Beckett[v=]

Asasinarea lui Thomas Becket, decisă la petrecerea regelui

http://istoriesicultura.ro/samuel-beckett.html

Viaţa şi opera lui Samuel Beckett

Cum e. Mercier si Camier
Remarcabila scriitura originala si viziune îndrazneata care i-au adus în 1969 Pemiul Nobel fac din Samuel Beckett unul dintre cei mai inovatori artisti ai secolului XX. Volumul de fata reprezinta o editie revizuita, reunind doua texte în proza ale lui Beckett, remarcabil talmacite în limba romana

Asasinarea lui Thomas Becket, decisă la petrecerea regelui
În Anglia medievală a Plantageneţilor, pe scena conflictului pentru hegemonie laic versus ecleziastic vor evolua doi actori: Regele Henric al II-lea Plantagenet şi Thomas Becket, Arhiepiscop de Canterbury.

Henric al II-lea şi Thomas Becket au copilărit împreună şi deveniseră, de la o vârstă fragedă, buni prieteni. Astfel încât, în anul în care a devenit rege, la sfatul arhiepiscopului Theobald, Henric l-a numit pe Thomas în funcţia de cancelar. În această perioadă, rivalitatea dintre rege şi Arhiepiscop pentru supremaţia uneia dintre puteri, temporală şi spirituală, asupra alteia, s-a accentuat. În acest conflict, Becket s-a plasat şi a acţionat ca un slujitor al regelui.
Arhiepiscopul privea cu regret cum tânărul format de el trecuse în „tabăra” opusă, iar atunci când Theobald a murit, în anul 1161, regele, decis să dea autorităţii spirituale lovitura de graţie: l-a numit în locul lui Theobald pe Thomas Becket. Acesta din urmă a refuzat. Regele însă va insista, iar cancelarul va ceda. În iunie 1162, Thomas Becket era hirotonisit preot şi sfinţit Arhiepiscop de Canterbury.
Rege versus arhiepiscop
Becket era conştient că va intra astfel într-un conflict pe viaţă şi pe moarte cu regele, fostul său prieten, însă nu mai avea de ales. Primul său act ca Arhiepiscop a fost acela de renunţare la funcţia de cancelar. Au urmat o serie de măsuri aspre, radicale, prin care elementele de viaţă şi comportament laic erau scoase din biserici şi mânăstiri.
Călugării şi preoţii reveneau la viaţa ascetică de dinainte, cu rugăciuni, post şi ajunare. Regele, considerându-se trădat, va riposta cu furie şi cu duritate. El se va amesteca făţiş în chestiunile ecleziastice, pretinzând, la Conciliul de la Westminster din 1163, că, o dată judecaţi şi condamnaţi de curţile ecleziastice, „clericii incriminaţi” să fie pedepsiţi de autoritatea seculară. Era de fapt o readucere în actualitate a unor legi nescrise, de pe vremea bunicului său, fostul rege al Angliei, Henric I, care reglementau raporturile dintre stat şi Biserică.
Arhiepiscopul a refuzat să jure obedienţă unor „vechi obiceiuri”. Mai mult, i-a convins şi pe o parte dintre episcopi, care erau iniţial de acord cu ele, să reconsidere judecata lor şi în numele „salvării ordinii noastre”, să le respingă. Un an mai târziu, regele le-a codificat, în scris, în forma „Constituţiilor de la Clarendon”. Cu toate acestea, Becket a refuzat să le semneze, deşi, verbal, şi-a dat consimţământul. Papa Alexandru al III-lea, considerând la rândul său că statutele aduceau o atingere gravă dreptului canonic, le-a excomunicat. Becket, întărit de atitudinea Suveranului Pontif, va lua atitudine, declarându-se public vinovat de sperjur (consimţise verbal, însă nu semnase), anunţându-se rivalul unor legi iniţial recunoscute, iar regele, folosindu-se de acest lucru, a contra-atacat.
În octombrie 1164, Henric al II-lea l-a convocat pe Thomas Becket la Conciliul de la Northampton, la judecată. Capetele de acuzare se refereau atât la sperjurul făcut în calitate de arhiepiscop, cât şi la gestionarea inadecvată a unor fonduri, pe vremea când era cancelar. Arhiepiscopul a ripostat: Conciliul şi oricare altă autoritate laică nu aveau nici o putere asupra lui. Unica autoritate pe care o recunoştea era Papa de la Roma. Cu aceste cuvinte, Becket a părăsit Conciliul şi Anglia, autoexilându-se în Franţa regelui Ludovic al VII-lea, pentru şase ani.
Împăcarea şi omorul

