinderii „Optica”; vezi şi intervenţia inculpatului Pacoste, pag. 1988-1989, unde acesta insistă să se consemneze că la acea şedinţă a spus că autorii distrugerilor revoluţionare nu sînt „bănăţeni de bună credinţă”). Comunistul Pacoste voia să creeze mitul vechilor timişoreni credincioşi partidului, în contrast cu nou veniţii zurbagii, neintegraţi comunităţii. Anticomunistul Neumann vrea să creeze mitul vechilor timişoreni care au făcut revoluţia, în contrast cu nou veniţii care au alterat spiritul oraşului.
Dacă definim multiculturalismul drept „profesarea limbilor care au marcat destinul oraşului modern”, cum face dl. Neumann (pag. 41), Tîrgu Mureş sau Miercurea Ciuc sînt mai multiculturale decît Timişoara. În Timişoara, minorităţile etnice sînt în proporţia necesară pentru a reprezenta un ferment al societăţii, fără să existe însă vreun grup etnic destul de numeros pentru a pune în discuţie caracterul românesc al oraşului; astfel, fără să existe tensiuni interetnice notabile.
„Banatul şi Timişoara erei multilingve şi multiculturale se conservă doar pentru o minoritate a locuitorilor” (pag. 41), este concluzia domnului Neumann, la care subscriu, cu amendamentul că aceasta era deja o realitate în 1989, mai ales pentru generaţia tînără, cea mai activă în revoluţie. Multiculturalismul acestei generaţii se rezumă astfel: Minorităţile naţionale vorbesc la perfecţie limba română; românii, cu mici excepţii, habar n-au de limba şi cultura naţionalităţilor conlocuitoare. În 1989 aproximativ 80% din timişoreni erau de naţionalitate română (82,1% la recensămîntul din 1992). De aceea, cred că domnia sa exagerează rolul multilingvismului şi multiculturalismului populaţiei Timişorii în analiza evenimentelor din 1989, cît şi amploarea schimbărilor petrecute în oraş după revoluţie.
Notă: Autorul acestui comentariu face parte din grupul minoritar al timişorenilor născuţi la Timişoara.

Din postura de istoric, ce va deranjeaza cel mai tare din trecutul Romaniei?
Eu, ca istoric, nu am voie sa fiu deranjat. In primul rand, trebuie sa ma eliberez de umorile pe care le am, de simpatii, in masura in care este posibil pentru o fiinta umana. In ceea ce priveste munca istoricului, ea trebuie sa se constituie, pe cat posibil, intr-o analiza a textelor documentare, a documentelor, un studiu sistematic in care intereseaza pe de o parte informatia, iar pe de alta parte cunoasterea informatiei, dupa ce am reusit sa o selectam si sa o intelegem. Fara intelegere nu exista cunoastere. Dupa ce am ajuns la faza aceasta, abia apoi putem sa incercam o judecata de valoare. Aceste etape, ignorate indeobste de istoriografia romana, au facut ca sa existe diverse disfunctionalitati in cunoasterea istoriei, diverse probleme in ceea ce priveste trecutul mai indepartat sau mai apropiat. Noi observam astazi ca exista o incercare de rescriere a istoriei, insa la o buna parte, daca nu gresesc, chiar la o majoritate, lipseste metodologia moderna de lucru, in care istoricul se lasa prea mult angajat in partide politice, in dispute ideologice, in problemele societatii civile, uitand de fapt ca discursul sau trebuie sa aduca o nota academica de seriozitate, de rigurozitate.
Va referiti cumva, printre altele, la recent infiintatul Centru de istorie al romanilor, sponsorizat considerabil de Gigi Becali, o institutie bizara care a anuntat ca isi propune sa rescrie istoria Romaniei?
