Hasdeu[v=]

Rezumarea primului mesaj :

BOGDAN  PETRICEICU  HASDEU-
3]Rara e virtutea, care sa nu fie condusa de noroc si care sa ramina ferma, cind acela fuge.
2]Ca să fie om deplin, cîinelui îi lipseşte numai organul pentru a mînui revolverul.
1]Tot ce-am făcut mai bun datorez nevestei mele.
=====
Iulia
ALEXANDRU

Jurnalul de regina al Iuliei Hasdeu
Iulia Hasdeu a visat sa se marite cu printul Ferdinand, viitorul rege al Romaniei. Nu stim cand a mijit acest gand, dar el strabate ca un fir rosu insemnarile intime ale tinerei poete, disparuta atat de prematur si dramatic. Ucise la varste la fel de fragede, alte doua adolescente celebre au tinut jurnale pline de iluminari mistice -

Cronica Reginei Iulia

Am descoperit, la Arhivele Statului din Bucuresti, insemnari jurnaliere, secrete, ale Iuliei Hasdeu. Erau si mai sunt inca o noutate. Le-am numit "jurnalul de regina".
Recent s-a publicat Jurnalul "mirean", nefictiv, al Iuliei Hasdeu, la Editura Eminescu, o carte de 568 pagini, editie ingrijita de Crina Decusara-Bocsan. Acest volum nu include paginile "princiare" despre care vorbesc aici. Nu stiu daca vreun cercetator le-a remarcat pana azi. Asadar, le semnalez spre cercetare.
Jurnalul de regina al Iuliei Hasdeu este bine mascat, bine tainuit: pulveriz >


at in multe si diferite caiete, scris intre temele de clasa, intre conspecte sau in margine de file cu poezii. Astfel ca, pentru a-l citi, trebuie sa-l culegi din locuri neasteptate, din maculatoare de scoala sau din manuscrisele poetei.
In buna parte, acest jurnal este fictiune personalizata. Autoarea noteaza pe ani, pe zile, pe ore, episoade din viata sa "princiara", care va urma. Este imaginatie, este delir de filiatie, este delir de grandoare, este proiect utopic de destin.



Pacea de 100 de ani a Romaniei


Iulia Hasdeu



Iulia Hasdeu scrie deci, anticipand, dar folosind verbele la timpul trecut, ca si cum lucrurile ar fi reale si intamplate: ca s-a maritat cu printul Ferdinand, ca acesta a fost intronat rege al Romaniei si ea a devenit regina Romaniei. Apoi scrie despre viata ei cu regele, la Sinaia si la Suceava. Prin urmasi, prin casatoriile acestora, Iulia ajunge sa se inrudeasca treptat cu mari familii incoronate ale Europei. Regina Iulia scria cronica amanuntita a primirilor ei la palat si cronica apoteozei ei literare.
In Regatul Romania al Iuliei Hasdeu, timp de 100 de ani, este pace si prosperitate, nu sunt nici razboaie balcanice, nici razboaie mondiale, nici rascoale, evident, nici dictaturile stiute numai de noi. Ci numai bunastare si cultura, diplomatie eleganta si concerte simfonice. Si tot asa, pana in 1971.
In fine, undeva ea a notat, in limba franceza:
"Regina Iulia a murit la 21 mai 1971, ora 11.20, dimineata, la 101 ani, 6 luni si 6 zile...".
Intamplarea surprinzatoare facea ca eu descopeream aceasta pagina tainica de jurnal, exact pe 21 mai 1971, spre amiaza. Am fost cutremurat de aceasta coincidenta perfecta, de parca Iulia Hasdeu mi se adresase mie, cu o precizie uimitoare. Pe vremea aceea, eram june lector universitar si studiam fondul Hasdeu, elaborand o monografie. Pe care n-am mai terminat-o niciodata. Notita aceasta ultima, despre faptul ca va trai 101 ani, a fost scrisa, probabil, la 1888, cand boala poetei se agrava si, peste putin, ea avea sa moara. Murea la 19 ani si isi facea planuri minutioase, regesti si literare, pentru 100 de ani. Contracarand fictiunea vietii prin realul textului.
Frapat de coincidenta cu talc metafizic ca am descoperit fila exact la data "prescrisa" de poeta, am notat in caietul meu aceste cuvinte din Heraclit Obscurul:
"Muritorii sunt nemuritori, unul traind moartea altuia si sfarsind viata celuilalt".

Finalul mioritic

Revin acum la Jurnalul nefictiv. O ultima nota din acel Jurnal, din septembrie 1888, e adresata mamei sale. Iulia ii spune ca ea pleaca intr-un loc tainuit, ca sa fie autonoma si sa se realizeze in glorie. Textul este in franceza, si in traducere suna asa: "Maica, eu va parasesc pentru totdeauna. N-o sa va mai vad. Sub un nume necunoscut, imi voi dobandi existenta. Voi ajunge, fara ajutorul nimanui, prin propriile mele puteri, la slava pe care am visat-o".
Transformarea simbolica a mortii in realizare fericita aminteste si de "Miorita", si de maharismele hristice. Daca vom tine cont de faptul ca ea nu cunostea bine balada "Miorita", care inca nu avea popularitatea de azi, vom intelege ca intr-insa vorbea un arhetip al mantuirii la care au acces predestinatii.

Jurnalul de "tarina" al Mariei Baskirteva


Maria Baskirteva



In octombrie 1884, cand murea de ftizie pictorita si scriitoarea Maria Baskirteva (in franceza, ea a semnat Marie Bashkirtseff), Iulia Hasdeu avea 15 ani. Iulia a mers la inmormantarea Mariei, la Paris. A fost impresionata de sfarsitul timpuriu al pictoritei, care se stingea la 24 de ani.
Maria Baskirteva a lasat mosteniri artistice insemnate: tablouri, desene, dar mai ales un Jurnal in doua volume: romanul unei vieti. Povestea unei rusoaice transplantate in Franta. Un jurnal plin de viata, de lume ruseasca si franceza, dar si cu introspectii, cu simtul tragicului, care da profunzime paginilor. Si cu nadejdea romantica a supravietuirii prin geniu.
Un fapt uimitor, in analogie cu reveriile Iuliei: si Maria Baskirteva isi viseaza un viitor imperial, prin mariaj cu tarul. Intai isi viseaza realizarea artistica, prin pictura si sculptura. Apoi isi prevede ca va excela ca interpreta la harfa. Va electriza masele prin vorbire.
In fine, ea a notat:
"Imparatul Rusiei se va casatori cu mine ca sa se mentina pe tron". Dar Maria Baskirteva se trezeste din visare si zice: "Si totusi, voi sfarsi intr-un sicriu. Si nici macar n-am cunoscut dragostea!". Si mereu, pana in ultima clipa, are nadejde si credinta. Ultimul ei tablou, Mironositele la Mormantul Domnului, a fost plasat in cripta ei, neterminat.

