Roosevelt[v=]

http://www.mediafax.ro/life-inedit/un-serial-despre-viata-presedintelui-american-theodore-roosevelt-va-fi-produs-de-postul-tv-showtime-14700906

http://www.enational.ro/news/business/eleanor-roosevelt-prima-femeie-care-apare-pe-dolar-491590.html/

http://www.romanialibera.ro/aldine/magazin/marii-bolnavi-ai-lumii--ce-suferinte-au-curmat-viata-sau-le-au-facut-o-greu-de-suportat-unor-mari-oameni-politici-382928

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ar-fi-putut-roosevelt-sa-l-opreasca-stalin

http://cultural.bzi.ro/roosevelt-instrument-al-conspiratiei-26124

http://cultural.bzi.ro/cine-a-hotarat-cedarea-tarilor-din-rasaritul-europei-sovietelor-cedare-tradare-sau-conspiratie-25831

Biografia lui Franklin D. Roosevelt 1882-1945

Franklin Delano Roosevelt - Inceputul carierei politice

Theodore Roosevelt Sr., un parinte deosebit

Testamentul lui Theodore Roosevelt

Franklin Delano Roosevelt. Preşedinte cu patru mandate

TOP 10 Tentative de asasinat din istorie

Acesta este testamentul lui Theodore Roosevelt

Imagini secrete cu Franklin Roosevelt au iesit la iveala - VIDEO

http://cultural.bzi.ro/povestile-ciudate-din-viata-unor-oameni-celebri-din-istorie-2300

Anna Eleanor Roosevelt - Mintile luminate discuta idei; mintile mediocre discuta

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10583/33/
Providentialul presedinte al SUA, Franklin Delano Roosevelt (1882-1945), a fost ales prima oara in 1932, iar cele patru mandate ale sale au durat de la 4 martie 1933 pana la moartea sa, la 12 aprilie 1945 - cu mai putin de o luna pana la terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial. In 1944 a fost ultima oara cand un presedinte a mai putut candida a patra oara. La 7 noiembrie 1944, democratul Roosevelt l-a invins pe republicanul Dewey.

F.D Roosevelt avea o dizabilitate necunoscută publicului

Ce nu ştim despre preşedinţii americani Roosevelt, Kennedy, Reagan

Dintre liderii sovietici, cu excepţia notabilă a lui Lenin, prea
puţini au avut, cât de cât, harul comunicării în public. Bâta terorii
proletare le era îndeobşte suficientă. La preşedinţii americani a fost
mereu invers: dacă nu ştiau să vorbească oamenilor nu aveau ce căuta
la Casa Albă. Câţiva însă au împins performanţa comunicării dincolo de
adevăr, convingând asupra unei imagini personale opuse realităţii.
Iată, în cele ce urmează, câteva profile de personaj: Franklin Delano
Roosevelt, J.F. Kennedy, Ronald Reagan.

Stop-cadru: Franklin Roosevelt şi chat-urile sale, la gura sobei
La 12 martie 1933, proaspăt instaurat în Biroul oval de la Casa Albă,
preşedintele democrat Franklin Delano Roosevelt s-a adresat pentru
prima dată prin radio americanilor, deschizând seria celor treizeci de
"fireside chats" - discuţii la gura sobei, prin care a explicat pe un
ton părintesc cetăţeanului american politica sa în cele mai arzătoare
subiecte ale momentului, de la criza economică la războiul mondial.
Textele, citite cu mult calm şi familiaritate de aristocraticul
preşedinte, au fost concepute de consilierii săi politici şi pentru a
fi apoi stilizate, în scopul obţinerii unui impact maxim asupra
publicului ascultător, de către dramaturgul Robert Sherwood.

În acest fel, printr-o retorică persuasivă inovativă în raport cu
spiritul epocii, Roosevelt a reuşit să remodeleze relaţia dintre
preşedinte şi cetăţeanul american, în sensul că omul de pe stradă s-a
simţit mai aproape de liderul suprem; aceasta, cu preţul ancorării
sale, poate subconştiente, la proiectele şi linia politică a
administraţiei de la Casa Albă. Rezultatele au fost uimitoare: după
1932, Roosevelt a câştigat în continuare alegerile prezidenţiale din
1936, 1940 şi chiar pe cele din noiembrie 1944, atunci când
înfrângerea Germaniei naziste nu era încă iminentă, iar a Japoniei
nici atât, în timp ce pierderile umane americane erau considerabile pe
ambele fronturi. Abia succesorul său, Harry Truman, a fost cel care a
introdus legea care limita la două mandatele locatarului de la Casa
Albă.

O infirmitate ascunsă abil: în realitate, Roosevelt era ţintuit
într-un scaun cu rotile
Preşedintele F.D. Roosevelt, unul dintre cei mai influenţi şi
longevivi lideri ai secolului XX, a ştiut nu numai să comunice foarte
convingător cu poporul american, dar şi-a disimulat la fel de abil
realele sale handicapuri fizice, împreună cu adevăratele intenţii
politice. Din zecile de mii de fotografii şi filme de epocă cu
Roosevelt păstrate în arhive, cele care îl înfăţişează în scaunul pe
rotile în care era ţintuit de la vârsta de 39 de ani, după
contractarea unei poliomelite, sunt aproape inexistente. Jurnaliştii
şi mogulii presei anilor '30-'40 erau mult mai condescendenţi cu
oamenii politici decât în prezent; în plus, a existat o preocupare
continuă a lui Roosevelt şi a consilierilor săi pentru menţinerea unei
imagini publice strălucitor-aristocratice a preşedintelui democrat.

