Peltz[v]

Autobiografia scriitorului evreu Isac Peltz




Sînt născut la Bucureşti, în ziua de 12 februarie, anul 1899. Tata descindea dintr-o veche familie rabinică, stabilită la Botoşani. Mama era bucureşteancă, fiică de muncitori, ea însăşi cusătoreasă. Şcoala primară am făcut-o la Bucureşti, la "Moria", iar patru clase gimnaziale le-am făcut tot la Bucureşti, la Liceul "Cultura". Tata ţinea să devin rabin, dar înclinaţiile mele literare se împotriveau proiectului său. Am învăţat, totuşi, cîtva timp ebraica, studiind şi unele tratate talmudice.
Atît în şcoala primară, cît şi în gimnaziu scriam versuri şi proză şi ţineam conferinţe cu caracter general-cultural: despre literatura română clasică şi contemporană, despre opera cîte unui autor, despre diferitele curente literare.
Pe cînd aveam vîrsta de 11 ani, mi-a murit mama.
Foarte sărac, tata n-a putut să mă ţie mai departe la şcoală.
Ca să-mi cîştig existenţa, am intrat, la acea vîrstă fragedă, ca practicant într-un birou comercial.
Tot timpul scriam şi activam în cercul cultural "Cultivarea", al cărui preşedinte am şi fost.
La vîrsta de 16 ani am intrat ca redactor la "Gazeta ilustrată", revistă care, precum îi indică şi titlul, tindea să fie o oglindă a actualităţii. Făceam corectura şi cronici literare.
La aceeaşi vîrstă am scos o cărţulie: "Menirea literaturii". În anul 1918 am intrat, ca redactor, la ziarul "Scena", unde publicam cronici literare şi teatrale, precum şi literatură (poeme în proză şi schiţe).
Acolo, la "Scena", l-am cunoscut pe academicianul de azi Barbu Lăzăreanu, cu care m-am împrietenit.
În 1918, am publicat într-o colecţie literară populară o nuvelă:"Sfafia Roşie" Tot în anul 1918, am fost redactor al revistei "Literatorul", de sub conducerea poetului Alexandru Macedonski.
Publicam tot felul de schiţe, nuvele şi eseuri, cărora nu le acord azi nici o importanţă. Am publicat, între alte cărţulii, o plachetă de poeme în proză: "Fiori".
În anul 1918, cînd bandele huliganice au pornit împotriva cartierului evreesc, am făcut parte din auto-apărarea organizată de elementele progresiste evreeşti.
La 1920 am fost secretar cultual al "Căminului Uniunii Evreilor Români", organizaţie democrată, unde activau şi academicianul Barbu Lăzăreanu, publicistul dr. Algazi, mai tîrziu directorul ziarului "Luptătorul", şi M.Z. Sărăţeanu, membru în Comitetul Democratic Evreesc, C.C.
Am intrat, apoi, ca redactor la ziarele "Adevărul" şi "Dimineaţa", conduse de Constantin Mille.
Publicam cronici literare şi filozofice şi făceam şi secretariat de redacţie.
La 1920 am fost redactor principal la ziarele "Izbînda" şi "Avîntul", ocupîndu-mă şi de revista "Cuvîntul liber", preluată de editura "Izbînda", de la Constantin Graur.
În "Cuvîntul liber", am publicat, de asemenea, literatură şi cronici literare.
În anul 1921, la vîrsta de 22 de ani, m-am însurat.
Am doi copii, două fete: Ernestina şi Leia.
Prima este pictor-desenator, făcînd parte din Sindicatul Artelor Plastice şi din PMR, provenită din PCR.
A doua este elevă la Şcoala tehnică sportivă.
Pe baza studiilor teologice - foarte rudimentare - am fost dispensat de armată. (Teologii de toate riturile erau dispensaţi de armată).
În anii următori, 1921, 1922, 1923, 1924, am scris concomitent la ziarele: "Adevărul", "Dimineaţa", "Lupta", "Opinia" (Iaşi), "Curierul" (Brăila), "Egalitatea", "Neamul Evreesc", "Îndreptarea", "Rampa", "Curierul israelit", "Facla".
Am colaborat, cu proză (schiţe, nuvele, fragmente de roman) la revistele: "Sburătorul", "Viaţa Românească", "Flacăra", "Cuvîntul liber", "Umanitatea", "Sinteză", "Tiparniţa literară", "Adevărul literar şi artistic", "Vremea", "Viaţa literară", "Şantier", "România literară".
Am dirijat revistele literare "Caete lunare" (1925-1928) şi "Zodiac" (1926-1932).
La aceste reviste, conduse de mine, au colaborat, între alţii, Ion Călugăru, Camil Petrescu, F.M.Maxy, Cicerone Theodorescu, Radu Boureanu, Eugen Jebeleanu, Andrei Tudor.
În anul 1925 am scos cartea: "Fantoşe vopsite" (schiţe şi nuvele).
Cam în aceeaşi epocă, un cunoscut de-al meu, colonelul I.T. Ulic, mi-a propus să mă înscriu în Loja masonică.
Am acceptat şi am fost primit în Loja masonică, pe care am frecventat-o cîteva luni: am plecat de la masoni pentru că lucrările lojei nu m-au interesat.
În anii 1926-1930 am fost redactor la ziarul "Lupta", de sub direcţia lui Emil D. Fagure.
După încetarea apariţiei ziarelor "Izbînda" şi "Avîntul", l-am rugat pe fostul lor director, Nicolae Maxim, să-mi găsească un post undeva potrivit aptitudinilor mele de scriitor şi ziarist.
El mi-a găsit un loc la Serviciul Presei din Ministerul de Interne, unde mă ocupam de colecţionarea ziarelor.
După un an, am plecat fiind ocupat cu scrisul.
În anul 1929, subsecretar de Stat de Interne fiind prof. D.R. Ioaniţescu, am fost numit de către acesta în Serviciul presei ca translator, iar în anul 1930 tot D.R. Ioaniţescu m-a recomandat profesorului Victor Cădere, numit secretar general al Ministerului de Interne şi directorul general al Siguranţei Statului, care m-a transferat la cabinetul său, unde citeam ziarele franceze.
În anul 1933 am demisionat.
În anul 1929 am scos romanul "Viaţa cu haz şi fără a numitului Stan.
În anul 1930, am fost ales preşedinte al "Cercului ziariştilor din Bucureşti", din comitetul căruia făceau parte ziarişti profesionişti.
Am fost membru al "Uniunii Ziariştilor Profesionişti", al Sindicatului Ziariştilor din Bucureşti, al "Asociaţiei Presei din România" şi al Societăţii Scriitorilor Români.
În anii 1932-1940 am redactat revista "Presa politică şi financiară", devenită "Presa financiară".
În noaptea de 22 spre 23 ianuarie 1941, o bandă de legionari mi-au asaltat casa, hotărîţi să mă omoare.
Am fugit, cu nevasta şi copiii.
Legionarii mi-au devastat toată casa, mi-au spart mobila, mi-au ars manuscrisele etc.
În anul 1942, guvernul fascist al lui Antonescu m-a scos din casă: am rămas întreaga familie compusă din 9 persoane, pe drumuri.
În anul 1932 am tipărit, în Editura "Cugetarea", romanul: "Horoscop".
Cartea e interesantă, cred, prin limba pe care o întrebuinţez, mai exact: printr-o serie de invenţii verbale.
În anul 1933 am tipărit în Editura "Cultura Naţională" romanul "Calea Văcăreşti", în două volume.
Acest roman a avut mulţi cititori.
A fost tradus complet (tot în două volume) şi în limba maghiară, în anul 1934, în Editura "Pharos".
Despre "Calea Văcăreşti" s-au scris sute de cronici literare, eseuri şi studii, s-au organizat, pe tema cărţii, simpozioane literare, s-au ţinut conferinţe în săli publice şi la "Radio". (La "Radio" a vorbit elogios despre roman profesorul Al. Rosetti, academicianul de azi şi rectorul Universităţii din Bucureşti).
În anul 1934 sau 1935 am tipărit în Editura "Adevărul" romanul "Foc în Hanul cu tei", în două volume.
Critici ca E. Lovinescu şi G. Călinescu au consacrat cărţii studii aprofundate.
Acest roman înfăţişează aspectul social al vieţii diferitelor pături evreeşti de la noi şi are un carater progresist.
În anul 1935 am tipărit în Editura "Alcalay" romanul "Actele vorbeşte", o satirizare a micii burghezii funcţionăreşti.