Jurnalul de neant al Katherinei Mansfield


Katherine Mansfield



In 1888, la o luna de zile dupa moartea Iuliei Hasdeu, se nastea, in Noua Zeelanda, Katherine Mansfield. Sunt paralelisme de destin intre Katherine si artistele evocate mai sus. Katherine este, si ea, o exilata, o fiinta "smulsa din solul natal" (cum suna un vers al Iuliei). Katherine paraseste Noua Zeelanda la 13 ani, vine in Europa, la rudele tatalui originar din Franta. Are o evolutie scriitoriceasca remarcabila, discret-elitista. Scrie proza si articole de revista literara. Se imbolnaveste de plamani. Moare in Franta, in apropiere de Paris, la Institutul-manastire al lui Gurdjieff. A lasat cateva volume de proza si un Jurnal sclipitor - unul din cele mai bune din cate s-au scris. In perioada cat am locuit in Wellington (Noua Zeelanda), mergeam adesea la casa in care s-a nascut Katherine Mansfield, pe Karori Road, un loc tare frumos. Treceam si pe la scoala unde a facut clasele primare. Cand eram nostalgic, cand ma simteam izolat in acel colt de Polinezia, mergeam pe taramul Katherinei Mansfield. O percep ca pe o ruda, nici nu simt ca ne separa un secol. M-a apropiat de ea un destin al drumetului intre Europa si Antipozi. Ca si ea, am facut de doua ori acest drum, ca un pelerinaj la taina nuntii. Parca am fi contemporani, parca am fi liberi de tot. Intre Bucovina si Noua Zeelanda, distantele sunt astazi la fel de mari ca atunci: la 1900, ea facea 30 de zile cu vaporul, la 2000, eu faceam 30 de ore de zbor cu avionul.
Cum viseaza Katherine Mansfield?
Ea viseaza ca dezradacinatii care pribegesc cu soarele natal in suflet. Cu cat e mai aproape de moarte, cu atat se viseaza mai des in Noua Zeelanda. Dar ea traieste maritor si vede maritor. Cu cat este mai aproape de neant, acest suflu maritor se extinde pana la dimensiuni metafizice. Zice: "Incep sa retraiesc scene... halucinante: miraculos de vii. Ma intorc pe partea dreapta si-mi duc mana stanga la frunte de parca m-as inchina. Pozitia asta se pare ca imi declanseaza viziunile".
Are uneori strafulgerari in fata carora tot ce-a scris sau citit ii apare mic, zadarnic, neinsemnat. Cunoaste "secunda care rezuma viata intreaga a sufletului". Mai pretioasa decat scrisul. Descopera ca sinceritatea este un gen de iluminare, o experienta mistica feminina. "Si numai cand m-a secerat boala, mi s-a daruit acest - cum sa-i spunem? - premiu de consolare. Dumnezeule, e un lucru minunat".
Traieste si experienta iesirii din corp, "zvarlita afara din viata". Dupa o astfel de traire a iesirii duhului din trup, se petrece cu ea o mutatie: ii dispare spaima de moarte.
Mai notez aceste randuri din pragul trecerii: "Ce-i viata mea?... Multumesc Domnului ca mi-a daruit scrisul... Doresc sa fiu ceea ce sunt in stare sa devin... un copil al soarelui... Cu totii ne temem cand suntem in sala de asteptare, totusi trebuie sa trecem dincolo. Undeva, adanc in mine, ma simt fericita. Totul e bine."

Un premiu de consolare de la Dumnezeu


Parisul celor trei scriitoare damnate



Jurnalele acestor trei scriitoare sunt ca si in continuitate. Vieti paralele, pe alocuri convergente. Privesc si portretele celor trei artiste, chipul lor vazut. Toate trei bretonate, cu fata ovala, cu trasaturi asemanatoare: mi se par rude, surori. Inrudite si prin energia launtrica, si prin experienta vecinatatii neantului. Compensand fiecare prin vis maritor, prin perceptie arzator maritoare - mai mare decat realul - scurtimea vietii. Primind, ele, acest "premiu de consolare" al lui Dumnezeu: secunda iluminatorie, clipa in care "toate sunt mult mai reale, mult mai bogate" decat in realitatea vazuta si pamanteana

Citeste tot articolul

Deşi avea şi sînge evreiesc, B.P. Haşdeu a fost un antisemit neînduplecat...

Într-una din nopţile Harkovului, după îndemnul unei frumoase doamne, Haşdeu s-a încercat la joc de cărţi şi hazardul l-a ajutat să cîştige un număr considerabil de napoleoni. Văzîndu-se în stăpînirea unei aşa de măreţe sume, tînărul sublocotenent o privea cu groază, neştiind cum să se scape de povara sa. Multă vreme n-a stat pe gînduri. Îşi chemă gazda, un hotelier, şi-i dădu poruncă să caute 8 evrei.
Îndată ce evreii fură aflaţi, Haşdeu a făgăduit fiecăruia cîte 25 napoleoni, dacă vor voi să se înhame în locul cailor şi să-l plimbe prin oraş. Zis şi făcut. Evreii se înhămară la trăsură, şi aşa o porniră cu mare alai pe uliţele oraşului, locuit în mare parte de evrei.
În uniforma sa de ofiţer al măreţei Armate imperiale, prinţul Haşdeu îşi pleznea biciul deasupra capetelor lor; ei fugeau, fugeau de rupeau pămîntul; lumea alerga în urma lor; şi totul alcătuia o caravană de un efect grotesc nespus. Scandalul şi revolta evreilor din Harkov au fost fără pereche. Şi ar fi sfîşiat pe infamul prinţ, dacă o escortă de vreo 15 camarazi nu ar fi fost gata pentru orice apărare. Şi au străbătut aşa tot oraşul, pînă cînd a fost arestat de un aghiotant al guvernatorului, la care mersese vestea poznei. (...) Cunoscînd pe evrei încă din copilărie, Basarabia şi Harkovul fiind pline de evrei, Haşdeu i-a privit totdeauna cu multă ură. Dar el a rămas antisemit, ca om politic, numai pe plan intelectual. Şi nu s-a pogorît în stradă, în mijlocul pogromurilor, născute mai mult din patimă şi calcule politice.
Iuliu Dragomirescu
http://www.romare.ro/?cmd=displaystory&story_id=4764&format=html

Hasdeu, inegal, dar fără egal

Iulia Hasdeu: O poveste cutremuratoare despre viata si moarte
publicat pe 15 Martie 2010Cat de multa iubire sa cuprinda inima unui om, biet trup pamantean, incat sa sfideze legile vietii, invocand spiritul celui plecat? Cata nebunie? Cata sfidare? Cata luciditate? Doar filozofia unei dureri netarmuite? Numai materialism si spiritism? Doar maretia unei creatii? Poti de fapt comunica cu cei dragi de la marginea unor l
O fiica, un tata si o legatura spirituala care a sfidat moartea

Un copil... Iulia Hasdeu. Un copil de geniu... Un tata... Bogdan Petriceicu Hasdeu. Un tata care a iubit prea mult, dincolo de puterea ratiunii si a cunosterii, indraznind sa infrunte un destin care a luat de langa el cea mai pretioasa comoara a sa: Iulia Hasdeu. O legatura spirituala care invinge moartea... si incearca sa ne demonstreze ca dincolo de moarte exista viata, suflete care isi accepta soarta. Am avea nevoie de carti intregi pentru a descrie viata, opera, cunostintele si contributia imensa pe care Bogdan Petriceicu Hasdeu, -mare istoric si filolog roman, o mare personalitate, a adus-o fondului cultural romanesc prin activitatile sale diversificate din mai multe domenii. Am avea nevoie de alte cateva carti pentru a descrie legatura speciala care se afla intre acest tata si fiica sa, legatura consolidata inca din timpul vietii si continuata dupa ea. Sa ma iertati daca indraznesc sa ma rezum doar la cateva pagini.

