Gaulle[v=]

http://cultural.bzi.ro/lovitura-de-stat-a-generalilor-37432

Charles de Gaulle şi Uniunea Europeană

CHARLES DE GAULLE: "Atenţie la musulmani! Ei nu sunt ca noi!"

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ie-irea-scen-lui-gaulle

http://www.revistamagazin.ro/content/view/11477/33/
Dupa alegerile de la finele anului 1958, Charles de Gaulle devine presedintele celei de-a Cincea Republici Franceze, la 8 ianuarie 1959. Procentul sau electoral a fost de 78 la suta. El a câstigat si al doilea mandat, la alegerile din 1965. La 29 aprilie 1969, de Gaulle a demisionat din functia de presedinte al statului. Charles de Gaulle s-a nascut în 1890 la Lille (nordul Frantei), tatal sau, Henri, fiind un aristocrat, iar mama, Jeanne, fiica unor industriasi prosperi. Stramosii sai au detinut ranguri nobiliare militare. Catolic devotat, el alege în 1908 cariera militara la scoala de elita din Saint-Cyr, apoi face studii diplomatice.

Omul-simbol al rezistenţei franceze

Biografia lui Charles de Gaulle 1890-1970

http://www.evz.ro/vive-la-france-vive-la-roumanie-vizita-presedintelui-frantei-charles-de-gaulle-in-romania-video.html

http://www.revistamagazin.ro/index2.php?option=com_content&task=view&id=9846&pop=1&page=0&Itemid=33

Cel mai important lider politic al Frantei moderne, Charles de Gaulle, s-a nascut în 1890, în familia unui profesor de istorie si literatura, si a murit cu 11 zile înainte de a împlini 80 de ani, în 1970. Ofiter de cariera, el s-a remarcat si în Primul Razboi Mondial prin conducerea unor formatiuni de blindate. În timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Charles de Gaulle a atins rangul de general de brigada, pe care l-a pastrat toata viata, refuzând orice alta avansare.

Ieșirea din scenă a lui de Gaulle


În primăvara anului 1969, un renumit președinte renunța de bunăvoie la funcția sa, după ce poporul său respingea un referendum pe care acesta îl susținuse în mod activ. Este vorba, bineînțeles, de generalul de Gaulle, aflat pe atunci de 10 ani la conducerea Franței. Întrebarea este următoarea : în condițiile în care sursele arată că generalul era aproape sigur că referendumul va fi respins, de ce a declarat în public că își va da demisia dacă francezii vor vota „nu”, știind astfel că va fi nevoit să renunțe la funcție?

25 aprilie, 1969. În acea seară de vineri, generalul de Gaulle a părăsit Palatul Elysée pentru a-și petrece weekendul la casa din Colombey-les-Deux-Eglises. Făcea asta la fiecare sfârșit de săptămână, atunci când problemele statului nu-l țineau ocupat în capitală. Însă de data aceasta lucrurile stăteau puțin altfel. De Gaulle știa că are toate șansele ca în lunea următoare să nu se mai întoarcă, deoarece duminică urma să fie organizat referendumul prin care francezii trebuiau să se pronunțe asupra două reforme. Generalul făcuse apel la francezi să voteze „da” la referendum chiar în acea seară ; a apărut la televizor și i-a rugat pe francezi să accepte reformele. În plus, a declarat – din nou – că se va retrage din funcția de președinte dacă populația vota în majoritate „nu”. Acest fapt poate părea surprinzător, având în vedere că – după cum sugerează unele surse – generalul se aștepta să piardă votul francezilor care-l sprijiniseră la referendumurile anterioare.

Consilierii săi îl avertizaseră că, potrivit sondajelor, oamenii vor respinge referendumul. Cu o săptămână înainte, de Gaulle declara chiar în fața familiei că se așteaptă să piardă. De aceea dăduse ordin ca anumite colecții de documente să fie luate de la Palatul Elysée și, înainte de a pleca de la Paris în acea seară de vineri, a lăsat un plic sigilat Secretarului General al Palatului, Bernard Tricot. De asemenea, potrivit unei anecdote, când a ajuns la casa din Colombey, a salutat-o pe bucătăreasă spunându-i că „ne-am întors, și de data asta ne-am întors definitiv”.

Duminică seara a fost anunțat că reformele propuse la referendum au fost respinse cu o majoritate de 53.2%. Atunci, Generalul i-a spus lui Bernard Tricot să facă public mesajul scris în plicul pe care i-l lăsase cu două zile în urmă. Imediat după miezul nopții, pe 28 aprilie 1969, comunicatul a fost transmis la radio și la televizor. Mesajul era simplu și scurt: „Je cesse d'exercer mes fonctions de Président de la République. Cette décision prend effet aujourd'hui à midi."

Cu acest anunț scurt, Generalul de Gaulle își încheia cei 10 ani de președinție și totodată cariera politică care începuse pe 18 iunie 1940, odată cu Apelul către francezi rostit la radioul britanic. Nu s-a mai întors niciodată oficial la Paris (deși a mai făcut o vizită secretă în capitală) și nu a mai vorbit despre probleme Franței decât în cel de-al doilea volum de memorii, încă neterminat la momentul morții sale din noiembrie 1970.

Din moment ce Generalul era aproape sigur că va pierde votul francezilor, e normal să ne întrebăm de ce a mai acceptat organizarea lui și, mai ales, de ce a insistat să declare că își dă demisia dacă reformele vor fi respinse. De Gaulle mai făcuse în trecut o asemenea amenințare, însă într-o perioadă în care viitorul Franței părea incert, iar francezii nu ar fi fost dispuși să-l piardă pe General. De data aceasta însă, premierul Georges Pompidou, care ocupa această funcție de 6 ani deja, anunțase că va candida la președinție dacă de Gaulle nu-și termină mandatul.