Ca atare, imaginea contemporană a preşedintelui, destinată publicului
american, soldatului de pe front şi duşmanilor, era aceea a unui
bărbat puternic, înţelept şi competent să conducă un război, să ia
decizii în consecinţă şi să negocieze cu Stalin şi Churchill, şi nu a
unui infirm, care, în plus, suferea de hipertensiune (aceasta a atins,
în anumite momente, chiar şi valori de 24/13; aşa s-a întâmplat, de
pildă, în timpul conferinţei din Quebec cu Churchill, în noiembrie
1944). Cu toate că rămâne şi astăzi un subiect controversat, există
numeroase mărturii calificate care afirmă că starea de sănătate a lui
Roosevelt nu i-a afectat capacitatea de decizie şi negociere la
conferinţa de la Ialta din februarie 1945, puţin timp înainte de
moartea sa subită pe 12 aprilie.

Sintagma (neadevărată) cu care a câştigat alegerile: "Băieţii voştri
n-or să fie trimişi în niciun război străin"
Să ne întoarcem însă şi mai mult în timp: conştient că nu avea şanse
în faţa majoritarului curent izolaţionist promovat de liderii de
opinie populişti, precum aviatorul Charles Lindbergh sau părintele
Charles Coughlin, Roosevelt a recurs la propagandă curată în campania
sa pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie 1940, promiţând
convingător electoratului american că "Băieţii voştri n-or să fie
trimişi în niciun război străin" - ceea ce s-a întâmplat după exact un
an.

Totuşi, în chat-ul său radiofonic din 29 decembrie 1940, Roosevelt a
făcut cunoscut opiniei publice americane viziunea sa privind SUA ca un
"Arsenal al Democraţiei", sintagmă prin care îşi susţinea metaforic
Legea Lend and Lease, de împrumut şi închiriere, care-i permitea să
contribuie substanţial la efortul de război al Angliei asediate de
Germania nazistă. De fapt, încă din septembire 1939, Roosevelt a avut
o corespondenţă secretă cu Churchill pe tema efortului conjugat
euroatlantic împotriva lui Hitler, în timp ce pregătea terenul
viitoarelor sale decizii de angajare în război, explicând
izolaţionistului popor american (84%) că Franţa şi Marea Britanie
reprezintă "prima linie de apărare" a Americii împotriva
totalitarismului şi de aceea ele trebuie ajutate. Mai mult decât atât,
la doar câteva luni după alegeri, în iulie 1941, preşedintele pacifist
îi ordonase secretarului apărării Henry Stimson să întocmească un plan
secret de mobilizare generală pentru război a Americii, Victory
Program, care să permită atingerea unui maxim de efort economic şi
uman în 1943, prin trimiterea pe front în străinătate a cinci milioane
de soldaţi americani. În aceeaşi logică a disimulării adevăratei sale
politici, Roosevelt a declarat nonşalant presei americane după
întâlnirea sa din august 1941 cu Churchill, în Newfoundland, când a
semnat împreună cu premierul britanic Carta Atlanticului, că "a avut
un schimb interesant de idei, atâta tot". Discursul lui Roosevelt din
8 decembrie 1941, a doua zi după atacul japonez de la Pearl Harbour, a
însemnat un alt triumf retoric, sintagma de "zi a infamiei" lansată
atunci fiind reluată peste câteva decenii, cu la fel de mult succes,
de urmaşul său republican, George W. Bush, imediat după atacurile din
11 septembrie 2001.

Cel mai mare atu şi aliat al lui Kennedy: televiziunea
Cea mai mare performanţă a lui J.F. Kennedy în materie de propagandă
este aceea că a reuşit, în condiţiile unei democraţii liberale, să
convingă opinia publică americană şi internaţională pe toată durata
vieţii sale (şi încă mult timp după) asupra unei imagini personale -
vitalitate, dinamism, energie, puritate morală şi altruism social -
diametral opuse faţă de realitatea dosarului său medical şi moral.
Între viaţa reală a omului şi preşedintelui J.F. Kennedy şi cea
oferită spre lectură şi vizionare publicului american a existat o
foarte mare diferenţă. Nici americanii şi nici restul lumii nu au
ştiut despre gravele probleme de sănătate ale preşedintelui: boala lui
Addison, afecţiunile cronice ale coloanei vertebrale; după cum n-au
ştiut nici despre tumultoasele sale aventuri extraconjugale (cu
Marilyn Monroe, cu amanta de mafiot Judith Campbell, cu est-germana
Ellen Rometsch) şi cu atât mai puţin despre ezitările şi slăbiciunile
dovedite în actul de conducere prezidenţială mai ales în primii doi
ani ai mandatului său.



Încă înainte de a deveni preşedinte, Kennedy a avut frecvente apariţii
la televiziune, în care şi-a promovat opiniile, dar mai ales
telegenica sa imagine de tânăr politician de Massachusetts; să luăm,
de pildă, emisiunea din show-ul Person to Person al lui Edward R.
Murrow din 30 octombrie 1953, filmată în apartamentul său din
Manhattan. Dar Kennedy a câştigat alegerile prezidenţiale din 1960
folosindu-se în primul rând de televiziune, imaginea sa carismatică la
confruntarea televizată cu contracandidatul său, deja binecunoscutul
Richard Nixon, dovedindu-se mult mai convingătoare decât argumentele
vicepreşedintelui republican în funcţie. Televiziunea, ca mediu
preferat de comunicare, a fost pentru preşedintele Kennedy în anii '60
ceea ce a fost radioul pentru F.D. Roosevelt în anii '30. "Kennedy a
ştiut mai bine ca orice om politic al vremii sale să se servească de
mass-media şi în special de televiziune. Pentru prima dată în istoria
Statelor Unite, sub preşedinţia sa, televiziunea a fost invitată să
petreacă o zi întreagă la Casa Albă pentru a filma tot ce se petrece
acolo". În acest fel a fost lansată un fel mistică hollywoodiană a
familiei prezidenţiale Kennedy. Tinereţea, vitalitatea, carisma noii
familii prezidenţiale erau mult peste tot ceea ce găzduise Casa Albă
până acel moment.