Destinul Iuliei nu a fost sa fie insa unul obisnuit, iar personalitatea sa deloc obisnuita, ci extraordinara. Iulia avea in ea suflul geniului, iar mintea sa era cu adevarat sclipitoare. Cum ai putea sa spui altfel despre un copil care la varsta de 2 ani si jumatate se familiariza cu alfabetul, care la 4 ani stia sa aseze cuvintele pe foaie si nu doar in limba romana, ci si in franceza si germana, care la 8 ani absolvea scoala primara si in scurt timp debuta si literar, la 11 absolvea gimnaziul Sf Sava si urma concomitant cursurile conservatorului muzical din Bucuresti, la 16 ani, lucru cu adevarat extraordinar pentru acea perioada, paseste pe taramurile Frantei ca studenta a celebrei universitati din Sorbona unde uimeste cu talentul si inteligenta sa? Se spune chiar ca Alexandru Macedonski venit in vizita in casa lui B.P. Hasdeu a ramas uimit de inteligenta, memoria si precocitatea copilei. Vazand fetita, pe atunci in varsta de numai 4 ani, poetul a intrebat-o amical daca stie versuri, iar fetita, curajoasa, nu i-a raspuns, ci l-a intrebat la randul sau: “Dar tu?”. Poetul i-a recitat atunci una din poeziile sale pe care micuta Iulia a ascultat-o cu atentie, dupa care a plecat intr-o alta camera. S-a intors in scurt timp si a recitat poetului, cuvant cu cuvant, poezia pe care o auzise cu putin timp inainte pentru prima oara. umi diferite? Si daca poti… nu iti este oare INTERZIS?

In Franta, ca si studenta, la indemnul parintilor, Iulia studiaza intens limbile clasice, se cufunda in invatamintele istoriei si ale filozofiei, tine expuneri si prelegeri remarcabile din istoria universala, continuand in acelasi timp sa scrie, sa picteze, sa nasca versuri si proza de multe ori sub pseudonimul de pseudonimul Camille Armand. Veti spune poate… dar unde este tineretea? Unde este copilaria? Unde este exuberanta de a trai? Unde este nebunia varstei? Inconstienta? Imaturitatea? Dar Iulia studiaza cu o frenezie iesita din comun si pune in studiu toata intensitatea si puterea caracterului sau. Iulia s-a refugiat in magia cititului si a lecturilor, iar jurnalul si scrierile sale pe care le semna uneori sub numele de Camille Armand dezvaluie un suflet in care musteste dorul de viata si iubirea... mult, poate prea mult chiar… Departe de tatal sau, Iulia (a plecat in Franta doar cu mama sa) comunica mult si des prin intermediul scrisorilor.

„Ea nu a cunoscut – la drept vorbind – nici dragostea materna, nici dragostea frateasca; a fost lipsita de afectiunea unui sot, a unui frate sau a unui copil; ea a dat tot ce a avut ca dragoste studiului si acolo a cautat afectiunea pe care nu o gasisein alta parte. A avut prea multa iubire in inima (…) Ce chin infiorator. Sa te simti facuta pentru a iubi si sa nu afli o inima care sa raspunda afectiunii tale, asta copleseste, ucide”. (C. Manolache- “Scantaietoare viata a iulie Hasdeu”, volum biografic aparut in 1939)

Amintirea Iuliei poarta un nimb deasupra si este inconjurata de sfintenie, respect si adoratie. Iulia nu a fost iubita doar de parintii sai, ci de o lume intreaga. Moartea sa nu a reusit sa o dea uitarii, iar despre fiinta si geniul sau se vorbeste cu un respect care te incearca numai in fata marilor suflete sau al marilor temple. Multi au fost cei care s-au intrebat cum ar fi aratat cultura romaneasca daca ar fi beneficiat nu doar de geniul tatalui, ci si de cel al fiicei... Dar multe dintre spiritele iluminate au un destin lumesc prea scurt. A fost ca ea sa fie astfel, sa plece prea curand, iar cei care doresc sa o cunoasca sa o cunoasca mai mult prin ochii tatalui. In ciuda varstei fragede la care a parasit aceasta lume, de la Iulia ne-a ramas o opera deosebita formata din cugetari, versuri, fragmente memorabile de proza.

Ce e viata? - Ce e moartea - Ce e omul?

Cand Iulia moare in 1888, la doar 19 ani, chinuita de tuberculoza, suferinta parintilor este imensa. Doliul se asterne in sufletul unui tata, iar dorul sau netarmuit de a simti prezenta Iulia nu cunoaste nicio alinare fizica. Unica ratiune de a exista a lui Hasdeu devine incercarea de a intra in legatura cu spiritul fiicei sale Iulia.

“Trecuse sase luni de la moartea fiicei mele. Era in martie - iarna plecase: primavara nu sosea inca. Intr-o seara umeda si posomorata, sedeam singur in odaie langa masa mea de lucru. Dinainte-mi, ca intotdeauna, era o testea de hartie si mai multe creioane. Cum? nu stiu, nu stiu, nu stiu; dar fara ca s-o stiu, mana mea lua un creion si ii rezema varful de luciul hartiei. Incepui a simti la tampla stanga batai scurte si indesate, intocmai ca si cand ar fi fost bagat intr-insa un aparat telegrafic. Deodata, mana mea se puse in miscare fara astampar. Vreo cinci secunde cel mult. Cand bratul se opri si creionul cazu dintre degete, ma simtii desteptat dintr-un somn, desi eram sigur ca nu adormisem. Aruncai privirea pe hartie si cetii acolo foarte limpede: "Je suis heureuse; je t'aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire= "Sunt fericita; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui sa-ti ajunga" Julie Hasdeu. Era scris si iscalit cu slova fiicei mele.", spune Bogdan Petriceicu Hasdeu in opera sa stiintifica si filozofica “Sic Cogito” (Ce e viata? – Ce e moartea? – Ce e omul?, despre care Hasdeu sustinea ca i-a fost dictata de insasi fiica sa.

Viata Iuliei a bucurat sufletul celor care i-au dat viata, insa moartea sa a deschis taramul catre o lume mistica, atemporala, a investigarii sufletelor si comunicarii intre lumi aflate la polul opus.

Comunicarea cu lumea spiritelor: “Sunt fericita; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui sa-ti ajunga"

Chiar daca unii il acuzau pe Hasdeu de nebunie, afirmand ca aspiritul Iuliei este doar a plasmuire a unei minti bolnave de pierdere, chiar daca multe personalitati isi dadeau coate si radeau pe seama “ratacirilor” batranului suferind, sedintele de spiritism ale lui Hasdeu au atras in curand mai multi adepti, printre care multi intelectuali ai secolului XIX precum Th. Speranta, Ion Nenitescu, Ghenadie, episcopul Argesului, G. Stephanescu, pictorul Nicolae Grigorescu, etc. Spiritul Iuliei, vocea din alta lume, ii da indicatii surprinzatoare tatalui pentru construirea unui mausoleu in cimitirul Belu unde se odihnesc ramasitele pamantesti ale Iuliei si a castelului di.