Într-o conversație dintre General și Ministrul său de Externe, Jean de Lipkowski, acesta din urmă i-a sugerat să anuleze referendumul. De Gaulle i-a răspuns că francezii nu-l mai vor și s-a întrebat ce va mai rămâne din „mitul de Gaulle”. Era însă sigur că peste trei decenii, se va vedea că mitul de Gaulle încă va mai exista. Ce înțelegea el prin „mitul de Gaulle”? Mitul renumitului General de Gaulle din 1940, al celui care, aflat la Londra, apoi la Brazzaville și Alger, nu renunțase să lupte în numele Franței în momentul în care germanii și guvernul de la Vichy trădaseră națiunea; mitul acelui de Gaulle care a mărșăluit triumfător pe Champs Elysées pe 26 august 1944, după eliberarea Parisului.

În memoriile sale, de Gaulle scria că guvernul mareșalului Pétain își pierduse legitimitatea în 1940, și că el a fost cel care și-a asumat, legitim, conducerea Franței. De fiecare dată când Franța era amenințată, din exterior sau din interior, de Gaulle relua această idee a legitimității sale: spre exemplu, în 1960, după revolta militară din Algeria, Generalul a salvat situața (și pe sine) printr-un remarcabil discurs televizat în care a vorbit – îmbrăcat desigur în uniforma militară, ca trimitere la rolul său din timpul războiului - despre „legitimitatea națională pe care el o simbolizează de două decenii”. În opinia sa, el, care făcuse atât de multe pentru țară, era Franța. Astfel, considera că anularea referendumului sau nesusținerea lui ar fi o umilință și l-ar reduce la statutul unui politician ordinar. A fost însă dispus să accepte că francezii, refuzând reformele pe care el le susținea, l-au refuzat și pe el, și în consecință s-a retras.

Această atitudine, credea de Gaulle, îl făcea să fie complet diferit de simplii oameni politici precum Pompidou sau Giscard d’Estaing. Iar această aură era esențială pentru continuarea mitului de Gaulle. Unii dintre contemporanii săi au recunoscut însă în acțiunea lui de Gaulle încercarea de a se retrage într-o manieră onorabilă, păstrând imaginea de democrat și reformator. André Malraux, vorbind la radio în ziua dinaintea referendumului, a sugerat că acest referendum e o manevră prin care de Gaulle se poate retrage din viața publică.

Se pare că de Gaulle își simțea imaginea deterioriată de ceva vreme. Mai 1968, perioadă foarte turbulentă pentru Franța, a fost o lună importantă în acest sens. Geoffrey de Courcel, în acea vreme ambasador la Londra - și cel care îl acompaniase pe general în capitala britanică în vara lui 1940 – a fost chemat de urgență la Paris pe 29 mai la ordinul președintelui. Când a ajuns la Paris, ambsadaorul, urmând protocolul diplomatic, s-a prezentat mai întâi la Ministrul Afacerilor Externe, Maurice Couve de Murville. Acesta i-a spus însă că președintele anulase întâlnirea și că plecase la Colombey-les-Deux-Eglises pentru a se odihni. Problema era că nu ajunsese acolo și nimeni nu știa unde e. Abia câteva ore mai târziu s-a aflat că de Gaulle plecase în Germania, la Baden-Baden, pentru a se întâlni cu generalul Massu, comandantul forțelor franceze din Germania de Vest.

De Courcel povestește că l-a întrebat în ziua aceea pe premier care era, în opinia lui, motivul pentru care de Gaulle îl chemase de urgență la Paris. Pompidou i-ar fi răspuns: „Cred că dorea să vă spună adieu.” Dacă asta era într-adevăr intenția lui de Gaulle, atunci ea se potrivește legendei generalului, care ar fi dorit să se despartă oficial de omul care-l însoțise în prima parte a drumului său către glorie, acea călătorie de la Bordeaux la Londra din iunie 1940. Dar asta să fi fost de fapt intenția lui?

Potrivit generalului Massu, de Gaulle a venit la el deprimat și pesimist, spunând că totul se terminase, că Partidul Comunist paralizase țara, iar el nu mai putea controla nimic. De aceea, urma să abandoneze totul pentru că simțea că el și familia lui nu mai erau în siguranță. Asta a povestit Massu câteva zile mai târziu în fața lui Pierre Messmer, Ministrul Apărării. A mai declarat că l-a convins pe general că nu e totul pierdut, că armata îi e încă loială și că nu trebuie să renunțe. În cele din urmă, de Gaulle și-ar fi revenit și s-a întors în capitală, unde a ținut din nou un discurs impresionant, apoi a dizolvat Parlamentul, câștigând următoarele alegeri.

Însă nu toți acceptă varianta lui Massu. În primul rând, a fost sugerat și faptul că generalul s-ar fi gândit că poate apela la ajutorul lui Massu în calitate de comandant al forțelor din Germania, în ideea de a pune capăt protestelor care paralizaseră țara. Alții spun că pesimismul de care vorbea Massu era caracteristic lui de Gaulle în perioade de criză și că nu trebuia luat în serios. Potrivit celor care-l cunoșteau pe de Gaulle, el – în calitate de militar – recurgea deseori la tactica de autoizolare în momente de criză pentru a fi în siguranță. Asta a făcut și în timpul războiului, în mai-iunie 1943, când și-a simțit autoritatea amenințată de generalul Giraud, pe care-l bănuia că era sprijinit de anglo-americani. Atunci, de Gaulle s-a închis în vila sa, unde a rămas timp de o săptămână, creând incertitudini și panică în rândul Aliaților.

