Singer[v=]

Ce mai mari scriitori ai lumii - Isaac Bashevis Singer

VIDEO Nobel pentru examinatorul culturii idiş


21:07Isaac Bashevis Singer primeşte Nobelul literar pentru o operă axată pe universul evreiesc. Scriitorul a fost recompensat „pentru pasionanta sa artă narativă care dă viaţă valorilor universale umane“.

Teatru după un roman recompensat cu Nobel


18:45Cătălina Buzoianu a regizat la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti „Magicianul din Lublin", producţie care are trei reprezentaţii astăzi, sâmbătă şi duminică, de la ora 19.00. Noul spectacol este o dramatizare de Andrei Munteanu, după romanul lui Isaac Bashevis Singer, scriitor premiat cu Nobelul pentru Literatură în 1978.

Mulţi dintre evreii care populau povestirile Maşei fuseseră ucişi,
pieriseră în epidemii ori erau închişi în Uniunea Sovietică. Alţii s-au
stabilit în Canada, în Israel, la New York. Maşa intrase odată într-o
brutărie, să cumpere nişte copturi, şi şi-a dat seama că patronul este
un fost kapo. Câţiva refugiaţi au recunoscut-o în cafeteria de pe
Tremont Avenue, la pupitrul ei de casieră. Unii s-au îmbogăţit în
America - au devenit proprietari de fabrici, hoteluri, mari magazine.
Văduvii şi-au luat alte neveste, văduvele - alţi bărbaţi. Femei,
care-şi pierduseră copiii şi mai erau tinere, au născut alţi copii după
recăsătorie. Bărbaţi, care îndată după război făcuseră contrabandă în
Germania ori afaceri pe piaţa neagră, au luat de neveste fete germane,
unele dintre ele fiice şi surori de nazişti. Şi nimeni nu s-a căit
pentru faptele sale - nici torţionarul şi nici victima.

Nu o dată a încercat Herman să smulgă de la Maşa promisiunea că
nu vor mai rămâne treji până târziu în noapte. Era necesar ca amândoi
să plece devreme la lucru. Dar Maşa părea să nu aibă deloc nevoie de
somn. Aţipea şi, după câteva minute, se trezea înviorată, odihnită. O
torturau visurile. Striga în somn, vorbea nemţeşte, ruseşte, leşeşte. I
se arătau morţii. Aprindea o lanternă, ca Herman să vadă semnele lăsate
de ei pe braţele sale, pe sâni, pe coapse. Tatăl ei îi apărea în vis
şi-i citea versuri scrise de el pe cealaltă lume. ~i rămânea câte o
strofă în minte şi i-o recita lui Herman.

Deşi avusese în trecut propriile ei aventuri amoroase, Maşa nu-i
putea ierta lui Herman precedentele lui legături cu femei - nici chiar
cu cele care muriseră între timp. A iubit-o cu adevărat pe Tamara, mama
copiilor săi? Corpul Tamarei i s-a părut mai atrăgător decât al el?
Prin ce? Şi ce a fost cu acea studentă de la romanistică, fata care-şi
împletea părul în cozi lungi? Dar Jadwiga? E chiar atât de rece cum
spune dânsul? Ce s-ar întâmpla dacă Jadwiga ar muri subit? Sau dacă
s-ar sinucide? Şi dacă ea, Maşa, ar muri, câtă vreme şi-ar mai aminti
de dânsa? Cât timp ar trebui să treacă până şi-ar găsi o altă iubită?
Măcar o dată să fie cinstit şi să-i răspundă sincer!

- Dar tu, o întrebă Herman, cât de mult ai aştepta?

- Eu n-o să mai am pe nimeni.

- Chiar crezi asta?

- Da, diavol ce eşti, ăsta-i sfântul adevăr.


Tamara


După ce şi-a petrecut doar câteva zile alături de Jadwiga, Herman
plecă din nou, dar nu pentru a se întâlni iar cu Maşa, ci pentru a o
vizita pe Tamara, care-şi închiriase o căsuţă în Munţii Catskill.

Deşi trebuia să dureze numai cinci ore, călătoria s-a întins
aproape o zi întreagă. Autocarul s-a oprit la o staţie de capăt, unde
călătorii aveau de aşteptat un alt autocar. Vremea mai era văratică,
dar zilele se scurtaseră. După asfinţitul soarelui, apăru cornul lunii,
care se ascunse curând după un nor. Pe cerul întunecat se iviră
stelele. Şoferul celui de-al doilea autocar stinse luminile din
interior, pentru că din pricina lor nu putea vedea bine şoseaua îngustă
şi plină de curbe. După ce au străbătut o zonă împădurită, s-au trezit
brusc în dreptul unui hotel cu faţada puternic luminată: bărbaţi şi
femei jucau cărţi pe terasa lui. Au trecut în viteză prin faţa acestui
tablou, care părea amăgitor, ca un miraj.