În anul 1936 am tipărit în editura "Adevărul" romanul "Nopţile domnişoarei Mili", care înfăţişează drama unei fete orfane.
Titlul romanului putea da loc la interpretări greşite; cine l-a citit, însă, şi-a dat seama că era vorba de o carte de multiple experienţe sufleteşti.
În anul 1936 am tipărit, în editura "Naţionala-Ciornei", romanul "Ţară bună", carte care poate fi considerată ca anti-cosmopolitistă.
În anul 1937 am tipărit, tot în editura "Naţionala-Ciornei", romanul "Pui de lele", de asemenea cu un pronunţat caracter anti-cosmpolit.
În acelaşi an, am publicat, în editura "Cartea Românească", romanul: "Deabuşilea".
Nu găsesc de cuviinţă să stărui asupra romanului "Amor încuiat", editat la "Vremea", sau asupra "Evocărilor", editat de "Biblioteca pentru toţi", cărţi cărora azi, ca şi diverselor poeme în proză şi eseuri publicate, nu le acord nici o semnificaţie.
În schimb, cred că romanul "Moartea tinereţelor", apărut în editura "Adevărul", în anul 1938 sau 1939 are o valoare phihologică.
În 1939 sau 1940 am tipărit romanul "De-a viaţa şi de-a moartea".
"Adevărul" în anul 1938 sau 1939, are o valoare psihologică.
În anii 1940-1942 am fost la secţia culturală a Federaţiei Comunităţilor Evreeşti.
De acolo, am fost concediat de Centrala Evreilor din România, în primele zile ale instalării acesteia.
În anul 1942 am fost luat la munca obligatorie pentru evrei (la zăpadă). După ce am terminat munca la zăpadă, am cerut să fac o muncă potrivită profesiei mele.
Am fost trecut la un serviciu de statistică şi apoi redactor la "Gazeta evreească".
În anii 1942-1944 am scris la "Gazeta evreească", la care mai colaborau: M. Schwartzfeld, decanul Presei evreeşti, Camil Baltazar, dr. M.A. Halevy, A. Axelrad-Luca, A. Verea, Ioan Massoff, L. Paul, M. Schrager, I. Seno, F. Aderca şi alţii.
Toate articolele mele priveau problema asistenţei.
După 23 august 1944, şi anume începînd cu sfîrşitul anului 1944, şi continuînd pînă în anul 1946, am fost redactor la ziarul "Drapelul".
În anii 1946-1948 am fost redactor la ziarul "Era Nouă".
Toate, absolut toate articolele mele, erau închinate luptei clasei muncitoare. De la 1946, continuînd şi azi, colaborez la ziarul "Neamul Evreesc".
Tot după 23 august, am activat în "Apărarea Patriotică", sectorul de Negru şi în "Arlus", unde am ţinut o serie de conferinţe.
Am făcut parte din comitetul central al Uniunii Evreilor Români, organizaţie democrată prezidată de M.Z. Zărăţeanu, deputat Eduard Manolescu şi av. D. Rosenkranz.
Am fost secretar cultural al acestei organizaţii în care calitate am organizat în anul 1948 o serie de plenare culturale la care au participat şi luat cuvîntul şi delegaţi ai CDE.
Personal am ţinut o serie de conferinţe la "Dalles", la ateneul popular "Eliezer Steinber" şi UER despre "Congresul de la Vroclav", "Misiunea scriitorului", "Folclor" etc., toate pe linie progresistă.
Toate articolele mele tind la promovarea idealurilor clasei muncitoreşti în mersul ţării noastre spre socialism.
Tot după 24 august 1944, şi anume în anul 1946, am tipărit, în editura "Veritas", romanul "Israel însîngerat", care înfăţişează o parte din suferinţele masselor evreeşti în timpurile de prigoană ale regimurilor fasciste legionare şi antonesciene.
În anul 1949 am tipărit, în editura "Forum" preluată de "Editura de Stat", romanul "Vadul fetelor".
Aici am preocupări vădit sociale, precum a observat şi criticul literar al revistei "Flacăra", într-o amplă recenzie publicată în luna martie a.c.
Am publicat în editura "Cartea Poporului" a Uniunii Scriitorilor din RRR nuvela "Avrumţă se biruie pe sine", care constituie o pledoarie pentru reîncadrarea elementului pozitiv evreesc în cîmpul muncii.
Nuvela s-a imprimat în 30.000 de exemplare.
Activez în "Arlus".
Sub auspiciile "Arlus"-ului am ţinut în Capitală mai multe conferinţe despre Puşkin şi Gorki.
Am ţinut, de asemenea, o conferinţă la ateneul "Eliezer Steinberg" - sub auspiciile Comitetului Democrat Eveesc - despre "Procesul de la Iaşi".
În cercul de studii al "Arlus"-ului (comisiunea culturală) am ţinut mai multe prelegeri despre "Artistul sovietic în faţa vieţii". "Maxim Gorki, precursor al luptei anti-fasciste şi pentru pace", Jdanov, Maiacovski etc.
Un fragment de roman ("Puşa") a fost tradus în limba franceză de prof. Mario Roques şi a apărut în editura "Vigneux" din Paris, în anul 1946.
Sînt membru al Uniunii Scriitorilor din RPR.
Actualmente lucrez la un roman pe care l-am intitulat "23 august".
Relaţiile despre mine cred c-ar putea da: Mihail Sadoveanu, vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, membru al Academiei PRP şi preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor din RPR, A. Toma, membru al Academiei din RPR şi directorul general al Editurii de Stat, Gala Galaction, membru al Academiei din RPR, academicianul Barbu Lăzăreanu, Zaharia Stancu, deputat, scriitor, directorul general al Teatrului Naţional şi preşedinte activ al Uniunii Scriitorilor din RPR, Al. Kiriţescu, scriitor, George Silviu, scriitor, ziarist, fost secretar general al Ministerului de Interne, Perpessicius, critic literar, membru al Academiei din PRP, K. H. Zambaccian, om de litere şi critic de artă, director al "Romartei", M.Z. Sărăţeanu, fost preşedinte al Uniunii Evreilor Români, actualmente membru în Comitetul Central al Comitetului Democrat Evreesc, N. Tija, ziarist, secretarul ziarului "Viaţa Sindicală", Ştefan Voicu, preşedintele Sindicatului Ziariştilor Profesionişti şi responsabil-adjunct al ziarului "Scînteia", Traian Şelmaru, redactor al ziarului "Scînteia", Giosana Pasana, scriitoare şi ziaristă, Ioana Postelnicu, scriitoare, Iacob Gropper, scriitor, profesor Al.Rosetti, membru al Academiei din RPR, rector al Universităţii din Bucureşti şi director general al Editurii pentru literatură şi artă, F.M. Petre, scriitor, Liviu Bratoloveanu, scriitor, g-ral Constantin Argeşanu, scriitor, avocat, D. Rosenkrantz, Radu Boureanu, scriitor, laureat al Academiei din RPR, Camil Baltazar, scriitor, Petre Bellu, scriitor, Ion Pribeagu, scriitor, Scarlat Calimachi, scriitor, Sandu Eliad, regizor, Ion Pas, fost ministru, scriitor, Ştefan Tita, fost secretar general al Ministerului Artelor, Titu Florescu, secretarul general al ziarului "Universul", "Victor Eftimiu, scriitor, membru al Academiei din RPR, Mihail Sorbul, scriitor, avocat Iancu Weissman de la Editura pentru Literatură şi Artă, Isaia Răcăciuni, scriitor, Ieronin Şerbu, scriitor, prof. dr. M. Popper, deputat, preşedintele Uniunii Federaţiilor de Comunităţi Evreeşti, Iacob Scharfştein de la "Cartea Rusă", Iulius Finteanu, de la librăria "Cartea Rusă", I. Ludo, scriitor, Vlaicu Bîrna, scriitor, Olga Solomon Podoleanu, funcţionează la Cooperativa librăriei "Victoria", I. Semo, director general la Centrometal. B. Diamant, ziarist, I. Cassian (de la "Arlus"), S. Albu, ziarist, funcţionar la "Editura de Stat", A. Axelrad-Luca, ziarist şi scriitor, M. Savil, scriitor, funcţionar la Academia RPR.
Toată puterea mea de muncă înţeleg s-o consacru Republicii Populare Române în mersul ei spre socialism. Toată activitatea mea o închin clasei muncitoare şi idealurilor ei care stau la temelia marxism-leninismului.