În perioada exilului francez, Becket a încercat să obţină un sprijin din partea Papei, însă a primit doar cuvinte de încurajare. Furia regelui s-a mai potolit, dar nu a încetat. În iunie 1170, regele a încercat să dea încă o lovitură puterii spirituale: contrar cutumelor, a ordonat ca încoronarea fiului său cel mare, Henric, să se petreacă la Catedrala din York, ceremonia fiind condusă de Arhiepiscopul de York. Ceremonia încoronării ar fi trebuit, conform canoanelor, să se petreacă în Catedrala de la Canterbury şi să fie condusă de Thomas Becket.
Acesta, luând cunoştinţă de actul petrecut la York, a reacţionat dur, ameninţând că îi va scrie Papei, care se va grăbi să proclame interdicţia lui şi excomunicarea Arhiepiscopului şi a celorlalţi episcopi participanţi. Regele a revenit, a anulat încoronarea şi a declarat public că dorea să se împace cu Becket.
Arhiepiscopul a crezut, a riscat şi a revenit în Anglia la începutul lunii decembrie 1170. Cu o lună în urmă, în noiembrie, el le trimisese episcopilor participanţi la încoronare scrisori de demitere. Odată revenit, primul său gest a fost acela de a-i excomunica. Actul l-a înfuriat pe rege, care, la un ospăţ, a întrebat retoric dacă nu se găsea cineva în Anglia care să îl scape de Thomas Becket. Patru cavaleri au dat curs apelului şi, în ziua de 29 decembrie 1170, au pătruns cu forţa în Catedrală.
Un asemenea asasinat a şocat întreaga lume creştină. Era, într-adevăr, o formă neobişnuită de tranşare a conflictului pentru supremaţie dintre Biserică şi Monarhie. Adevăratul învins fusese însă regele. În anul următor, Henric al II-lea însuşi venea la mormântul Arhiepiscopului, făcând penitenţă şi flagelându-se, iar trei ani mai târziu, în februarie 1173, Becket era canonizat de către Papa Alexandru al III-lea.

Mărturia unui cleric de la Cambridge, preotul Edward Grim, care tocmai vizita Catedrala în acea zi de 29 decembrie 1170, este consemnată. Spre deosebire de ceilalţi clerici care se aflau în Catedrală (John de Salisbury, William Fitz Stephen, Benedict de Peterborough şi William de Canterbury), alături de Arhiepiscop, în momentul pătrunderii cavalerilor, dar care au fugit în toate părţile atunci când ucigaşii şi-au scos săbiile din teacă şi s-au năpustit asupra înaltului prelat, el a rămas pe loc şi a încercat să-l salveze pe Becket. Rănit la cap, cu braţul drept aproape tăiat, Edward Grim a supravieţuit.
Relatarea preotului Edward Grim
„Atunci când Sfântul Arhiepiscop a intrat în Catedrală, călugării au oprit Vecernia şi au alergat către el, cel de­spre care ei credeau că a murit. S-au grăbit apoi să închidă uşile bisericii însă el le-a ordonat să lase uşile deschise, spunându-le: «Nu sunt tocmai persoana potrivită să transform o casă a rugăciunii, o biserică a lui Hristos, într-o fortăreaţă; chiar dacă nu este încuiată, ea este capabilă să-şi apere oamenii. Vom triumfa asupra duşmanilor mai degrabă prin suferinţă decât prin luptă, iar noi am venit aici să suferim, nu să rezistăm.»

Pe dată au pătruns oamenii sacrilegiului, cu săbiile scoase din teacă. Într‑adevăr, numai vederea lor, cu braţele înarmate rotindu-se prin aer, a cauzat o profundă oroare celor care îi priveau. Cavalerii s-au apropiat de mulţimea confuză şi în dezordine şi au întrebat furioşi: «Unde este Thomas Becket, trădătorul regelui şi al regatului său?». Cum nimeni nu răspundea, au întrebat iarăşi, urlând şi mai tare: «Unde este arhiepiscopul?».

Acesta, calm, a replicat: «Cei drepţi, asemeni leului neînfricat, vor fi eliberaţi de frică.» După care a coborât treptele, unde fusese dus de clerici, şi a rostit, cu o voce cât se poate de clară: «Sunt aici, dar nu sunt un trădător al regelui, ci un simplu preot. De ce mă căutaţi?».

Ucigaşii l-au urmat, cu săbiile scoase, şi i-au cerut:
«Absolvă-i şi redă-i comuniunii pe toţi aceia pe care i-ai excomunicat şi întoarce-i la slujbe pe toţi cei pe care i-ai suspendat.»
«Nu a fost făcută nici o penitenţă, aşa că nu îi voi absolvi.»
«Vei muri şi vei căpăta ceea ce meriţi.»