Patronajele acestea, care vin dinspre zona politicului, fac de asemenea un deserviciu, pentru ca nu va putea sa fie obiectiv acela care primeste de la patronul lui mesaje si indicatii pretioase, de genul „mie sa imi scrii istoria asa, mie sa imi faci biografia asa, sa prezinti lucrurile asa cum le stiu eu din povestile bunicii”. Acest aspect ne readuce in faza cronicarului medieval, care era pendinte de nobil, de casa parohiala, in care preotul sau nobilul ii spunea ce trebuie sa scrie si cum ar vrea el sa isi imagineze propria lui viata. Istoricul este, imi place sa cred, una dintre persoanele complexe, pregatite atat in domeniul propriu-zis al istoriei, cat si in domeniul sociologiei, al filozofiei, al stiintelor politice, al stiintelor comunicarii, chiar al lingvisticii. Dupa mine, istoria si istoricul sunt intr-o relatie de interdependenta, cu conditia ca istoricul sa se ridice deasupra materialului faptic, sa fie in stare sa selecteze, sa nuanteze, sa interpreteze, sa priveasca trecutul cu detasare. Atata vreme cat sunt prea multe implicatii intr-o generatie sau alta, nota de subiectivitate va reiesi din textul acela. Din aceasta cauza, multe dintre creatiile istoriografice nu rezista in timp. Iata, astazi descoperim ca Nicolae Iorga era extrem de subiectiv cand scria despre Stefan cel Mare sau despre Mircea cel Batran, ori Petre Panaitescu atunci cand isi elabora cartile despre medievalul romanesc. Chiar si istorici contemporani cu noi care au scris despre secolul al XVIII - lea sau al XIX – lea au scos in evidenta personaje precum Tudor Vladimirescu sau personalitatile Revolutiei de la 1848 si au facut foarte multe confuzii, reusind sa construiasca doar niste mituri, fara sa incerce si demitizarea, nuantarea lucrurilor, fara sa aiba posibilitatea de a contextualiza. Nu uitati ca multi dintre istoricii romani nu sunt familiarizati cu istoria zonei, adica a arealului sud-est european si central-european. Romania este intre doua spatii, ceea ce face ca influentele sa fie multiple: bizantine, turcesti, rusesti si ucrainene, care vin dinspre est, sau influente austro-ungare si germane, care vin dinspre vest. Deci, este multiplu codata, cum imi place mie sa spun, multiculturala, cum a spus in piesa Hausvater. Am mostenit foarte multe lucruri. Tarile Romane au fost sub dominatie fanariota. Ei bine, au mostenit multe. De aceea il avem pe Caragiale in cultura romana, nu? Din aceasta lume greceasca ni s-au transmis numeroase lucruri, care exista si astazi. Nu numai ortodoxia. Sunt multe alte elemente, chiar de comportament, de filozofie a vietii, care sunt similare. Pe urma, exista lucruri din cultura germana care au fost mostenite, mai ales in Ardeal, Banat si Bucovina, de la constructia caselor si pana la facutul mancarii. Astea nu pot fi ignorate
Decriptarea istoriei recente e uneori dificila. Totusi, v-as provoca intrebandu-va daca in 1989 a fost sau nu revolutie in Romania?
Am studiat lucrul acesta, pe de o parte cu materialele avute la dispozitie (marturii), cu stiinta pe care am dobandit-o prin studiul revolutiilor din alte parti ale lumii, prin decodarea sensului cuvantului „revolutie”. E foarte greu sa avem un punct de vedere personal asupra a ceea ce a fost 1989. In orice caz, trebuie treptat-treptat sa ajungem la a vedea ca o referinta acest 1989. Asa cum natiunea franceza se raporteaza la 1789, asa cum am fost obisnuiti sa vorbim despre 1848 al Europei, trebuie ca si Romania sa se raporteze la decembrie 1989. Din punctul meu de vedere, in 1989 a fost o revolta populara, in primul rand, care nu a fost pregatita din timp, cu un program si cu o miscare de disidenta articulata, asa cum a existat in Cehoslovacia, Polonia sau Ungaria. Asta a facut ca prin spontaneitate sa se desfasoare evenimentele la Timisoara si la Bucuresti. Sigur ca exista diverse zvonuri care circula in legatura cu provocarea demonstratiilor. Nu este relevant, din punctul de vedere al unui istoric, ci faptul ca populatia a iesit in strada. Credeti-ma ca zecile de mii de demonstranti care au aparut in Piata Revolutiei, in 1989, in Timisoara, nu aveau informatia necesara in legatura cu ceea ce va fi in minutul urmator, ca sa spun asa. Erau dornici doar de un lucru, sa rastoarne sistemul, sa se vada eliberati de dictatura comunista.