http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=5157&format=html

Cinci morţi, nici un mormânt

În faţa mea stă un om, aflu cu stupoare că a trecut de 90 de ani, este născut în 1919, pe când România era Mare, iar părinţii mei, copii mici. Îl cheamă Silvain Oişiovici, mama sa a trăit o lungă perioadă în Franţa, astfel că un frate şi o soră purtau tot nume franţuzeşti. Este primul soţ al Tiei peltz, a locuit cu scriitorul I. Peltz, pe strada Traian 21, a întreţinut familia , care, artişti fiind , nu aveau venituri sigure niciodată, Peltz a fost chiar un stâlp al cefenelei Capşa, nu numai „pictorul” Căii Văcăreşti. Deşi umblă cu un cadru, nu iese din casă, mintea acestui om este vie, ştie să glumească, scrie epigrame şi poeme lirice, îşi aminteşte aminunte din tinereţea sa, îni oferă o carte primită de la scriitorul Ştefan Cazimir despre povestea vieţii lui I. Peltz, despre procesul care l-a trimis în închisoare pe aproape trei ani. Nu a reuşit decât să înceapă studiile superioare în farmacologie, pentru că a fost bătut şi izgonit de studenţi legionari. Părinţii i-au fost deportaţi în Tramsnistria şi nu s-au mai întors. Fratele era, ca şi el, la Bucureşti, a lipsit o zi de la munca obligatorie, fiind angajat la un patron care nu-l mai plătea ,dacă nu făcea munca din ziua respectivă, astfel că a fost condamnat la trei luni detenţie. Nenorocul, dar nu era nenenoroc, ci mult mai mult mult, face ca regimul Antonescu să emită un ordin prin care cei care lipseau de la munca obligatorie ( desigur, neplătită) sp fie deportaţi în Transnistria, astfel că pentru o singură faptă omul a primit două pedepse succesice. Nu numai el, soţia, copilul sunt şi ei deportaţi fără ca fratele să ştie ceva. Revenit din Lagăr, află cu durere că familia sa nu mai exista, pleacă disperfat cu vaporul Mefkure în Palestina, unde nu mai ajunge niciodată. Soarta unui om din milioane de oameni, în Europa. Silvain a scăpat de deportare, de moarte , dar cinci membri ai familiei sale nu au morminte- părinţii, cumnata, nepoata, fratele. Despre antisemitism nu spune decât că la Dorohoi, unde locuiau români şi evrei în propoprţii apropiate, nu se simţea o adversitate, dar nici nu se legau multe prietenii, iar de pe la începutul anilor 30 a început a se auzi tot mai des apelativul de „jidan”, iar la Bucureşti, în timpul Pogromului din ianuarie 1941 au fost destui care nu numai că au fost indiferenţi, ba s-au şi bucurat, desigur nu este vorba de întreaga populaţie. Cinci morţi ăntr-o familie, cinci morminte goale, iar cine spune că nu a fost nimic ştie ce spune. Cum să dovedeşti că a murit cineva, dacă nu are un mormânt acolo, ca omul?