Şoferul opri în faţa Hotelului "Palace" şi aprinse luminile din
autocar. Aici trebuia să coboare Herman. Hotelul era aidoma celui pe
care îl văzuse ceva mai înainte: aceeaşi terasă, aceleaşi scaune,
aceleaşi mese, aceiaşi bărbaţi şi femei, adânciţi în jocul de cărţi.
"Oare s-a învârtit autocarul într-un cerc?" se întrebă Herman. De atâta
stat pe banchetă îşi simţea picioarele amorţite, dar urcă în salturi
scara largă a hotelului.

Deodată, apăru Tamara. Purta o bluză albă, fustă de culoare
închisă, pantofi albi. Avea faţa bronzată şi arăta întinerită. ~şi
schimbase pieptănătura. ~i alergă în întâmpinare, îi luă valiza din
mână şi îl prezentă femeilor de la o masă de joc. Una dintre ele, în
costum de baie şi cu o jachetă pe umeri, aruncă o scurtă privire asupra
cărţilor ei înainte de a spune cu o voce răguşită: "Cum poate un bărbat
să lase atâta vreme singură o femeie atât de frumoasă? Bărbaţii roiesc
în jurul ei ca muştele în jurul mierii.

- De ce a durat atâta? îl întrebă Tamara.

Tamara era culcată pe patul ei, iar Herman se întinsese pe patul
de campanie adus în căsuţă pentru dânsul. Nici unul dintre ei nu putea,
însă, dormi. Herman aţipise, dar, după câteva clipe, tresărise din
somn. Patul de campanie scârţâi sub el.

- Nu dormi? întrebă Tamara.

- Nici o grijă, o să adorm.

- Am nişte somnifere. Vrei o pastilă? Eu iau şi, totuşi, rămân
trează. Când, într-un târziu, mă prinde somnul, de fapt nu dorm, ci mă
scufund în gol. ~ţi aduc somniferul.

- Nu, Tamara, mă pot lipsi.

- Vrei să te zvârcoleşti totată noaptea?

- Dac-aş fi lângă tine aş dormi.

Tamara tăcu un răstimp. Apoi îi spuse:

- Ce noimă ar avea? Ai o soţie. Eu sunt un cadavru, Herman. Cu un cadavru nu te culci.

- Dar eu ce sunt?

- Credeam că măcar Jadwigăi îi eşti credincios.

- Ţi-am spus toată povestea.

- Aşa e, mi-ai spus-o. Mai înainte, când cineva îmi istorisea
ceva, pricepeam despre ce e vorba. Acum, aud bine cuvintele, dar mi se
pare că ele nu pătrund în mine. Alunecă... aşa cum alunecă picăturile
de apă pe o muşama. Dacă nu te simţi bine în patul tău, atunci vino
aici.

- Da, vin.

Herman se ridică pe întuneric de pe patul de campanie. Se strecură
sub pătura Tamarei şi, cu toate că nu se lipi de dânsa, simţi căldura
trupului ei - şi încă ceva, de care uitase în anii în care au fost
rupţi unul de altul, ceva matern şi, totodată, extrem de straniu.
Tamara stătea nemişcată, pe spate. Fără a o fi atins, simţi plinătatea
sânilor ei. Era intimidat ca un mire în noaptea nunţii. Anii aşezaseră
între ei un zid despărţitor. Pătura era adânc prinsă sub saltea şi
Herman ar fi vrut s-o roage pe Tamara s-o tragă de acolo, dar nu
îndrăzni.

- Câtă vreme a trecut de când n-am mai stat aşa, împreună? zise Tamara. Aş spune că vreo sută de ani.

- Mai puţin de zece.

- Într-adevăr? Mi se pare o veşnicie. Numai Dumnezeu poate face atâtea lucruri într-un timp atât de scurt.

- Aveam impresia că nu crezi în Dumnezeu, Tamara.

