Moore[Pink]/Kutcher[V=]

Rezumarea primului mesaj :

GEORGE  A.  MOORE-
4]Arta nu este natură. Arta este natură digerată. Arta este un excrement sublim.
3]Toate drumurile gresite sunt pavate mai bine.
2]Nu atingeti genunchiul unei femei la masa; femeia îsi da seama instictiv daca barbatul care-i atinge genunchiul o mângâie sau doar îsi sterge degetele pline de grasime pe ciorapul ei.
1]Există întotdeauna o cale greşită şi o cale bună. Calea greşită pare întotdeauna a fi mai chibzuită.
=====
MARIANNE  MOORE-
2]Poezia este arta de a crea grădini imaginare cu broaşte reale.
1]Originalitatea este un “produs secundar” al sincerităţii.
=====
BRIAN  MOORE-
Lumea e formata din indivizi ce nu doresc sa devina eroi.
=====
THOMAS  MOORE-
2]Ce ciudați suntem noi, oamenii! Când cineva ne face un rău, scriem asta pe tăbliță de marmoră, în schimb când cineva ne face un bine, scriem asta pe nisip.
1]Nu exista nimic, nici macar pe jumatate, atat de dulce in viata
Decat visul de iubire al unui tanar.
=====
ROGER  MOORE-
Unii sunt binecuvantati cu abilitate muzicala, altii cu un fizic placut.Eu am fost binecuvantat cu modestie.
=====
PATRICK  MOORE-
La varsta mea, fac ce facea si Mark Twain. Cumpar ziarul dimineata, ma uit la pagina cu necrologuri si, daca nu sunt trecut acolo, imi continui ziua in mod normal.

Ashton Kutcher, cel mai bine platit actor de TV din lume

Un singur episod din "Doi barbati si jumatate" ii aduce 700.000 de euro

Propagandă împotriva puterii: Oliver Stone şi Michael Moore

Atunci când regizorul ţine cu tot dinadinsul să convingă lumea de
adevărurile în care crede, filmul pe care îl realizează poate fi un
foarte eficient mijloc de propagandă pentru guvern sau împotriva lui;
fie că e vorba de un film de ficţiune, fie de unul documentar.
Aceasta, în condiţiile în care regizorul are talentul şi înverşunările
unui Oliver Stone sau Michael Moore. Despre propaganda prin film (şi
despre cei doi regizori recompensaţi cu Oscar sau Palme d’Or), în cele
ce urmează...


Gala premiilor Oscar din 21 februarie 1941 – înainte, aşadar, de
atacul japonez din 7 decembrie 1941 – a înregistrat o premieră; şi ce
premieră: pentru prima dată în istoria evenimentului, într-un discurs
de şase minute, în direct de la Casa Albă, preşedintele Franklin
Roosevelt a felicitat Hollywoodul pentru spiritul cetăţenesc din
filmele sale.

Când cineaştii americani serveau puterea

Conjuncţia de interese dintre Washington şi Hollywood funcţiona
perfect în acea perioadă, în baza unei tradiţii începute în 1917,
odată cu intrarea Statelor Unite ale Americii în Primul Război
Mondial.
A părut, aşadar, firesc ca după momentul Pearl Harbour (acel fatidic 7
decembrie) la Hollywood să se organizeze un Comitet pentru activităţi
de război al industriei de film, în timp ce tot pe coasta de vest a
SUA, Lowell Mellet, trimisul preşedintelui, înfiinţa un Birou de
cinema, care va fi imediat integrat în puternicul Oficiu pentru
informaţii de război (Office of War Information-OWI) condus de Elmer
Davis.

Davis considera că mijlocul cel mai potrivit pentru a inocula
publicului ideile propagandei guvernamentale îl reprezenta filmul de
divertisment dirijat pe teme şi mesaje bine gândite în sprijinul
efortului naţional de război. Aşa s-a întâmplat cu un număr mare de
producţii hollywoodiene din timpul războiului, dintre care unele
premiate cu Oscar. Mai mult: Oficiul pentru informaţii de război a
editat în vara lui 1942 un Manual de informaţii guvernamentale pentru
industria filmului, care arăta studiourilor cum pot să răspundă
nevoilor propagandei oficiale de stat.