Boris Marian

Marea nedreptate suferită de scriitorul I. Peltz
http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=889
I. Peltz este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori români de origine evreiască, a cărui operă a fost dedicată în întregime tematicicii evreieşti, apreciat de G. Călinescu, E. Lovinescu, ş.a. S-a scris despre el şi după război, a avut o viaţă creatoare bogată, dar şi extrem de zbuciumată, sărăcia nu l-a părăsit până în ultima clipă. A trăit între anii 1899-1980, trecând prin două războaie mondiale, trei dictaturi, un pogrom (cel de la Bucureşti), dar o pagină din biografia sa a rămas nelămurită pentru mulţi, până astăzi. Asupra acestui aspect a dorit să ne atragă atenţia domnul Silvain Oişiovici, primul soţ al pictoriţei Tia Peltz, fiica scriitorului. Are peste 90 de ani, şi-a pierdut rudele în Holocaust, trăieşte într-un bloc, la intersecţia Bulevardului Ferdinand cu Mihai Bravu şi merită atenţia noastră, astfel că vom reveni asupra biografiei sale.

în anul 2005, a apărut, sub auspiciile Academiei Române, ale Institutului de Istorie Literară „G. Călinescu”, o carte semnată de Rodica Lăzărescu, „Viaţa cu haz şi fără a numitului Peltz” (parafraza unui titlu din opera scriitorului). Cartea a trecut aproape neobservată, deşi merită o atenţie specială. Prefaţa se constituie într-un elogiu meritat adus autoatrei cărţii, ca şi „personajului” I. Peltz, semnătura fiind a Valentinei Marin Curticeanu. Redactorul cărţii este cunoscutul editor Tiberiu Avramescu. Ilustraţiile sunt ale Tiei Peltz, cea care a ştiut să redea cu o fidelitate uimitoare atmosfera cartierelor evreieşti, mediul de predilecţie al romanelor tatălui ei. Peltz a avut ambiţia să meargă pe urmele lui Balzac (aşa a declarat), să scrie o sută de romane, a scris doar o zecime din ceea ce şi-a propus, dar ambiţia şi hărnicia sa nu sunt de ignorat. A fost evocat de numeroşi scriitori români, era un vechi client al Capşei, din vremurile boemei interbelice.
Tia Peltz, scria frumos – „ Tata s-a născut bătrân şi a murit copil”, desigur în spirit. Fermecător, optimist, nonşalant, bun observator al vieţii celor din jur, iubitor de oameni, mare cunoscător al evreimii bucureştene, a rămas o figură memorabilă a vieţii bucureştene. începuse să scrie de la vârsta de opt ani. Numai moartea l-a oprit din mersul spre zarea desăvârşirii. Nu vom parcurge aici itinerarul scriitorului, vom aminti doar de romanul documentar, „Israel însângerat”, scris imediat după pogromul de la Bucureşti, din 21-23 ianuarie 1941. Este una dintre mărturiile cele mai importante despre acest episod dramatic trăit de evrei, dar nu numai, de întreaga Capitală cuprinsă de furia „verde” a Legiunii. încă din decembrie 1940, familia Peltz a trebuit să se ascundă, părăsind casa din str. Traian 21 (astăzi, acolo este un bloc de locuinţe). Peltz aderase la francmasonerie, fapt puţin cunoscut, dar care îi punea viaţa în pericol. în toamna lui 1943, la 30 octombrie i se dedicată o conferinţă, cu prilejul a 25 de ani de activitate scriitoricească, în care Dr M. Beck îl acuză de antiiudaism, de pesimism exagerat, dar admiratorii scriitorului îl apără. La sfârşitul aceluiaşi an, familia Peltz este obligată să părăsească propria locuinţă, conform prevederilor rasiale. Este găzduit într-o casă a colonelui Mihăiescu, din Şoseaua Bonaparte, dar în urma bombardamentului german din 24 august 1944, imobilul este distrus, ca şi tot ce mai deţinea familia, la acea dată. în 1945, casa din str. Traian este recuperată pe cale juridică. La 25 aprilie 1950, I. Peltz este arestat de Securitate, sub acuzaţia de „crime împotriva umanităţii”. Printre probele acuzatorii se află - participarea la editarea Buletinului de Presă al Siguranţei, la recomandarea lui R. Ioaniţescu, colaborarea cu Emil Iagolniţa pentru elaborarea unor memorii şi note la serviciul Siguranţei, numit P.P.C., prin care oficialităţile erau informate despre starea de spirit în mediile muncitoreşti, alte medii socio-profesionale. De fapt, Peltz, care a recunoscut ceea ce scrisese, se informa la Capşa, nu circula în mediile despre care dădea informaţii. Motivaţia reală era lipsa acută de bani, iar pe baza informărilor sale nu a fost nimeni arestat sau persecutat. Securitatea se orientase după recomandările conţinute la dosar ale cunoscuţilor lui Peltz, Ioaniţescu, Tătărăscu, Franasovici, D.N.Lupu, oameni politici „burghezi”, cu funcţii în interbelic. Cel care s-a folosit cel mai des de serviciile lui Peltz a fost Emil Iagolniţa, şef de serviciu al Siguranţei, cu o pregătire sumară, care nu putea singur să-şi scrie memoriile şi nici unele note de serviciu. în cursul anchetei judiciare, au depus mărturii în favoarea lui Peltz – Gala Galaction, Camil Petrescu, Geo Bogza, Ionel Teodoreanu, A.M.Sperber, Cezar Petrescu, Scarlat Callimachi, Camil Baltazar, Isaiia Răcăcuni, Emil Dorian, Constantin Argeşanu, I.A.Steriadi, K. Zambaccian, ş.a. De reţinut este faptul că înşişi ofiţerii din fosta Siguranţă nu au prezentat nici un document prin care Peltz ar fi „turnat” pe cineva organelor unde activau, iar banii încasaţi de scriitor erau pentru servicii de rutină, legate de interese personale (memorii proprii, etc.) sau obligaţii birocratice ale insitituţiei. Judecătorii au fost instruiţi să condamne şi nu să facă dreptate, astfel că scriitorul a executat o pedeapsă de doi ani şi şapte luni la Văcăreşri, Jilava şi Poarta Albă (Canal). Un număr de scriitori importanţi, oameni de cultură au semnat un memoriu către ministrul Justiţiei, Niţulescu, la numele celor care îi luaseră apărarea, adăugându-se şi Iacob Groper, Barbu Lăzăreanu. Fiica scriitorului, Tia Peltz nu a reuşit să recupereze obiectele de valoare confiscate în urma condamnării, nici după eliberarea scriitorului. Sănătatea lui I. Peltz a fost mult afectată, deşi omul şi-a păstrat dorinţa de a continua activitatea de scriitor.
Lăsăm cititorul să judece singur actul de nedreptate care i s-a făcut unui om care era gata să dea propriul palton unui confrate mai sărac (fapt cunoscut la Capşa), să aibă relaţii de prietenie în cele mai diverse medii, de la socialişti la oameni de dreapta, precum generalul Argeşanu, ş.a. Poate că acest lucru nu i s-a iertat. Justiţia populară din anii 50 era mai oarbă decât orice justiţie, de fapt, un fenomen tipic stalinismului instaurat şi în România. Reţinem solidaritatea frăţească a oamenilor de cultură români care nu s-au temut să sară în ajutorul unui scriitor nedreptăţit, indiferent de etnia sa, mai mult, poate dintr-o pornire lăuntrică de simpatie pentru evreul nedreptăţit. Un act de neuitat.
Boris Marian Mehr