«Sunt pregătit să mor pentru Stăpânul meu, astfel încât, prin sângele meu Biserica va dobândi libertate şi pace. Dar, în numele lui Dumnezeu, cel Atotputernic, vă interzic să le faceţi rău oamenilor mei, fie ei clerici sau laici, în orice fel. Dacă pe mine mă căutaţi, lăsaţi-i pe aceşti oameni să meargă în pace.»
Şi-au pus apoi mâinile pe el, l-au imobilizat şi apoi l-au tras înspre uşă, intenţionând fie să-l ucidă în afara Catedralei, fie să-l ia prizonier şi să-l ducă la rege, după cum aveau să mărturisească mai târziu. Unul dintre cavaleri l-a înconjurat cu braţele şi, strângându-l cu putere, a încercat să-l târască afară. Thomas s-a desprins din strânsoare şi l-a împins cu vitejie, strigându-i: «Nu mă atinge, Reginald. Îmi datorezi credinţă şi supunere. Tu şi complicii tăi sunteţi nişte smintiţi!»

Roşu de mânie, cavalerul şi-a ridicat spada deasupra sfintei coroane şi i-a strigat: «Nu îţi datorez credinţă şi supunere ţie, care eşti în opoziţie cu supunerea şi credinţa datorate stăpânului meu, regele».
Martirul şi-a înclinat gâtul, ca pentru rugăciune, şi-a împreunat mâinile, după care le-a ridicat. Îşi încredinţa persoana sa, dar şi cauza pentru care luptase, a Bisericii, în mâinile lui Dumnezeu, ale Fecioarei Maria şi a martirului Saint Denis. Abia de rostise cuvintele de mai sus, când cavalerul, temându-se că el ar putea fi salvat de popor şi astfel ar scăpa viu, şi-a prăvălit dintr-o dată sabia asupra lui şi l-a rănit la cap, tăindu-i şi partea de sus a coroanei.

Şi, prin aceeaşi lovitură, îl răni în partea de jos a braţului pe acela care vă povesteşte cele ce s-au întâmplat. Becket mai primi o lovitură de sabie în cap, însă rămase neclintit. Când primi a treia lovitură, martirul se prăbuşi, şi, sprijinit în genunchi şi pe coate, a spus: «În numele lui Iisus şi pentru protecţia Bisericii sunt pregătit să îmbrăţişez moartea.» Şi în timp ce zăcea acolo, cel de al treilea cavaler i-a dat o nouă lovitură cu sabia, astfel încât i-a despicat ţeasta în două. Partea superioară a capului, pe care se afla coroana arhiepiscopală, zbură. Podeaua se înroşi de sânge.

Al patrulea cavaler i-a gonit pe toţi aceia care începuseră a se aduna în faţa Catedralei. A cincea persoană era un cleric, care îi însoţise pe cavaleri, care şi-a adus şi el sângeroasa contribuţie la tragicul sfârşit. El a pus piciorul pe gâtul preotului, s-a aplecat asupra ţestei înjumătăţite a acestuia, şi, vai, ce oribil! - cu mâinile băgate adânc acolo, i-a smuls creierii rămaşi şi i-a împrăştiat, împreună cu sângele, pe dalele bisericii. Când a terminat acea oribilă treabă, le-a spus cavalerilor: «Cavaleri, e timpul să mergem. Ne-am făcut treaba, el n-o să se mai scoale de-acolo.»”

Asasinarea lui Thomas Becket, decisă la petrecerea regelui


În Anglia medievală a Plantageneţilor, pe scena conflictului pentru hegemonie laic versus ecleziastic vor evolua doi actori: Regele Henric al II-lea Plantagenet şi Thomas Becket, Arhiepiscop de Canterbury.