Hasdeu nu s-a gandit vreodata ca o sa gaseasca vreo alinare pentru pierderea sa in spiritism, insa a vazut in el o forma de religiozitate ocult-ezoterica. In ciuda faptului ca religia ortodoxa respinge recursul la practica comunicarii cu cei morti. Hasdeu credea in Dumnezeu, credea in iubire, credea in viata de dincolo de moarte Credea ca la un moment dat, momentul potrivit, o va regasi pe scumpa si preaiubita sa fiica Iulia. De aceea, Hasdeu privea moartea ca pe un fapt firesc, imenent de altfel, cu mult sange rece.

Inchipuit sau nu, spiritul Iuliei a reusit sa starneasca in multi nu doar curiozitatea si frica, ci si speranta existentei unei lume de apoi. Iata insemnarile lui Innocent M. Ploesteanu, vicarul Mitropoliei Ungro-Vlahiei facute la 2 noiembrie 1891 la mormantul Iuliei: “Mare multumire si multa mangaiere sufleteasca mi-a inspirat credinta nemuririi, exprimata prin acest monument. Biserica nu poate fi decat recunoscatoare d-lui Hasdeu”.

Uneori, mesajele scrise in timpul sedintelor de spiritism erau insotite si de sesiuni fotografice, existand chiar o fotografie in care este surprins spiritul lui Tadeu Hasdeu, bunicul lui B.P. Hasdeu. Chiar daca din punct de vedere stiintific, nu exista insa nicio confirmare, Hasdeu spunea ca, prin mainele sale, scrie de fapt Iulia.

Adevar sau legenda?... Sau doar o provocare?

Atat pe seama castelului din Campina, cat si a mormantului Iuliei circula diverse legende. De-a lungul timpului oamenii au pomenit de spiritul Iuliei care se plimba prin jurul casei, de o muzica rece si parca nepamanteana pe care Iulia o canta noaptea la pian, se vorbeste despre un soldat care a incercat sa scoata statuia lui Iisus din casa, murind insa pe loc, se vorbeste despre o tanara fata care a incercat sa patrunda in mormantului Iuliei cu intentia de a copia versurile de pe pereti si care a ramas blocata in interiorul cavoului, gasita ulterior moarta, cu urme de strangulare pe gat. Nu se stie cat adevar si cata speculatie exista in toate acestea…

Sunt lucruri pe lumea aceasta care nu au cum sa te impresioneze. Sunt dureri pe lumea aceasta – durerea pierderii propriului copil- pe care nu ti-ai dori sa le experimentezi pe propria pielii. Sunt mistere pe care cel mai bine ar fi sa nu incerci sa le deslusesti, ci sa le accepti drept ceea ce sunt. Sunt unele lucruri peste care nu se astern vremurile si uitarea. Sunt unele lucruri care indiferent de trecerea timpului ne tulbura, ne starnesc curiozitatea, ne zdruncina constiinta, dau nastere intrebarilor si ne fac sa acceptam in tacere ca probabil nu o sa avem niciodata un raspuns real, adevarat. Tot ceea ce a existat in jurul Iuliei Hasdeu…

Insa cat de mult adevar se afla in tot ce am citit si credem? Cat adevar? Cat legenda? Cat de multa viata? Cat de multa moarte? Cata drama si suferinta din partea unui tata neconsolat? Cat de multa iubire sa cuprinda inima unui om, biet trup pamantean, incat sa sfideze legile vietii, invocand spiritul celui plecat? Cata nebunie? Cata sfidare? Cata luciditate? Doar filozofia unei dureri netarmuite? Numai materialism si spiritism? Doar maretia unei creatii? Poti de fapt comunica cu cei dragi de la marginea unor lumi diferite? Si daca poti… nu iti este oare INTERZIS?

http://www.garbo.ro/articol/Lifestyle/3100/Iulia-Hasdeu-O-poveste-cutremuratoare-despre-viata-si-moarte/pagina-7.html

Iulia Hasdeu, tânara scriitoare cu un destin tragic



Iulia Hasdeu s-a nascut pe data de 14 noiembrie 1869 in Bucuresti, fiind un Scorpion cu ascendentul pe Fecioara. Fiica a cunoscutului scriitor Bogdan Petriceicu Hasdeu, Iulia a fost o tânara poeta cu calitati deosebite, posedând un bagaj de cunostinte extrem de bogat. Eleva eminenta, la doar 8 ani Iulia a trecut examenele cumulate celor 4 clase primare, la 11 ani este absolventa a Colegiului National „Sf. Sava”, urmând, in paralel, cursurile Conservatorului de Muzica. Ulterior, tatal ei o trimite la studii la Paris, ajungând sa studieze la Sorbona de la vârsta de numai 16 ani, uimindu-si profesorii cu talentele sale. Puternica legatura afectiva dintre Iulia si tatal ei este sugerata de trigonul Soare (tatal) – Luna (fiica), aflate in relatie de complementaritate reciproca (Soare in Scorpion si Luna in Pesti). De altfel, acest aspect astral este atât de puternic incât le va permite celor 2 sa comunice spiritual chiar si dupa moartea Iuliei. In plus, Luna in Pesti constituie indiciul talentului artistic, al imaginatiei si al creativitatii deosebite a Iuliei, care au ajutat-o sa vada sub lumina tiparului propriul ei volum de poezii. In plus, având Saturn si Marte in Sagetator (strainatatea), Iulia a reusit sa invete sa vorbeasca fluent mai multe limbi straine, beneficiind de avantajul studiilor la o universitate de prestigiu la Sorbona. Totusi, in ciuda unor aspecte astrale pozitive extrem de interesante si de benefice pentru Iulia, astrograma sa releva si unele aspecte extrem de tensionate, care aveau sa-i aduca moartea la o vârsta frageda. Astfel, Pluton (cel care distruge) se afla pe astrograma natala in conjunctie pe Taur cu Jupiter-Marele Benefic, ambele in opozitie cu Soarele (cel care confera viata si energie). Acest aspect natal a fost accentuat, la vârsta de 18 ani, de un malefic aflat in tranzit care „calca” peste „butoiul cu pulbere” format de Jupiter si Pluton in Taur pe astrograma natala, declansând moartea Iuliei care, cu ceva timp in urma, se imbolnavise de tuberculoza.

...continuare

Iulia Hasdeu
Putine fiinte care au trait atat de putin au fost asa de cunoscute ca Iulia Hasdeu si inca intr-o...

ANTISEMITISMUL LUI B. P. HASDEU
http://193.226.7.140/~leonardo/n05/Pecican1.htm

2 iulie: Umbra Iuliei Hasdeu la Campina


Situat la poalele Carpatilor, in Campina, la doi pasi de scoala de Politie, Templul spiritist al Iuliei Hasdeu continua sa-si uimeasca vizitatorii la mai bine de un secol de la ridicarea lui....

Misterele Castelului Hasdeu
Cine paseste pentru prima oara in curtea castelului din Campina, ridicat de Bogdan Petriceicu Hasdeu acum mai bine de un secol, se simte invaluit de un sentiment ciudat, greu de redat prin cuvinte.


Constructia, realizata din piatra de munte, isi intampina vizitatorii cu o usa masiva din fier deasupra careia vegheaza un ochi atoatevazator incadrat intr-un triunghiu magic. O senzatie inexplicabila se cuibareste in suflet inca de la intrare si se incapataneaza sa ramana acolo mult timp dupa ce [...]

