Kafka[v=]

Kafka – 85 de ani de la plecarea ... în alt Castel

La vârsta de 4o de ani ( fără o lună), în 3 iunie 1924 a murit în sanatoriul de la Kierling, lângă Viena, unul dintre marii maeștrii ai prozei din toate timpurile, Franz Kafka. Se știe că manuscrisele sale au fost salvate de prietenul Max Brod , care nu i-a respectat ciudata dorință de a le distruge. Agentul de asigurări, micul funcționar, timoratul fiu al unui om de afaceri care nu a reușit să-l înțeleagă niciodată nu putea să accepte o glorie pe care o merita, dar pentru care nu era pregătit. Viața sa a fost un dezastru sub aspect social, sentimental, a iubit două femei pe Dora și Milena, dar niciuneia nu-i putea garanta că ar putea fi un bun soț și cap de familie, firea sa fiind cu totul ... specială. De o inteligență cum rar s-au ivit în vremea sa și nu numai, Kafka era prizonierul veșnic al propiilor îndoieli, al îndoielilor față de binele social, Binele Suprem, dar nu era un nihilist și, se pare, nici ateu. Lumea din jur îl făcea să simtă inutil, precum Gregor Samsa din „Metamorfoza”, apoi vina de a fi un om, pur și simplu om, îl apăsa până la a accepta o execuție sumară, după îndelungi persecuții de tot felul, ca Josef K.din „Procesul”(wie ein Hund, ca un câine, spune eroul în ultimul minut, renunțând la propria condiție umană, învins de cruzimea așa zisei justiții sociale), la fel, imposibilitatea de a accede la o minimă dreptate, la o minimă fericire în face să vadă lumea ca pe un „Castel” trufaș și corupt totodată, precum și ca pe o poartă pe care Legea nu o va deschide niciodată în fața bietului solicitant de adevăr și dreptate. Milan Kundera, marele dizident ceh spunea că opera lui Kafka depășeșete prin impact și acuitate orice studiu socio-politic al timpului său. Totodată el este unul dintre „clasicii” literaturii magice, al unui Fiction de cea mai înaltă valoare artistică. Unii au căutat să-i reproșeze ( postum) limbajul destul de restrâns sub aspectul vocabularului, dar universalitatea lui Kafka este astfel mai ușor de recunoscut, el vorbește într-un fel de esperanto al întregii omeniri, el nu caută efectul artistic al cuvântului, ci al imaginilor, de fapt el nu caută să demonstreze nimic, el funcționează ca o cameră ascunsă. Despre moartea lui Kafka a scris doar Milena Jasenska, într-un articol de revistă, prietenă devotată, jurnalistă de talent, ucisă în 1942 , în lagărul de la Ravensbrueck. A murit apropae necunoscut, iar azi puțini cititori mai pot spune că nu au auzit , cel puțin, de marele Kafka. De fapt, însuși numele îl nedreptățește, în cehă însemnând cucuvea mică. Primul om care i-a produs acea stare de insuportabilă îngrădire a personalității a fost tatăl său, căruia i-a trimis, mai târziu o scrisoare memorabilă, adresată mai mult umanității, pentru că este puțin probabil ca tatăl său, un om obișnuit, desigur, în nici un caz, un călău, să fi reținut ceva . În unele privințe, Kafka amintește de tânărul Dostoievski, înainte de experiența scriitorului rus, condamnarea, detenția, trecerea la un ortodoxism obsedant, iar atmosfera pregheză și cea din Sankt-Petersburgul secolului XIX aveau ceva comun. Unul dintre marii admiratori ai lui Kafka a fost Paul Celan, o fire apăsată de o veche depresie, efect al pierderii părinților în Holocaustul transnistrian. Dintre scriitorii români, care au și tradus din Kafka, menționăm pe Dumitru Țepeneag, Mircea Ivănescu. Ion Ianoși l-a comparat pe Kafka, în eseul „ Lupta cu Îngerul”, cu patriarhul Iacob.Deși nu s-a implicat în viața comunitară evreiască sau în cauza sionistă, Kafka nu s-a dezis de iudaism despre care spunea că „se adună în el, picătură cu picătură”. La un moment dat el a avut chiar intenția să plece cu una dintre prietene, Felicia Bauer, să stabilească în Palestina, dar a abandonat proiectul starea sănătății fiind una din cauze. A fost fascinat de teatru din tinerețe, unul dintre idolii tinereții sale fiind actorul Loewy din Lvov, tot o viitoare victimă a Holocaustului ( Treblinka-1942). „ In lupta dintre tine și lume, alege lumea”, este un aforism kafkian ce nu poate fi ognorat, unul din generoasele aforisme rostite de un înțelept vreodată. Albert Camus spunea că opera lui Kafka ne arată prăpastia care există între sens și viață”, integrându-l pe scriitorul praghez în galeria absurdului, desigur, doar printr-o latură a creației sale. Thomas Mann, Joyce, Musil, Canetti au fost emuli declarați ai cândva anonimului Kafka. Eroul –antierou Josef K. este la opiziție față de supraomul lui Nietzsche, dar impulsul de a-i imagina astfel este comun – sila față de convenționalismul și îngustimea unei societăți ce se considera definitv „câștigătoare”. Martin Buber a apreciat corect substratul moral al operei lui Kafka, spunând că pentru acesta„ Dumnezeu nu a murit”. Kafka afirma că omul nu trebuie să privească nici în trecut, acceptându-l, dar nici în viitor, ca pe o prelungire a trecutului. Avea momente de mare optimism, desigur lucid, însă chemarea sa la „luptă” era abstractă, armele scrisului său erau mai mult cele ale reflecției , care nu „mobilizează ”. Kafka se declara un „elev” al lui Flaubert, deși nu se găsesc inflențe certe, dar , probabil , precizia frazei are ceva flaubertian. Desigur, și identificarea lui Flaubert cu celebra sa eroină are o corespondență cu perosnajele care îl reprezintă pe Kafka, omul. Un kafkian extrem de apropiat ca stil, este Robert Flinker, scriitor bucovinian, din păcate puțin cunoscut , cu un volum tradus la noi, în urmă cu ani „ Prăbușirea” (Ed.Kriterion -1977).