Poate că de Gaulle a încercat să facă același lucru la sfârșitul lui mai 1968. E clar că el a vrut atunci să dispară, ca nimeni să nu știe unde e. De Gaulle a dorit ca francezii să afle că el a dispărut, iar timp de câteva ore Franța a fost măcinată de incertitudini din cauza lipsei președintelui. Toată lumea se întreba unde se află de Gaulle și care va fi următoarea lui mișcare. Oare urma să-și dea demisia?! Creând această nesiguranță, de Gaulle a preluat de fapt inițiativa. Oamenii au fost ușurați atunci când s-a întors și i-au apreciat discursul. O mică observație: discursul a fost transmis doar la radio, pentru că generalul nu avusese timp să-l învețe și nu dorea să apară în fața oamenilor citind de pe foaie.

Astăzi, istoricii îl văd pe de Gaulle în lumina abilității sale de a manipula în folosul său o anumită situație. Dincolo de „mitul” marelui om de stat, de Gaulle rămâne un om care a știut foarte bine cum să profite chiar și de situațiile de criză. Unii se mai gândesc și la acel de Gaulle din vara lui 1940, al cărui curaj a salvat Franța. Însă istoricii tineri încep să se întrebe de ce Generalul s-a opus guvernului de la Vichy și lui Pétain. Unii nu cred că de Gaulle ar fi avut vreun crez politic propriu-zis: i s-a opus mareșalului Pétain nu pentru că se opunea sfârșitului Republicii sau legilor antisemite, ci pentru că acesta semnase armistițiul. Și acesta ar fi fost singurul principiu ferm al lui de Gaulle: să păstreze independența Franței.

De Gaulle a fost fără îndoială un foarte abil politician (deși el nu dorea să fie văzut ca atare). Din ofițerul izolat, sărac, lipsit de putere, care a ajuns la Londra în iunie 1940, el a ajuns liderul unei Franțe care și-a reluat (într-o anumită măsură) poziția de putere mondială după război. Istoricii studiază azi în detaliu negocierile purtate de de Gaulle cu Jean Moulin și alți lideri ai rezistenței, restabilirea republicii în 1944, întoarcerea la putere din mai 1968 și alte episoade importante din cariera generalului. Și concluzia la care ajung este că de Gaulle a a putut mereu să identifice este esența unei probleme și că, înainte de toate, a fost mereu un clarvăzător.