Odată declanşat Războiul Rece, vădit afectat şi chiar intimidat de
„vânătoarea de vrăjitoare”, de legile anti-trust din 1948 şi de
perspectiva concurenţei televiziunii, Hollywoodul s-a implicat pe
scară largă în contraofensiva propagandistică americană anticomunistă
şi antisovietică ale administraţiilor Truman şi Eisenhower. Duşmanul
ideologic comunist dinlăuntrul graniţelor americane – the enemy within
– a fost demascat, diabolizat şi stigmatizat prin filme de spionaj,
care exploatau tema complotului subversiv comunist, în acord cu
trendul politic de la Washington.


John Wayne şi intervenţia americană în Vietnam

Apoi, la mijlocul anilor ’60, o notabilă intervenţie hollywoodiană în
sprijinul intervenţiei militare a SUA în Vietnam decisă de
administraţiile Johnson şi Nixon a venit prin contribuţia nemijlocită
a legendarului John Wayne. Acesta, în 1968, a produs, coregizat şi
jucat în filmul „Beretele Verzi” – o transparentă argumentaţie în
favoarea luptei anticomuniste americane în Indochina.

În mod similar, primele două filme din seria „Rambo” (din 1982 şi
1985) au urmărit exorcizarea traumelor lăsate de Războiul din Vietnam
asupra conştiinţelor americane, traume exacerbate şi prin filmele
anti-război independente, produse anterior de Jane Fonda („Coming
Home” – Întoarcerea acasă) sau Michael Cimino („The Deer Hunter” –
Vânătorul de cerbi). Rambo şi-a continuat misiunea propagandistică şi
în cel de-al treilea film din serie, tot anti-sovietic, dar cu
acţiunea plasată în Afganistanul ocupat de Armata Roşie, peliculă
devenită jenantă şi total incorectă politic după 11 septembrie 2001,
când aliaţii mujahedini din 1988 deveniseră duşmanii de moarte ai
Americii.

În toată îndelungata istorie a obedienţelor propagandistice ale
Hollywoodului faţă de puterea de la Washington, rămâne totuşi
emblematică benigna parodie „Wag the Dogs” (Înscenarea), produsă în
1997 – înainte de izbucnirea scandalului Clinton-Lewinski – cu Robert
de Niro şi Dustin Hoffman, despre cum poate Hollywoodul să însceneze
un război fictiv la comanda Casei Albe.


Lucrurile încep să se schimbe

Imediat după venirea la putere a democratului Barrack Obama,
Hollywoodul a produs, în 2010, filmul „Green Zone” (Zona verde), cu
Matt Damon. Pelicula – care afirmă deschis inexistenţa armelor de
nimicire în masă ale lui Saddam Hussein – ar fi fost imposibil de
realizat în timpul preşedinţiei lui George W. Bush.

Dar până la administraţia Obama, în continuarea atitudinii declarat
anti-putere iniţiate de Jane Fonda în anii ’70, regizorul Oliver Stone
a început să atace, în anii ’80, subiecte sensibile pentru coarda
patriotismului american şi apoi să susţină deschis personaje politice
antipatice Casei Albe. La rândul său, în anii 2000, în plină
administraţie Bush-junior, Michael Moore l-a atacat pe preşedintele în
funcţie chiar înaintea scrutinului pentru cel de-al doilea mandat
prezidenţial. Mai mult şi mai lipsit de echivoc faţă de alţi cineaşti
americani, regizorii Oliver Stone şi Michael Moore – ambii cu simpatii
democrate, de stânga – continuă să facă şi astăzi o pertinentă
propagandă împotriva puterii de la Washington.