- După cele întâmplate copiilor, am încetat să cred. Unde eram în
ziua de Iom Kipur în 1940? La Minsk. Coseam saci de pânză într-o
fabrică şi-mi câştigam într-un fel raţia de pâine. Locuiam într-o
mahala, printre creştini. M-am hotărât să mănânc de Iom Kipur. Ce rost
ar fi avut să postesc acolo? Nici n-ar fi fost prudent să arăţi
vecinilor că eşti religios. Dar, când s-a înserat şi m-am gândit că pe
undeva evreii recită "Kol Nidrei"1, n-am mai putut înghiţi nimic...

- Spuneai că băieţii noştri morţi, David şi Ioheved vin să te vadă.

Herman regretă pe loc aceste cuvinte. Tamara nu făcu nici o
mişcare, dar patul gemu, de parcă ar fi fost şocat de spusele lui
Herman. Tamara aşteptă ca vaierul arcurilor să înceteze, apoi spuse:

- Nu mi-ai dat crezare. Mai bine-ar fi să tac.

- Te cred, Tamara. Cei care se îndoiesc de toate, sunt în stare să se încreadă în toate.

- Chiar dacă aş vrea, nu ţi-aş putea descrie totul. Nu găsesc
decât o explicaţie - că sunt nebună. Dar şi nebunia trebuie să aibă o
pricină.

- Când vin? Atunci când visezi?

- Nu ştiu. Ţi-am spus-o. Nu dorm, ci mă prăbuşesc într-un abis.
Cad şi cad şi nu ajung niciodată la fund. Apoi rămân atârnată şi
plutesc. Ăsta-i numai un exemplu. Mi se întâmplă atâtea lucruri de care
nu-mi amintesc şi pe care nu le pot împărtăşi nimănui. Ziua
treacă-meargă, dar nopţile îmi sunt pline de groază. Pesemne că ar
trebui să mă duc la un psihiatru, dar cum m-ar putea el ajuta? Probabil
că singurul lucru pe care ar fi el în stare să-l facă ar fi să dea nume
latineşti chinurilor mele. Mă duc la doctor cu un singur scop: să-mi
prescrie somnifere. Copiii - da, vin la mine. Uneori rămân până în
zori.

- Ce-ţi spun?

- O, vorbesc toată noaptea, dar, când mă trezesc, nu-mi amintesc
nimic. Chiar dacă, vreodată, reţin câteva cuvinte, le uit foarte
repede. Rămân, însă, cu sentimentul că ei există pe undeva şi că vor să
fie în contact cu mine. Uneori, merg cu ei sau zbor împreună cu ei - nu
ştiu prea bine...




Fragmente din romanul în curs de apariţie la Editura Hasefer


1 Rugăciunea cu care începe slujba din seara de ajun a sărbătorii
de Iom Kipur. Potrivit textului ei, toate dezicerile solemne de la
religia mozaică impuse unor evrei, sunt declarate ca nevalabile.


http://www.romlit.ro/isaac_bashevis-singer___dumance_-_o_poveste_de_iubire

Jadwiga nu ştia nici să scrie şi nici să citească. Misivele către mama
şi sora ei le scria Herman. Tot el îi citea răspunsul lor, aşternut pe
hârtie de către învăţătorul din sat. Marianna punea uneori în plic un
bob de grâu, ori o floricică sau o frunză de măr cu codiţă, care să
amintească de Lipsk celor din îndepărtata Americă.

Da, aici, în această ţară străină, Herman era şi soţul, şi
fratele, şi tatăl, şi Dumnezeul Jadwigăi. Se îndrăgostise de dânsul
încă de pe vremea când fusese slujnică în casa părinţilor lui. De când
îşi ducea viaţa alături de el pe noi meleaguri, socotea că nu a greşit
văzând în el un om destoinic şi înţelept, care se descurcă în lumea
asta ciudată: călătoreşte în trenuri şi autobuze, citeşte cărţi şi
ziare, câştigă bani. Când avea nevoie de ceva în casă, era de-ajuns
să-i spună, că el îi şi aducea ori îi trimitea printr-un comisionar.
Jadwiga semna dovada de primire cu trei cruci mici, cum o învăţase
dânsul.

Odată, la un 17 mai, de ziua ei onomastică, a primit în dar de la
Herman doi papagali mici, cu pene viu colorate şi coada lungă. Cel
galben era un bărbătuş, cel albastru - o femeiuşcă. Jadwiga le-a dat
numele de Woytus şi Marianna, după tatăl ei mult iubit şi sora ei. Când
tatăl ei a murit, maică-sa şi-a luat alt bărbat, care îşi bătea copiii
vitregi. Jadwiga a fost nevoită să plece de acasă şi să slujească la
evrei.