Mandatul lui Kennedy: o conferinţă de presă televizată la 16 zile
Niciun alt preşedinte înaintea lui Kennedy nu a recurs la adresări sau
conferinţe de presă în direct la televiziune. În decursul mandatului
său, întrerupt dramatic la 22 noiembrie 1963, preşedintele Kennedy a
ţinut 64 de conferinţe de presă, adică una la şaisprezece zile, ceea
ce i-a asigurat o vizibilitate uriaşă la nivelul populaţiei americane.
Succesul editorial al cărţii sale apărute în 1956, Profiles in Courage
(Profile ale curajului), despre foşti senatori americani ce crezuseră
în idealurile lor, a contribuit substanţial la creşterea reputaţiei
tânărului senator, viitor candidat democrat la preşedinţia SUA.

Starea gravă a sănătăţii sale (Kennedy suferea de boala endocrină
Addison şi de probleme chinuitor de dureroase ale coloanei
vertebrale), ce a impus un tratament şi o medicaţie care adesea i-au
afectat grav puterea de judecată şi starea psihică (îndeosebi în
perioada debărcării eşuate a rebelilor cubanezi în Golful Porcilor din
aprilie 1961 şi a întâlnirii cu Nichita Hruşciov la Viena, din iunie
1961), a fost ascunsă cu desăvârşire şi sistematic publicului
american, atât înainte de alegerile prezidenţiale, cât şi în timpul
mandatului. În schimb, sfătuit de numeroşi specialişti în comunicare -
Pierre Salinger a fost secretarul său de presă -, Kennedy a oferit
masiv şi constant presei americane şi internaţionale imaginile
seducătoare "de familie" ale unui "bărbat tânăr şi frumos, bogat şi
inteligent, dinamic şi viguros, adulat de o familie unită". Au fost
evitate clişeele vulgare ale mâinilor strânse deasupra capului pentru
a saluta mulţimea, pălăria de cow-boy pentru atragerea electoratului
din vest sau a şepcii pentru sindicalişti şi a fost oferită în
premieră imaginea unui lider destins, purtând un pulover alb de tenis
şi pantofi de sport.

La toate acestea s-au adaugat imaginea sa de erou al celui de-Al
Doilea Război Mondial (pe frontul din Pacific, în insulele Solomon, ca
locotenent comandant de vedetă torpiloare), ce a făcut obiectul a
nenumărate articole, studiile sale la Harvard, indiscutabila sa
carismă personală şi, nu în ultimul rând, farmecul cuceritor al soţiei
sale Jacqueline, fostă Bougier. Carisma lui Jacqueline a fost intens
exploatată propagandistic nu numai la televiziune, dar şi în filmul
"Călătoria asiatică a lui Jacqueline Kennedy", produs în 1962 de
Agenţia de Informaţii a Statelor Unite (USIA) şi difuzat în întreaga
lume necomunistă.

"Kennedy a colaborat la crearea propriului său mit"
Deschiderile politicilor lui Kennedy în domeniul drepturilor civile,
precum şi cele referitoare la programul spaţial al SUA vizând
aselenizarea i-au atras nu numai sprijinul şi simpatia populaţiei
numite astăzi afro-americane, dar şi entuziasmul americanului de rând,
căruia Jack îi deschisese o cale convingătoare de speranţă şi vis.
Kennedy a fost şi autorul unor expresii memorabile, ce au făcut
carieră îndeosebi după asasinarea sa, acestea fiind citate adesea în
presă şi în diverse alte contexte: "Nu întrebaţi ce poate face ţara
voastră pentru voi, ci mai degrabă, ce puteţi face voi pentru ţară",
din discursul său inaugural din 20 ianuarie 1961, sau "Ich bin ein
Berliner!", din finalul speech-ului ţinut pe 26 iunie 1963, în faţa
vest-berlinezilor asediaţi de tancurile sovietice.

Mitul lui Kennedy a început să fie fisurat abia în 1971, în timpul
preşedinţiei rivalului său Richard Nixon, atunci când în "The New York
Times" şi "Washington Post" au apărut dezvăluiri despre Războiul din
Vietnam (subiectul la ordinea zilei), potrivit cărora Kennedy ar fi
dus cu bună ştiinţă un război subversiv în Vietnam, fiind la curent cu
situaţia periculoasă din Indochina, dar minţind poporul
american.Astăzi se discută în cu totul alţi termeni, mult mai
realişti, despre personalitatea şi preşedinţia lui Kennedy, decât ar
fi fost posibil în anii '60. Chiar dacă un ziar sau o televiziune
americană ar fi îndrăznit să arate atunci adevărul, aşa cum aprecia şi
Ion Cristoiu într-un comentariu de acum câţiva ani, publicat tot în
"Historia", mai mult ca sigur că acesta nu ar fi fost nici acceptat şi
nici crezut de americani şi probabil că organul de presă respectiv ar
fi dat faliment.

Principala armă de seducţie a americanilor folosită de Kennedy, atât
în calitate de congresmen, cât şi ca preşedinte, a fost, aşadar,
televiziunea. Datorită deosebitei sale telegenii, J.F.K. a reuşit
adesea o imagine foarte diferită de realitate. "Dacă este atât de greu
la ora actuală să se emită o judecată obiectivă asupra omului şi
asupra preşedintelui, acest lucru provine din faptul că, dincolo de
toate controversele, Kennedy a devenit un mit. El a cristalizat
dorinţele şi aspiraţiile unui popor întreg; a fost simbolul unei
generaţii care, fără ezitare a aderat la convingerile lui. (...)
Kennedy a colaborat la crearea propriului său mit".