CHARLES DE GAULLE, presedintele celei de-a cincea republici franceze

Charles de Gaulle a avut un rol determinant in procesul de trecere de la a patra la a cincea republica franceza. General si om politic francez, de Gaulle a devenit in 1940 sef al guvernului francez din exil, iar in 1945 a fost ales de catre Parlamentul francez prim-ministru. La 8 ianuarie 1958 a fost ales presedinte al Frantei, post pe care l-a pastrat pana in 1969. In urma declaratiei de razboi dintre Franta si Germania, la 3 septembrie 1939, de Gaulle a fost numit comandantul Armatei a V-a tancuri. Dupa semnarea armistitiului dintre Franta si Germania, Charles de Gaulle s-a refugiat la Londra, de unde a lansat o lunga serie de apeluri catre francezi pentru continuarea luptei impotriva nazistilor. La 18 iunie 1940, de Gaulle s-a adresat poporului francez prin Radio Londra, de la mocrofonul BBC, chemand francezii la rezistenta. In timp ce maresalul P�tain punea sa fie judecat in contumacie si condamnat la moarte, de Gaulle s-a instalat in fruntea voluntarilor Frantei Libere si apoi a Consiliului de Aparare a Imperiului, organizand participarea trupelor coloniale franceze la actiunile miloitare ale Aliatilor. La 13 iunie 1943 a instalat la Alger Comitetul de Eliberare Nationala, transformat apoi in guvern provizoriu. Dupa eliberare a fost ales sef al guvernului de catre Adunarea Constituanta, dar dupa putine luni a decis sa-si dea demisia, nemultumit de puterea partidelor si nedispus sa „guverneze prin compromisuri”. Incepea in felul acesta batalia impotriva celei de-a Patra Republici franceze. In 1947, de Gaulle a intemeiat RPF (Rassemblent du peuple Fran�ais), in disputa cu partidele, de pe pozitii anticomuniste si puternic nationaliste. Dupa cateva succese electorale initiale, participarea la jocul parlamentar l-a obligat totusi la o crescanda acceptare de acorduri. In 1953 de Gaulle a decis sa paraseasca viata politica si sa se retraga in viata particulara. Reintoarcerea la rampa politica a coincis cu colapsul celei de-a Patra Republici aflata sub povara razboiului din Algeria. In fata amenintarii cu o rebeliune militara si a razboiului civil (in Alger militarii creasera un Comitet Civil si Militar de Salvare Publica), lui de Gaulle i-a fost incredintata sarcina de a forma guvernul cu puteri depline pentru o reforma constitutionala (1958). La urmatoarele alegeri, noua miscare gaullista denumita „Union pour la Nouvelle R�publique” (UNR), obtinea majoritatea relativa a voturilor. Ca presedinte al Frantei, inca de la inceputul mandatului sau, Charles de Gaulle s-a angajat sa respecte cinci principii, care urmau sa stea la temelia noii Constitutii: 1) sufragiul universal este izvorul puterii; 2) puterea executiva trebuie sa fie absolut delimitata de cea legislativa; 3) guvernul este raspunzator in fata Parlamentului; 4) justitia trebuie sa fie total independenta; 5) Constitutia trebuie sa fixeze raporturile dintre Franta si „popoarele asociate”. O comisie compusa in parte din parlamentari urma sa lucreze la elaborarea, in conformitate cu aceste principii, unei noi Constitutii, care va fi cea a Republicii a V-a. Guvernul, adica generalul de Gaulle, isi rezerva dreptul sa o aprobe, dar, in ultima instanta, poporul insusi avea sa se pronunte pe calea unui referendum. O comisie prezidata de Jacques Rueff a fost insarcinata cu stabilirea unui plan de reforme economice si monetare. Independenta puterii executive rezida in intregime in presedintele repubicii, ales de un corp electoral de peste 80.000 de persoane. Puterea legislativa slabeste, senatorii si deputatii nemaiputand sa fie ministri. Adunarea Uniunii Franceze a fost dizolvata. Institutia cea mai originala a devenit Consiliul constitutional, format din noua membri desemnati de presedintele republicii, Adunarea nationala si Senat. De aceasta institutie tinea intregul contencios electoral si constitutional. De Gaulle a vizitat de mai multe ori Algeria cutand o solutie pentru iesirea din criza. In septembrie 1958, in timp ce vizita Algeria pentru a treia oara, in discursul sau de la Constantine, de Gaulle a schitat un plan de refacere economica si de industrializare a Algeriei. Un an mai tarziu, de Gaulle a facut un pas decisiv: a oferit Algeriei autodeterminarea. Minoritatea franceza din Algeria a inceput sa-si manifeste nemultumirea si dezamagirea. In 1960, dupa ce toate teritoriile Africii negre au devenit, unele dupa altele, republici independente, presedintele Frantei a incetat sa mai fie si presedinte al Algeriei. Studentii francezi din Alger au provocat o rascoala in cartierul facultatilor, sustinuti de o mare parte a minoritatii franceze. Musulmanii s-au manifestat abia in timpul ultimei vizite a lui de Gaulle in Algeria, moment in care au loc ciocniri cu fortele armate. Plecarea sefului statului francez a fost insotita de un adevarat macel, care nu i-a smuls lui Charles de Gaulle nici macar un singur cuvant de regret. La 5 iulie 1962, inaltul comisar al Frantei a predat prerogativele sale autoritatilor algeriene, intrerupand astfel 132 de stapanire franceza a Algeriei. Franta avea sa mai pastreze pentru cativa ani dreptul de a folosi instalatiile de la Mers el-K�bir si poligonul de instructie de la Hammaguir. Chemat la putere pentru a pastra Algeria sub dominatia Frantei, de Gaulle a inceput insa tratativele cu guvernul provizoriu algerian si, cu toata insurgenta terorista a militarilor colonialisti, a recunoscut independenta fostei colonii, convins ca numai pe aceasta cale natiunea franceza ar fi putut sa-si regaseasca o stabilitate. O reforma constitutionala realizata in 1962 a facut sa devina mai solida puterea personala a lui de Gaulle prin alegerea prin vot universal a presedintelui republicii, caruia ii era rezervat controlul direct al politicii interne si externe a tarii. Mai mult, de Gaulle a recurs in mod amplu la votul direct al poporului prin instrumentul referendumului. In politica externa a favorizat recuperarea prestigiului Frantei, accentand tendinta de a se elibera de sub hegemonia SUA: a promovat constituirea unei forte nucleare autonome, a facut ca Franta sa iasa din structura militara integrata a NATO, dar nu si din alianta politica (1966) si s-a opus admiterii in CEE a Marii Britanii, considerata ca prea legata de interesele SUA. Conceptia lui legata de o „Europa a patriilor”, ostila acordarii de puteri efective institutiilor supranationale, a blocat dezvoltarea in sens federalist a institutiilor europene, in timp ce tratatul de cooperare semnat la 22 ianuarie 1963 cu cancelarul german Adenauer a constituit prima manifestare a axei Paris-Bonn. In 1968, Charles de Gaulle s-a confruntat cu puternice manifestatii de protest studentesti, urmate de o greva generala declansata de sindicate si partide politice. Aceasta a paralizat puterea politica in timpul lunii mai, provocand o criza severa. Conform parerii prorpiilor sai partizani, de Gaulle a fost surprins de o criza pe care nu a prevazut-o si nu a inteles-o. Presedintele a ordonat reprimarea manifestatiilor studentesti, impotriva parerii majoritatii ministrilor care inclinau spre o conciliere. Intre 14 si 18 mai 1968, de Gaulle a vizitat Romania. In timpul absentei sale din Franta, greva a capatat amploare. Presedintele a lasat impresia unui om epuizat, secatuit de energie, coplesit, imbatranit, descurajat si fara solutii. Cu toate acestea, alegerile organizate in luna iunie au insemnat un mare succes pentru gaullisti, dar acest succes nu a putut redinamiza puterea. Presedintia parea desprinsa de realitatea franceza, iar increderea nu a fost restabilita pe deplin. In 1969 un referendum popular i-a respins propunerile de reforma a Senatului si a regiunilor si de Gaulle a raspuns infrangerii prezentandu-si demisia. Un anunt laconic i-a anuntat demisia: „Incetez sa exercit functiile mele de presedinte al Repubicii. Aceasta decizie intra in vigoare astazi la amiaza.” La 9 noiembrie 1970, in timpul unui joc de carti, Charles de Gaulle a suferit un anevrism. Dupa douazeci de minute, s-a stins din viata. In seara zilei in care au fost celebrate funeraliile sale la Colombay, in timp ce numerosi sefi de stat din strainatate s-au adunat pentru a-i onora memoria la catedrala Notre-Dame din Paris, mai multe sute de mii de parizieni au marsaluit pe bulevardul Champs-Elys�es, sub o ploaie marunta, pentru a oferi omagiul lor fostului presedinte al Frantei. Gaullismul a ramas miscarea apolitica franceza ce se revendica de la Charles de Gaulle, sustinatorul unei politici interne bazate pe puternicul rol al sefului statului si pe o politica externa care sa valorifice rolul national si prestigiul Frantei. Miscarea gaullista a fost protagonista politicii franceze chiar si dupa moartea lui de Gaulle. „Un exil regretabil” Alegand cariera militara, in 1908, Charles de gaulle a intrat al 119-lea din 221 de locuri la Scoala Militara de la Saint-Cyr, unde a studiat timp de patru ani. Dupa cateva luni de practica a absolvit, in 1912, ca diplomat. In acelasi an s-a incorporat in infanterie si a fost repartizat in Batalionul 33 infanterie la Arras, unde s-a aflat sub comanda colonelului P�tain. Locotenent la inceputul primului razboi mondial, de Gaulle a fost numit capitan in ianuarie 1915. A fost ranit de doua ori la inceputul razboiului. Curajul, inteligenta si capacitatile sale strategice l-au determinat pe comandantul batalionului sa-i propuna functia de adjunct comandant de batalion. Pe 2 martie 1916, batalionul sau a fost atacat si distrus aproape in intregime de inamic in timpul apararii satului Douaumont din apropiere de Verdun. Ranit la picior, a fost facut prizonier de catre germani. Dupa o tentativa esuata de evadare, de Gaulle a fost transferat la Ingolstadt, in Bavaria, unde exista un lagar pentru ofiterii luati prizonieri. Perioada petrecuta la Ingolstadt avea sa o numeasca dupa razboi „un exil regretabil”. De aici a incercat, fara succes, sa evadeze de cinci ori. A fost eliberat dupa armistitiul din 11 noiembrie 1918. Ioan BOTIS