Bogdan Petriceicu Haşdeu

http://www.curentul.ro/curentul.php?numar=20070921&cat=20&subcat=100&subart=63202



Academia Romană a organizat o sesiune ştiinţifică dedicată trecerii unui secol de la moartea lui Bogdan Petriceicu Haşdeu. În alocuţiunea de deschidere, acad. Dan Berindei, vicepreşedinte al Academiei Romane, l-a portretizat pe cel care a fost scriitor, lingvist, publicist, istoric şi jurist, ca o personalitate proeminentă care s-a impus "printr-o minte genială, prin erudiţie şi talent, îmbinate în modul cel mai fericit" şi "după Cantemir, a fost poate al doilea roman care a afirmat însuşiri cu totul remarcabile, care-i justifică prezenţa între marii oameni de cultură ai lumii". În istoria culturii noastre, "cel dintai care a pornit munca uriaşă, de Sisif, a întocmirii marelui dicţionar al limbii romane", ("Etymologicum Magnum Romaniae"), care va fi terminat la sfarşitul acestui an. Personalitatea sa enciclopedică a fost evocată de acad. Eugen Simion, preşedintele Secţiei de filologie şi literatură, acad. Dan Berindei, acad. Gh. Mihăilă, prof. Gr. Brancuş, membru corespondent al Academiei Romane, Mihai Cimpoi, membru de onoare al Academiei Romane, dr. Ionel Oprişan şi dr. Stancu Ilin. Cu acest prilej, la Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă au apărut primele două volume din opera lui Haşdeu în colecţia "Opere fundamentale", coordonate de acad. Eugen Simion şi realizate de I. Oprişan şi Stancu Ilin, cărora le vor urma, în curand, altele două şi, în anul viitor un al cincilea volum.
Comunicările prezentate au analizat modalităţile în care a fost şi este receptă personalitatea şi opera sa. Mai întai, să spunem că Academia Romană, în care a fost ales în 1877 şi al cărei vicepreşedinte a fost de trei ori, a omagiat de mai multe ori pe acest "bărbat erudit, cercetător fin, omul de spirit ager şi pătrunzător", cum îl caracteriza I. C. Negruzzi. Cu toate acestea, aprecia Eugen Simion , "la o sută de ani de la dispariţia sa, la 31 august 1907, B. P. Haşdeu este, dacă nu un mare necunoscut, un scriitor prea puţin cunoscut, în ciuda admiraţiei pe care i-au arătat-o , în anii ´30 criticii şi filosofii din generaţia lui G. Călinescu şi M. Eliade". Ampla şi semnificativa trecere în revistă a aprecierilor făcute de G. Călinescu, T. Vianu, P. Constantinescu, M. Eliade ş.a. a conturat o explicaţie - "el continuă să ilustreze în mentalul romanesc tipul omului învăţat şi nestăpanit, amestecat în toate, deschizător de drumuri în mai multe domenii ale ştiinţei umaniste, dar nesigur în ipotezele lui". De la prozatorul Haşdeu ne-au rămas, între altele, nuvela "Duduca Mămuca" şi romanul "Ursita", de la poet volumele de "Poezii" şi "Sarcasm şi ideal" iar de la dramaturg piesele "Răzvan şi Vidra", "Cei trei crai de la răsărit" şi "Ion Vodă cel cumplit". A fost şi febril publicist, colaborand la mai multe publicaţii şi înfiinţand el însuşi revistele "Romania", "Foiţă de Istorie şi Literatură", "Aghiuţă", "Satyrul", "Columna lui Traian", "Revista nouă" ş.a. Prin toate, rămane, într-un alt fel decat marele său adversar, T. Maiorescu, "un spirit întemeietor... iar în operele lui începute şi neterminate în domenii dintre cele mai diferite, în filologie în primul rand, trebuie să vedem voinţa de totalitate a omului din sec. XIX." Acest spirit răzvrătit a devenit o legendă aureolată de drama pierderii fiicei sale, Iulia, după care s-a retras la Campina, unde a rămas pană la sfarşitul vieţii, dedicandu-se filosofiei spiritiste, "spiritologiei". Nici data naşterii sale nu este una certă şi Gh. Mihăilă a argumentat cu numeroase documente că aceasta este 1836, nu 1838, cum mulţi dintre noi îşi amintesc din anii de şcoală.
Deschizător de drumuri s-a dovedit a fi Haşdeu în lingvistica şi filologia romanească şi, fără a fi elaborat o istorie propriu-zisă a limbii romane, cu toate că a intenţionat, a lăsat lucrări, care, după Gr. Brancuş, îl situează de mari personalităţi ca W. Humboldt, M. Muller, G. Grimm ş.a. Considera istoria limbii în conexiune cu istoria socială, etnografia, folclorul, psihologia, istoria religiei, dreptul, economia politică, statistica. Cea mai importantă dintre scrierile sale rămane elaborarea dicţionarului "Etymologicum Magnum Romaniae", care dă măsura geniului său prin "încercarea de a cuprinde întreaga evoluţie a culturii materiale şi spirituale romaneşti". A susţinut latinitatea limbii romane, fără să accepte excesele, arătand, pentru prima oară, necesitatea orientării spre latina medievală, după cum este considerat cel dintai slavist al nostru, preocupat deopotrivă şi de substratul traco-dacic.
Consacrat ca filolog, Haşdeu şi-a înscris numele şi în istoriografia noastră, cu care, apreciază Dan Berindei, a făcut "o casă bună şi statornică". Venit din Basarabia la varsta de 23 de ani, el s-a alăturat intelectualilor care "se considerau pe baricadele naţiunii, ca apostoli meniţi a ridica şi lumina poporul pentru ţeluri înalte şi mai puţin pentru îmbogăţire." Apropiindu-se de "cea mai grea dintre ştiinţe", după Kogălniceanu şi Bălcescu, a scris "Istoria critică a romanilor", "Cuvente din bătrani", lucrări despre istoria economică - "Originile agriculturii la romani", "Originile viticulturii la români", "Originile păstoriei la romani" - dar şi "Istoria toleranţei religioase la romani", la care se adaugă numeroase alte studii. Stăruitor cercetător al arhivelor naţionale şi internaţionale (la Viena, Munchen, Londra, Paris, Budapesta, Belgrad, Cracovia) a editat periodice de specialitate între care "Arhiva istorică a Romaniei", "a cărei parcurgere uimeşte şi astăzi prin încărcătura sa de erudiţie". Prin vastitatea şi varietatea preocupărilor, poate fi considerat un precursor al abordărilor multidisciplinare, definind istoria drept "criteriu legilor naşterii, creşterii, dezvoltării şi slăbirii, pieirii şi renaşterii popoarelor, în spaţiu şi timp, şi a propăşirii ce toate aceste faze o au întru necontenitul progres al omenirii". Era pană într-atat adept al progresului, încat afirma categoric: "Un om lucrand împotriva progresului se leapădă chiar de firea sa". În analiza acestui proces considera că toate disciplinele, filologia în primul rând, dar şi ştiinţele naturii, economia politică pot oferi cercetătorului un temei al progresului. Om al contrastelor, era adept al pozitivismului dar şi un romantic şi de aceea, "în opera sa acribia stă alături de reconstrucţia imaginativă, sargul omului de ştiinţă, căutător al adevărului de o pasiune intelectuală care-l duce, uneori, pe poziţii excesive, chiar pătimaşe".
Abordarea segmentară a numeroaselor preocupări ale lui Haşdeu pare departe de a configura o unitate, pe care Mihai Cimpoi o întrevede în căutarea unei unităţi ontologice, a temeiurilor, la care tinde a se întoarce mereu îmbogăţit şi îmbogăţind spiritualitatea căreia îi aparţine. Poate de aceea părea, şi chiar era, mereu în galceavă dacă nu cu lumea cu ceva sau cineva anume, care îl abătea mereu de la drumul Itaca. De aceea, la un secol de cand a plecat în nemurire, "prin întreaga sa operă de artist şi uvrier, de extraordinar poet epic de idei (Călinescu), de istoric cu sange rece, tulburat după propria sa mărturisire, de iritabilitatea ziaristului politic, Haşdeu ne-a introdus în dialogul valoric de azi, punand un semn de identitate autoritar între romanitate, europenitate şi universalitate". Sub acest aspect, editarea operei sale este nu doar un act de necesară restituire ci şi un prilej de a-i înţelege fascinanta personalitate şi întreaga operă din perspective actuale.