Ronald Reagan a promis că va demisiona dacă se va seniliza în timpul madatului
Lui Ronald Reagan i s-a spus "marele comunicator" datorită talentului
şi a experienţei sale actoriceşti, care i-au permis să transmită cu o
eficacitate mult mai mare decât predecesorii săi la Casa Albă, Jimmy
Carter, John Ford sau Richard Nixon, acele mesaje politice care i-au
asigurat succesul şi posteritatea prezidenţială.



Reagan a avut o contribuţie substanţială la redactarea discursurilor
sale, folosind elemente din retorica persuasivă a lui Franklin
Roosevelt, dar şi din stilul specific Războiului Rece practicat pe
timpul lui Harry Truman. Deşi, spre deosebire de predecesorii săi,
Reagan nu şi-a ascuns problemele de sănătate (inclusiv ameninţarea
Alzheimer, cancerul de colon şi cel de prostată), făgăduind că va
demisiona dacă se va seniliza în timpul exercitării mandatului, doar
cei din cercul intim al preşedintelui au ştiut despre cât de grave
erau problemele lui Reagan, multe fiind înrăutăţite de atentatul
nereuşit din 30 martie 1981.

Americanii nu au fost conştienţi de ignoranţa sfidătoare, dar
fermecătoare a lui Reagan în numeroase domenii ale politicii externe,
şi mai ales în sfera economică, şi nici de capacitatea redusă a
acestuia de a se concentra un timp mai îndelungat asupra unui subiect.
După realegerea sa în 1984, analizându-i prestaţiile televizate în
confruntarea cu contracandidatul său Walter Mondale, psihologul Brian
Butterworth a concluzionat că Reagan suferea de "o demenţă senilă
incipientă". Aceasta însă nu l-a împiedicat să aibă un constructiv
dialog internaţional cu mult mai tânărul lider sovietic Mihai
Gorbaciov, care a dus la încheierea oprirea cursei înarmărilor
nucleare, încheierea Războiului Rece şi în final la colapsul URSS.

Provocarea lui Reagan: "Domnule Gorbaciov, dărâmaţi acest zid!"
Prima sa expresie memorabilă a fost cea prin care l-a demolat pe Jimmy
Carter în dezbaterile electorale televizate din 1980: "There you go
again" (Iar începe). Următoarea formulă celebră a fost aceea a
"Imperiului Răului" - Devil Empire, prin care a etichetat URSS în
epoca secretarilor generali ai PCUS Andropov şi Cernenko.



La 1 septembrie 1983, o rachetă sovietică a doborât avionul de linie
sudcorean 007, ucigând 269 de persoane, incident calificat imediat de
către Ronald Reagan drept un "masacru", punctând astfel propagandistic
împotriva URSS. Vorbind pe 12 iunie 1987 în faţa Zidului Berlinului,
Reagan l-a provocat astfel pe liderul sovietic al perestroikăi şi
glastnost-ului: "Domnule secretar general Gorbaciov, dacă doriţi pace,
dacă doriţi prosperitate pentru Uniunea Sovietică şi Europa de Est,
dacă doriţi liberalizare, veniţi aici la această poartă. Domnule
Gorbaciov, deschideţi această poartă! Domnule Gorbaciov, dărâmaţi
acest zid!". Deşi exprimările sale păreau spontane, ele erau bine
gândite dinainte, iar improvizaţiile sale publice nu au fost totdeauna
reuşite, cel mai bun discurs al său fiind considerat cel ţinut după
explozia navetei spaţiale Challenger în 1986.

Tactica preşedintelui: înfiinţarea a numeroase instituţii cu sarcini
propagandistice
Contribuţiile lui Reagan în domeniul propagandei nu s-au limitat doar
la prestaţiile sale personale, ci s-au concretizat şi într-o serie
întreagă de decizii guvernamentale cu efecte profunde asupra
comunicării politice naţionale şi internaţionale. În 1982, directorul
CIA, William Casey, a plasat în structura Consiliului de Securitate
Naţională un ofiţer specializat în propagandă şi dezinformare, Walter
Raymond Jr., acesta având misiunea de a superviza proiectele de
influenţare a opiniei publice străine, dar şi autohtone.

Ulterior, prin Directiva secretă nr. 77 din 14 ianuarie 1983
(declasificată în 1996), Ronald Reagan a instituţionalizat conceptul
de diplomaţie publică, înfiinţândun Grup Special de Planificare în
cadrul Consiliului de Securitate Naţională. Acesta a fost condus de
asistentul preşedintelui pentru securitate naţională, din respectiva
structură făcând parte nu doar secretarul de stat al apărarii, ci şi
directorul Agenţiei de Informaţii a Statelor Unite (USIA), prietenul
de încredere al preşedintelui, Charles Z. Wick. Au fost astfel
constituite patru comitete, fiecare acoperind un domeniu distinct al
comunicării publice, toate fiind subordonate Grupului Special de
Planificare. Comitetul de afaceri publice era menit explicării şi
sprijinirii iniţiativelor de politică externă americană. Comitetul de
informare internaţională era centrat pe grupul politic al "Proiectului
adevăr" ("Project Truth" Policy Group). Comitetul de Politică
Internaţională urma să colaboreze şi să se coordoneze eforturile
diplomatice, economice şi militare americane pentru contracararea
ideologiei şi politicii agresive a Uniunii Sovietice. În sfârşit,
Comitetul de transmisiuni internaţionale se referea la posturile de
radio sponsorizate de guvernul SUA, precum Radio Vocea Americii sau
Radio Europa Liberă, Radio Marti (ultimul având drept audienţă ţintă
Cuba lui Fidel Castro).

O altă instituţie creată pentru a influenţa audienţe străine a fost
Freedom House, care a criticat sever regimul sandinist de stânga din
Nicaragua. De asemenea, tot potrivit concepţiei directorului CIA,
William Casey, a fost creată fundaţia National Endowment for
Democracy,în scopul declarat al promovării în străinătate a
instituţiilor democratice, pentru care această instituţie asigura
fondurile necesare chiar şi în cadrul unor campanii electorale, sub
acoperirea unor acţiuni de diplomaţie publică, chiar şi în ţări ostile
SUA.