Kirkegaard, care poate fi și el considerat un înaintaș al lui Kafka, pe plan filosofic, spunea că „nimic nu este mai teribil, dar și mai de preț, decât a trăi ca Individ”. Acesta este Kafka, el este individul în fața Istoriei, care este un produs colectiv. Un jurnal new-yorkez a făcut un sondaj în urmă cu cinci ani și a constatat că personalitățile( evrei) cele mai cunoscute erau Einstein, Freud, Spinoza, Marx și Kafka . Opera completă a lui Kafka nu este nici azi publicată , de pildă cu puțin timp în urmă au fost făcute publice scurte povestiri, de circa 10-2- de rânduri, despere Sancho Panza, Prometeu, alegorii, etc. Familia lui Kafka a fost ucisă, trei surori au fost gazate de naziști.
Revista Cultului Mozaic și urmașa ei, „Realitatea evreiască” au scris despre Kafka, despre evreitatea sa. Printre autori se numără și Camil Baltazar. De asemenea, revista „Apostrof” din Cluj a contribuit mult la popșularizarea operei lui Kafka (Marta Petreu, S.Damian, ș.a.) In Franța opera sa a fost la mare vogă, s-au pus în scenă diverse scrieri, inclusiv „Scrisoare tatălui”. Unul dintre exegeții avizați a fost Maurice Blanchot. Desigur, sunt și alți, numeroși exegeți ai operei kafkiene. Intyr-o fotografie am văzut mormântul scriitorului , din cimitirul evreiesc praghez, scrie Dr.Franz Kafka, apoi numele părinților hermann și Julie Kafka, care au murit cam la un deceniu după moartea fiului. Tuberculoza, nevroz și cine știe ce alte boli au distrus pe unul dintre cei mai dotați scriitori pe care i-au dat ultimele secole. Prin ce este mare acest scriitor? Prin logica impecabilă a frazării, absurdul situațiilor care reflectă o realitate absurdă, insesizabilă pentru un spirit obișnuit, obedient, funcționăresc, dragoste de adevăr și de semeni. Liviu Antonesei scrisa – „Kafka, eternul nostru contemporan”, Paul Aretzu – „ Kafka poate fi în noi” ( poate să fie, desigur, dacă noi avem ceva din sensibilitatea sa). S-a scris despre „jocul kafkian”, noi nu am spune „joc”, el nu s-a jucat nici cu imaginația sa, nici cu sentimentele sale, era un tragic de tipul lui Don Quijote, nicăieri nu se vede că saririzează, că ne face cu ochiul. Kafka a fost un actor tragic, iar actoria sa era însăși viața sa. Numai Blecher se apropie, în literatura română, de tragismul kafkian.
Laureatul cu Nobel, W.H.Auden îl compara pe Kafka, prin puterea de iradiere ăn timp, cu Dante, Shakespeare și Goethe. ”Colonia penitenciară” și „ Procesul” sunt prevestitoare de ceea ce a urmat, stalinismul și hitlerismul, ca și în cazul „ Rinocerilor” lui DEugen Ionescu și „1984” de Orwell. Aici mai pot fi adăugați Hasek și Capek, genialii cehi, care au prevăzut grotescul ce va urma. Se spune că genial nu este cel care se deosebește de ceilalți oameni, ci doar acela care întrunește în firea și gândirea sa năzuințele semenilor săi. Aceasta a fost și menirea lui Franz Kafka.
Boris Marian