Henric al II-lea şi Thomas Becket au copilărit împreună şi deveniseră, de la o vârstă fragedă, buni prieteni. Astfel încât, în anul în care a devenit rege, la sfatul arhiepiscopului Theobald, Henric l-a numit pe Thomas în funcţia de cancelar. În această perioadă, rivalitatea dintre rege şi Arhiepiscop pentru supremaţia uneia dintre puteri, temporală şi spirituală, asupra alteia, s-a accentuat. În acest conflict, Becket s-a plasat şi a acţionat ca un slujitor al regelui.
Arhiepiscopul privea cu regret cum tânărul format de el trecuse în „tabăra” opusă, iar atunci când Theobald a murit, în anul 1161, regele, decis să dea autorităţii spirituale lovitura de graţie: l-a numit în locul lui Theobald pe Thomas Becket. Acesta din urmă a refuzat. Regele însă va insista, iar cancelarul va ceda. În iunie 1162, Thomas Becket era hirotonisit preot şi sfinţit Arhiepiscop de Canterbury.
Rege versus arhiepiscop
Becket era conştient că va intra astfel într-un conflict pe viaţă şi pe moarte cu regele, fostul său prieten, însă nu mai avea de ales. Primul său act ca Arhiepiscop a fost acela de renunţare la funcţia de cancelar. Au urmat o serie de măsuri aspre, radicale, prin care elementele de viaţă şi comportament laic erau scoase din biserici şi mânăstiri.
Călugării şi preoţii reveneau la viaţa ascetică de dinainte, cu rugăciuni, post şi ajunare. Regele, considerându-se trădat, va riposta cu furie şi cu duritate. El se va amesteca făţiş în chestiunile ecleziastice, pretinzând, la Conciliul de la Westminster din 1163, că, o dată judecaţi şi condamnaţi de curţile ecleziastice, „clericii incriminaţi” să fie pedepsiţi de autoritatea seculară. Era de fapt o readucere în actualitate a unor legi nescrise, de pe vremea bunicului său, fostul rege al Angliei, Henric I, care reglementau raporturile dintre stat şi Biserică.
Arhiepiscopul a refuzat să jure obedienţă unor „vechi obiceiuri”. Mai mult, i-a convins şi pe o parte dintre episcopi, care erau iniţial de acord cu ele, să reconsidere judecata lor şi în numele „salvării ordinii noastre”, să le respingă. Un an mai târziu, regele le-a codificat, în scris, în forma „Constituţiilor de la Clarendon”. Cu toate acestea, Becket a refuzat să le semneze, deşi, verbal, şi-a dat consimţământul. Papa Alexandru al III-lea, considerând la rândul său că statutele aduceau o atingere gravă dreptului canonic, le-a excomunicat. Becket, întărit de atitudinea Suveranului Pontif, va lua atitudine, declarându-se public vinovat de sperjur (consimţise verbal, însă nu semnase), anunţându-se rivalul unor legi iniţial recunoscute, iar regele, folosindu-se de acest lucru, a contra-atacat.
În octombrie 1164, Henric al II-lea l-a convocat pe Thomas Becket la Conciliul de la Northampton, la judecată. Capetele de acuzare se refereau atât la sperjurul făcut în calitate de arhiepiscop, cât şi la gestionarea inadecvată a unor fonduri, pe vremea când era cancelar. Arhiepiscopul a ripostat: Conciliul şi oricare altă autoritate laică nu aveau nici o putere asupra lui. Unica autoritate pe care o recunoştea era Papa de la Roma. Cu aceste cuvinte, Becket a părăsit Conciliul şi Anglia, autoexilându-se în Franţa regelui Ludovic al VII-lea, pentru şase ani.
Împăcarea şi omorul

În perioada exilului francez, Becket a încercat să obţină un sprijin din partea Papei, însă a primit doar cuvinte de încurajare. Furia regelui s-a mai potolit, dar nu a încetat. În iunie 1170, regele a încercat să dea încă o lovitură puterii spirituale: contrar cutumelor, a ordonat ca încoronarea fiului său cel mare, Henric, să se petreacă la Catedrala din York, ceremonia fiind condusă de Arhiepiscopul de York. Ceremonia încoronării ar fi trebuit, conform canoanelor, să se petreacă în Catedrala de la Canterbury şi să fie condusă de Thomas Becket.
Acesta, luând cunoştinţă de actul petrecut la York, a reacţionat dur, ameninţând că îi va scrie Papei, care se va grăbi să proclame interdicţia lui şi excomunicarea Arhiepiscopului şi a celorlalţi episcopi participanţi. Regele a revenit, a anulat încoronarea şi a declarat public că dorea să se împace cu Becket.
Arhiepiscopul a crezut, a riscat şi a revenit în Anglia la începutul lunii decembrie 1170. Cu o lună în urmă, în noiembrie, el le trimisese episcopilor participanţi la încoronare scrisori de demitere. Odată revenit, primul său gest a fost acela de a-i excomunica. Actul l-a înfuriat pe rege, care, la un ospăţ, a întrebat retoric dacă nu se găsea cineva în Anglia care să îl scape de Thomas Becket. Patru cavaleri au dat curs apelului şi, în ziua de 29 decembrie 1170, au pătruns cu forţa în Catedrală.
Un asemenea asasinat a şocat întreaga lume creştină. Era, într-adevăr, o formă neobişnuită de tranşare a conflictului pentru supremaţie dintre Biserică şi Monarhie. Adevăratul învins fusese însă regele. În anul următor, Henric al II-lea însuşi venea la mormântul Arhiepiscopului, făcând penitenţă şi flagelându-se, iar trei ani mai târziu, în februarie 1173, Becket era canonizat de către Papa Alexandru al III-lea.