Simultan pe timpul celor două administraţii Reagan a fost revitalizat
în cadrul armatei americane conceptul de PSYOP (operaţii psihologice)
- aşa numitul DOD Master Plan - şi au fost dezvoltate capacităţile
militare aferente implementării acestuia. Oficialii administraţiei
Reagan au insistat în permanenţă că acţiunile de încălcare a
drepturilor omului de către regimurile autoritare de dreapta,
susţinute de SUA, nu sunt echivalente şi nu pot fi comparate cu cele
ce se petreceau în URSS şi în celelalte state socialiste. Documentele
declasificate ale administraţiei Reagan, aflate la Biblioteca
prezidenţială Ronald Reagan, sugerează că operaţiile media ale
cuplului Casey/CIA-Raymond/NSC reuşiseră să învăluie presa americană
şi internaţională, iar unii dintre oficialii implicaţi în campanii de
propagandă în anii '80 şi-au continuat activitatea sub forme diferite
chiar şi în primul deceniu al secolului XXI.

A fost poreclit "preşedintele de teflon"
Unii istorici îl consideră pe Ronald Reagan cel mai abil propagandist
care a ocupat Casa Albă, acesta bucurându-se de cote ridicate de
încredere atât în timpul exerciţiului funcţiunilor sale, cât şi post
mortem, fiind apreciat printre primii opt cei mai mari preşedinţi
americani. Reagan a fost poreclit şi "preşedintele de teflon" de către
Patricia Schroeder, membră a Congresului SUA, deoarece indiferent de
ce făcea prost, Reagan avea abilitatea de a ieşi nepătat, de a nu se
murdări (ca şi materialul cu pricina). Cert este că imaginea şi
percepţiile publice asupra preşedintelui Reagan au beneficiat din plin
- şi adesea împotriva realităţii - de un foarte puternic şi agresiv
sistem de propagandă instituţională. Deşi Ronald Reagan a avut
indiscutabil un rol major în colapsul URSS, amplitudinea contribuţiei
acestuia la victoria în Războiul Rece a rămas încă un subiect de
dezbatere. Deşi mulţi îl critică pe Reagan pentru abuzurile consimţite
de acesta privind încălcarea drepturilor omului în operaţiunile
anticomuniste din America Centrală (în special în Nicaragua, în 1998),
sub semnătura preşedintelui democrat Bill Clinton, aeroportul din
Washington a primit numele "Ronald Reagan", iar începând din 2006
fostul actor hollywoodian a obţinut un loc în California Hall of Fame,
ziua de 6 februarie fiindu-i dedicată.

27 octombrie 1858 - S-a nascut Theodore Roosevelt

Al 26-lea presedinte al Statelor Unite a ramas in memoria americanilor drept un personaj exuberant, temerar si foarte popular. Lider al Partidului Republican, dar si al efemerei grupari progresiste, a detinut, inainte de a deveni sef de stat, numeroase functii in administratia federala. Totodata, a devenit faimos pentru expeditiile sale pe meleaguri exotice, in calitate de naturalist, explorator, vânator si, nu in ultimul rând, de militar. Dupa absolvirea Universitatii Harvard, Roosevelt, care provenea dintr-o foarte bogata si influenta familie new-yorkeza, a devenit cel mai tânar membru al Adunarii Statului New York.

LEGEA NESCRISĂ A RĂZBOIULUI…TRĂDAREA

OPERAŢIUNEA „TRACŢIUNE SUB CHILĂ”
După terminarea războiului, Roosevelt şi Churchill au luat o decizie incredibilă,criminală.
În aprilie 1945,generalul Andrei Vlasov, un profesionist excepţional, un erou al bătăliei de la Moscova (1942),a trecut la americani cu trupele de sub comanda sa,au depus armele şi s-au considerat prizonieri de război. Dar,predarea a fost refuzată de perfidul general cinci stele Dwight Eisenhower. După ce i-a „primit” şi a ordonat militarilor americani să le ridice armele predate de bunăvoie,le-a refuzat predarea. Generalul Vlasov a cerut înapoierea armelor,lucru ce i-a fost refuzat. În această situaţie a ordonat subordonaţilor săi să scape fiecare pe cont propriu. Sub o escortă militară americană puternică el a fost predat sovieticilor şi trimis la Moscova, unde a fost executat.
Am mai specificat că împotriva Armatei Roşii au luptat militari şi civili din ţările ocupate. Încă de la începutul războiului,chiar militari ruşi au dezertat,mulţi militari din ţările baltice luptând împotriva "eliberatorilor”. Foarte mulţi dintre aceştia,constituiţi în unităţi şi subunităţi independente,uneori chiar sub comanda Aliaţilor,au luptat până la Berlin. Pe traseul luptelor purtate şi-au luat cu ei familiile : soţii,copii,părinţi,fiind conştienţi că sub ocupaţia sovietică aceştia sunt condamnaţi la moarte.
Din proprie iniţiativă,generalul cinci stele a iniţiat şi condus operaţiunea „Tracţiune sub Chilă”,prin care circa 6 (şase) milioane de persoane,între care luptătorii care luptaseră împotriva Armatei Roşii şi familiile acestora au fost înapoiaţi cu forţa în Uniunea Sovietică, majoritatea lor fiind ucişi din ordinul tătucului Stalin. Printre aceştia au fost şi cei 700.000 de militari de sub comanda generalului Vlasov.
Nici aşa-zisul „blajin” Winston Churchill nu s-a lăsat mai prejos. După ce 30.000 de luptători cazaci,împreună cu familiile lor,conduşi de generalul P.N.Krasnov, s-au predat armatei britanice,au fost înapoiaţi Armatei Roşii. Atunci s-au petrecut adevărate drame. Mulţi cazaci şi-au ucis mai întâi familiile după care s-au sinucis. Au preferat moartea decât să se înapoieze în Maica Rusia. La scenele respective au asistat încremeniţi militari britanici,dar nimeni nu l-a putut clinti pe Churchill din hotărârea sa.
În felul acesta,trei masoni-sionişti,parcă tastatura calculatorului refuză să afişeze numele lor pe ecran,se fac vinovaţi de moartea a încă circa 6 ((şase) milioane de persoane,între care multe femei şi copii. Legal şi moral ei se fac vinovaţi de moartea acestora,deoarece i-au trimis la moarte sigură în Uniunea Sovietică. Ai cunoştinţe despre aceste crime împotriva umanităţii, cititorule ? Despre aceste odioase trădări ? Când un şef de stat,un prim-ministru,secondaţi de comandantul trupelor Aliate din Europa nu au respectat statutul prizonierilor de război. Suntem convinşi că nu. Aceasta este democraţia mult clamată de occidentali…