Familia Peltz


Familia Peltz – tatăl și fiica


In colecția „100 +1 capodopere ale romanului românesc”, la Editura Gramar a apărut, în urmă cu câtva timp, romanul „Calea Văcărești” a lui Isac Peltz, cu o postfață de Teodor Vârgolici. Scriitorul a trăit între anii 1899-1980 și a fost remarcat în interbelic de numeroși confrați și critici, în primul rând de G.Călinescu, E.Lovinescu, ș.a. Pentru Călinescu, dintre prozatorii evrei de limbă română Aderca și Peltz par mai importanți. Lovinescu îl numește „ cel mai mare urzitor de tristeți”. După colaborări intense și o anumită faimă, în interbelic, I.Peltz scrie în 1946 „Israel însângerat”, apoi, din motive obscure este închis, pentru un așa zis colaboraționism cu regimul lui Antonescu ( a scris la publicația poliției). Sănătatea sa este zdruncinată, moare la 10 august 1980, fără a mai scrie ceva important. Pogromul de la București, evocat de Peltz nu a fost o temă prea comodă pentru liderii PCR, pentru motive cu totul stranii. Populația nu era bine informată despre atrocitățile antievreiești provocate de legionari, iar Moscova nu avea nimic împotriva legiunii, considerându-l pe Antonescu mai vinovat . Nici Holocaustul nu era evocat, pentru că se punea accentul în exclusivitate pe suferințele poporului sovietic, suferințele evreilor păreau minore. Un alt motiv era mai compromițător – PCR a preluat cu bună știință și conform acelorași indicații de la Moscova o serie de legionari spre a-i folosi în aparatul de propagandă, de represiune. Atunci ne întrebăm, era Peltz mai vinovat decât un legionar devenit pecerist? Desigur, nu înțelesese linia.In Revista Cultului Mozaic, I.Peltz a relatat cum a scris romanul „Calea Văcărești”, cum s-a inspirat. Rude, prieteni, profesori, cunoscuţi, o pleiadă de personaje au intrat prin intermediul imaginaţiei talentatului prozator în paginile cărţii. Cu ocazia centenarului naşterii scriitorului, Z.Ornea, regretat istoric literar a publicat o evocare în ROMÂNIA LITERARĂ, oprindu-se în special la acest roman. Pe când Eugen Barbu nu se manifesta ca antisemit, a scris cu admiraţie , în VIAŢA STUDENŢEASCĂ despre I.Peltz, care i-a fost , oarecum maestru pentru romanul propriu, „Groapa”. Este ciudat că Premiul acordat de Societatea Scriitorilor în 1929 era conferit pentru un roman astăzi foarte puţin cunoscut, „Viaţa cu haz şi fără a numitului Stan”, fiind scris în cheie suprarealistă. Peltz a mai publicat şi piese de teatru, „Ediţie specială”(1923), „Crima”(1925), „Veninul” ( nedatată). Scriitorul Dorel Dorian a reluat teme din opera lui Peltz şi a publicat piesa „Foc în Calea Văcăreşti”, jucată la TES. La împlinirea vârstei de 75 de ani , a lui I.Peltz, a scris în RCM, Camil Baltazar care s-a arătat un mare admirator al artei prozatorului. Fostul Sef Rabin dr. Moses Rosen a exprimat cele mai adânci sentimente de consideraţie cu ocazia înmormântării scriitorului la Cimitirul Filantropia, unde a vorbit şi criticul Al.I.Ştefănescu, soţul Ninei Cassian. I-au adus elogii, în timp Marius Mircu, C.Stănescu,Valeriu Râpeanu, ş.a. Cele mai importante cărţi ale lui Peltz, pe lângă titlul menţionat mai sus, mai sunt „Foc în Hanul cu Tei” ( în pasajul cu numele respectiv, a fost montată o placă memorială, cu ocazia centenarului naşterii scriitorului) şi „Nopţile domnişoarei Mili” .La Editura Hasefer a apărut în 2003, un volum de evocări literare, care cuprinde numeroase nume precum Dobrogeanu-Gherea, Duiliu Zamfirescu, Delavrancea, Panait Istrati, Coşbuc, Slavici, Rebreanu, Bacovia, Camil Petrescu, Barbu Lăzăreanu, Macedonski, Topârceanu, Cocea, Ibrăileanu, Brăescu, Mille, Goga, Galaction, Tonitza, ş.a. Pe toţi aceştia , Peltz i-a cunoscut personal, ceea ce denotă marea sa deschidere faţă de mediul intelectual bucureştean şi din alte oraşe.
I.Peltz a avut două fiice,una dintre ele , Tia Peltz a fost o mare graficiană cu suflet evreiesc şi talent remarcabil.A scris emoţionant despre tatăl ei, scriitorul, care „s-a născut de Purim, într-o căsuţă de oameni necăjiţi .... o cusătoreasă năştea un băieţel, pe care l-a numit Isac”. Tia Peltz îl numea pe tatăl ei copilul bătrân şi bătrânul copil. La împlinirea a zece ani de la moartea sa, fiica publica o „scrisoare către tata”. A existat o puternică afecţiune între Tia şi tatăl ei. S-a născut la 30 ianuarie 1923,la Bucureşti, a studiat artele plastice cu Maxy şi cu alţi maeştri, a ilustrat din peniţă străzi, case, oameni din Dudeşti şi Văcăreşti, din Capitală, totul a dispărut încă din timpul vieţii ei, doar grafica a rămas vie şi plină de nostalgie. A făcut portretele tatălui ei, în mai multe etape ale vieţii, ale lui Tonitza, prieten cu Peltz, Maxy, Galaction, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Leny Caler, personalităţi care au trecut prin casa părintească.A publicat albume, cărţi, „O lacrimă într-un minialbum”, „De la lume adunate”, „Descântece”, „Miniaturi”, „Crochiuri din inima mea”. Membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România, cu expoziţii în ţară şi în multe ţări ale lumii, membră a Academiei de Frumoase din Roma, Tia Peltz a lăsat în patrimoniul Muzeului Naţional, al Muzeului de Artă din Craiova, în colecţii particulare lucrări de valoare. Au scris despre creaţiile ei Victor Eftimiu, C.Silvestri, Petru Comarnescu, Florenţa Albu, Argintescu-. Amza, Marin Sorescu, Marcel Iancu,Aurel Baranga, Dan Grigorescu, Marcel Breslaşu, Silvia Kerim, Octavian Barbossa, Amelia Pavel, Carmen Firan, mulţi alţii. A murit la 5 mai 1999, la aproape două decenii după plecarea dintre cei vii a tatălui, I.Peltz.Despre ea însăşi, Tia Peltz scria – „Crezul meu este omul, conştiinţa de bine, lupta pentru sănătate, a mea, a celor dragi şi, desigur, o artă sinceră”... Pictoriţă şi graficiană, apreciată atât pentru desenul fin, cât şi pentru culoare, pentru „tehnica mixtă”, cum scria Radu Ionescu, a lăsat cicluri de lucrări tematice, poeme executate cu carioca, pentru copii şi adulţi. Printre cicluri se află şi Ierusalimul, poveştile populare... realism şi magie totodată.Marcel Iancu scria că Tia Peltz „ are , ca artistă, o linie bogată şi sensibilă, se exprimă cu uşurinţă datorită talentului ... însoţit de un surâs ironic”. Iar Amelia Pavel exprimă cel mai bine legătura dintre tatăl –scriitor şi fiica-artist plastic; „ O mare subtilitate şi înţelegere, în trăirea unui text literar se unesc cu gândurile scriitorului I.Peltz, tatăl ei, de a cărui memorie era aproape obsedată, pentru că de la el a învăţat să înfrângă greul prin arta de a fi viu”.