Legandu-ma de ce s-a intamplat recent la Budapesta – violente surprinzatoare, ce amintesc de anii ’90 in Bucuresti – as vrea sa stiu daca in Romania credeti ca mai sunt posibile mineriade, revolutii, confruntari interetnice?
Statele est-europene si central-europene au fost intotdeauna nesigure. Asa cum observa foarte bine un analist occidental, Jonathan Eyal, aceste state au surprins pana si prin faptul ca au declansat la unison revolutia in 1989, pentru ca, in general, sunt privite ca state nesigure. Vestul Europei, ca si Statele Unite ale Americii, nu pune mare baza pe ceea ce spune sau face in politicile externe Europa de Est, fie ca e vorba de Polonia, Ungaria, Romania sau Bulgaria. Partenerul principal in Europa de Est e Rusia, si pentru americani, si pentru Uniunea Europeana. Principala piata a comertului U.E. este Federatia Rusa. Deci, statele est-europene si cele central-europene, redefinite asa dupa 1989 – Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia – sunt state nesigure, din punct de vedere al evolutiei. Nu exista o articulare foarte exacta, iar publicul deseori nu este pregatit. De-a lungul timpului, si prin calatorii repetate in Occident, mi-am dat seama ca principala discrepanta este de natura sociala. Sunt state stabile, precum Marea Britanie, Franta, Germania, care primesc milioane de emigranti, si altele instabile, ca si cele din Europa de Est, care nu pot sa isi gestioneze propriul popor. Deci, avem o instabilitate nu numai de natura politica si administrativa, dar si de natura sociala. Migrarile dinspre aceste state, care sunt masive... Iata, Marea Britanie isi pune mari probleme in acest moment cu privirea la urmatoarea emigratie romano-bulgareasca in statul lor. Oamenii aceia sunt responsabili, gandesc in perspectiva. Nu vor sa ii surprinda ianuarie 2007. Asta spune foarte mult de avansul pe care il au. Tranzitia spre modernitate in Europa de Est si de Sud-Est, si chiar si in Europa Centrala, s-a desfasurat mult mai tarziu decat in Europa de dincolo de Rin. Este vorba de un decalaj in timp de 100 de ani. In vreme ce 1750 – 1850 este perioada in care principatele germane, dar si o buna bucata din Franta trec la o modernitate profunda, din punct de vedere social, economic, administrativ, in Europa de Est abia 1848 putem spune ca este inceputul. Deci, intre 1848-1914 se desfasoara acest fenomen. Decalajul acesta a ramas si se vede la nivelul societatii.
Dintre comunism si fascism, pe care din cele doua sisteme l-ati alege sa fie exponentul inumanului?
Amandoua.
In egala masura?