Dacă Herman ar fi stat mai mult pe acasă ori măcar şi-ar fi
petrecut toate nopţile alături de ea, Jadwiga ar fi fost întru totul
fericită. Dar el era mereu purtat pe drumuri de treburile lui; numai
aşa putea asigura traiul lor. Când el lipsea, Jadwiga punea întotdeauna
lanţul la uşa de intrare de teama hoţilor. Nici pe vecini nu-i lăsa
înăuntru. Femeile vârstnice din clădire vorbeau cu ea într-un amestec
de ruseşte, englezeşte şi idiş. Se băgau în viaţa ei, voiau să ştie de
unde se trage şi cu ce se ocupă soţul ei. Herman a prevenit-o să nu se
lase trasă de limbă şi să le spună cât mai puţine lucruri. A izbutit
s-o înveţe cum să le răspundă în engleză: "Excuse me, I have no time".


Maşa


Şifre-Pesie şi Maşa locuiau la etajul trei al unei case cu veranda
ruinată şi parterul gol, ale cărui ferestre erau bătute în scânduri şi
în bucăţi de tablă. Călcând pe podeaua din dale sparte a verandei,
Herman ajunse la scară. Urcă două trepte şi se opri, nu pentru că era
prea obosit, ci pentru că avea nevoie de timp pentru a duce la capăt o
plăsmuire a minţii lui. Ce s-ar întâmpla dacă pământul s-ar despica în
două jumătăţi, exact între Brooklyn şi Bronx? Ar fi nevoit să rămână
aici. Jumătatea în care se află Jadwiga ar fi atrasă de o altă stea,
într-o nouă constelaţie. Şi ce s-ar întâmpla pe urmă? Dacă teoria lui
Nietzsche despre eterna reîntoarcere e valabilă, atunci accidentul
acesta cosmic s-ar mai fi putut petrece odată cu miliarde de ani în
urmă. Dumnezeu face tot ce stă în puterea Sa, scrisese undeva Spinoza.

Herman avea cheia locuinţei. Intră şi bătu la uşa bucătăriei. I-o
deschise imediat Maşa. Nu era înaltă, dar zvelteţea ei şi felul în care
îşi ţinea capul creau impresia că ar fi. Avea părul negru, cu reflexe
roşiatice - Herman spunea zâmbind că e din foc şi smoală. Faţa Maşei
era orbitor de albă, ochii - de un albastru luminos, cu irizări verzui,
nasul - îngust, bărbia - ascuţită. Pentru că era trasă la faţă, umerii
obrajilor îi ieşeau în relief. ~ntre buzele ei pline atârna o ţigară.
Chipul ei trăda tăria omului care a supravieţuit unor primejdii
mortale. Maşa cântărea acum cincizeci şi cinci de kilograme, după ce la
eliberare avusese treizeci şi şase.

- Unde-i mama ta? o întrebă Herman.

- În camera ei. Vine-ndată. Ia loc.

- Ţi-am adus un dar, spuse el şi-i întinse un pacheţel.

- Un dar? Nu-ţi prea stă în fire să-mi aduci daruri. Ce e?

- O casetă de mărci poştale.

- De mărci poştale? Ai nimerit. Are înăuntru şi mărci? Da, sunt.
Am de scris circa o sută de scrisori, dar trec săptămâni până mă
hotărăsc să pun mâna pe toc. ~mi găsesc întotdeauna scuza că n-am în
casă mărci. Acum n-o să-mi mai meargă. ~ţi mulţumesc, dragule. Dar nu
cheltui atâţia bani. Hai să stăm la masă. Am pregătit ceva care-ţi
place: carne cu fulgi de ovăz.

- Mi-ai promis că n-ai să mai găteşti mâncăruri cu carne.

- Mi-am promis şi mie, dar fără carne gătitul n-are nici un rost.
Dumnezeu însuşi consumă carne - carne de om. Nu există veritabili
vegetarieni, nici dacă i-ai căuta cu lumânarea. De-ai fi văzut ceea ce
am văzut eu, ţi-ai fi dat seama că Dumnezeu aprobă măcelul.

- Nu trebuie să facem tot ce vrea Dumnezeu.

- Ba trebuie.

Camera lui Herman se afla sub acoperiş şi, vara, se încingea tare.
Numai dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, aerul ei era
suportabil. O funingine deasă pătrundea prin fereastra deschisă. Deşi
Maşa schimba mereu cearşafurile şi feţele de pernă, ele arătau
întotdeauna murdare. Pardoseala avea găuri şi, noaptea, se auzea de sub
dale ronţăit de şoareci. Maşa aşezase de mai multe ori o capcană, dar
lupta cu moartea a făpturilor prinse în ea îl îngrozea pe Herman.
Cobora din pat în toiul nopţii şi le dădea drumul.