Oliver Stone, un regizor hotărât de stânga

Oliver Stone este unul dintre acei regizori şi scenarişti americani
care vrea cu orice preţ să convingă publicul filmelor sale în sensul
opţiunilor şi convingerilor sale politice şi istorice. Aceasta,
printr-un stil regizoral uneori şocant, care combină diferite formate
cinematografice (alb-negru şi color, animaţie, filmări din mână,
imagini aeriene ameţitoare).


Experienţa sa în războiul din Vietnama fost transpusă în filme cu
mesaje şi secvenţe dure antirăzboinice, care evidenţiază efectele
psihice dramatice asupra soldaţilor (a se vedea „Plutonul”, în 1986,
cu Charlie Sheen şi Willem Dafoe, sau „Născut pe 4 iulie”, în 1989, cu
Tom Cruise). Viziunea sa controversată privind implicarea guvernului
SUA în asasinarea preşedintelui John F. Kennedy a fost şi ea transpusă
în filmul „JFK”, din 1991, cu Kevin Costner; pelicula alimentează
consistent şi credibil oceanul de teorii ale conspiraţiei pe această
temă.

Tot antiguvernamental şi anti-establishment, dar de o violenţă
explicită, a fost şi filmul „Născuţi asasini”, din 1994, cu Woody
Harrelson, în timp ce pelicula „Nixon”, din 1995, cu Anthony Hopkins
în rolul titular, a construit un portret deloc eroic al preşedintelui
american care abuza adesea de whisky. Mult mai vehement în atitudine
este filmul „W”, cu Josh Brolin în rolul principal, care a fost turnat
şi lansat cu puţin timp înainte de alegerile prezidenţiale americane
din 2008 şi care atacă direct cariera politică şi viaţa preşedintelui
republican George W. Bush, de altfel coleg de generaţie cu Stone.


Pelicule care şochează

Explicit propagandistice sunt şi filmele documentare ale lui Oliver
Stone. În 2003, Stone a realizat pentru canalul de televiziune HBO, în
seria America Undercover, controversatul documentar „Persona non
grata”, despre conflictul israeliano-palestinian, şi tot în acelaşi an
a turnat un film laudativ la adresa lui Fidel Castro, intitulat
„Comandante”. Pentru a schimba percepţia oamenilor despre revoluţia
lui Bolivar şi despre preşedintele venezuelean Hugo Chavez – perceput
pe plan internaţional drept un tip dur, un bufon sau un clovn –,
Oliver Stone a realizat în 2009 documentarul „South of the Border”,
implicându-se direct în promovarea acestuia în Europa şi în America de
Sud, dar fără a obţine un rating prea mare nici măcar în Venezuela.

Ziarul britanic „The Guardian” l-a calificat pe Stone drept unul
dintre cei mai hotărâţi oameni de stânga din epicentrul lumii
hollywoodiene. Prin personalitatea sa puternică, dar şi atât de
dificilă, creând opere care intrigă şi şochează, Oliver Stone
„contrazice vehement imaginea pe care cinematograful a construit-o
de-a lungul timpului despre virtuţile societăţii americane, cea mai
bună dintre lumile posibile”, aşa cum subliniază criticul de film
Cristina Corciovescu.

Cine e Oliver Stone

Oliver Stone – născut pe 15 septembrie 1946, la New York – provine
dintr-o familie mixtă din punct de vedere religios şi etnic; tatăl,
evreu american, iar mama, franţuzoaică catolică. Oliver a frecventat
în mai multe rânduri cursurile universităţii Yale, întrerupte în 1967
pentru un stagiu de 15 luni în Vietnam; în 1968, Stone a primit
distincţia „Purple Heart”, ceea ce oferă o credibilitate aparte
filmelor pe care le va realiza mai târziu. În 1971 a absolvit şcoala
de film a Universităţii din New York, unul din mentorii săi fiind
marele regizor Martin Scorsese. A obţinut trei premii Oscar: pentru
scenariu original în 1978 („Midnight Express”) şi pentru cea mai bună
regie în 1986 („Platoon”) şi în 1989 („Born on the Fourth of July”).
Alte filme remarcabile sunt: „JFK”, „Wall Street”, „Natural Born
Killers”, „The Doors”, „Alexander”, la care se adaugă un număr de
filme documentare controversate precum: „America Undercover: Persona
Non Grata”, „Comandante”, „Looking for Fidel”, „South of the Border”.
L-a sprijinit activ pe Barrack Obama în campania sa din 2008. În
ianuarie 2008, regizorul a luat atitudine publică împotriva a ceeea ce
el a numit„intervenţia paramilitară americană în războiul drogurilor
din Columbia”, susţinându-l deschis pe dictatorul venezuelean Hugo
Chavez şi afirmând despre gherilele columbiene FARC că ar fi o armată
de ţărani asemănătoare celei mexicane a lui Zappata.