Trebuie sa facem distinctiile necesare, pentru ca altfel nu putem sa discutam despre cele doua pericole, despre cele doua rele care s-au intamplat in secolul XX, in Europa. Trebuie sa identificam in ce consta raul fascismului, al nazismului si in ce consta raul suprem al comunismului. Daca facem o egalizare intre cele doua, vorbim din acelasi punct de vedere despre Gulag si Auschwitz, vom ajunge la anihilarea fenomenului in sine. Este necesar sa le cunoastem pe amandoua, cu particularitatile lor. Evident ca discursul nazismului sau al fascismului, dar mai ales al nazismului, care, ca ideologie, este o particularitate in interiorul extremei drepte, a avut cuprins in el ideea de eliminare fizica a persoanelor, de exterminare. Comunismul nu l-a avut, dar a procedat la fel. A numara cate victime a avut Hitler si cate Stalin este un lucru care nu e de dorit, pentru ca nu prin prisma asta judecam sau, ma rog, incercam sa intelegem si la un moment dat condamnam, respectiv ne dezicem de aceste fenomene. Asadar, nu judecam prin statistica, ci prin particularitatile de regim, de tip ideologic. Putem gasi similaritati. Iata, minciuna este practicata si de unii, si de altii. Nu trebuie sa condamnam fascismul de pe pozitii comuniste sau sa condamnam comunismul de pe pozitii fasciste. Aceasta este un lucru fundamental. Deseori se aluneca spre o condamnare in bloc si se ajunge la pozitii nationaliste, xenofobe, de genul „strainii ne-au adus comunismul”. Comunismul trebuie condamnat, dar in mod rational si de pe pozitii democratice.
Daca vi s-ar cere sa numiti cea mai mare greseala comisa de Romania in ultimele doua secole, asupra careia v-ati opri?
Sunt mai multe greseli, pe langa merite, evident. Una dintre probleme e arderea etapelor. Nu poti sa construiesti ceva fara sa incerci sa pui fundament. In ceea ce priveste fundamentul, noi vorbim despre constructia unei clase de mijloc, de constructia unei societati civile si de asigurarea unui nivel de trai acceptabil pentru majoritatea populatiei. Toate acestea pornesc de la educatie. In absenta unei educatii pentru marea masa, in Romania s-au creat discrepante, uneori enorme, si in istoria secolului XIX, si in cea a secolului XX. Acesta este o greseala care face ca si astazi comunicarea intre straturile sociale sa fie foarte dificila.
Identificati in Romania ultimilor ani „boli” istorice recurente?
Da, una dintre boli este absenta binelui de obste, care functioneaza din vremea lui Cuza si pana astazi. Nu ne intereseaza marea masa, nu ne intereseaza saracia, nu ne intereseaza promiscuitatea in care se traieste, nu ne intereseaza faptul ca avem o parte din tineret care nu primeste educatia necesara pentru a face fata provocarilor contemporane.
Am vazut impreuna un spectacol formidabil – Athénée Palace Hotel – in care regele Carol al II – lea apare ca un conducator corupt, preocupat de inavutire. Care credeti ca e perceptia actuala a romanilor fata de casa regala?
Pe scurt, romanii o percep destul de bine si in crestere, pe fondul in care sunt nemultumiti de evolutia clasei politice. Exista posibilitatea romanului de a se mandri cu ceea ce a facut casa regala. Vorbesc acum la modul general, pornind cu Carol I, care este cel mai cunoscut dintre fauritorii Romaniei moderne si care, cu adevarat, a pus temelia unei europenitati a Romaniei. Apoi, Ferdinand, care realizeaza statul unitar national prin integrarea Transilvaniei, Banatului, Bucovinei, Basarabiei, Dobrogei, a Cadrilaterului in spatiul romanesc. In ceea ce-l priveste pe Carol al II–lea, sigur ca exista multe controverse, dar si el a fost o personalitate cu foarte multa informatie, cu multe legaturi in lumea europeana. Regele Mihai spune ca statea adeseori in preajma tatalui sau si avea de invatat multe. Numeroase lucruri s-au pus pe seama lui Carol al II–lea. Exista si la nivelul celorlalte personalitati ale Romaniei tot atat de multe trasaturi de coruptie sau ambiguitati.
Interviu realizat de
Cosmin LUNGU
http://www.focusvest.ro/diverse/index1.html