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/gaulle-omul-care-spus-nu-capitularii
Exilat la Londra în iunie 1940, cu Franța aflată pe marginea
prăpastiei, Charles de Gaulles a ținut un discurs la radio ce era
menit să creeze o legătură puternică între el și țara sa.

Dimineața de 18 iunie 1940 a fost un moment intens pentru Winston
Churchill și Charles de Gaulle. La Whitehall, premierul britanic făcea
ultimele modificări discursului care avea să devină celebru - Blood,
Sweat and Tears. Undeva în Londra, într-un aparament pe care i-l
împrumutase un ofițer francez, generalul de Gaulle, care fugise din
Franța cu o zi înainte în timp ce guvernul său negocia un armistițiu
cu germanii, schița textul unui Apel către Poporul Francez prin care
îi îndemna să nu abandoneze lupta împotriva invadatorilor naziști.

Discursul lui de Gaulles a fost rezultatul ofertei pe care i-o făcuse
Churchill, aceea de a se adresa Franței prin intermediul BBC-ului.
Avea să ajungă cel mai cunoscut și apreciat discurs al generalului -
L’Appel du 18 juin– iar data avea să devină o zi simbolică pentru el
și țara sa. Cuvintele rostite la radio de către generalul în vârstă de
49 de ani aveau să fie baza a ceea ce s-a transformat în gaullismși
l-au propulsat la conducerea națiunii franceze. Discursul i-a
constituit o imagine specială, aceea a ”omului care a spus nu”, și i-a
confirmat destinul istoric într-un moment în care statul francez era
învins, iar Republica a III-a, ce condusese Franța pentru mai bine de
șase decenii, se prăbușea sub armele germanilor. Însă acest faimos
discurs a fost cât pe ce să nu fie difuzat.

Cabinetul britanic s-a întâlnit în acea dimineață fără Churchill, care
era ocupat cu retușarea discursului. Ministrul Informațiilor, Duff
Cooper, a menționat că de Gaulle avea de gând să vorbească la BBC în
acea seară și a rezumat ceea ce francezul plănuia să spună. Cabinetul
a decis că discursul era ”indezirabil”. Marea Britanie spera să
păstreze o relație cordială cu guvernul franez stabilit la Bordeaux
condus de Mareșalul Pétain, pentru a evita alinierea acestuia la
politica nemților. În plus, Churchill însuși era îngrijorat ca
puternica flotă franceză să nu ajungă pe mâinile germanilor.

Între timp, de Gaulle lucra la discursul său. Apoi a luat prânzul cu
Duff Cooper, care nu i-a spus de decizia guvernului. Acesta vorbise
însă cu Edward Spears, generalul care fusese trimisul personal al lui
Churchill pe lângă fostul guvern francez și cel care-l adusese pe de
Gaulle în Anglia. Spears a vorbit cu Churchill în acea după-amiază și
a susținut că generalul trebuie să vorbească la BBC pentru a motiva
rezistența franceză și, poate, pentru a convinge forța aeriană
franceză (sau ce mai rămăsese din ea) să zboare peste Canal pentru a
se alăutra englezilor. Churchill a spus însă că va autoriza transmisia
radio doar dacă membrii cabinetului său se răzgândesc. Astfel, Spears
a plecat să vorbească cu fiecare ministru în parte.

Întors în apartamentul său, de Gaulle și-a terminat discursul și i l-a
dat lui Elisabeth de Méribel, membru al misiunii economice franceze la
Londra, care l-a tipărit. Între timp, Spears i-a convins pe miniștri
să-și dea acordul pentru discursul generalului francez. La începutul
serii, de Gaulle a luat un taxi și a mers la sediul BBC.

Declinul Franței

Trecuseră doar 13 zile de când de Gaulle, soldatul de carieră,
ajunsese în atenția publicului general după ce fusese numit ministru
adjunct al apărării în guvernul condus de Paul Reynaud. De Gaulle își
făcuse un nume în anii '30 ca un strateg militar oarecum neortodox,
având idei ce nu conveneau establishment-ului militar francez. Se
distinsese conducând unități de blindate împotriva germanilor, acțiuni
care, deși eșuate, i-au adus promovarea la rangul de general de 2
stele. În fața dezastrului în care a ajuns armata franceză, el a
militat pentru continuarea rezistenței și, dacă ar fi fost cazul,
pentru mutarea guvernului pe malul celălalt al Mediteranei, într-una
din posesiunile coloniale din Nordul Africii.