Corespondenţa lui B.P. Hasdeu

Bogdan Petriceicu Hasdeu,
" Răzbunarea cea mai crudă este când dusmanul tău E silit a recunoaste că esti bun si dânsu- i rău !" ...

Bataie pe fantomele din castelul Iuliei Hasdeu

JURNALISMUL POLITIC AL LUI B.P. HASDEU

Nu cunosc sã fi apãrut pînã acum o istorie a jurnalismului nostru politic. Asadar, nici despre o cunoastere aprofundatã evolutiei acestuia nu poate fi vorba. În vreme ce alte culturi si-au studiat în detaliu compartimentele, la noi continuã sã domneascã o neglijentã specificã.
Sã fie oare însã numai neglijentã? Sã nu fie vorba, cumva, înainte de toate, de un vizibil interes în necunoasterea adevãratului trecut, pentru protejarea mizeriei prezente? Dupã 1989, a apãrut o puzderie de S.R.L.-uri pompos autointitulate „Universitãti” si în care componenta „Facultate de jurnalisticã” detinea locul principal. Amatori – tot puzderie. Fireste – cu taxã. Grasã, cãci era de unde. Si fãrã diplomã. Mai ales – fãrã diplomã. Ce-i trebuie diplomã unui guraliv impertinent si incult? Cred cã si la Valea Glodului, si la Ciorogîrla au apãrut asemenea însãilãri lucrative, la care „predau”, si azi, fel de fel de impostori, mai impertinenti si mai inculti decît asa zisii „studenti”. Ce istorie a jurnalismului românesc puteau, si pot, sã scrie asemenea gozuri de la lada de zdrente a culturii?!
Vai de capul bietului jurnalism românesc! Pînã în 1945, nici vorbã de institut de rang universitar care sã formeze gazetari profesionisti: scria fiecare cum se pricepea. Dupã aceastã datã, gazetarul a fost uns pe post de „tobosar al timpurilor noi”, scolit sã lustruiascã realitatea. Iar dupã 1989, „bãietii buni” s-au trezit la chemarea banului, speculînd setea de informatii a unei societãti tinute în hibernare formativã si ametindu-si cititorii cu stiri despre felul în care a agresat cutare o gãinã. De ce, asadar, sã se intereseze de trecutul unei bresle care, oricum, nu este a lor, niste – ziceam – impostori inculti, impertinenti si guralivi!?
Lãsatã pe seama hazardului, istoria jurnalismului politic românesc se reconstituie anevoie, din fragmente si din studii întîmplãtoare, sprijinindu-se, de asemenea, pe volumele de opere ale unor scriitori care au fãcut si gazetãrie cam pînã pe la 1900.
Gazetãria politicã româneascã a apãrut în jurul lui 1848, desi cu numeroase piedici, puse de cenzurile imperiale: ruseascã si austriacã. A luat avînt în scurtul interval al revolutiilor, mai ales în Muntenia, dupã care revolutionarii-jurnalisti s-au mutat pe malurile Senei. Acolo au putut sã continue, în conditiile severe ale exilului, activitatea începutã în tarã. Dupã încheierea „rãzboiului Crimeii”, cînd s-a produs o relaxare a conditiilor impuse de cenzurã, a început sã aparã si sã se dezvolte adevãratul jurnalism politic national, ai cãrui exponenti au fost Kogãlniceanu, C. A. Rosetti, Bolliac, Grigore Bosueceanu, Radu Ionescu, Bolintineanu, Ion si Pantazi Ghica s.a. Va urma cea de a doua perioadã, de elan si de consolidare, începutã îndatã dupã 1877 si marcatã de nume precum Mihai Eminescu, B. St. Delavrancea, T. Maiorescu, I. Slavici, D. Aug. Laurian, Al. Vlahutã, A. Bacalbasa, C. Mille, Eugen Brote, N. T. Orãsanu, Iosif Vulcan si multi altii.
În perioada de aparitie a gazetãriei politice nationale, se înscriu si începuturile activitãtii corespunzãtoare a lui B. P. Hasdeu, care se va desfãsura, apoi, pe mai bine de o jumãtate de secol.
Spirit neastîmpãrat, iscoditor, avid de informatii, comunicativ, Hasdeu nu a putut rezista în atmosfera de teroare din imperiul tarist si, în 1857, s-a refugiat în România. Aici se duceau lupte dure pentru realizarea unirii Principatelor si Hasdeu iese la bãtaie putin timp dupã sosirea la Iasi: în 1858, scoate prima sa gazetã, semnificativ intitulatã „România”. Am caracterizat titlul drept „semnificativ”, deoarece întemeietorul ziarului s-a ferit în permanentã de acuza de „moldovenism”. Tot semnificativã, în aceeasi directie, este si rectificarea altui titlu. În 1862, Hasdeu scoate bilunarul „Din Moldova”, a cãrui denumire o va rectifica, curînd si fãrã ezitare, tocmai pentru cã fusese acuzat de separatism, în „Lumina”.
A urmat o întinsã si prodigioasã activitate de gazetar, Hasdeu scriind pe teme de literaturã, lingvisticã, filologie, istorie, etnologie, folcloristicã, arheologie, drept, diplomatie, bibliologie, criticã si istorie literarã, politicã, economie, geopoliticã si multe altele. Era convins cã are puncte de vedere originale si, mai ales, utile intereselor nationale, a cãror comunicare nu putea suferi amînare. Este motivul principal pentru care Hasdeu a înfiintat o sumedenie de gazete, cu periodicitãti variate, cu titluri felurite si perioade de aparitie, în genere, scurte. Trimestriale, lunare, bilunare, sãptãmînale sau la întîmplare (cum dãdea Domnul) – cam asa au apãrut cele mai multe: „Aghiutã”, „Columna lui Traian”, „Satyrul”, „Foaia Societãtii «Românismul»”. Numai un cotidian nu a încercat Hasdeu sã scoatã, dintr-un motiv cît se poate de întemeiat, cel financiar. Cãci toate periodicele lui au apãrut ca urmare a unor mari sacrificii materiale ale editorului, nesprijinit totdeauna de vreun partid politic. Neastîmpãrul l-a împiedicat pe Hasdeu sã se înregimenteze undeva, atitudine cãtre care l-a îndrumat si spiritul independent, refuzînd orice subordonare. Avantajul era incalculabil: posibilitatea de a pãstra nealteratã dimensiunea exactã a propriei personalitãti. Dezavantajul era, din pãcate, calculabil: precaritatea mijloacelor de sustinere materialã. Dezavantaj care a redus drastic durata de aparitie a mai tuturor periodicelor lui Hasdeu si a împiedicat, totodatã, editarea unui cotidian.
Personalitatea complexã a lui B.P. Hasdeu a atras de timpuriu condeiele exegetilor. Le-a atras, mai întîi, pe acelea ale pamfletarilor, dintre care s-a grãbit sã nu lipseascã acela al lui Caragiale. Ciudãteniile omului par sã fi coplesit, în contemporaneitate, trãsãturile savantului. Este pozitia brosurii pe care i-a dedicat-o publicistul Dumitru Teleor. Acestea au trecut însã pe al doilea plan, de îndatã ce de ideile lui Hasdeu au început a fi preocupati N. Iorga, Theodor Capidan, Sextil Puscariu, G. Cãlinescu, Mircea Eliade. Mai ales dupã 1920, adicã dupã unirea Basarabiei, cercetãtori precum Liviu Marian si Ecaterina Marcova au fost atrasi de investigarea bogatelor fonduri arhivistice ale fostelor autoritãti tariste, referitoare, fireste, si la familia Hasdeilor. Dupã 1950, o bunã monografie a dat Mihai Drãgan (1972).