Michael Moore, rebel pe toate fronturile

Filmele documentare scrise şi regizate de Michael Moore se înscriu pe
linia celor realizate în anii ’30 de Leni Riefenstahl şi urmate, în
anii celui de-Al Doilea Război Mondial, de peliculele lui Franck Capra
din seria „Why We Fight” (De ce luptăm).

Sunt filme de montaj, care transmit un mesaj politic anume, în scopul
evident al influenţării atitudinilor celor care privesc respectivele
producţii cinematografice; producţii care au stârnit, evident,
numeroase controverse. Cele mai aprinse discuţii le-a generat filmul
din 2004 al lui Moore, „Farenheit 9/11”, dat fiind subiectul extrem de
fierbinte şi atacul propagandistic vehement. Michael Moore susţinea în
film teza că preşedintele George W. Bush, în scopul obţinerii unor
uriaşe profituri petroliere pentru el şi cei apropiaţi familiei sale,
a folosit atacurile teroriste din 11 septembrie drept pretext pentru a
declanşa războaie nejustificate în Afganistan şi Irak, în complicitate
cu familia regală saudită şi chiar cu Ben Laden, dar şi pentru a putea
promova legea PATRIOT Act, care-i facilita victoria în cel de-al
doilea mandat prezidenţial.

Dr. Kelton Rhoads, cercetător specializat în psihologia persuasiunii,
a identificat în „Farenheit 9/11” utilizarea mai multor tehnici
clasice de propagandă, adaptate însă discursului cinematografic
contemporan: omisiuni intenţionate de imagini sau informaţii,
contextualizări tendenţioase ale faptelor, lanţuri de asocieri de
persoane insinuant acuzatoare, acuzaţii cinice, statistici
înşelătoare, mărturii selectate. Analistul politic şi cercetătorul
american Dave Kopela indentificat încă din iulie 2004 – adică la scurt
timp după lasarea filmului – nu mai puţin de 59 de induceri în eroare
în „Farenheit 9/11”, pe care le-a postat pe Internet şi le-a prezentat
în filmul „FarenHYPE 9/11”. Rezultă de aici că Moore este un foarte
abil manipulator al informaţiei în scopul susţinerii partizane a unei
idei preconcepute.Aceste demonstraţii factuale – la rândul lor
discutabile – împreună cu faptul că difuzarea filmului în Orientul
Mijlociu a fost sprijinită de Hezbollah au fost folosite în campaniile
(comandate sau nu de Casa Albă) de contracarare a propagandei
anti-Bush practicate deschis de Michael Moore.


„Un înflăcărat populism de stânga”

Deşi regizorul Michael Moore respinge eticheta de activist politic,
toate filmele, cărţile, apariţiile publice exprimă poziţiile sale
politice; şi toate afirmă, potrivit Associated Press, „un înflăcărat
populism de stânga”.