Cu toate acestea, susținătorii încheierii unui armistițiu cu nemții au
câștigat din ce în ce mai multă influență după mutarea guvernului de
la Paris la Bordeaux. Printre ei se număra și Mareșalul Pétain, în
vârstă de 84 de ani, care era al doilea cel mai important om al
administrației Reynaud, și comandantul șef al armatei, Maxime Weygand,
și el destul de bătrân, având 73 de ani. Pentru ei, situația era fără
ieșire. Britanicii își evacuaseră soldații la începutul lunii
(faimoasa evacuare de la Dunkerque), armata germană avansa incredibil
de repede și milioane de refugiați încerceau să se retragă din fața
acesteia. Franța era în cădere liberă.

Ministrul de Interne, Georges Mandel, dorea continuarea luptei, dar
Reynaud era de neclintit, mai ales sub presiunea amantei sale
filogermane, Contesa de Portes. De Gaulle rămăsese printre singurii
care susțineau că Franța nu trebuie să se predea. Pétain, care fusese
mentorul generalului înainte de ruptura dintre ei de la mijlocul
anilor '30, spunea despre el că e vanitos și nerecunoscător; Weygand
îl numea ”copil”, iar comandantul marinei, François Darlan, spunea
despre de Gaulle că e nebun. Iar Dominique Leca, șeful cabinetului lui
Reynaud, spunea - și a avut dreptate! - că tănârul ministru se
comporta ”ca o vedetă” pentru că realizase că Franța avea să aibă
nevoie de ”un mit al reînvierii” dacă avea să-și revină după
înfrângere, mit pe care de Gaulle l-a construit ulterior în jurul său.

Una din responsabilitățile lui de Gaulle era reglementarea legăturilor
militare cu englezii. Astfel, el călătorește pentru prima oară la
Londra pe 9 iunie pentru a încerca să-l convingă pe Churchill că
trebuie să angajeze mai multe forțe pentru apărarea Franței.
Explicându-i de ce așa ceva este imposibil, premierul britanic i-a
ținut lui de Gaulle un discurs impresionant, jumătate în engleză și
jumătate în franceză. Deși de Gaulle nu a obținut nimic, din moment ce
Churchill intenționa să păstreze resursele Angliei pentru bătălia ce
avea să urmeze căderii iminente a Franței, vizita sa la Londra a fost
importantă pentru viitoarele contacte ale lui de Gaulle cu Churchill.
Acesta a fost încă și mai impresionat de generalul francez atunci când
a fost în Franța pe 10 iunie, unde s-a întâlnit, lângă Orléans, cu
liderii francezi. Aici, el a descoperit că de Gaulle era printre
puținii care încă doreau să lupte. Oliver Harvey, de la ambasada
britanică, l-a descris pe de Gaulle ca fiind ”singurul soldat calm și
inteligent rămas”.

Omul Destinului

Înapoi la Londra, Churchill le-a spus colegilor săi că îl apreciază
mult pe general. În timpul unei de-a doua vizite în Franța, de data
aceasta la Tours, l-a întâlnit iar pe de Gaulle, care a ajuns însă
când întâlnirea se sfârșise. Văzându-l stând în ușă, Churchill a
murmurat – după cum mărturisește în memoriile sale – ”l'homme du
destin”.

Pe 14 iunie guvernul francez s-a stabilit la Bordeaux în timp ce
germanii ocupau Parisul. De Gaulle a plecat iar Londra pentru a obține
de la englezi sprijin naval în cazul unei evacuări a guvernului în
Nordul Africii. A ajuns la Plymouth în dimineața de 16 iunie, apoi a
luat trenul spre Londra. Aflat la hotel, a primit o vizită de la
ambasadorul francez, Charles Corbin, și Jean Monnet, pe atunci bancher
și responsabil cu achiziționarea de arme de la englezi. Ei au pus la
punct o propunere extraordinară ce imagina o uniune politică
franco-britanică. Încă și mai uimitor a fost că englezii au fost de
acord cu propunerea!

Reynaud a salutat propunerea ca fiind senzațională, dar când guvernul
francez s-a întâlnit în acea seară, defetiștii erau pregătiți. Hélène
de Portes citise textul dictat la telefon de la Londra, iar telefonul
lui Reynaud era, probabil, urmărit. Crezând că victoria germanilor
asupra englezilor este inevitabilă, Pétain a declarat că uniunea avea
să lege Franța de un cadavru. Amanta lui Reynaud i-a trimis un bilet
prin care îi spunea că speră că el nu avea să acționeze ca regina
Isabel, din secolul al XV-lea, care a acceptat căsătoria fiicei sale
cu Henry al V-lea al Angliei, acordând englezilor succesiunea la
tronul Franței. Reynaud a demisionat, iar bătrânul mareșal a fost
însărcinat cu formarea unui nou guvern. ”Cu inima îndurerată, vă spun
astăzi că lupta trebuie să se sfârșească”, a declarat apoi Pétain la
radio.

De Gaulle a aflat de evenimentele de la Bordeaux abia atunci când s-a
întors în Franța, în aceeași noapte. S-a întâlnit cu Reynaud la orele
23.00 și i-a spus că intenționeze să plece în Marea Britanie pentru a
continua lupta. Fostul prim-ministru a aranjat ca de Gaulle să
primească 100.000 de franci din fondurile secrete ale guvernului, deși
era de părere că generalul greșește. El i-a declarat unui membru al
staff-ului săi că ”De Gaulle face lucrul greșit; el e indisciplinat.”