De îndată ce a intrat în camera lui, s-a întins pe pat. În trupul
său colcăiau dureri. Suferea de reumatism, îl săgeta prin şale. Avea
uneori senzaţia că umblă cu o tumoare la şira spinării. Nu avea răbdare
să se ducă la doctori şi nici nu avea încredere în ei. Anii
hitlerismului au sădit în el o oboseală de care nu a scăpat niciodată.
Numai când făcea dragoste cu Maşa nu o simţea.

Asfinţise, dar văzduhul era încă străveziu. Pe firmament răsărise
o singură stea, albastră şi verzuie, îndepărtată şi totuşi apropiată,
de o strălucire atât de intensă, că pe Herman îl trecură fiori. Din
înălţimea ei în univers o linie pornea de-a dreptul spre ochiul lui.
Corpul acesta ceresc - dacă era într-adevăr un corp - fremăta de o
bucurie cosmică şi îşi râdea de micimea fizică şi spirituală a unei
fiinţe care avea numai vocaţia suferinţei.

Se deschise uşa şi intră Maşa. ~n semiobscuritate, pe chipul ei
juca un mozaic de umbre. Ochii ei păreau să-şi işte o lumină proprie.
~ntre buze ţinea o ţigară. Herman o avertizase în repetate rânduri că o
să dea foc casei cu ţigările ei. "Mai devreme sau mai târziu tot o să
ard", îi răspundea ea de fiecare dată. Stătea acum lângă uşă şi trăgea
fumul în piept. Jarul ţigării imprimă o clipă pe chipul ei
răsfrângerile unui incendiu fantastic. Maşa luă apoi de pe un scaun o
carte şi o revistă şi se aşeză. "Părinte ceresc, aici e cald ca în
iad", spuse ea.

~n pofida fierbinţelii, Maşa nu se dezbrăcă atâta timp cât mama
ei rămase trează. Pentru a păstra aparenţele, îşi făcuse, ca şi în alte
dăţi, un culcuş pe sofaua din camera mare ş...ţ

În camera Şifre-Pesiei era acum întuneric, dar Maşa mai şedea pe
scaun în odaia lui Herman şi fuma o ţigară după alta. Herman ştia că se
gândeşte la o povestire cu care să însoţească scena de dragoste ce
stătea să înceapă. Maşa se asemuia ea însăşi cu Şeherezada. Sărutările,
mângâierile, clipele de graţie arzătoare se împleteau întotdeauna cu
amintiri din ghetouri şi lagăre, din peregrinările printre ruinele
Poloniei. De fiecare dată, bărbaţii se ţineau după ea - în buncăre, în
pădure, în spitalul unde a lucrat ca soră.

Avea de istorisit o sumedenie de întâmplări. Uneori, lăsa
impresia că le plăsmuieşte, dar Herman ştia că ea nu minte. Eliberarea
îi prilejuise experienţe de viaţă extrem de complicate. Toate
povestirile ei duceau la una şi aceeaşi concluzie: dacă Dumnezeu
avusese de gând ca, prin persecuţiile şi masacrele hitleriste, să
îndrepte moravurile poporului Său ales, atunci El s-a înşelat amar. ~n
cea mai mare parte a lor, evreii laici care au izbutit să se salveze nu
au învăţat nimic din fărădelegile de care au fost loviţi.

Maşa se lăuda cu faptele ei, dar îşi recunoştea totodată
păcatele. Herman o ruga să nu fumeze în pat, dar ea îi răspundea râzând
şi suflându-i fum în faţă, în timp ce scrumul de ţigară se răsfira pe
aşternut. Mesteca mereu gumă, strivea între dinţi bucăţi de ciocolată,
bea Coca-Cola. Lui Herman îi aducea gustări din bucătărie. Jocul
iubirii nu era pentru ei o simplă relaţie sexuală între un bărbat şi o
femeie, ci un ritual care dura adesea până în zori; îi amintea lui
Herman de străbunii care obişnuiau să istorisească miracolul ieşirii
din Egipt până ce pe cer se arăta luceafărul de dimineaţă.