Mărturia unui cleric de la Cambridge, preotul Edward Grim, care tocmai vizita Catedrala în acea zi de 29 decembrie 1170, este consemnată. Spre deosebire de ceilalţi clerici care se aflau în Catedrală (John de Salisbury, William Fitz Stephen, Benedict de Peterborough şi William de Canterbury), alături de Arhiepiscop, în momentul pătrunderii cavalerilor, dar care au fugit în toate părţile atunci când ucigaşii şi-au scos săbiile din teacă şi s-au năpustit asupra înaltului prelat, el a rămas pe loc şi a încercat să-l salveze pe Becket. Rănit la cap, cu braţul drept aproape tăiat, Edward Grim a supravieţuit.
Relatarea preotului Edward Grim
„Atunci când Sfântul Arhiepiscop a intrat în Catedrală, călugării au oprit Vecernia şi au alergat către el, cel de­spre care ei credeau că a murit. S-au grăbit apoi să închidă uşile bisericii însă el le-a ordonat să lase uşile deschise, spunându-le: «Nu sunt tocmai persoana potrivită să transform o casă a rugăciunii, o biserică a lui Hristos, într-o fortăreaţă; chiar dacă nu este încuiată, ea este capabilă să-şi apere oamenii. Vom triumfa asupra duşmanilor mai degrabă prin suferinţă decât prin luptă, iar noi am venit aici să suferim, nu să rezistăm.»

Pe dată au pătruns oamenii sacrilegiului, cu săbiile scoase din teacă. Într‑adevăr, numai vederea lor, cu braţele înarmate rotindu-se prin aer, a cauzat o profundă oroare celor care îi priveau. Cavalerii s-au apropiat de mulţimea confuză şi în dezordine şi au întrebat furioşi: «Unde este Thomas Becket, trădătorul regelui şi al regatului său?». Cum nimeni nu răspundea, au întrebat iarăşi, urlând şi mai tare: «Unde este arhiepiscopul?».

Acesta, calm, a replicat: «Cei drepţi, asemeni leului neînfricat, vor fi eliberaţi de frică.» După care a coborât treptele, unde fusese dus de clerici, şi a rostit, cu o voce cât se poate de clară: «Sunt aici, dar nu sunt un trădător al regelui, ci un simplu preot. De ce mă căutaţi?».

Ucigaşii l-au urmat, cu săbiile scoase, şi i-au cerut:
«Absolvă-i şi redă-i comuniunii pe toţi aceia pe care i-ai excomunicat şi întoarce-i la slujbe pe toţi cei pe care i-ai suspendat.»
«Nu a fost făcută nici o penitenţă, aşa că nu îi voi absolvi.»
«Vei muri şi vei căpăta ceea ce meriţi.»

«Sunt pregătit să mor pentru Stăpânul meu, astfel încât, prin sângele meu Biserica va dobândi libertate şi pace. Dar, în numele lui Dumnezeu, cel Atotputernic, vă interzic să le faceţi rău oamenilor mei, fie ei clerici sau laici, în orice fel. Dacă pe mine mă căutaţi, lăsaţi-i pe aceşti oameni să meargă în pace.»
Şi-au pus apoi mâinile pe el, l-au imobilizat şi apoi l-au tras înspre uşă, intenţionând fie să-l ucidă în afara Catedralei, fie să-l ia prizonier şi să-l ducă la rege, după cum aveau să mărturisească mai târziu. Unul dintre cavaleri l-a înconjurat cu braţele şi, strângându-l cu putere, a încercat să-l târască afară. Thomas s-a desprins din strânsoare şi l-a împins cu vitejie, strigându-i: «Nu mă atinge, Reginald. Îmi datorezi credinţă şi supunere. Tu şi complicii tăi sunteţi nişte smintiţi!»

Roşu de mânie, cavalerul şi-a ridicat spada deasupra sfintei coroane şi i-a strigat: «Nu îţi datorez credinţă şi supunere ţie, care eşti în opoziţie cu supunerea şi credinţa datorate stăpânului meu, regele».
Martirul şi-a înclinat gâtul, ca pentru rugăciune, şi-a împreunat mâinile, după care le-a ridicat. Îşi încredinţa persoana sa, dar şi cauza pentru care luptase, a Bisericii, în mâinile lui Dumnezeu, ale Fecioarei Maria şi a martirului Saint Denis. Abia de rostise cuvintele de mai sus, când cavalerul, temându-se că el ar putea fi salvat de popor şi astfel ar scăpa viu, şi-a prăvălit dintr-o dată sabia asupra lui şi l-a rănit la cap, tăindu-i şi partea de sus a coroanei.