Fuga la Londra

De Gaulle a ajuns la Londra pe 17 iunie. În ciuda ajutorului pe care i
l-a acordat generalului în 1940, între Spears și de Gaulle a avut loc,
uletrior, o ruptură din cauza chestiunii din Siria și Liban. De aceea,
gaulliști și majoritatea istoricilor francezi ce au scris biografii
ale generalului încearcă să minimalizeze rolul lui Spears în
ajutorarea lui de Gaulle.

În timpul nopții de 16 iunie, generalul și-a informat staff-ul de
decizia de a părăsi Franța. ”Nu doream să iau după mine un întreg
trib”, a declarat el mai târziu. În dimineața următoare, în drum spre
aeroport, el a spus că ”Germanii au pierdut războiului. Ei sunt
învinși și Franța trebuie să continue lupta.”

După traversarea Canalului, avionul a făcut o primă oprire pentru
realimentare. Spears i-a oferit o ceașcă de cafea generaluli. Acesta,
luând o gură, a crezut că îi fusese servit ceai. ”A fost prima lui
întâlnire cu lichidul călduț care, în Anglia, trece drept ori una, ori
alta”, a scris mai târziu Spears. ”Martiriul său începuse.”

Vorbind în numele Franței

Aflat la studiorile BBC pentru discurs, de Gaulle a fost rugat să
spună ceva pentru a verifica sunetul. A rostit un singur cuvânt:
”Franța”. Apoi și-a început discursul. Ziua de 18 iunie, aniversarea
bătăliei de la Waterloo, nu era tocmai cel mai bun moment pentru a
declara că ”Franța a pierdut o bătălie, dar nu și războiul”.
Washingtonul și Moscvoa recunoscuseră guvernul Pétain, Stalin rămânea
aliat al Berlinului, iar Roosevelt le promitea mamelor din America că
nu le va trimite fiii să lupte pe pământuri îndepărtate.

”A fost ultimul cuvânt spus?”, întreba retoric de Gaulle. ”Trebuie ca
speranța să dispară? Este înfrângerea finală?”. Întrebări la care avea
un răspuns simplu: ”Nu!” Franța nu era singură în ceea ce era un
război mondial. Avea, în plus, posesiunile de peste mări ce se puteau
alinia Imperiului Britanic pentru a ”folosi fără limită imensa
industrie a Statelor Unite”. Apoi i-a invitat pe ofițerii și soldații
francezi care se aflau în Franța (mulți dintre ei ajunși acolo după
Dunkerque) să intre în legătură cu el.

Discursul a fost înregistrat pentru a fi transmis la 22.00. La ora
aceea, puțini francezi l-au auzit (printre ei, mama generalului). Deși
ziarele din Bordeaux nu au scris nimic despre el, presa din Lyon și
Marsillia a publicat câteva materiale despre Apel. Reacția guvernului
francez a fost reținută: ambasadorul francez de la Londra a primit
instrucțiuni să le spună britanicilor că a fost ”un gest neprietenos”
să permită unui ofițer francez să țină un discurs împotriva
administrației Pétain.

Aveau să mai treacă câteva zile pentru ca de Gaulle să-și asume cu
adevărat conducerea Forțelor Franceze Libere. Discursul din 18 iunie a
fost punctul de cotitură pentru un om care avea un simț puternic al
propriului destin de mai bine de două decenii. La urma urmei, era un
general recent promovat într-o serie de comandanți condusă de două
figuri legendare în Franța, eroi în Primul Război Mondial, Pétain și
Weygand. De Gaulle s-a dezis de cei doi și a sfidat un guvern
constituit în mod legal. Nu fusese ales în niciun post și făcuse parte
din guvern, într-o poziție secundară, doar 12 zile. Nimeni important
nu-l acompania la Londra. Și deși Churchill l-a primit călduros,
ceilalți membri ai administrației britanice au fost mai rezervați.

Churchill: ”Ești singur. Și ce dacă? Te recunosc singur.”

Dar generalul era gata să-și asume riscursi extraordinare pentru a-și
îndeplini țelurile, pentru Franța și pentru sine. A făcut asta atunci
când s-a impus în fața Rezistenței în 1944, când a demisionat doi ani
mai târziu și când și-a orchestrat în mod genial întoarcerea la putere
în 1958.

Când guvernul Pétain a semnat armistițiul cu germanii pe 22 iunie, de
Gaulle a vorbit iar la radio, asumându-și conducerea francezilor
liberi: ”Onoarea, bunul simț și interesele superioare ale națiunii
comandă tuturor francezilor liberi să continue lupta oriunde se află
și oricum pot... Eu, Generalul de Gaulle, pun bazele acestei sarcini
naționale aici, în Anglia. Îi invit pe toți francezii ce vor să rămână
liberi să mă asculte și să mă urmeze.”

Când eforturile britanice de a-i convinge pe liderii francezi
importanți, precum Mandel, să vină în Anglia au eșuat, englezii n-au
mai avut nicio altă alternativă: trebuiau să colaboreze cu Generalul.
Pe 23 iunie de Gaulle i-a scris lui Churchill pentru a-i propune
formarea unui Comitet Național Francez care să continue războiul
alături de englezi. Propunerea a fost imediat acceptată și făcută
publică. Obiectivul declarat al comitetului era ”menținerea
independenței Franței, onorarea alianțelor sale și contribuirea la
efortul de război al Aliaților.”

La sfârșitul lunii, englezii l-au recunoscut în mod oficial pe general
ca ”Lider al tutuor Francezilor Liberi, oriunde s-ar afla, care i se
alătură în sprijinul Cauzei Aliate”. Churchill i-a spus lui de Gaulle:
”Ești singur. Și ce dacă? Te recunosc singur.”