Isaac Bashevis-Singer : DUŞMANCE - O POVESTE DE IUBIRE

O intuiţie salvatoare l-a transplantat, în 1935, din Polonia în Statele
Unite, pe marele prozator de limbă idiş Isaac Bashevis-Singer
(1904-1991, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1978). Ca
atare, nu a cunoscut direct Holocaustul nazist. A întâlnit, însă,
numeroşi refugiaţi din Europa celui de-al doilea război mondial, ale
căror traume au pătruns în impresionante construcţii epice, precum
romanul Duşmance - o poveste de iubire. Autorul a ţinut, totuşi, să
precizeze într-o notă introductivă că "acest roman nu este nicidecum
povestea unui refugiat tipic, a vieţii şi zbaterilor lui... Personajele
nu sunt doar victime ale naziştilor, ci şi victime ale firii şi ale
destinului lor". Aşa se explică de ce romanul apare mai mult ca o
analiză plină de suspans despre relaţia dintre bărbat şi femeie, dintre
soţ şi soţie, cu toate aspectele ei de patimă şi gelozie. ~n felul lui,
romanul are virtuţile unei ode închinate femeii. El ne vorbeşte despre
trei femei care, deşi diferite, rămân aidoma prin pasiunea cu care
iubesc şi cu care se vor iubite, prin năzuinţa lor perseverentă de a
crea o familie, de a avea copii. Şi, printre ele, cititorul întâlneşte
pe ,,unul dintre cei mai norocoşi ghinionişti", cum l-a denumit un
recenzent pe Herman Broder, eroul central al romanului.

El e un intelectual evreu, căruia o ţărancă poloneză, Jadwiga,
i-a salvat viaţa, devenindu-i apoi soţie. Locuiesc acum la New York.
Frustrat de inegalitatea spirituală dintre el şi Jadwiga, Herman are o
legătură cu o tânără femeie, Maşa, frapant de frumoasă şi cu un aprins
temperament erotic, şcolită la Varşovia şi trecută prin infernul
hitlerist. Despărţită de soţul ei, Maşa aspiră să-l rupă pe Herman de
Jadwiga şi să devină soţia lui. El lipseşte frecvent de acasă,
inventând pentru Jadwiga călătorii prin alte oraşe ca plasator de
tipărituri. ~şi petrece acele zile în casa Maşei şi a mamei ei,
Şifre-Pesie. Echilibrul nestabil al dublei sale existenţe se frânge cu
totul o dată cu apariţia la New York a primei sale soţii, Tamara, pe
care o ştia moartă. Deşi rănită de gloanţelor naziştilor, ea rămăsese
în viaţă. Copiii lor, David şi Ioheved, fuseseră însă, ucişi. Dorinţa
Tamarei de a-şi reîncepe viaţa alături de Herman se dovedeşte din capul
locului iluzorie. Năzuieşte, totuşi, să-l ajute să facă o oarecare
ordine în viaţa lui, dar el nu găseşte decât o singură soluţie a dramei
sale: fuge, fără a lăsa vreo urmă, în imensitatea americană. Victimă a
naturii sale în continuă ebuliţie, Maşa dispare şi ea, prin sinucidere.
Generozitatea Tamarei se va răsfrânge asupra Jadwigăi şi a fetiţei
născute de aceasta.

Versiunea românească a romanului se află în curs de apariţie la
editura bucureşteană Hasefer. Subtitlurile fragmentelor pe care le
reproducem aparţin redacţiei.




Jadwiga


Herman Broder se întoarse cu faţa în sus şi deschise un ochi. ~ncă
netrezit bine din vis, se întrebă dacă se află în America sau la
Tzivkev, dacă nu cumva într-un lagăr german. Ba, tot fantazând, se
închipui în ascunzătoarea lui din podul plin cu fân al unei şuri din
Lipsk. Toate acestea se contopeau din când în când în mintea lui. Ştia
că se găseşte în Brooklyn, dar auzea naziştii strigând. Scotoceau peste
tot cu baionetele pentru a da de dânsul, în vreme ce el se ghemuia tot
mai adânc în fân. Vârful unei baionete îi atinse capul.

Pentru a se dezmetici pe deplin trebuia să facă un efort de
voinţă. "De-ajuns!" îşi spuse şi se ridică în capul oaselor. Dimineaţa
era pe sfârşite. Jadwiga se sculase de mult. El se privi în oglinda de
pe peretele din faţa patului: un chip prelung; părul de pe ţeastă,
cândva roşu, acum, căzut în bună parte, gălbui, cu şuviţe cenuşii; sub
sprâncenele stufoase, nişte ochi albaştri, scormonitori dar blânzi;
nasul îngust; obrajii supţi; buzele subţiri.