Şi, prin aceeaşi lovitură, îl răni în partea de jos a braţului pe acela care vă povesteşte cele ce s-au întâmplat. Becket mai primi o lovitură de sabie în cap, însă rămase neclintit. Când primi a treia lovitură, martirul se prăbuşi, şi, sprijinit în genunchi şi pe coate, a spus: «În numele lui Iisus şi pentru protecţia Bisericii sunt pregătit să îmbrăţişez moartea.» Şi în timp ce zăcea acolo, cel de al treilea cavaler i-a dat o nouă lovitură cu sabia, astfel încât i-a despicat ţeasta în două. Partea superioară a capului, pe care se afla coroana arhiepiscopală, zbură. Podeaua se înroşi de sânge.

Al patrulea cavaler i-a gonit pe toţi aceia care începuseră a se aduna în faţa Catedralei. A cincea persoană era un cleric, care îi însoţise pe cavaleri, care şi-a adus şi el sângeroasa contribuţie la tragicul sfârşit. El a pus piciorul pe gâtul preotului, s-a aplecat asupra ţestei înjumătăţite a acestuia, şi, vai, ce oribil! - cu mâinile băgate adânc acolo, i-a smuls creierii rămaşi şi i-a împrăştiat, împreună cu sângele, pe dalele bisericii. Când a terminat acea oribilă treabă, le-a spus cavalerilor: «Cavaleri, e timpul să mergem. Ne-am făcut treaba, el n-o să se mai scoale de-acolo.»”

VIDEO Nobel pentru maestrul absurdului


Samuel Beckett (1906-1989) primeşte Nobelul literar la 20 de ani după ce publicase piesa care a definit conceptul de „teatru absurd“. Autorul a fost recompensat „pentru scrisul său, care – în forme noi, atât în roman, cât şi în teatru – îşi capătă elevaţia în însăşi starea de indigenţă a omului modern”.Articol complet

Cum se vede Beckett dupa 20 de ani de la disparitie?

Opera irlandezului Samuel Beckett, care a trăit o perioadă foarte mare în Oraşul Luminilor, este din ce în ce mai aprofundată atât de oamenii de teatru, cât şi de filologi. La Centrul "Georges Pompidou", din Paris, s-a deschis, până pe 25 iulie, o expoziţie "Samuel Beckett". Celebru prin piesa sa Aşteptându-l pe Godot, Beckett rămâne unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului trecut. Aşa cum informează AFP, pe o întindere de 1000 de metri pătraţi sunt expuse manuscrise şi casete audio-video cu spectacole inspirate după opera sa. Această expoziţie permite publicului să descopere multiplele faţete ale operei lui Beckett. Manifestarea se înscrie în celebrarea a unui secol de la naşterea celui care a scris Molloy. Laureat al Premiului Nobel în 1969, Beckett a murit în 1989. A fost prieten cu Emil Cioran şi nu căuta lumea mondenă a Parisului. Dimpotrivă, aşa cum mărturiseşte Cioran, Beckett era un introvert şi îi plăcea singurătatea. Expoziţia deschisă, acum la Centrul Georges Pompidou, pune la dispoziţia publicului fotografii, mărturii despre viaţa sa, precum şi cărţile apărute de-a lungul vremii. Publicul are ocazia să citească atât dramaturgia şi proza, cât să vizioneze şi montările de teatru, inspirate din opera sa. Montările sunt prezentate atât în limba franceză, cât şi în engleză. Fragmente din proza sa sunt prezentate, ca înregistrări, de actorul Michael Lonsdale. Documentarul How far is the sky?, propune o serie de interviuri acordate de Beckett scriitorilor Jean Echenoz şi Jean-Philippe Toussaint.http://www.azi.ro/daca.htm

Antiutopia lui Beckett.Anul acesta s-au implinit o suta de ani de la nasterea lui Samuel Beckett. Este un prilej bun de-a-l evoca, avand in vedere caracterul european al operei sale, o opera sumbra, dar in care omul contemporan, in pofida optimismelor de fatada, se poate recunoaste. Raportandu-ne la personalitatea sa, avem sansa sa nu ne imbatam niciodata. Disperarea si luciditatea sunt cele doua aripi ale pasarii care strabate creierul nostru...