BORIS MARIAN

Un spectacol evocator
Octavian Sava
Scriitorul Isac Peltz se considera, mai in gluma mai in serios, un Balzac al ulitei evreiesti. Eugen Lovinescu gloseaza cu umor pe aceasta tema, exprimandu-si totodata admiratia fata de literatura talentatului prozator. Analizand romanul “Foc in hanul cu tei”, George Calinescu afirma despre arivistul Micu Braun, unul dintre personajele romanului, ca este un autentic personaj balzacian, intarind astfel

CENTENAR I. PELTZ

NĂSCUT în 12 februarie 1899 si trecut, imediat după primul război mondial, prin cenaclul lui Macedonsky pentru a rămîne apoi destulă vreme, în cel al lui Lovinescu ("Sburătorul"), I. Peltz (născut în 1899) si-a făcut ucenicia pe la revistele avangardiste, exersîndu-se si în compuneri care nu-l exprimau. Dar era un combatant în gazetele vremii (Adevărul, Dimineata, Facla, Chemarea, Lupta), demonstrîndu-se a avea un condei de bun ziarist. Începe să publice înainte de vreme, la o vîrstă a tuturor căutărilor. Cartea lui de debut e din 1916 (deci cînd tînărul autor avea numai 17 ani) fiind un eseu inconcludent, intitulat Menirea literaturii, comentînd, deci, pe marginea conditiei morale a scrisului artistic. Urmează, în avalansă necontrolată, alte cărti: Stafia rosie (1918), Flori (1919), Fantose vopsite (1924), adunînd proze (cele mai multe de mică întindere), minate de sentimentalism, aplecare spre poematic si tendinta spre grotesc care tăinuia, de fapt, unda melancoliei. Din experimentele sale avangardiste s-a născut romanul din 1929 Viata cu haz si fără a numitului Stan, unde mijloacele suprarealiste se disting cu ochiul liber. Mai urmează, tot ca etape de gestatie, în 1932, Horoscop si Amor încuiat în 1933.
Această prodigalitate prozaistică a pregătit util marile sale împliniri artistice care nu au întîrziat să vină. Se vor numi Calea Văcăresti (1933) si Foc în hanul cu tei (1934). Aceste două romane l-au impus definitiv în proza românească interbelică (nu numai!) semnalînd un talent viguros, excelent în recrearea artistică a unei ambiante. Ambianta pe care o recreează, cu mare har, I. Peltz este mahalaua evreiască a Bucurestilor. Cum a observat G. Călinescu, care a apreciat superlativ cele două mari romane, evreimea mahalalei lui Peltz e o variantă a mahalalei românesti intransplantabilă. Pompiliu Constantinescu a semnalat, si el, într-o pătrunzătoare cronică literară, în Calea Văcăresti, nota evidentă că I. Peltz s-a dovedit, în sfîrsit, a fi "un romancier cu mijloace de o definitivă maturitate" care, în acest roman, a înfăptuit "prima anexare, de capitală realizare a vietii ovreimii bucurestene". Si dacă retinem observatia dreaptă a lui Călinescu că evreimea mahalalei lui Peltz e o variantă a mahalalei românesti, reiese că Peltz s-a înscris definitiv, prin aceste romane dense în substantă, drept creatorul în literatura română, a lumii mărginimii. Apropierea - care s-a făcut - de universul lui Panait Istrati fiind edificatoare si concludentă. Statutul de romancier împlinit s-a fixat bine cu aceste două romane precizîndu-i autorului un loc al său, cu claritate definit de el însusi, în romanul românesc interbelic. Si, e necesar de adăugat, e o perioadă, aceea a anilor treizeci, cînd romanul românesc se îmbogăteste cu creatii rezistente. A obtine, în acest peisaj luminat de opere românesti durabile, o fizionomie specializată specifică, altfel spus un loc propriu în ansamblu, e, negresit, un mare merit, demonstrând har si vocatie adevărate.
La un scriitor atît de prodigios încît producea, aproape anual, un roman, pauza de reflectie (totusi necesară!) este de neconceput. De aceea, la doi ani după Foc în hanul cu tei, prozatorul revine în librării cu un nou roman, intitulat Noptile Domnisoarei Mili. Nu se apropia de stacheta înaltă a celorlalte două precedente romane, dar era, incontestabil, o creatie rezistentă, continuînd si întregind ambianta si atmosfera mediului care îl impusese pe autor drept un important romancier. Autorul se dovedeste în cele două romane care l-au impus un maestru în întruchiparea tablourilor generale de viată si în crearea vietii de grup, decupînd detaliile, situatiile tragice, comice si, mai ales, o bună intuitie în a surprinde fizionomiile morale. Noptile Domnisoarei Mili fructifică excelent aceste predispozitii, romanul fiind, prin excelentă, un policrom si tulburător tablou de grup. N-as spune că unele portrete (personaje) nu se conturează. Dar e evidentă intentia autorului de a-si încadra detaliile într-un ansamblu, grupul sau colectivitatea trebuind să prevaleze. Încît reprosurile care s-au adus cărtii că e lipsită de tipuri e neîntelegătoare. Personajele, cîte i s-au părut romancierului necesare, există de fapt, au viata lor adecvat surprinsă, dar sunt, cum spuneam, detalii ale unei atmosfere de colectivitate care desi cu diferentieri, tipologice are unitatea ei umană si de stil. De fapt as aminti că si Calea Văcăresti prezintă interes estetic prin aspectul ei colectiv. E, s-a