OAMENI ÎNSETAŢI DE PUTERE ŞI ÎMBOGĂŢIRE
Imediat după război,Aliaţii,în special americanii au intentat procese marilor companii germane,pe care le-au făcut răspunzătoare pentru crimele regimului nazist. În rechizitoriul său ,generalul Telford Taylor,unul din principalii procurori în procesul de la Nurnberg a spus :„Avem de-a face cu oameni mai înainte de toate însetaţi de putere şi de îmbogăţire. Ignor dacă Flick sau asociaţii lui îi detestau pe evrei :este foarte posibil ca să nu fi fost niciodată interesaţi de problemă decât până acolo unde aceasta era de importanţă pragmatică,depăşind propria lor opinie şi propriile lor sentimente…acuzaţii sunt oameni bogaţi,posedă mai multe mine şi multe uzine. Ei vă vor spune,fără îndoială,că au crezut în caracterul sacru al proprietăţii private şi că l-au susţinut pe Hitler pentru că erau convinşi de ameninţarea constituită de comuniştii germani faţă de această naţiune”..
În cartea sa „Hitler 1936-1945 : Nemesis”,Ian Kershaw scrie :”Cei mai fermi susţinători ai naziştilor au interpretat războiul ca o măsură preventivă pentru a evita distrugerea culturii occidentale de hoardele bolşevice. Ei credeau cu tărie că Europa nu va fi niciodată liberă înaintea distrugerii complete a „bolşevismului evreiesc”.
Şi totuşi,în Satele Unite s-a găsit un om curajos,respectiv John Loftus,procuror în cadrul departamentului crime de război din Ministerul Justiţiei,care a anchetat legăturile dintre clanul Bush şi nazişti. Într-un discurs public a afirmat : „Aceasta este originea averii familiei Bush : Al Treilea Reich”.Iar jurnalistului Toby Rogers i-a declarat : „Este deja scandalos faptul că familia Bush a contribuit la producerea de bani pentru ca Thyssen să poată finanţa ajungerea lui Hitler la putere. Dar să acorzi susţinere inamicului în timp de război,aceasta este trădare pur şi simplu. Chiar dacă finanţarea maşinii de război a lui Hitler este detestabilă, favorizarea şi încurajarea Holocaustului sunt de-a dreptul odioase. Minele de cărbuni ale lui Thyssen au utilizat deportaţi evrei,cu singurul păcat că erau „produse de aruncat”.Sunt şase milioane de schelete pe conştiinţa familiei Thyssen şi rămâne de găsit un răspuns la numeroasele întrebări istorice legate de delictul de crimă,privind complicitatea familiei Bush” Nu s-a întreprins nimic în această direcţie. Mai mult : dinastia Bush a condus destinele Statelor Unite şi ale lumii aproape 12 ani…
Nu insistăm asupra procesului de le Nurnberg,despre care s-au publicat sute de cărţi şi documentare. Trebuie să subliniem că nu s-a pomenit nici un cuvânt despre colaborarea marilor bancheri de pe Wall Street,a corporaţiilor şi oamenilor de afaceri americani cu marii oameni de afaceri din Germania.Nici un cuvânt despre finanţarea maşinii de război naziste ori despre faptul că Stalin a facilitat pregătirea militară a cadrelor din armata germană. Ori despre faptul că cel puţin opt milioane de nazişti ar fi trebuit să fie judecaţi în cadrul acestui proces, lucru imposibil. Aşa că trimiterea în judecată,judecarea şi condamnarea s-a făcut selectiv…