"Scara nu era inalta. Ii numarasem treptele de o mie de ori, urcand si coborand, insa cifra nu-mi mai staruie in minte..." O scara - metafora pentru insasi conditia umana. Sau pentru cautarea propriei identitati: "... eu, al carui suflet se framanta din zori pana seara, cautandu-se pururi".
Eroul din povestirea Expulzatul, publicata de Samuel Beckett in 1947, este o creatura aparte. Asemeni lui Gregor Samsa, din Metamorfoza lui Kafka, care se trezeste ganganie, eroul lui Beckett are "cinci-sase picioare" si trupul moale, ca "un sac umplut cu zdrente", trup care se balanseaza periculos, incat trebuie sa fie foarte atent sa nu se pravaleasca, pe strada, peste semenii sai. Nu-si poate coordona miscarile, ca o marioneta lipsita de stapan. Stapanul ar fi Dumnezeul cel improbabil, din Asteptandu-l pe Godot. O papusa dezarticulata deci, care hoinareste prin lume, pierduta. Dar este, in acelasi timp, si o biata creatura umana, ca cei mai nefericiti dintre noi. Este dat afara din casa si nu poseda nimic. Nici macar familie nu mai are, despre prieteni sau altceva nici nu poate fi vorba.
De pe faimoasa scara, eroul cade si i se tranteste si o usa in nas. Dar asta este o "mangaiere", pentru ca astfel ia sfarsit "urmarirea cu ciomagul", si deci pedeapsa. Din partea cui? Din partea unor "ei". Din nou povestirea lui Beckett ne duce cu gandul la Kafka si la eroul lui, urmarit de o inexplicabila si prea dura pedeapsa divina. Dincolo de usa trantita, eroul este expulzat nu numai din existenta, dar si de la vreo speranta. Refuzul este raspunsul emblematic al acestei lumi profund ostile.
Palaria, la care tine mult, este ultima incercare de a-si pastra o urma de identitate. (Si eroul din filmul Miller's Crossing, al fratilor Coen, tine la palaria sa, la fel, cand pierde totul!...)
Decorul din jurul acestui erou fara nume aminteste din cand in cand de acela uman, dar este mai ales simbolic. O casa cu muscate la fereastra intruchipeaza visul de statornicie, dar si de sens al eroului, orfan si deposedat pana la a ajunge o fantosa ratacitoare.
"Nu le facusem totusi nimic", spune eroul, reiterand motivul kafkian al vinovatului-inocent. Nu prea abil, el stie totusi sa indrepte privirea spre cer, cand ii merge rau (dar am putea spune ca rau ii merge de obicei!), fara vreun rezultat, din simpla inertie: "Mi-e si lehamite, dar n-am ce-i face". Acolo, sus, este o transcendenta vag banuita, dar cu care nu se poate intra in dialog.
Deambularea lui, pe strazi, provocatoare de accidente, din cauza felului in care se clatina cand merge, este amendata de un sergent, care-l sfatuieste sa stea acasa. Dar care casa? Este posibil sa ai un acasa? Pe strazi, convoaiele funerare sunt omniprezente si stranii: "... cu gesturi grabite si nesigure, faceau un soi de cruce-nvartejita, fara nicio prestanta, cu genunchii sub barbie si mainile in toate felurile".
Ca intr-un basm intors pe dos, apare o birja... salvatoare. Birjarul il plimba pe la posibile locuinte, din care nici una nu i se potriveste. Se face seara si birjarul il ia la el acasa. Dar acolo va innopta in sopron, alaturi de cal. O marginalizare in plus... Se urca in birja, ca intr-o locuinta, si simbolismul este foarte bogat: viata este o trecere, o calatorie scurta, nu se stie de unde si spre nu se stie ce. In bezna unei nopti coplesitoare, birja e plina de sobolani, iar eroului ii vine chef sa dea foc sopronului, dar nu o face, din lipsa suficienta de vointa. Deznadejdea care razbate din aceasta descriere alba, in care nici o emotie nu este rostita, doar tabloul nud al unei realitati insuportabile, este maxima. Viata, si conditia umana din ea, nu reprezinta deloc un teritoriu dezirabil.
Vrand sa evadeze, eroul vede ca usa este inchisa. Alta usa inchisa. Sare pe fereastra, sub privirile inexpresive ale calului, prezenta-absenta. Zorii sunt aproape si eroul porneste spre rasarit, desi ar fi dorit "un orizont marin sau desertic". Contopirea cu apa primordiala sau cu uscaciunea totala, cu neantul nisipului.
Cand n-o mai asteptam, la final, avem o marturisire alegorica din partea eroului: "Cand sunt afara, in zori, merg la intalnire cu soarele, si seara, cand sunt afara, o iau pe urmele lui, pana-n casa mortilor". Doar cosmosul e sigur si etern, iar astrului luminii (o lumina care, insa, nu pare a zamisli nici sperante, nici viata, o lumina vag inutila) i se opune Moartea.
Povestea, care nici nu e poveste, este mai degraba formularea unei situatii tragice si deci implacabile; ea se aseamana cu toate celelalte ale oamenilor, pentru ca toate sunt la fel. "Suflete vii, atunci veti vedea ca se aseamana", spune el, ca si cum ne-ar vorbi din negura unui limb blestemat.
Proza lui Samuel Beckett este cel putin tot atat de importanta ca teatrul sau, dar a ramas, inertial, destinata mai mult specialistilor. Aceeasi viziune asupra lumii, dar mai nuantata, chiar mai poetica, ne intampina din povestiri si romane. Daca le putem numi astfel, pentru ca ele ies din tiparele clasice, ca tot ce scrie Beckett - Samuel Beckett, marca inconfundabila, cum am spune intr-un limbaj comercial de azi, dupa ce au trecut o suta de ani de la nasterea scriitorului irlandez, care a trait la Paris.