înteles, si aici readusă în scenă, cu alte mijloace, aceeasi lume a ghetoului evreiesc bucurestean, văzută ca unitate de viată, dimensiunea etică face casă bună cu cea sociologică, dizolvate într-o pastă umană în care, s-o mai notez încă o dată, siluietele bine marcate se disting potrivit. E o lume amărîtă, sărăcăcioasă, trăind în mizerie si pe apucate, cu distractii placide la ceainăriile cartierului sau la cîrciumi, în hoteluri necăjite cu odăi pentru amoruri grăbite, visînd avid toti la marea petrecere anuală, tot a cartierului, "Balul Rîndunelelor". Cu exceptia personajului care dă titlul romanului, celelalte n-au nume, vietuind, în ciuda anonimatului căutat de autor, cu o identitate tipologic clar desenată. O tînără casierită în magazinul Piata de Flori îmbătrîneste penibil, visînd relatii amoroase cu actori de cinema, ale căror fotografii le colectează maniacal. Vede toate filmele ce rulează în cinematograful cartierului, instalîndu-se insatiabil, drept în rolul eroinei din melodramele ieftine, suferind efectiv cînd află, din gazetele pe care le devoră, ca în cazul unei despărtenii a sortii mastere că "eroul" ei, socotit partener sentimental, s-a logodit sau s-a căsătorit cu cutare actrită. Gestul era instantaneu calificat drept o trădare nedreaptă si se muta cu gîndul la alt erou amoros, luat si el în posesie. Compunea scrisori înflăcărate eroilor de pe ecran, pe care sau nu le expedia sau le lăsa neterminate pentru că nu astepta răspuns. Între timp întretinea relatii concupiscente cu patronul gras si flescăit. Iat-o surprinsă cu desenul în tuse repezi: "O prăvălie ca un paradis al culorilor. Acolo oboseste la casă de zece ani, acelasi cap blond de femeie sălbatică. (Acelasi? Dar cutele de pe frunte, care sporesc?). Este o mare dezavantajată, desigur, care stie pretui cum se cuvine zîmbetul clientului pomădat si ochiada bărbatului matur. Sau e, poate, o mare zeflemistă, căreia viata îi prilejuieste numai glume amare. Priveste lumea si ghetele cu resemnare. Trăieste singură între peretii plini de fotografii si de panglici colorate. Le-a adunat, sîrguitoare, de cînd a păsit pragul vietii si al prăvăliei". Un alt personaj e mătusa, cu obrazul ei încercănat, mereu nelinistită pînă la groază efectivă, de frica bolilor posibile din familie. E mereu în asteptarea sentintei medicului sau a farmacistului. E pururea îngrijorată pentru nepotii ahtiati după curvistinile cartierului. Iar un frate, tuberculos, a plecat spre Australia murind undeva pe drum fără a apuca să dea vesti familiei. Cît despre fiul ei, s-a resemnat în abandon, de vreme ce acesta a plecat în lume, fără a da vreo stire. Bărbatul ei e un croitor fără clienti, bolnav de oftică si tusind mereu. Se multumea cu ceai fără zahăr si mereu pleca în provincie după lucru. Cînd se înapoia era semn că redevenise somer. Într-un sfîrsit moare de cord pe scaunul lui de lucrător, la un patron din Pitesti, cosînd cu acul o bucată de stofă. O soră a mătusii s-a măritat cu un mic tejghetar, al cărui vis e să deschidă o cîrciumă în cartier. Peste drum de casa mătusii se afla un han-bordel tinut de o venită după război din Polonia, "lucrătoarele" fiind fiicele ei. O altă fiică "inactivă", e bolnavă psihic, medicul recomandînd inutil schimbarea mediului. Un personaj ciudat cu totul e asa-numitul Sfîntul Sfintilor. E si el vînzător, de astă dată într-o prăvălie de stofe. E îmbrăcat cu grijă, afisează maniere alese, vorbeste distins cu clientela, recomandîndu-i, politicos si priceput, marfa, fiind, pentru toate calitătile lui, mult apreciat de patron. Asta cînd este treaz. Pentru că adesea, cînd îl apucă, intră într-o cîrciumă unde cere, cu un ritual niciodată abandonat, un sfert de vin. Sferturile se repetă multisor pînă se îmbată crită, oferind adevărate spectacole, cu bătăi însîngerate, urmărit de larma copiilor zurbagii, pe care îi apostrofează: "O să vă ardă focul si o să intrati în iad! Tîlharilor1 Ati cutezat să loviti în Mesia, nenorocitilor!" E oblojit la bordelul-han de bătrîna patroană si, cînd îsi revine, se reîntoarce, corect îmbrăcat, la magazin, reluîndu-si cu aceleasi gesturi politicoase, functiunile de vînzător dichisit si priceput. Altă figură memorabilă de amărît e covrigarul tînăr cu aparentă de mosneag subred. Are sapte copii, pe care se străduie, în van, să-i hrănească. Cînd nu-si poate vinde marfa îsi îndestulează copii, spre disperarea mamei. Arareori vine acasă cu cosul gol, după ce a izbutit să desfacă toată marfa. Atunci, paradoxal, "copii se privesc nedumeriti, cercetează bine cosul si izbucnesc, grav jigniti, într-un hohot de plîns". Un grup de tineri obraznici si nestăpîniti sunt constituiti în bandă, chefuiesc la nesfîrsire si, beti, se oplosesc ori la sotia comisarului fostă prostituată, fiind primiti prin geam, ori la hanul-bordel, "serviti" fiind de fetele patroanei bătrîne. Si toată această lume viermuindă, trăieste în mzierie, se ogoieste cu un pahar de vin sau un ceai, murind anonim, cum a si vietuit.