De publicistica lui Hasdeu primul s-a arãtat interesat Mircea Eliade, care, editînd, în 1937, douã volume de Scrieri, a operat o selectie printre paginile literare, morale si politice. Însã dupã 1950, nimeni nu s-a mai putut ocupa de studierea articolelor politice ale lui Hasdeu, ca, de altfel, de toatã presa politicã româneascã anterioarã, condamnatã la uitare. Erau studiate numai paginile de ideologie, filosofie si eticã. Fireste, si acelea de lingvisticã. Nici Vasile Sandu, autor, în 1974, al unei serioase cercetãri a Publicisticii lui B. P. Hasdeu, nu a putut trece peste anume tabuuri ale timpului. Personalitatea lui B. P. Hasdeu se prezenta astfel sub o luminã trunchiatã, ca si cum componenta vietii de relatie, fundamentalã în aceastã împrejurare, ar fi fost redusã. Or, ceea ce defineste, în primul rînd, personalitatea lui Hasdeu este puternica implicare în viata cetãtii. Înainte de orice, Hasdeu a fost zoon politikon, de neconceput în afara dezbaterilor desfãsurate în arena publicã. Dincolo de Prut, în frauduloasa Republicã Sovieticã Socialistã Moldoveneascã, Hasdeu era decapitat dupã aceeasi retetã, deformat în ceea ce priveste atitudinea lui ideologicã, politicã, nationalã, literarã, filologicã, lingvisticã. Pentru politrucii sovietici, Hasdeu ar fi fost doar un „moldovan”, pasionat de studierea „norodului moldovenesc”. Nici „perestroika” nu va schimba optica regionalistã.
Abia ultimii ani au adus, cu adevãrat, eliberarea exegezei dedicate gazetãriei politice a lui Hasdeu de prejudecãtile de tot felul, care au marcat-o atît de grav. Doi istorici literari, I. Oprisan si Stancu Ilin, buni cunoscãtori ai ustensilelor istoriei literare si, totodatã, ai operei lui Hasdeu, au pus în valoare articolele politice ale acestuia. Dupã ce a alcãtuit cea mai completã biografie a lui Hasdeu (cu un titlu care, nu tocmai inspirat, îl urmeazã pe acela, celebru, dat de Rosa del Conte studiului despre Eminescu), I. Oprisan a adunat, în douã volume, articolele politice ale acestuia, apãrute în „Traian”, în „Columna lui Traian”, în „Revista nouã”, în „Foaia Societãtii «Românismul»”, în „Apãrarea nationalã” si în alte periodice, de la 1869 pînã în 1902 (Publicistica politicã, vol. I – II, Bucuresti, Editura Saeculum, 2001).
În 1998, la Chisinãu, apãruse florilegiul Publicisticã din ziarul „Traian” (Chisinãu, Editura Arc), putin cunoscut dincoace de Prut. Este îngrijit de Pavel Balmus, selectia datorîndu-i-se lui Gabriel Mumjiev. Sînt incluse peste o sutã de texte, iscãlite de Hasdeu sau presupuse a fi ale lui. Cele din urmã nu ridicã foarte mari dificultãti de atribuire, dat fiind cã „Traian” era un ziar pe care îl putem numi „de autor”, colaboratorii avînd rubrici (deci locuri) fixe si trãsãturi lesne recognoscibile. Contributia celor doi istorici literari de la Chisinãu în ceea ce priveste readucerea în actualitate a publicisticii lui Hasdeu nu poate fi trecutã cu vederea, fiind vorba de un volum masiv, fãcut, în general, cu acuratete istorico-literarã si chiar filologicã. Pavel Balmus, care a avut grijã de acest ultim sector, a transcris textele respectînd unele particularitãti de epocã, încît paginile antologiei aratã, din acest punct de vedere, relativ unitar. Dar dacã trecem de suprafatã, constatãm prezenta cîtorva criterii stranii, cum ar fi modernizarea unor forme caracteristice timpului. Cãci limba românã literarã se afla încã într-un stadiu de consolidare, iar aberatiile latiniste încã nu fuseserã eliminate. Cine parcurge, ca un adevãrat cunoscãtor, textele vremii, din toate registrele, nu poate decît sã constate coexistenta unor forme diferite ale aceluiasi cuvînt si care nu reprezintã simple grafii. Prin urmare, este de-a binelea periculoasã modernizarea acelor forme pe care le presupunem a fi „eronate”, din perspectiva pronuntiei actuale. Întemeiat, din pãcate, pe o falsã premisã, Pavel Balmus rãstãlmãceste, în unele cazuri, realitatea vie a limbii scrise de Hasdeu. Cãci acesta – si nu numai el – scria si, probabil, pronunta studinte (nu student), strein (nu strãin), cestiune (nu chestiune) s.a.m.d. Mai gravã este însã corectarea altor tipuri de presupuse erori comise de Hasdeu, prin interventii care dovedesc necunoasterea istoriei limbii române. Într-un articol, Hasdeu scrie urmãtoarele: „generatiunea de astãzi este fiia de trup si de suflet a lui 1848”. Editorul intervine nefericit: „generatiunea de astãzi este fii[c]a etc.” Or, Hasdeu folosea o formã lexicalã absolut normalã, de uz curent, întîlnitã si la altii si reprezentînd evolutia etimologicã fireascã de la lat. filia. Mai gravã este însã rãstãlmãcirea sensurilor unor cuvinte folosite de Hasdeu. Acesta scrie: „obiectul principal al acestei încercãri este drama lui Lope de Vega”. Editorul denatureazã, crezînd cã lãmureste „eroarea” lui Hasdeu: „ … este drama[turgia] lui Lope …” Un procedeu sinecdotic obisnuit este corectat în virtutea unei alte premise filologice inadmisibile.
Stancu Ilin si-a propus sã întregeascã editia lui I. Oprisan printr-un volum care sã cuprindã ziaristica politicã a lui Hasdeu dintre 1858-1868. Este vorba, se precizeazã, de o „editie criticã” ( B. P. Hasdeu, Publicistica politicã, volumul I, Bucuresti, Editura Floarea Darurilor, 2002). Sînt incluse articole din „România”, „Românul”, „Buciumul”, „Aghiutã” si „Viitorul”. O primã sectiune cuprinde cîteva studii fãrã caracter politic, extrase din volume.
Lectura acestor pagini impune desprinderea cîtorva trãsãturi care particularizeazã jurnalismul lui Hasdeu. Importante ar fi, dupã pãrerea mea, douã: folosirea argumentelor de ordin istoric si, apoi, folosirea argumentelor de antropologie culturalã.