Herman se deştepta întotdeauna obosit, secătuit de puteri, ca şi
cum ar fi luat parte toată noaptea la o bătălie. ~n dimineaţa asta avea
chiar un cucui albăstrui pe frunte. "De unde? Se întrebă el. Să fie de
la baioneta din vis?". La gândul acesta îi veni să râdă. Pesemne că s-a
lovit de o muchie a şifonierului în timpul nopţii, când s-a dus la
toaletă.

- Jadwiga! strigă el cu o voce somnoroasă.

Jadwiga se arătă în uşă. Era o poloneză cu faţa îmbujorată, nasul
cârn şi ochi luminoşi; părul blond-deschis îi era strâns la spate
într-un coc prins cu un singur ac. Avea umerii obrajilor ieşiţi în
afară şi buza de jos plină. ~ntr-o mână ţinea o cârpă de şters praful,
în cealaltă o cană mică. Purta o rochie cu un desen în carouri
roşii-verzi, cum nu se prea vede în aceste locuri, iar picioarele îi
erau înfipte în nişte papuci ponosiţi.

După război, Jadwiga şi-a petrecut un an, împreună cu Herman,
într-un lagăr de refugiaţi din Germania, iar de trei ani se afla în
America. Nu şi-a pierdut totuşi prospeţimea şi sfiiciunea unei fete
poloneze de la ţară. Nu folosea nici un fel de cosmetice. ~nvăţase doar
câteva cuvinte englezeşti. Lui Herman i se părea chiar că ea mai
răspândeşte miresmele din Lipsk; în pat mirosea a romaniţă. Din
bucătărie venea o aromă de sfeclă roşie pusă la fiert, de cartofi noi,
de mărar şi de încă ceva, cu iz de vară şi de pământ, căruia nu-i putea
spune pe nume, dar care îi amintea, nu mai puţin, de Lipsk.

Ea îi aruncă o privire dojenitoare dar blajină şi clătină din cap.

- E târziu, îi spuse dânsa. Am spălat rufele şi am fost la
cumpărături. Am mâncat de dimineaţă, dar aş mai putea pune câte ceva în
gură.

Jadwiga vorbea o poloneză ţărănească. Herman i se adresa în
poloneză, uneori şi în idiş, deşi ea nu-l pricepea; se întâmpla să
adauge nişte citate în limba sfântă, din Biblie, sau o frază sau două
din Talmud, asta depindea de starea lui de spirit. Ea îl asculta
întotdeauna cu luare aminte.

- Şikse, cât e ceasul? o întrebă el.

- Exact zece.

- Dacă-i aşa, să mă-mbrac.

- Vrei ceai?

- Nu, nu-i nevoie.

- Nu umba desculţ. ~ţi aduc papucii. Ţi i-am lustruit.

- Iarăşi? Cine mai lustruieşte papucii?

- Pielea li se uscase şi crăpa. Herman ridică din umeri.

- Cu ce i-ai lustruit? Cu smoală? Ai rămas o ţărancă din Lipsk.

Jadwiga se îndreptă spre şifonier şi îi aduse halatul de casă şi
papucii. Cu toate că era soţia lui şi vecinii îi spuneau "doamna
Broder", ea se purta cu Herman de parcă s-ar mai afla încă la Tzivkev
şi ar mai fi slujnică în casa tatălui său, reb Şmuel-Leib Broder. Toată
familia lui Herman pierise în cursul exterminărilor în masă. Herman mai
trăia deoarece Jadwiga l-a ascuns în şura cu fân a gospodăriei
părinţilor ei din satul Lipsk. Mama ei habar nu avea că cineva e pitit
în şura lor. După eliberare, în 1945, Herman a aflat de la nişte
supravieţuitori că Tamara, soţia lui, a fost împuşcată, după ce i s-au
luat copiii, pentru a fi şi ei ucişi. Herman a părăsit Polonia împreună
cu Jadwiga, îndreptându-se spre Germania, unde şi-a găsit adăpost
într-un lagăr. Mai târziu, când a căpătat viza americană, Herman s-a
căsătorit cu Jadwiga; fireşte, n-a fost decât o căsătorie civilă. Ea
era gata să treacă la mozaism, dar lui i se păru fără rost s-o
împovăreze cu o credinţă ale cărei legi nici el nu le mai respecta.