TOTI nenorocitii cartierului, fireste cei tineri, asteaptă marele eveniment al anului, "Balul Rîndunelelor" din sala Modern. Si mai toti eroii romanului participă la bal, distrîndu-se după cum le e firea. La bal, care mai e si mascat, unii vin cu toalete închiriate, dinainte pregătite, socotindu-l un spectacol al vietii, anual reluat. Totul geme, orchestrele, epuizate, se schimbă din oră în oră, dansîndu-se îndrăcit. Nu lipsesc altercatiile transformate chiar în scandal. Sînt, aici, nu numai toti eroii romanului, precum tinerii grupului constituiti în bandă, expansivi si pusi pe aventuri sau Sfîntul Sfintilor cufundat în melancolie dar si multi alti, mai toti vînzători si vînzătoare, casiere, fete bovarice însotite de mame vestejite, cusătorese si mestesugari de tot felul, negustori pîrliti si altii mai cu stare. Nu lipsesc înlăntuirile amoroase, rapide, în curte iar unii au sentimentul, alarmant, că e ultimul lor bal. Totul, în această noapte de iarnă a balului mascat, se sfîrseste melancolic si parcă agonic. Să transcriu o observatie caracterizantă: "Odată în dominou, odată cu masca pe obrazul lor de fiece zi, melodia obisnuită a tristetilor de atelier si magazin a încetat, brusc. Fiecare sfrijită e o printesă si fiecare lungan un nobil... Era o goană între ei, după cine? după ce?... Se opreau încrucisîndu-si trupurile în mijlocul trotuarului si se sărutau, necunoscuti, necunoscute...Ce asteptau fetele astea, chinuite zile si nopti de masina de cusut sau în dosul tejghelei? Ce voiau nepieptănatii si nebărbieritii ăstia? Toti - dragostea, toti îsi călcau umbra tineretilor distrusă sub picioare. Balul e viata, numai în betia asta de lumini si de sunete ne trăim visul..." Această scenă a balului mascat este una din izbînzile romanului, autorul izbutind să-si adune, pentru acest tablou cu foarte multe personaje, mijloacele sale artistice, creînd o panoramă pe spatii largi, memorabilă.


CIUDATĂ e decizia autorului de a-si aduce în scenă eroina care dă titlul cărtii mult dincolo de jumătatea romanului. A voit, mai întîi, să ne înfătiseze ansamblul si, apoi s-o -plaseze, pe acest fundal care este însă chiar substanta cărtii, pe eroină. De fapt, Mili nu e substanta cărtii. Si nici nu este, s-a văzut, singura eroină. Ceea ce o diferentiază de celelalte (si ceilalti) e faptul că are nume. Celelalte au numai identitate fără a căpăta si un nume. Mili este fiica Sfîntului Sfintilor, desi nu locuiau împreună. Fată cultivată, se întretinea din lectii de pian. Tatăl ei, îmbolnăvit după o încăierare la una dintre vestitele lui betii, e internat într-un spital de boli nervoase. Si-a iubit fiica, de cresterea căreia s-a îngrijit atent. Mili, de care s-a îndrăgostit tînărul, nepotul mătusii, e, si ea, bine suferindă de nervi. Singurătatea, viata ei intimă începe, de fapt, noaptea. Atunci, ghemuită în pat, petrece discutînd tandru cu tatăl ei, reconstituind traseul de la internare, visînd la externarea lui, purta cu el lungi conversatii închipuite si cînd ostenea o evoca pe mama ei, (fostă functionară la o societate petroliferă) vorbind de toate.
CONVERSATIILE cu interlocutorii imaginari, dar foarte animate (adesea desfăsurîndu-se cu voce tare) erau semne indubitabile că Mili se înstrăinase de lume, căutînd una a ei, pe care o venera. De altfel, conversatiile nocturne cu tatăl ei îi reaminteau de trecutul lui adevărat si acela (cînd Mili era copilă) marcat de episoade ale deselor sale internări si externări în spitalul de boli nervoase. Ziua avea parte de insistentele tînărului îndrăgostit care, cum era mereu refuzat, conchidea disperat: "Nu se poate iubi un mic depozit de nervi, o panică încorporată într-un fleac de fată, o maniacă". Si, totusi, continua să spere, insistînd, desi Mili, cu o ascendentă încărcată trăia ferecată în maniile ei. Pentru a pune capăt tînărului, care chiar o iubea, îi scrie o epistolă prin care îl vesteste că nu se mărită, neputîndu-se adapta la real. ("Scumpul meu, cum vrei să te culci cu o moartă?, cu o alta? Nu sunt decît o biată epavă, o învinsă, o rătăcită... iartă-mă si crede-mă"). Apoi Mili pierde lectiile de pian. Începe să colinde orasele provinciei, acompaniind, la pian, filmele mute în cinematografe modeste, unde, în sala întunecată, îsi putea continua convorbirile cu tatăl ei. Într-un tîrziu, s-a înapoiat în Bucurestiul schimbat, în care nu mai putea regăsi (pentru că se mutaseră) adresele fostelor ei eleve. Devine guvernantă, petrecîndu-si noptile la fel. Ziua fiind, fireste, obosită si năucă. Băiatul îsi reia insistentele. Este din nou refuzat. Îmbătrîneste în singurătatea ei buimacă, găsindu-si alinarea în noptile ei animate. Acest personaj ciudat în maniile ei nevindecabile, e, negresit, o reusită a acestei naratiuni romanesti. De aceea, tocmai autorul l-a ales pentru identitatea cărtii.
Romancierul a continuat să publice în felul lui nestăvilit. Au urmat Moartea tineretilor (1936), Pui de lele (1937), De-a viata si de-a moartea (1939), după care interdictiile rasiale i-au paralizat condeiul. A revenit în 1945, cu Israel însîngerat, un roman ce evoca tragedia calvarului evreilor din anii prigoanei antonesciene, si, în 1949, Avrumută se biruie pe sine. A urmat o lungă tăcere, în care vreme scriitorul a cunoscut, ca victimă, închisorile comuniste. De abia în 1957 revine în librării cu romanul Max si lumea lui, apoi Inimi zbuciumate (1962), Fauna burzuluitilor (1965), Instantanee comice si nu prea 1967), Microbar (1971). S-a dedicat, în sfîrsit, memorialisticei, lăsînd posteritătii fermecătoare amintiri despre lumea literară prin care a trecut. Cum i-am cunoscut (1964), Amintiri despre... (1967), Amintiri despre viata literară, (1974). Dacă tinem seama că a scris si teatru, a făcut traduceri si a întretinut o neobosită gazetărie, căpătăm imaginea concludentă a unei opere demnă de mare stimă.

http://www.romlit.ro/www/texte99/rl906pel.htm