Invocarea enciclopedismului hasdeian a devenit un loc comun. Între multiplele domenii ale cunoasterii stãpînite de Hasdeu, istoria detine însã un loc privilegiat, din motive variate. Unul din acestea se aflã în însusi spiritul timpului, secolul al XIX-lea fiind unul preponderent scientist, dominat de evolutionism si de pozitivism. Dedus de aici este si interesul lui Hasdeu pentru istoria nationalã, încadratã în istoria europeanã si universalã si privitã în toate compartimentele ei, de la arheologie la epigrafie si editare de documente. Intervine si o componentã familialã, întrucît descifrarea trecutului a fost, fãrã dubii, o pasiune a familiei Hasdeu.
Dintre articolele incluse în volumul îngrijit de Stancu Ilin se distinge acela, celebru, intitulat Strat si substrat, care nu este, desigur, politic, dar care reprezintã fundamentul unei vocatii gazetãresti. Principiul lui Hasdeu este cuprins în urmãtoarele rînduri: „oriunde istoria ne aratã vreo gintã temeinic asezatã, pretutindeni sub aceastã gintã ea ne lasã a vedea, sau mãcar a zãri pe furis, niste rãmãsite mai mult sau mai putin stãruitoare dintr-o altã gintã mai veche, cuceritã sau cotropitã. Orice gintã se compune, ca terenurile în geologie, dintr-un strat actual si din substraturi succesive anterioare”. Principiul rãmîne valabil si astãzi, dar unele din concluziile lui Hasdeu au fost amendate, uneori chiar de el însusi, cu deosebire în urma descoperirilor mai noi.
Hasdeu s-a folosit frecvent în gazetãrie de perspectiva oferitã de informatiile istorice, întîlnindu-se, aici, cu Eminescu. De care se deosebeste, însã, radical, prin faptul cã, nefiind nici conservator, nici liberal, se situeazã, ca urmare a întîietãtii acordate istorismului, în spiritul epocii respective. Elocvent este articolul Cine a fãcut pe 1848?, în care se limpezeste contributia fiecãreia din cele trei mari provincii românesti la miscãrile revolutionare din acel an. Tot spre deosebire de Eminescu (initiator si sustinãtor al teoriei „pãturii superpuse”), Hasdeu nu si-a întemeiat concluziile politice pe teoria straturilor.
Coplesitoarele informatii istorice îl ajutã, în schimb, pe Hasdeu sã intervinã cu argumente cît se poate de rezistente mai ales în gazetãria de ordin cultural, dar cu ecouri asupra celei politice. Recenzînd o carte a englezului Charles Boner, el condamnã în termeni politicosi însã deosebit de fermi afirmatiile acestuia, considerîndu-le cu atît mai incorecte, cu cît, apartinînd unei autoritãti în materie, primesc, în virtutea acestui fapt, o popularitate cu atît mai nocivã.
Asadar, avîntul pamfletarului este supravegheat, si temperat, de deontologia omului de stiintã, care domoleste pornirile prea belicoase si conferã o anume notã de calm interventiilor politice. Totusi, iritãrile subiective nu lipsesc.
Acelasi calm se observã si în folosirea argumentelor de antropologie culturalã. Probabil cã Hasdeu a fost printre primii români care au abordat acest domeniu. Viata noastrã politicã este privitã prin prisma observatiilor referitoare la specificul poporului român. Douã i se par a fi trãsãturile care îl deosebesc pe acesta de alte etnii: toleranta si autodenigrarea. Le detaliazã copios, în pagini de observatie acidã, în relatãri de tip reportericesc. La fel de impartial, Hasdeu respinge „sovinismul” si „cosmopolitismul”, preferînd o cumpãnã înteleaptã. Îl continua astfel pe tatãl sãu, Alexandru Hîjdeu. Pentru atitudinea independentã fatã de închistarea autoritarismului tarist, acesta fusese plimbat, pe jos si între baionetele politistilor, dintr-o gubernie în alta, spre a fi potolit. Ceea ce nu s-a întîmplat: în 1858, el scrie o Epistolã cãtre români. De la Chisinãu, o trimite fiului sãu Bogdan, care o si publicã, un an mai tîrziu, dar, spre a-si proteja tatãl, sub pseudonimul Alexandru Hotineanul.
Sînt singurele împrejurãri în care Hasdeu pare a-si pierde cumpãtul, repezindu-se la calificative dure, pe mãsura gravitãtii pericolului panslavismului, caracterizat drept „porcul cel hãrbaret”. Acestuia îi dedicã un pamflet nemilos, Papa de la Neva, demontînd minutios procedeele prin care imperiul tarist cãuta sã-si subordoneze sud-estul Europei, la adãpostul ortodoxiei. O exasperare rece, calculatã, îl determinã sã sublinieze caracterul politienesc al alcãtuirii sociale vecine: „în imperiul tarului, între fiecare zece indivizi, figureazã cel putin un spion ( … ). Mai pe dasupra, în fiecare capitalã europeanã, în permanentã, în unele punturi în mod provizoriu sau transito, circuleazã o droaie nenumãratã de spioni muscãlesti, politia secretã a Papei de la Neva. În Bucuresti, a fost totdauna o multime”.
Peste cîteva decenii de la aceste afirmatii, s-a descoperit dosarul întocmit de politia secretã taristã pentru Alexandru Hîjdeu. Figurau acolo si informatii despre fiu, Bogdan Petriceicu, urmãrit insistent de spionii rusi de la Bucuresti, care raportau frecvent atitudinile neconvenabile ale acestuia în chestiuni de politicã ruseascã în Balcani.
Informatiile istoricului sustineau astfel intuitiile gazetarului.
Stancu Ilin a alcãtuit o editie care tine seamã de cîstigurile anterioare în materie. Care sînt numeroase si, dupã cum am afirmat anterior, de calitate. Fãrã a fi exhaustiv, volumul reuneste pagini caracteristice din gazetãria începuturilor iesene si bucurestene ale lui Hasdeu. Experientele anterioare ale lui Stancu Ilin, de istoric literar, si-au spus cuvîntul, cu deosebire în ceea ce priveste respectarea particularitãtilor de limbã, atît ale autorului articolelor, cît si ale epocii. Nu se întîlnesc denaturãri, stilul lui Hasdeu fiind respectat, prin cunoasterea operei lui si, totodatã, a oscilatiilor, numeroase, ale limbii literare a timpului. Cu toate acestea, ezit sã fiu de acord cu subtitlul „editie criticã”, deoarece lipsesc elemente specifice, cum ar fi notele explicative mai bogate si mai aplicate referirilor circumstantiale. Nici numeroasele erori de tipar nu vin în sprijin.



http://convorbiri-literare.dntis.ro/MANUCAmai3.html

BOGDAN  PETRICEICU  HASDEU-
3]Rara e virtutea, care sa nu fie condusa de noroc si care sa ramina ferma, cind acela fuge.
2]Ca să fie om deplin, cîinelui îi lipseşte numai organul pentru a mînui revolverul.
1]Tot ce-am făcut mai bun datorez nevestei mele.
=====
Iulia
ALEXANDRU