În 2005, după scandalul provocat de „Farenheit 9/11” şi după ce a
obţinut Palme d’Or la Cannes, Moore a reuşit să fie nominalizat
printre cele mai influente 100 de personalităţi din lume – ceea ce
demonstrează eficacitatea persuasivă a filmelor sale. În istoria
propagandei, Michael Moore acoperă o epocă (2000 - 2010) şi un gen
(documentarul de lung metraj) printr-un discurs propagandistic asumat,
la fel ca şi prin natura ideilor sale spectaculos-populiste, dar
plauzibil înfăţişate. Deşi filmul „Farenheit 9/11” a avut un mare
succes de public, iar Moore a fost mult lăudat îndeosebi de criticii
şi publicul european care se opuneau sau antipatizau deschis politica
războinică a lui George W. Bush, acest remarcabil produs de propagandă
nu a reuşit să încline balanţa alegerilor prezindenţiale americane din
noiembrie 2004 în favoarea candidatului democrat John Kerry; şi nici
nu a convins asupra teoriilor sale decât pe acei americani sau
ne-americani care erau deja înclinaţi să o facă.

Cine e Michael Moore

Născut pe 23 aprilie 1954 într-o familie americană de muncitori
înstăriţi ai uzinelor General Motors din Flint, Michigan, Michael
Moore a avut drept reper un unchi cu un bogat trecut de luptă
sindicalistă. A urmat o şcoală catolică privată, a abandonat după un
an Universitatea din Michigan-Flint, pentru a lucra în uzina Buick,
iar apoi în diverse redacţii de ziare liberale locale. Câştigând
procesul de concediere ilegală intentat ziarului „Mother Jones”, Moore
a obţinut 58.000 dolari; şi din aceşti bani şi-a finanţat, în 1998,
producţia primului său film documentar „Roger and Me”, despre viaţa în
Flint, Michigan, după ce General Motors şi-a mutat uzinele în Mexic. A
urmat o serie de filme documentare de lung metraj, purtând marca
atitudinii vădit partizane şi personale a lui Michael Moore: „Bowling
for Columbine”(2002) – referitor la portul de arme în Statele Unite
ale Americii, „Fahrenheit 9/11”(2004) – film anti-Bush despre
evenimentele post 11 septembrie 2001, pentru care a obţinut Palme
d’Orla Festivalul de film de la Cannes, „Sicko”(2007) – peliculă care
a criticat sistemul american de sănătate şi industria farmaceutică şi,
în fine, „Capitalism: A Love Story”(2009) – reflectând punctul de
vedere al lui Moore privind criza financiară şi economia americană din
perioada de tranziţie de la administraţia Bush la administraţia Obama.

În aprilie 2008, Moore l-a susţinut pe Barrack Obama în cursa pentru
nominalizarea democrată la alegerile prezidenţiale împotriva lui
Hillary Clinton, iar în decembrie 2010 l-a sprijinit public pe
controversatul Julian Assange, fondatorul Wikileaks, aflat în custodie
britanică. Din 1990, Moore este căsătorit cu producătoarea Kathleen
Glynn şi locuieşte în Traverse City, Michigan.

Fiicele actritei Demi Moore vor sa solicite emiterea unui ordin de restrictie impotriva ei

Cele trei fiice ale actritei Demi Moore intentioneaza sa solicite autoritatilor americane sa emita un ordin de restrictie impotriva mamei lor.

Michael Moore și Oliver Stone cer Ecuadorului să acorde azil politic lui Julian Assange

Demi Moore, fantoma care îl bântuie pe Ashton


21:08Actriţa nu se poate împăca cu ideea că l-a pierdut şi îl hărţuieşte de fiecare dată când apar zvonuri că acesta ar avea o nouă relaţie.Articol complet

Demi Moore arată ca un „extraterestru“


21:06Fotografiile dintr-o campanie în care Demi Moore (49 de ani) face reclamă unor produse marca Helena Rubinstein au fost atât de modificate în Photoshop încât vedeta este de nerecunoscut, potrivit dailymail.co.uk. Articol complet

http://www.vedeta.ro/Demi_Moore_nu_va_merge_la_reabilitare-22739.html

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/demi-moore-comportament-de-zombie-tallulah-willis-o-ia-razna-foto-376789.html

http://www.agenda.ro/news/news/51299/ce-a-bagat-o-in-spital-pe-demi-moore.html