Drumul îndelungat şi primejdios spre Germania, apoi traversarea
oceanului până la Halifax pe o navă militară şi călătoria cu autobuzul
către New York au buimăcit-o pur şi simplu pe Jadwiga. Nici acum nu
avea curajul să intre în metrou. Nu se îndepărta de clădirea în care
locuiau decât până la prima încrucişare de străzi. Nici nu simţea
nevoia să se ducă undeva. Pe Mermaid Avenue găsea de toate: pâine,
fructe, legume, carne cuşer (Herman nu mânca niciodată carne de porc)
şi, în răstimpuri, o pereche de pantofi şi o rochie.

Schimbarea intervenită în viaţa Jadwigăi părea un act
providenţial. Timp de trei ani, Herman a depins întru totul de dânsa.
Ea îi ducea mâncare şi apă în podul şurii şi căra de acolo dejecţiile
lui. Ori de câte ori, sora ei, Marianna avea de gând să urce acolo,
Jadwiga i-o lua repede înainte şi-i dădea de ştire lui Herman, aşa ca
el să aibă timp să se înfunde cât mai adânc în vizuina lui de fân.
Vara, când umpleau podul cu nutreţ proaspăt, Jadwiga îl ascundea în
pivniţa de cartofi. Punea astfel tot timpul în joc viaţa mamei sale şi
a Mariannei. Dacă naziştii ar fi aflat că în şură se află un evreu,
le-ar fi împuşcat pe cele trei femei, poate că ar fi dat foc întregului
sat.

Acum, Jadwiga locuia la unul din etajele superioare ale unei
clădiri cu apartamente de închiriat din Brooklyn. Avea două camere
princiare, un vestiar, o baie, o bucătărie cu frigider şi plită cu
gaze, electricitate, chiar şi un telefon la care Herman o suna când
călătorea pentru a vinde cărţi. Oricât de departe l-ar fi dus pe Herman
negoţul acesta, glasul lui îi suna Jadwigăi ca foarte apropiat. Când
era bine dispus, el îi fredona la telefon cântecul ei preferat:

O, un fecioraş de vom căpăta,

Ridicaţi-L pe Domnul în slavă!

~n ce, oare, îl vom legăna?

Ridicaţi-L pe Domnul în slavă!

Pe uliţă-n jos, de stele luminată

E-o covată adânc în nămeţi scufundată.

~n ea cu-n cântecel o să-l dăm în leagăn

Pe fecioraşul nostru fără de seamăn.

Nu au mers mai departe de acest cântec: Herman evita s-o lase
însărcinată pe Jadwiga. ~ntr-o lume în care a fost posibil ca mamelor
să li se smulgă din braţe copiii, pentru a fi împuşcaţi sub ochii lor,
nu se cuvenea să mai faci copii. Pentru Jadwiga, locuinţa pe care i-a
dăruit-o Herman compensa lipsa copiilor. ~i apărea ca un palat fermecat
din poveştile istorisite de bătrânele satului când torc inul sau
scarmănă pene. Apeşi pe un nasture din perete şi se aprind luminile.
Dintr-o ţeavă curge apă rece sau caldă. ~ntorci un buton şi ţâşneşte o
flacără la care poţi fierbe mâncarea. Există o cadă în care te poţi
îmbăia în fiecare zi, aşa că rămâi curat şi nu mai ştii de păduchi şi
de purici. Dar radioul! Herman îl fixa la un post care avea dimineaţa
şi seara emisiuni în limba poloneză; încăperea se umplea de melodii de
acasă, de mazurci şi polci, iar duminica, un preot ţinea o predică;
veneau ştiri din Polonia încăpută pe mâinile bolşevicilor.

Lori Singer [1] (născut la 06 noiembrie 1957) este o actrita americana si violoncelistul. Ea este probabil cel mai cunoscut pentru rolul ei de Ariel Moore, fiica reverendului Shaw Moore (Jucat de John Lithgow), în filmul Footloose 1984, Kevin Bacon a jucat Care aussi. Madonna se pare o proba pentru rolul de "Ariel", pierd teren în faţa apoi Singer, relativ necunoscut Lori.

Un triunghi conjugal insolit, judecat de un rabin intelept
Cronica Romana - Cotidian National de Informatie si Atitudine ...

Isaac Bashevis-Singer-
4]Originalitatea este suma totală a gândirii unui om sau a scrierilor sale.
3]Stim ce crede o anumita persoana, nu dupa ceea ce ne spune, ci dupa faptele ei.
2]Toţi marii gînditori religioşi au avut mari îndoieli.
1]Ginditorii materialisti au atribuit mecanismului orb al evolutiei mai multe miracole, coincidente improbabile si minuni decit i-au atribuit vreodata Divinitatii toti teologii din lume.
=====
Lori
Peter