Uriașul singuratic
În public, de Gaulle își urma propriul sfat conform căruia liderii
trebuie să arate o ”demnitate rece”. Cei care i s-au alăturat după
iunie 1940 au găsit un de Gaulle rezervat, distant. Înălțimea sa (avea
aproape 2 metri) avea un impact puternic asupra tuturor, mai ales când
era îmbrăcat în uniformă. Albim Chalandon, care avea să devină
ministru în timpul celei de-a V-a Republici, a fost uimit de privirea
pătrunzătoare a generalului, dar și de modul în care acesta părea să
fie mereu cu gândurile în altă parte: ”era impenetrabil”. Jurnalistul
Pierre Maillaud, care l-a vizitat pe de Gaulle imediat după difuzarea
la radio a discursului, scria despre general că ”trăsăturile lui
evocă, la început, un desen medieval. În ochii lui stă un foc
abstract, capabil de a se aprinde subit... o noblețe și reticență, o
timiditate superficială și o mândrie singurală”.

De Gaulle s-a arătat permanent dezamăgit de eșecul oamenilor din jurul
său de a se ridica la standardele sale. În opinia sa, poporul francez
nu era demn de grandoarea națiunii lor.

Churchill vedea în partenerul său un om cu ”o mare capacitate de a
simți durerea”. O persoană care l-a vizitat în 1940 spuea că a văzut
în ochii generalului tristețea ”celor care știu că istoria este
tragică și care descoperă, brusc, că ei sunt cei care o fac”. Întreaga
sa viață, remarca de Gaulle, a constat în a-i convinge pe oameni să
facă ceea ce nu doreau să facă. Tragedia lui a fost că ”îi respect
doar pe cei care rămân fermi în fața mea, dar acești oameni sunt
intolerabili”.

De Gaulle a fost condamnat la moarte de un tribunal militar din Franța
și, la scurtă vreme după aceea, a fost martorul atacului englezilor
asupra flotei franceze din Nordul Africii. Dar nu mai exista cale de
întoarcere. Maillaud, unul din primii săi suporteri, a declarat că
pentru general, ”era totul sau nimic”. Când un jurist, René Cassin,
l-a întrebat pe ce bază justitfică mișcarea Francezilor Liberi,
răspunsul gaullist a fost foarte simplu: ”Noi suntem Franța.”

Franţa aniversează 70 de ani de la apelul lui de Gaulle la rezistenţă VIDEO,
Franţa se pregăteşte să aniverseze pe 18 iunie, 70 de ani de la celebrul discurs a lui Charles de Gaulle, în care acesta le solicita francezilor să continue lupta contra Germaiei naziste. Presedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, va celebra momentul printr-o vizită la Londra, la studiourile de radio BBC, locul de unde generalul de Gaulle s-a adresat populaţiei franceze.
În iunie 1940, generalul Charles de Gaulle era membru al guvernului francez condus de Paul Reynaud. În condiţiile în care armata franceză era zdrobită de trupele Wermachtului, de Gaulle s-a alăturat unui grup restrâns de politicieni care se opuneau negocierilor de armistiţiu cu Germania Nazistă şi Italia Fascistă. Momentul căderii guvernului Reynaud (15 iunie ) l-a găsit pe de Gaulle în Londra, ca emisar special al guvernului francez. O zi mai târziu, noul preşedinte al Consiliului de miniştri, Philippe Pétain, a început negocieri oficiale cu Puterile Axei.
Pe 18 iunie, de Gaulle s-a adresat populaţiei franceze în timpul unei emisiuni difuzate de BBC. El a cerut soldaţilor armatei franceze şi populaţiei să continue lupta alături de Aliaţi împotriva Axei. În Franţa, “Apelul din 18 iunie” nu a avut o audienţă largă, dar un nou discurs al generalului de Gaulle de pe 22 iunie a fost ascultat la nivel naţional în Franţa. Se consideră că “Apelul” a pus bazele organizării Rezistenţei Franceze împotriva ocupaţiei Germaniei Naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Discursul de pe 18 iunie a rămas unul dintre cele mai celebre alocuţiuni din istoria Franţei, însă în ciuda eforturilor lui de Gaulle, Pétain a semnat pe 22 iunie actele capitulării şi a devenit liderul unui stat marionetă francez cu capitala la Vichy.
De Gaulle a fost judecat în lipsă pentru trădare de guvernul de la Vichy şi a fost condamnat la început la închisoare, după care a fost condamnat la moarte. Pe de altă parte, generalul de Gaulle, care se considera un ministru al guvernului legitim Reynaud, sigurul capabil să ia decizii legale, aprecia că venirea la putere a lui Pétain este o manevră neconstituţională.

CHARLES DE  GAULLE-
11]Pentru a deveni stăpân , politicianul pozează în slugă.
10]Războiul e ca vînătoarea, doar că, la război, iepurii trag.
9]Eu iau decizii. Poate nu sunt perfecte, dar este mult mai bine sa iei decizii imperfecte decit sa cauti in permanenta deciziile perfecte pe care nu le vei gasi niciodata.
8]Biserica este singurul loc în care cineva îmi vorbeşte fără ca eu să fiu nevoit să-i răspund.
7]Nu-mi vorbiţi de oameni de neînlocuit. Sînt pline cimitirele de oameni de neînlocuit.
6]Politica este o problemă mult prea serioasă pentru a fi lăsată pe mîna politicienilor.
5]Diplomaţii sînt utili doar pe vreme bună. Cum începe să plouă, ei se îneacă la fiecare picătură.
4]Tratatele sînt precum trandafirii şi tinereţea femeilor: vremelnice.
3]Marii lideri întotdeauna şi-au regizat reacţiile.
2]Marii lideri şi-au regizat întotdeauna reacţiile.
1]Tăcerea este arma esenţială a puterii.