„DOCTRINA TRUMAN”
La 12 aprilie 1945,Franklin Delano Roosevelt a decedat în urma unei hemoragii cerebrale (în unele materiale am întâlnit – stop cardiac).Nu a apucat să vadă rezultatul „Programului Manhattan” de construire a bombei atomice pe care l-a aprobat la 17 iunie 1942. În ziua de 16 iulie 1945,la ora 05.29’45” în poligonul experimental de la Los Alamos a fost detonată prima bombă atomică. Omenirea a intrat în „era nucleară”.În august 1945,Statele Unite dispuneau de 16 bombe atomice.
Harry Solomon Truman,de origine iudaică şi mason de gradul 33,a devenit preşedintele S.U.A..A fost „autorul” celei mai abominabile crime din întreaga istorie a Omenirii prin bombardarea atomică a Japoniei. La 12 martie 1947 a elaborat „Doctrina Truman”,considerată actul de naştere al Războiului Rece,al cărui „părinte” a fost şi Churchill. Prin doctrina care-i poartă numele,în faţa Camerelor reunite ale Congresului american s-a angajat „să utilizeze toate resursele economice şi militare disponibile ale S.U.A. pentru sprijinirea naţiunilor prietene din perimetrul exterior al blocului sovietic,care ar putea fi supuse unor presiuni externe sau unor pericole comuniste interioare”.
În baza acestei doctrine efective ale armatei americane au fost angajate în războiul civil din Grecia,în perioada 1947-1949,purtat între forţele de stânga,inclusiv Partidul Comunist, conduse de generalul Markos şi forţele de extremă dreapta,regaliste.Primele au fost înfrânte.
Acest război civil a scos în evidenţă un aspect deloc de neglijat : Stalin şi-a respectat înţelegerea cu Churchill,conform căreia Grecia făcea parte din sfera de influenţă occidentală.Nu a intervenit deloc pentru a sprijini Partidul Comunist din Grecia.
La 4 aprilie 1949,din iniţiativa preşedintelui Truman,la Washington s-a înfiinţat Tratatul Atlanticului de Nord (N.A.T.O.),care a fost impus Europei occidentale.Prin urmare,este absurdă părerea analiştilor şi a istoricilor militari,a celor care susţin că N.A.T.O. a fost rezultatul „voinţei politice a naţiunilor libere şi democratice”.Mai este un aspect care nu trebuie trecut cu vederea : Tratatul de la Varşovia a fost creat abia în 1955,după ce,prin permanente presiuni Statele Unite au reuşit să-i „convingă” pe ceilalţi „parteneri” să admită aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord şi a R.F.Germania.
Crearea N.A.T.O. denotă că Washingtonul se considera destul de puternic pentru a-şi impune punctele de vedere asupra occidentalilor europeni.Pe lângă faptul că a fost impus,după cum am specificat,Statele Unite au ignorat Tratatul de la Bruxelles,încheiat la 17 martie 1948 între Franţa,Marea Britanie,Belgia,Olanda şi Luxemburg.Tratatul respectiv avea scopul apărării împotriva unei noi agresiuni din partea Germaniei.În acelaşi timp,N.A.T.O. nu a oferit niciodată şi nu va oferi nici unui membru „garanţii ferme de securitate”.Şi aici,Statele Unite şi-au impus punctul de vedere.Cei care afirmă că „România poate dormi liniştită” odată cu
aderarea la N.A.T.O. sunt,fie optimişti incorigibili,creduli,dar,mai degrabă neştiutori.. cu privire la rolul N.A.T.O.Problema va fi tratată în al doilea volum al acestei lucrări.Am rămas cam oripilaţi când dl Mircea Geoană a afirmat că „pentru prima dată în istoria sa,România dispune de garanţii ferme de securitate”(citat din memorie).Nu,domnilor ! Fără supărare,dar România a făcut un pact cu diavolul atunci când a aderat la N.A.T.O.Aşteptăm să mai treacă circa un an,pentru ca cei care au jubilat şi au sărbătorit „fastuos” aderarea ţării noastre să se trezească la realitate.Deocamdată,vă informăm că în toamna anului 2005 trupele americane vor părăsi toate bazele din Europa Occidentală.Vor mai staţiona o scurtă perioadă în România şi Bulgarie,ţări ai căror conducători sunt depăşiţi de desfăşurarea evenimentelor.