“Asteptandu-l pe Godot” de Samuel BeckettInspirata aceasta programare in luna mai... Pentru faptul ca in aceasta luna s-a nascut Beckett. Spectacolul radiofonic a fost realizat cu sprijinul British Council in traducerea lui Gellu Naum. Regizorul Gavriil Pinte a introdus pentru prima data pietris in studio ca totul sa fie autentic. Doi vagabonzi care nu pot sa traiasca in liniste. Se lupta cu cuvintele. Gavriil Pinte e flancat de o echipa buna: Crenguta Manea si Milica Creiniceanu cu o pasiune deosebita pentru teatru si radio. Spectacolul este foarte greu de reprezentat pe scena. Este o piesa despre destinul uman. Regizorul ne-a spus: “Samuel Beckett si Eugène Ionesco au schimbat fata dramaturgiei universale dupa ultimul razboi mondial. Fara ei nu ar fi fost posibila reteatralizarea teatrului”. In rolul lui Vladimir, un actor, Dan Astilean, format la Baia Mare de un mare actor care nu avea Facultatea de Teatru, se nascuse cu talent, regretatul Vasile Constantinescu, unul dintre cei mai buni interpreti ai lui Fedea Protasov din “Cadavrul viu”. In Estragon, talentatul actor de la “Odeon”, Constantin Cojocaru, iar Pozzo, proaspatul laureat UNITER Constantin Draganescu. Interesant de stiut ca viata celor doi vagabonzi a fost cunoscuta in toata lumea. S-a jucat pentru prima oara intr-o puscarie din strainatate prin anii 1950-1960. In prezent se joaca in regia lui Tompa Gabor la Sfantu Gheorghe si in regia lui Silviu Purcarete la Sibiu.
Eu am vazut spectacolul pe scena Nationalului cu Gheorghe Dinica, Marin Moraru (fostii studenti ai Dinei Cocea) si cu Sandu Sticlaru. Lumea venea atrasa de numele actorilor care incepusera sa se afirme. Acum aceasta piesa de teatru absurd mi-a rezervat o surpriza, caci mereu asteptam ceva, mereu gandindu-ne la ceva mai bun.


http://www.cronicaromana.ro/auditie-la-majesticasteptandu-l-pe-godot-de-samuel-beckett.html

Unul dintre cei mai celebri irlandezi,
Samuel Beckett - dramaturgul cu umor nostalgic

Scriitorul Samuel Beckett s-a nascut in anul 1906, la Dublin, insa a studiat si a predat la Paris, unde s-a stabilit in 1937. Majoritatea operelor lui sunt scrise in limba franceza. Si-a tradus piesele in limba engleza. Primul sau roman, Murphy, a aparut in 1938 si reprezinta un model al operelor lui ulterioare. Inovatia consta in respingerea elementelor traditionale ce tin de intriga, personaje si decor. Ca alternativa, teatrul lui Beckett ilustreaza experienta asteptarii si luptei insotite de o inutilitate epuizanta. Chinul si agonia de a exista intr-o lume desarta sporesc in urmatoarele romane ale lui Beckett: „Watt” (1942-1944), trilogia „Molloy” si „Malone Meurt” (1951), „The Unnamable” (1953), „How It Is” (1961) si „The Lost Ones” (1972). Piesele lui apartin teatrului absurdului, dar a reusit sa imbine umorul nostalgic cu un sentiment devastator de durere si infrângere. „En attendant Godot” („Asteptându-l pe Godot”) -1952 - si „Fin de partie” („Ultimul joc”) -1957 - ramân doua dintre cele mai controversate piese ale lui Beckett. In 1969, dramaturgul a primit Premiul Nobel pentru Literatura.

ULTIMA ORA

Samuel Beckett-
3]Omul este închis în temniţa mizeriei, a bătrîneţii şi a stării vegetative din preajma morţii.
2]Nu pot merge mai departe. Merg mai departe.
1]Cind femeile nu mai stiu ce sa faca, se dezbraca. Si acest lucru e probabil singurul lucru bun pe care il pot face.
=====
Thomas
Simon