O ALIANŢĂ CONTRA NATURII
După cum am subliniat pe parcursul unor materiale anterioare,politica şi strategia Ocultei Mondiale pentru instaurarea Noii Ordini Mondiale este transpusă în practică de preşedinţii americani,liderii ţărilor occidentale şi guvernele altor state,dar şi de serviciile secrete.Este domeniul secretului în politică,care,prin prisma practicii,a fost şi este restrictiv pentru opinia publică internaţională la adresa evenimentelor care s-au întâmplat şi continuă să se întâmple.Vom ridica perdeaua care a acoperit decenii la rând faţeta hidoasă a politicii Statelor Unite şi vom lua la cunoştinţă de amploarea unei alianţe contra naturii,care i-a făcut pe oamenii administraţiilor Roosevelt şi Truman să colaboreze cu cei mai mari criminali ai regimului nazist,cu scopul „nobil” de „luptă împotriva comunismului”.Pentru aceasta ne vom folosi de arhivele de la Washington care au devenit accesibile cercetătorilor şi istoricilor.
Şi trebuie să recunoaştem,oricât am critica „democraţia” americană,că gestul de a deschide dosarele secrete ale Războiului Rece denotă,pe bună dreptate,nivelul la care s-a ajuns în această „democraţie”.Deoarece şi ruşii,francezii,britanicii etc. au racolat criminali nazişti,SS-işti sau funcţionari au Gestapoului pentru a se folosi de experienţa lor în domeniul spionajului şi a infiltrării de agenţi.Dar,până acum cel puţin,autorităţile de la Moscova,Paris sau Londra nu sunt dispuse să oficializeze adevăruri şi jocuri murdare de acest fel…
Înfiinţată oficial la 26 iulie 1947 C.I.A. şi-a depăşit din start atribuţiunile,fiind chemată să intervină acolo unde diplomaţia dă greş,sau se dovedeşte insuficientă,iar acţiunea militară pe faţă este contraindicată. Această gigantică Agenţie a cuprins în tentaculele ei întreaga Terră ,toate activităţile ei fiind camuflate în sintagma „lupta împotriva comunismului” : războiul psihologic;pregătirea mercenarilor,apoi a teroriştilor;lovituri de stat ; asasinarea liderilor politici care se opun „expansiunii hegemoniei americane”,adică toate operaţiunile speciale şi secrete (vom reveni asupra acestui subiect).
Însă,neavând experienţă,americanii au apelat la nimeni alţii decât duşmanii lor din timpul războiului – ofiţerii de informaţii germani.În „recrutarea” acestora nu au făcut nici o discriminare : criminali nazişti şi SS-işti,dar şi ofiţeri de informaţii germani,opozanţi ai regimului nazist.Pentru aceasta americani au acţionat pe două fronturi.Pe de o parte au racolat/recrutat profesionişti ai serviciilor secrete germane,chiar dacă erau criminali de război,pe de altă parte i-a „exilat” în siguranţă în ţările Americii Latine şi de Sud,unde au fost folosiţi în interesele lor.Pe toată durata Războiului Rece Statele Unite au refuzat să facă publică această colaborare contra naturii.La presiunea unor senatori şi a OMG-urilor,după 1990 începe să deconspire anumite secrete legate de aceste jocuri murdare,dar nu în totalitate.Multe dintre ele vor fi învăluite în continuare în mister.În 1990 dosarul operaţiunii Paperclip este făcut public : „capturarea” şi aducerea în Statele Unite a sute de oameni de ştiinţă germani,cu rezultatele cercetărilor lor – aspect care a fost prezentat în lucrările anterioare.
În 1998,Bill Clinton a propus o lege care a fost votată : deschiderea tuturor arhivelor serviciilor secrete americane cu referire la recrutarea criminalilor de război nazişti şi „reciclarea” acestora în Statele Unite.Legea respectivă a fost dusă la bun sfârşit în anul 2003.După decla-sificarea arhivelor mii de documente au fost făcute publice.Naţiunea americană,dar şi opinia publică internaţională a luat la cunoştinţă de numărul mare de criminali nazişti „admişi” în rândurile serviciilor secrete americane cu deplina cunoaştere a trecutului lor.Odată cu începerea Războiului Rece inamicul Statelor Unite nu mai era Germania nazistă,ci URSS,fostul aliat
,care ameninţa să-şi extindă influenţa…
Despre cazul celebrului general Reinhard Gehlen,comandant al Abwehr pe frontul de Est,care din iulie 1945 a trecut de partea americanilor cu toată arhiva şi reţeaua de spioni s-au scris sute de cărţi şi documentare. Şi-a dus o contribuţie hotărâtoare la organizarea şi pregătirea serviciilor secrete americane,pentru ca în 1956 să devină primul şef al serviciului de spionaj al Germaniei de Vest,BND.De fapt,a fost una din condiţiile pe care le-a impus americanilor în schimbul colaborării sale.
Arhivele de la Washington au dezvăluit şi recrutarea foştilor criminali de război.Iată cum era descris „doctorul Emil Augsturg,alias Alberti,alias Athans” într-un document :”Un tip înalt,albinos,care fumează enorm.Un intelectual onest,idealist,căruia ţi plac vinul şi bucatele alese,un excelent om de ştiinţă,antisovietic şi fără prejudecăţi.Fost membru al partidului nazist şi căpitan SS”.Pentru excelenta cunoştinţă a sistemului comunist a fost recrutat de americani.În perioada 1940-1941 a făcut parte din komando-ul însărcinat cu deportarea şi masacrarea evreilor precum şi a altor persoane indezirabile din Polonia şi Rusia.
Un alt caz este cel al maiorului SS Wilhelm Hottl,confidentul lui Eichmann,însă specialist în infiltrarea agenţilor sub acoperire în ţările Europei de sud-est.A participat activ la deportarea a peste 440.000 de evrei unguri în lagărul de la Auschwitz şi a dezvăluit crimele naziştilor în lagărele de exterminare în cadrul procesului de la Nurnberg.Deşi condamnat,în 1947 este eliberat şi luat sub aripa ocrotitoare a serviciului secret american Counter Intelligence Corps (CIC),secţia din Viena,primind o nouă identitate – Hans Hatman.După ocuparea Pragăi de către ruşi,primeşte sarcina să organizeze supravegherea teritoriilor austriece.Pentru aceasta el se foloseşte de două reţele :Mont Vermont şi Montgomery,prin care infiltrează spioni în unităţile Armatei Roşii staţionate în Ungaria.Foloseşte peste 20 de agenţi germani şi unguri,mulţi dintre ei foşti ofiţeri SS.A fost reîncadrat în proaspătul înfiinţat serviciu C.I.A.A decedat în 1997 la Viena.
Klauss Barbie,călăul din Lyon,fost şef al Gestapoului din acest oraş,devine şi el agent CIA…
Deşi legea propusă de Bill Clinton a dat posibilitatea publicării a mii de documente din arhivele serviciilor secrete americane,multe mistere planează încă asupra unor evenimente privind implicarea americanilor. Istoricul Richard Breitman confirmă faptul că există zone de penumbră pe care C.I.A. ezită să le dezvăluie,chiar dacă este obligată prin legea amintită la o transparenţă totală asupra legăturilor cu criminalii nazişti. Mistere planează încă asupra operaţiunii Rat Line,despre care s-a auzit abia în 1983,în urma unui raport incendiar dat publicităţii de ministrul american al justiţiei.Este vorba de implantarea unor criminali de război în ţările Americii Latine şi de Sud…

6 ianuarie 1919 - A murit Theodore Roosevelt
Nascut la 27 octombrie 1858, Theodore Roosevelt a fost unul dintre cei mai indragiti presedinti americani. Culmea este ca, spre deosebire de alti sefi de stat, diminutivul de Teddy, care i-a fost acordat cu multa simpatie de opinia publica, n-a fost folosit si de familia lui si de cei apropiati. Implicat inca de tanar in politica, a devenit mai intai vicepresedinte al Americii, inainte ca moartea presedintelui William McKinley, asasinat in 1901 de un anarhist, sa-l propulseze in scaunul de la Casa Alba. Depunand juramantul a doua zi dupa ce McKinley a murit, Roosevelt a devenit cel mai tanar presedinte de pana atunci al Statelor Unite, la 42 de ani, record care nu a fost egalat inca nici pana astazi (Kennedy a devenit presedinte la 43 de ani). Personaj carismatic, Roosevelt a incercat sa reformeze Partidul Republican, al carui reprezentant de marca a fost; el a cautat sa adapteze ideile conservatoare ale doctrinei republicane la noile stari de lucruri de la inceputul secolului XX.